•  Mihai Ghiþulescu
•  Victor Martin
•  Alina Nedelea


sus

Mihai Ghiþulescu

 

Mitul bunului nepolitician

 

Gândurile pe care voi încerca sã le exprim mai jos mã bântuie de ceva vreme. Le-am mai dat drumul, în cîteva rânduri, în cercuri amicale, ºi nu doar cã n-am primit niciodatã aprobare, dar chiar m-am procopsit cu etichete precum: frustrat, cusurgiu, cinic, veninos, încrezut, terbilist º.a. E adevãrat, e ºi vina mea cã am dat nume, dar nu m-am putut abþine.

Mã cam liniºtisem pânã acum vreo sãptãmânã, când a venit ºtirea cã onor prof. univ. dr. D.V. (zis, dupã unii, „F.”), apropitar de post ºi de partid, a primit de la tribunal cinci ani cu executare. Parol cã nu mã gândeam nici trei secunde la asta, dacã în daraverã nu era implicat ºi prof. univ. dr. G.M., om de ºtiinþã, transformat – cu sau fãrã ºtiinþa-i – într-un fel de apostol alimentar. Nici aºa nu mã gândeam mai mult de cinci secunde, dacã nu auzeam texte de genul: „Dar cu M. ce-au avut?”. Ca ºi când M., pentru simplul fapt cã e om de ºtiinþã ºi trudeºte întru binele omenirii, ar fi incapabil sã facã, mãcar din eroare, ceva rãu. Nu-i vorba de o iertare – oricum moralmente dubioasã – a rãului cuiva, ca o recompensã pentru binele fãcut, ci, pur ºi simplu, de o excludere a posibilitãþii rãului. Prezumþia de nevinovãþie devine, uneori, în mentalul colectiv o certitudine a nevinovãþiei, aºa cum, alteori, rãmâne doar o vorbã goalã. Eu unul cred cã, dacã e vorba de bani ºi/sau de voturi, nimeni nu e incapabil de rãu.

Povestea cu G.M. m-a trimis cu gândul în urmã cu aproape doi ani, la povestea cu dr. R.A., simpatic personaj care, dupã câte ni s-a spus – ºtiu cã numai prin vorbele astea comit o blasfemie –, a pus la punct un eficient sistem de salvat vieþi. Numai cã dumnealui a ajuns – în împrejurãri care par sã nu intereseze pe nimeni – într-o funcþie de demnitate publicã, funcþie în care, la un moment dat, era cât pe ce sã nu mai fie, pentru cã nu mai doreau cei care îl puseserã acolo. Oameni care crâcniserã sub plapumã atunci când li se tãiase din leafã, au ieºit, de data asta, pe ger, sã protesteze împotriva mârºãviei politicianiste. Totul s-a rezolvat. Guvernul s-a schimbat între timp, dar omul nostru e în acelaºi loc. În alte cazuri de genul ãsta, s-ar vorbi de oportunism, versatilitate ºi câte ºi mai câte. Cu R.A. nu e aºa. Dupã gura lumii, domnia sa e acolo pentru cã „e bun ºi face treabã”. Avem însã o problemã! Nu putem sã ne facem cã nu vedem cã omul care ne place e þinut în funcþie de alþii care nu ne plac, despre care spunem cã nu susþin niciodatã pe cineva doar pentru cã „e bun ºi face treabã”. Trebuie sã aibã ei vreun interes, vreun plan, vreo fricã. În varianta cea mai soft, nu vor decât sã se foloseascã de buna imagine a protejatului. ªi dacã protejatul se lasã folosit, nu se cheamã cã e complice? Poate cã nu s-a prins cã e folosit, îmi veþi zice! Poate! Dar atunci ne putem întreba cum se împacã ingenuitatea cu ditamai funcþia ministerialã. ªtiu, ºtiu, ºtiu! O întorc cum vreau eu. Rog doar sã credeþi cã nu am nimic special nici cu R.A., nici cu G.M., nici cu nimeni. Vreau doar ca toþi cei care ies în spaþiul public sã câºtige popularitate, voturi, bani – sã recunoaºtem cã nimeni nu iese forþat ºi/sau dezinteresat – sã fie judecaþi cu aceeaºi mãsurã. Dacã cineva e bun, o sã iasã bine la judecatã. Nimeni nu trebuie þinut de bun.

