•  Toma Grigorie
•  Xenia Karo
•  Cornel Mihai Ungureanu


sus

Toma Grigorie

 

Viaþa ºi moartea, în registru liric ºi parapsihologic

 

Poetul craiovean Emilian Mirea a publicat douã cãrþi de facturi diferite anul trecut: una de versuri, Poemele morþii (Editura Ramuri, Craiova, 2012) ºi alta de interviuri, Despre lumea în care trãim - Carte-dialog cu regretatul scriitor ºi parapsiholog Ion Þugui” (Editura MJM, Craiova 2012).

În statistica scrierilor sale se înscriu pânã acum, cu acestea de faþã, de la debutul în poezie din 1988 cu Drumul pe care vin, ºapte volume de poeme ºi  altele douã pe teme de parapsihologie.

Temperarea poeticã a morþii

Cu ingenuitate înnãscutã, trecutã prin filtrul lecturilor diverse, Emilian Mirea îºi propune programatic sã cocheteze în registru liric cu moartea ca s-o conºtientizeze, s-o îmblânzeascã ºi s-o dea de partea lui. În Poemele morþii, invocã aceastã mare întâmplare a omului, dar nu o poate rupe de sora ei siamezã, viaþa. Încã din antichitate s-a considerat cã viaþa include inevitabil finitudinea odatã cu naºterea. Poetul pesimist roman, Manilus, susþinea cã murim de când ne naºtem, (Nascentes moriamur).

Nu altfel gloseazã Emilian Mirea într-un poem concentrat, aºa cum sunt majoritatea poemelor din acest volum, frizând expresivitatea ºi esenþialiatatea printr-o expresie liricã lapidarã: „Cred c-am murit de mult / deºi nu ºtiu vreun / necrolog / care sã mã / pomeneascã // iarba poate creºte / pe mine / albastrã ºi îngereascã // vor veni îngerii sã mã pascã” (cred c-am murit de mult). O imagine poeticã simplã, fulgurantã, dar penetrantã.

Cu talent probat ºi în volumele anterioare, gãseºte cuvintele potrivite, care puþine fiind, sã transmitã cât mai mult, dupã dictonul latin non multa sed multum.

Gãseºte abil oportunitãþi favorabile poeziei, punând subiectul poemelor în ipostaze diferite, în situaþii de multe ori ghiduºe. Persifleazã moartea, dar e atent sã n-o supere ireconciliabil: „am prins moartea / ºi am pus-o / pe masa / de operaþie - // m-am convins: / nu avea organe  ºi / nici vreo urmã / de suflet // mã întreb / ºi acum / ce anume o þine / în viaþã”?...”. În mai multe cazuri apare acest final conclusiv într-un fel care salveazã poemul, în stil blagian. Cele mai multe finaluri au caracter apoftegmatic.

Trateazã cu nonºalanþã ºi firesc teme grave ale vieþii ºi ale morþii explorând constantele lor fizice, reale, pe care le plaseazã adesea în transcendent. Observã cu tristeþe pragmatismul vieþii care pare sã acapareze integral lumea nepãsãtoare faþã cu extincþia: „mã întristeazã / pragmatismul extrem / din jurul meu – (...) spiritualitatea este / lãsatã la urmã (...) în timp ce moartea / aºteaptã la cotiturã / ºi râde de noi pânã îi cade / coasa din mâini” (pragmatismul extrem). 

Discursul liric din acest volum al lui Emilian Mirea poate fi asimilat unui scenariu dramatic în care protagonistul este moartea surprinsã în diferite ipostaze determinante, uneori oximoronice. Îi apare poetului moartea „frumoasã ºi palidã / ca o înserare plictisitoare”, dar ºi ca o fiinþã fãrã organe, companioanã a vieþii, dascãl exigent ºi intolerant, viaþã întoarsã pe dos, îmbrãcãminte ºi încãlþãminte în piei de animale, femeie fãrã soþ, tânãrã virginalã ºi timidã, o ºopârlã preistoricã, acoperitã de solzi, tovar㺠de pahar ºi de discuþie filozoficã. 

Poemele morþii este o carte reuºitã. Are, firesc, ºi unele poeme scrise á la léjèr, insuficient strunite, uºor factice, care nu i-au ieºit perfect poetului. Printre care: Gogeamitu, spre un fel, dupã ce voi muri, dupã ora ºapte.