L-am ales pe R.A. pentru cã e, probabil, cazul cel mai vizibil. ªi e medic. În epoca asta în care omenirea e obsedatã de sãnãtate, longevitate etc., medicii se preteazã mai uºor ºi mai bine la mitizare. Sigur, avem exemple ºi din alte categorii, mai ales diplomaþi (M.G., M.R.U.) ºi economiºti (T.S., M.I.), dar medicii par sã fie, în mentalul colectiv, generalii sau preoþii vremurilor noastre.

Românica noastrã e ºi nu e mai cu moþ decât restul lumii! ªi când zic restul lumii, mã gândesc la ceea ce numim noi „lumea civilizatã” sau „occident”. Peste tot mai apar personaje de mare succes la „bobor”, care capãtã influenþã politicã. Rãsar peste tot medici/vraci care chipurile descoperã secretul tinereþii veºnice, economiºti care au cheia prosperitãþii – dar parcã mereu le lipseºte yala – activiºti pentru cauze mai mult sau mai puþin reale. Trebuie însã observate douã lucruri: ipochimenii ãºtia, oricât forþã ar acumula, rãmân la marginea politicii. Nu ajung niciodatã în situaþia de a exercita puterea, ci doar de a o influenþa. Apoi, medicii, economiºtii, juriºtii serioºi obiºnuiesc sã stea „la meserie”, nu se aruncã în valurile politicii, decât poate ca advisori. Politicienii sunt politicieni, oameni care se apucã de treaba asta din tinereþe ºi urcã, mai greu sau mai încet, dupã posibilitãþi ºi abilitãþi, pânã la vârf. Nu prea se întâmplã, dupã ºtiinþa mea, sã rãsarã stele politice dintre nepoliticieni.

La noi lucrurile stau un pic altfel. E o chestie de culturã politicã. ªi nu cred cã se simte nimeni ofensat dacã, fãrã a intra în teorii, spun direct cã a noastrã e mai precarã. Ceea ce noi numim cu totul impropriu azi „clasã politicã” – ansamblul indivizilor care deþin sau încearcã obþinã demnitãþi publice – nu e (încã) o breaslã, ca la alþii. Oamenii trec în politicã, oricând, din alte domenii, ºi, uneori, se întorc de unde au plecat. E plin, de douãzeci de ani deja, de vedete de bâlci ºi de gheºeftari care umblã dupã voturi. Ei au determinat crearea în opinia publicã a unui mit negativ al politicianului. Pentru cei mai mulþi dintre români, politician e sinonim cu pramatie. Simplific, dar nu cred cã dãunez argumentãrii. Existã însã ºi oameni serioºi, dispuºi sã îºi pãrãseascã, mãcar parþial, domeniul de activitate de dragul politicii. Buna lor credinþã e prezumatã. Pentru publicul larg, ei sunt excepþiile necesare, speranþa cã nu e totul pierdut, cã, totuºi, se poate ºi o „altfel de politicã”, cu „altfel de politicieni”. Pentru politicienii mai vechi ºi rãu famaþi, aceºti (presupus) inocenþi sunt momeli electorale. Ei pot acumula capital politic tocmai datoritã imaginii lor de „nepoliticieni”. Evident, în felul acesta, înceteazã treptat sã mai fie percepuþi ca nepoliticieni. Atâta vreme cât rãmân – sau sunt menþinuþi – în roluri secundare, chiar dacã foarte vizibile, cum e cazul lui R.A., lucrurile pot merge bine destul timp. Dacã însã personajul e implicat în marile bãtãlii, finalul e rapid ºi deplorabil. Istoria postdecembristã ne aratã cã toþi nepoliticienii care au þintit ºi, uneori au atins, vârful puterii au sfârºit fie compromiºi public ºi retrimiºi la îndeletnicirea de bazã, fie pierduþi în masa politicienilor, cu popularitatea iniþialã drastic diminuatã. Aºa au stat lucrurile ºi 1996, cu rectorul-geolog, ºi în 2000, cu cei doi finanþiºti (dintre care unul reºapat pentru 2004), ºi, într-un fel, ºi în 2009, cu fostul diplomat destoinic. Electoratul s-a dezumflat la fel de repede cum s-a umflat. De unde îi adorase, lumea a ajuns sã îi trateze ca pe toþi ceilalþi politicieni, dacã nu mai rãu.

Nu vreau sã caut aici cauzele eºecului nepoliticienilor în politicã. Vreau doar sã atrag atenþia cã deºi mitul a fost lovit tare în repetate rânduri, el e încã în picioare. Românii încã mai cred în posibilitatea apariþiei unui nepolitician care sã schimbe politica. Mã întreb cât o sã mai meargã!

La anul sunt alegeri prezidenþiale ºi nu ºtim candidaþii!

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

 

Condiþia intelectualului

 

Inginerul nu este un intelectual. Nici scriitorul nu este un intelectual. Nici filozoful, nici profesorul, nici pictorul, nici criticul literar, nici strungarul. Pânã la un punct.

Acest punct este depãºirea condiþiei de inginer, scriitor, filozof etc. Este sãrirea peste propria condiþie meschinã ºi saltul în intelectualitate. Intelectual eºti pur ºi simplu. Sau nu eºti.

Intelectualitatea este o formã superioarã de autopercepþie ºi percepþie externã, în acelaºi timp. Întâi trebuie sã-þi depãºeºti condiþia primarã de inginer, istoric, filozof sau poet ºi sã treci la condiþia secundarã, superioarã, de intelectual.

Dacã ai ajuns la aceasta condiþie, e de la sine înþeles cã ai capacitatea de a-þi conºtientiza condiþia. Nu mai rãmâne decât sã poþi demonstra ºi altora cã eºti intelectual. Dacã reuºeºti sã activezi ºi percepþia externã asupra ta, eºti un intelectual recunoscut. Nu cunoscut, ci recunoscut; sunt mulþi intelectuali de faþadã foarte cunoscuþi, dar nu recunoscuþi.

Numai intelectualul recunoscut se poate bucura de un succes real. Cunoscuþi sunt ºi cântãreþii de manele, ºi politicienii, dar aceºtia nu sunt intelectuali. Numai intelectualul recunoscut este unul adevãrat ºi nu presupus intelectual. Sã te crezi intelectual sau sã te recunoascã lumea ca intelectual nu este de-ajuns. Cele douã componente, externã ºi internã, publicul ºi conºtientientizarea proprie, trebuie sã acþioneze simultan.

Nu mai vorbim de cea de-a treia componentã: cel care recunoaºte ºi certificã calitatea de intelectual a cuiva. Dacã am face-o, ar trebui sa analizãm un lucru de la sine înþeles. Dacã un intelectual recunoaºte calitatea de intelectual a cuiva, iar el este recunoscut de un altul, care este recunoscut de un altul ºi aºa mai departe, putem da, în acest lanþ teoretic, peste un intelectual ambiguu ºi tot eºafodajul se dãrâmã. Lucrul e imposibil deoarece doar un intelectual adevãrat poate înþelege ºi recunoaºte alt intelectual.

La nivel primar, de inginer, doctor, matematician, cercetãtor sau scriitor, poþi afirma cã nu poþi înþelege ceva. Nu te faci de ruºine. Pui mâna pe carte, citeºti, socoteºti, cercetezi, perfecþionezi, inventezi, ajungi la o concluzie.

Profesionalismul lucreazã cu adevãruri relative, intelectualitatea cu adevãruri absolute. Trecerea de la profesionalism la intelectualitate e drumul de la dialecticã la dogmatism. Dacã ai ajuns intelectual, nu mai ai voie sã afirmi cã nu înþelegi ceva. Pentru intelectual, nu existã lucru de neînþeles; toate lucrurile sunt de la sine înþelese, dogmatice.

Intelectualul trebuie sã înþeleagã orice, chiar ºi la nivel intuitiv, dacã nu e posibil altfel. O inteligenþã superioarã, cum este cea a intelectualului, nu are voie sã se dea bãtutã în faþa enigmelor existenþiale sau de alt fel. De la inteligenþã, se aºteaptã mai mult decât punerea în practicã a unei idei: se aºteaptã ideea. Condiþia de intelectual este o condiþie ingratã. Oamenii conºtienþi de acest lucru se feresc sã afirme cã sunt intelectuali. Ca intelectual, se cere prea mult de la tine. Sunã frumos sã fii considerat intelectual ºi numai proºtii pot cãdea în capcana de a se considera aºa, fãrã a avea vreun merit.