Poezia sa a înregistrat o bunã primire din partea unor scriitori cunoscuþi: „Poezia lui Emilian Mirea este concentratã, astenicã, voit nepãtimaºã. Uneori explodeazã câte un recipient cu pasiune sub presiune.(...) Ceea ce este pozitiv în poezia lui Emilian Mirea este naturaleþea, lipsa de emfazã cu care enunþã, niciodatã retoric, blestemul de a exista. (...) Emilian Mirea are un tip de singularitate în nefericirea afiºatã firesc ce stârneºte, din fericire, simpatie ºi nu compasiune”. (Horia Gârbea; „Emiliam Mirea mânuieºte versificaþia cu abilitate, cu supleþe, fãureºte un adevãrat ecou interior, se concentreazã cu o putere insolitã, parcã pânã la sfâºiere, asupra discursului liric (...) Poetul preferã numai sã sugereze în treacãt scurte elemente evocatoare ale tristeþii, ale deznãdejdii. Sugestia, conotaþia, impregnate de un straniu aluziv, de regulã absconse, abundã în poemele sale.” (Maria Diana Popescu); „Oricum am da-o, Emilian Mirea este un poet genuin. Autentic. Care, din pãcate, nu a avut parte de vizibilitate - ºi competiþie. (...) Nouãzecist, din punct de vedere «biologic», Emilian Mirea ar putea fi capabil, la o adicã, de un «come-back» de zile mari în poezie, dacã se mobilizeazã - ºi investeºte o mizã mai mare în lirica sa. Poate, dar trebuie sã creadã pe zi ºi pe moarte...” ( Mihail Gãlãþanu).

Parapsihologia - ºtiinþã de graniþã

grigoriePoetul Emilian Mirea, preocupat de îmblânzirea morþii, îºi ia un aliat pentru a descoperi semnele misterioase ale mirabilei existenþe în sfera controversatã a paranormalului. Astfel se înfiripã un dialog între doi scriitori din generaþii diferite: Emilian Mirea (n. 1964) ºi Ion Þugui (n. 1933) pe tema misterelor necunoscute ale vieþii ºi ale morþii. Interviul a avut loc în anul 1988 (datã neprecizatã în aceastã carte) ºi a fost publicat acum, completat cu unele întâmplãri paranormale povestite de autor, la zece ani de la trecerea în nefiinþã a lui Ion Þugui, în semn de celebrare ºi rememorare a activitãþii în domeniu a cunoscutului scriitor ºi  parapsiholog. Acest interviu devine dialog pentru cã Emilian Mirea nu se limiteazã doar la a pune întrebãri, ci îºi etaleazã ºi cunoºtinþele personale, dobândite prin cercetarea fenomenului pentru publicarea unor articole în revistele: Dracula, Lumea Misterelor, Paranormal, Obiectiv Magazin, dar ºi pentru cartea Viaþa - Parapsihologie (Editura Obiectiv, Craiova, 1996). Interlocutorul sãu este un scriitor consacrat având numeroase studii ºi cãrþi publicate pe aceastã temã.

Cei doi, ambii Capricorni, unul bucovinean ºi altul oltean, îºi confruntã opiniile ºi convingerile pe marginea fenomenelor de onirism, bioenergoterapie, rãzboiul psihologic, spiritism, universuri paralele, ufologie, reîncarnare, aºa cum sunt înscrise în josul copertei pentru a trezi interesul de la bun început.