La starea de intelectual ajungi doar dacã îþi vezi de treabã, în condiþia ta primarã de scriitor, inginer sau orice altceva. Dacã nu-þi stã capul la faptul cã ar fi bine sã fii considerat intelectual, eºti mult mai liber sã te perfecþionezi, sã inventezi, sã ºlefuieºti ce-ai fãcut. Dacã nu cauþi intelectualitatea ca pe o emblemã, aceasta poate plana asupra ta tot timpul.

E bine, totuºi, ca aceastã aripã de înger sã te atingã cât mai târziu posibil, sã te lase sã-þi trãieºti viaþa ºi sã-þi vezi de meseria de inginer, cercetãtor, filozof, scriitor de vagoane sau orice altceva. Dacã vrei sã distrugi un profesionist, dã-i iluzia cã e intelectual! Începi sã-l lauzi, sã-l premiezi, sã-l minþi cã e peste mãsurã de frumos, talentat ºi inteligent. Desfiinþarea prin supraînfiinþare e o metodã cunoscutã de veacuri, mai ales de cei vicleni. Se ºtie cã nu þi-e prieten cel ce te laudã, ci acela care te criticã, numai cã puþini au predispoziþie sã recepteze critica în mod pozitiv. Cei mai mulþi au predispoziþie sã fie linguºiþi, lãudaþi, premiaþi sau retribuiþi fãrã merit ºi vãd intelectualitatea ca pe un scop în sine.

Între intelectualism ºi intelectualitate e mare diferenþã; atât de mare, încât o vãd foarte puþini. Problema nu e dacã un inginer, filozof sau poet e un intelectual, ci faptul cã, dacã vrea sã fie un intelectual adevãrat, de marcã, trebuie sã sarã cât mai târziu de pe treapta de meseriaº pe aceea de intelectual. Nu trebuie sã ajungã la destinaþie uitând staþia de plecare. Intelectualul forþat, cel care urmãreºte succesul facil, nu are viitor; fãrã trecut, nu existã nici un viitor. Condiþia de intelectual nu e legatã neapãrat de cognitiv, de diplome, premii sau medalii. ªi un sudor poate fi intelectual, cum, tot atât de bine, un academician poate sã nu fie. Umbra Elenei Ceauºescu planeazã asupra multora.

Pseudointelectualii, cei care se denumesc singuri intelectuali, de un mic grup de prieteni sau de un mic grup de interese, deþin, pe moment, pârghiile puterii: reviste, televiziuni, rubrici permanente în ziare de mare tiraj sau funcþii bine plãtite. Lor le convine sã afirme cã avem democraþie, dar aceasta nu e decât o pseudodemocraþie, o putere a poporului influenþat de ei. Puterea mârlanului nu poate susþine decât puterea pseudointelectualului, cel autoimpus ºi fãrã nici un fundament profesional.

Un profesionist de excepþie poate deveni intelectual. Invers, drumul e imposibil. Intelectualul nu se denumeºte ºi nu se autodenumeºte, intelectualitatea fiind mai mult sau mai puþin inefabilã. Din pãcate, avem prea mulþi intelectuali fabricaþi, doar aºa, sã nu zicem cã nu avem ºi noi intelectuali. Pânã la o pãturã de intelectuali adevãraþi, mai avem de mers. Aceºtia nu se formeazã doar printr-o simplã schimbare de regim. Orice tranziþie creeazã psudointelectualitate. De pseudointelectualii cu diplome goale sau doctorate compilate, se scapã greu. Cei ce se autointituleazã azi intelectuali au de mâncat niºte bani; chiar ºi de la UE. Când se va forma o intelectualitate adevãratã, va fi nevoitã sã plãteascã oalele sparte de intelectualitatea actualei tranziþii. Tragic e faptul cã adulatorii, sinceri sau falºi, te pot face intelectual pentru numai un vot, un sejur în Germania sau, mai rãu, pentru o bere sau o fripturã. 

Epoca pe care o trãim e asemãnãtoare anilor ’50. Pseudointelectualii primilor ani de comunism au trãit din împrumuturi. Aceste împrumuturi au fost plãtite, forþat, de cei ce au venit dupã ei, începând cu anii ’70 ai secolului trecut. Azi, fenomenul se repetã. Existã tendinþa de a-i considera intelectuali pe filologi, pentru cã stau mai mult între cãrþi. Nu timpul pierdut în bibliotecã te face intelectual, ci puterea de percepþie a ceea ce citeºti. Pot exista intelectuali care n-au citit decât o carte în viaþa lor. Depinde care este acea carte ºi, mai ales, dacã ai înþeles-o bine, foarte bine chiar, altfel decât cel cu inteligenþã limitatã. Marii teologi, revoluþionarii religiei, nu au avut nevoie decât de Biblie pentru a-ºi fundamenta propriile concepte. Degeaba stai în bibliotecã; numãrul cãrþilor citite nu-þi foloseºte decât dacã ai înzestrarea naturalã de a te ridica deasupra lor. Nu este intelectual cel ce a citit mult, ci acela care a citit cu folos. Nimeni nu poate citi cât ar vrea; totdeauna rãmâne ceva de citit. Totul e sã ajungi în punctul în care nu te mai mulþumeºte nimic, sã ajungi la inteligenþa superioarã de a scrie ceea ce þi-ar plãcea sã citeºti. Dacã se întâmplã sã-i placã ºi cititorului acest lucru, sari de la nivelul de scriitor la acela de intelectual. Nu toþi filologii sunt scriitori; intelectuali, nici atât.

Dacã eºti un inginer deprofesionalizat de sistem ºi îþi gãseºti un refugiu, de exemplu, ca redactor la o editurã, nu prea înþelegi ce e cu tine acolo; editezi cãrþi dupã ureche. Nefiind tu însuþi talentat, nu poþi descoperi talentul. Editurile n-ar trebui sã angajeze redactori „pârâþi”, adicã redactori care n-au ajuns la puterea de a înþelege mai mult; pot da faliment. Când nu înþelegi ce e cu tine într-o funcþie, e normal sã nu înþelegi ce faci.

Dacã are vocaþie, profesionistul cautã sã sarã la condiþia de intelectual ºi sã participe la formarea gustului public pentru ceea ce face el, sã educe o masã de cititori. Dacã nu, rãmâne ca-n piaþã. De fapt, editurile noastre funcþioneazã ca magazinele din Bagdad; dau faliment ºi se înfiinþeazã într-un ritm ameþitor. Un bun profesionist ia masa de cititori ca atare, lansând cartea ºi urmãrind ce se întâmplã. Cartea nu e, totuºi, varzã, sã o supui unei bune politici de piaþã ºi atât. Neprofesionistul procedeazã la fel, duce o bunã politicã de piaþã, dar lanseazã chiar varzã pe post de carte. În ambele cazuri, de-o fi bine, de-o fi rãu, profesionistul ºi neprofesionistul coexistã. Cine mai stã sã-i identifice ºi sã-i separe?

O þarã dã lumii forte puþini intelectuali veritabili. Datoritã bunului simþ, aceºtia nu se exhibã, de cele mai multe ori rãmânând simpli anonimi. Cei mai mulþi sunt profesioniºti rataþi, care, în paranoia lor, chiar se cred intelectuali. E greu sã deosebeºti un pseudointelectual, un meseriaº ratat, de profesionistul veritabil, cel îndreptãþit sã aspire la o nouã calitate, cea de intelectual. Dintre profesioniºti, unii îºi vãd de treaba lor, alþii fac saltul spre intelectualitate. Dacã au bani, se autosusþin. Dacã nu au, devin slugile celor ce se cred intelectuali, dar pe bani. Din cauza asta, discuþia diferenþei dintre intelectualii adevãraþi ºi cei ce se cred nici nu trebuie pornitã.

Privind întrebarea dacã inginerul este sau nu intelectual, pãrerea mea este cã problema e falsã. Orice meserie, nu numai cea de inginer, trebuie sã se raporteze la intelectualizare. E bine sã fii intelectual, dar acest lucru nu trebuie sã fie un scop în sine, ci o tendinþã fireascã a profesionistului veritabil de a-ºi depãºi condiþia. Mulþi deprofesionalizaþi ºi-au fãcut o meserie din a fi intelectuali. Fluturând intelectualitatea ca pe un steag, ei au devenit: activiºti culturali, redactori dupã ureche, vorbitori de meserie, comentatori universali, secretari la filiale de partid sau de organizaþii internaþionale.