Ion Þugui interesat de parapsihologie ca ºtiinþã de graniþã ºi studiind ciclitatea unor fenomene din istoria civilizaþiei umane observã cã existã o anume predestinare ºi cã „ nu numai factorii politici, sociali, economici, culturali sau istorici sunt responsabili cu aceastã ciclitate, ci existã ºi niºte forþe subtile, exterioare Lumii Fizice, care par sã determine aceste evenimente”. În susþinerea acestei aserþiuni îl invocã pe Lev Tolstoi care observa cã „Bieþii oameni nu ºtiu cã forþele care guverneazã universul sunt invizibile”. Astfel se configureazã concluzia cã oamenii pentru a-ºi realiza destinul trebuie sã-ºi dea seama cã nu sunt dependenþi exclusiv numai de planul pãmântesc. „Suntem de fapt dependenþi - susþine parapsihologul - de energii invizibile, pe care nu putem pune mâna pentru a le pipãi ºi pe care, evident, nu le putem vedea, nici nu le putem convoca la o ºedinþã, la un sfat.”. În acord cu cãrþile sfinte, toate forþele ºi energiile bune ºi rele sunt sub puterea lui Dumnezeu care nu vrea sã piardã fiinþa umanã „pentru cã fiinþa umanã reprezintã Creaþia Supremã a Divinitãþii”. Ion Þugui presupune existenþa unui Univers Vibratoriu în care vibraþiile au frecvenþe diferite, bazate pe o structurã dualã: vibraþii înalte ºi subtile care corespund Forþei Binelui ºi vibraþii grosiere care corespund Forþei Rãului. Se vehiculeazã existenþa celei de a patra dimensiuni alãturi de cele trei cunoscute: lungimea, lãþimea ºi înãlþimea. Dimensiune pe care o menþioneazã Apostolul Pavel într-una dintre Epistolele sale, aceasta fiind Profunzimea, în care putem intra numai dupã abandonarea celorlalte trei. Dupã cum spun iniþiaþii, în a patra dimensiune „luãm cu noi din viaþa fizicã personalitatea ºi conºtiinþa ºi devenim cu mult mai apþi pentru o nouã evoluþie, de pe un alt Plan”. Este desigur vorba despre Planul Astral, unde marile genii ale lumii ºi-au împlinit în a patra dimensiune toate idealurile nedesãvârºite pe Pãmânt. Sunt amintiþi: Eminescu, Göethe, Thomas Mann, Dostoienski. Deducem de aici cã acest lucru se poate întâmpla numai prin Reîncarnare, fenomen recunoscut de Biblie, în Noul Testament, dar „respins de dogmatica teologicã religioasã ortodoxã, ºi nu numai ortodoxã”.

Se dezbat în continuare problemele paranormalului ºi ale paradoxurilor lui, a existenþei lui în folclorul românesc, despre spiritism, numerologie, strigoi, karma, teleportare, comunicãrile telepatice, rãzboiul psihologic, divinul ca necesitate. În toate aceste compartimente ale dialogului se pun în discuþie fenomene, întâmplãri cunoscute din lecturi sau trãite personal de cãtre cei doi coautori. O problemã care trebuie sã ne atragã atenþia este aceea a „dezintelectualizãrii” civilizaþiei noastre care face loc exibãrii instinctelor vinovate de explozia crimelor, violurilor, furturilor, jafurilor etc.

Avem de a face, iatã, cu o carte-dialog problematicã, controversatã pe alocuri, demnã de interes nu numai din partea specialiºtilor ºi a iniþiaþilor.

Comentarii cititori
sus

Xenia Karo

 

În loc de cronicã, o evocare

 

karoCeva ca o evocare. Simt cã trebuie sã scriu, dar tãcerea îmi apasã creierul, cuvintele. Am primit un semn de la mama lui Constantin Virgil Bãnescu acum câteva luni. M-am uitat la semn de atunci. Zic ºi eu ceva.

De câþiva ani, deja, de când Constantin Virgil Bãnescu a ales sã-ºi punã capãt zilelor, de când am plâns în telefon chipurile încercând sã caut o mângâiere pentru mama lui, ruºinatã de neputinþã - ce poþi face faþã de o mamã dacã nu sã taci, oricât de imbecil te-ai simþi? - n-am mai pus pe niciun fel de hârtie niciun rând despre CVB. ªtiind destul de bine ce înseamnã moartea pentru noi, cei rãmaºi în urmã, am plâns atunci de ciudã. De furie. De neputinþã (a mea, a lor, a lui).

Nu ºtiu cât ne moare cineva, dar ºtiu cã mor pãrþi din noi, rãmaºii.

Ne moare câte un deget de suflet, câte o mânã, câte o jumãtate de creier, câte un ritm, câte un cuvânt, câte un gând. ªi ne moare fãrã speranþa vreunui somn de veci, a vreunui loc cu verdeaþã, a vreunei poziþionãri alegorice. Ne moare în durere, cãci doar durerea purã, vie, continuã pânã adormim ºi noi somnul