La urmã, judecãtorul suprem este timpul, intelectualul inefabil care trebuie sã cearnã totul. Oamenii se mai pot înºela sau pot fi cumpãraþi; timpul, nu.   

Comentarii cititori
sus

Alina Nedelea

 

Stema noastrã care e?

 

Astãzi am sã gãtesc lasagna. De obicei, nu mã agit. Mâncãm ce apucãm. Atât eu cât ºi soþul meu muncim pe rupte în perioada aceasta. ªi, dat fiind faptul cã trebuie sã plec o sãptãmânã de acasã, m-a luat, nu ºtiu de ce, un soi de nostalgie. De-aia am decis sã nu pun pe masã, ºi astãzi, o salatã ºi o mozzarella, ci sã gãtesc pentru familia mea. Aºa c-am sã fiu scurtã. Þin sã vã povestesc ceva ºi dispar. Bun. Deci.  

Penultima oarã când am venit la Bucureºti, cu fata mea în vârstã de 5 ani, într-o scurtã vacanþã, bucureºtenii erau împãrþiþi în douã tabere. De-o parte se aflau cei care înjurau ºi blestemau ideea trãznitã a unei televiziuni private de a coase cel mai mare drapel din lume, de cealalaltã, românii emoþionaþi pânã la lacrimi de aceastã idee, încã puþin ºi le ieºea patriotismul ãsta din ochi cum þâºneºte puroiul dintr-o bubã enormã!

Ultima datã când am venit, povestea s-a repetat. Cauza era diferitã, dar ura aceeaºi. Sã fiu sincerã, aceeaºi nu. Mult mai mare. Cãci de data asta aveam de-a face cu un copil de 4 ani sfâºiat de câini pânã a murit. 

Un adult îºi face rapid o opinie. Ce te faci când îþi cere plodul o explicaþie, însã? Dacã îi latri punctul tãu de vedere înseamnã cã-l manipulezi. Sã-i relatezi întâmplarea cu argumente pro ºi contra, înseamnã cã ai luat-o rãu pe arãtatura matale. Nu înþelege un popor ceea ce se întâmplã de fapt, în România, cum poþi sã ai pretenþia sã priceapã o mucoasã? ªi atunci ce faci?...
Pânã reflectaþi un pic, eu mã duc sã vãd dacã mi s-a încins cuptorul.

Aºa. Ce vroiam sã vã zic? Ah! Cã eu mã numesc Alina Nedelea ºi de 15 ani locuiesc la Roma. Nu mã simt cu adevãrat acasã nici aici, nici la Bucureºti. Nu intenþionez sã vã storc vreo lacrimã cu asta, e un fapt ºi gata. Ce este interesant e ca fii-mea se simte în largul ei în ambele þãri. De câte ori aterizãm la Roma ºi vede marea, se uitã la ea de pe hubloul avionului, suspinã ca un moºuleþ ºi zice: „Ooooh, sunt acasã...”. Am încercat de multe ori sã gãsesc un punct de interes pentru ea când aterizãm ºi la Bucureºti. Doar nu era sã-i arãt Casa Poporului...ºi atunci, vãzând cã pitica este oricum excitatã cã în câteva minute va ateriza în cealaltã casã, mã prefac c-o vãd pe bunicã-sa fãcându-ne cu mâna. Când era mai micuþã, a funcþionat. Acum vrea certitudini, cicã. „Lasã-mã tu, cu basmele tale....aratã-mi ceva concret!”, zice.

De-asta ideea cu drapelul mi s-a pãrut fainã. Eu aº fi înfipt ditamai steagul pe Otopeni, dacã-mi permiteþi, pe pista de aterizare, frate! Staþi aºa cã tre'sã dau focul mai încet cã altfel mi se arde lasagna. Staþi!

Acum douã sãptãmâni Eva mea cãuta curioasã, cu pachetelele de mâncare în mânuþe, câinii maidanezi de pe strada Brãiliþa. Sã fiu sincerã, mã gândeam cã nu-i voi mai gãsi. Surprizã. Acolo erau. Toþi trei. Aºa cã madame Eva i-a hrãnit, i-a tras de coadã ºi s-a dus acasã la maica-mea, sã-i tragã de urechi ºi pe cei din faþa blocului ei. În cele câteva zile cât am poposit acolo, am tras o fugã, ca de fiecare datã, ºi acasã la una dintre cele mai dragi prietene, Alina T. Locuieºte pe undeva prin Pipera Tunari. Când te dai jos din taxi calci peste cei 8-10 câini maidanezi. Pur ºi simplu. Calci, cãci altfel n-ai cum sã te dai jos din maºinã. Scoatem, ca de obicei, un sac enorm de bobiþe din portbagaj ºi intrãm în curtea prietenei mele. Nu. Mâncarea nu este pentru cei 3-4 câini ai ei, ci pentru ceilalþi din stradã. „Un copilaº a fost ucis de câini” ºi iar „Un copilaº a fost ucis de câini” ºi din nou „Un copilaº a fost ucis de câini”. Îþi este imposibil sã nu-þi repete creierul aceastã frazã de câte ori vezi în ultimul timp un maidanez, însã. Clar. Nu ne mai ascundem dupã degete. 

ªi preþ de câteva secunde sau minute, poate ore, nu ºtiu sº estimez, am uitat ºi faptul cã mie un maidanez mi-a salvat viaþa. La propriu, mã refer. Când am decis sã mã arunc ca o vitã încãlþatã în faþa unei maºini ºi Bobiþu s-a înfipt cu maxilarele în coapsa mea, cu o fracþiune de secundã înainte sã comit gestul. Uit ºi cã pitica mea a vrut sã vadã de aproape focul, când avea un an jumate, ºi Malù (cãþeaua noastrã) i s-a pus înainte ºi a împiedicat-o s-o facã. Uit cã veriºoarã-mea murea înecatã în lacul I.O.R., acum vreo 25 de ani, dacã nu se bãga la înaintare labradorul unui bãrbat care se afla ºi el pe acolo, sã se bronzeze ca noi ceilalþi...ºi uit cã un copil autist a învãþat sã râdã pentru prima datã mulþumitã unui câine, când o babã de la etajul 5 din blocul B2, de unde vin eu, a murit de bãtrâneþe, ºi nu ºtiau ce sã facã cu maidanezul ei....L-a luat mama acestui baiat, ce sã vezi...

Nu-mi prea vine sã uit  sã le cer socoteala, însã. Bipezilor, cu buzunarele pline ºi obrazul gros de nesimþire, care ne-au adus în aceastã situaþie deplorabilã din toate punctele de vedere. Dar am impresia cã aproape nimeni nu este interesat de acest aspect. Deloc. Sau poate cã mi se pare...
Staþi aºa c-aproape am uitat de lasagna. 

M-a întrebat mai devreme fii-mea semnificaþia culorilor de pe drapelul românesc, cã pe alea italieneºti le-a învãþat la grãdiniþã. Aºa cã i-am explicat: „Roºul reprezintã culoarea dorului de casã, emigranþii ºtiu cã dorul poate sã sângereze, uneori, mai mult ca rana provocatã de o cãzãturã de pe bicicletã, Eva. Galbenul e bucãtãria din Bucureºti unde bunicã-ta ºi bunicã-tu, când pun masa, urlã la tine cã ciorba de burtã e gata ºi trebuie sã te speli odatã pe mâini, în puii mei, cã altfel se rãceºte.”

ªi albastrul?”, m-a întrebat.
„Albastrul e speranþa, i-am rãspuns cu gândul la cele douã tabere, veºnic pe picior de rãzboi, ale românilor. Vezi tu, pitico. Marea se terminã unde începe pãmântul ºi viceversa. Vrei, nu vrei, ele se ating, deºi efemer, se ating...”
„A-haaaaa”, mi-a rãspuns fata cu expresia cui nu a înþeles o iotã!
„Hai sã mâncãm, Eva.”
„Încã o întrebare, mamã!”
„Ce mai vrei?”
„ªi stema?”
„Cum ai zis?”
„Stema, mamã! La ºcoalã, prietenii mei mi-au zis cã cea mai potrivitã stemã pe drapelul italian ar fi faþa lui Francesco Totti! Pe drapelul României ce stemã ai pune?”
Am reflectat o secundã ºi i-am rãspuns.
„Capul unui maidanez. Ne place sau nu, în bine ºi în rãu, ne reprezintã din plin!! De zeci de ani!”

În caz cã e cineva curios, lasagna mi s-a ars. ªi de data asta. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey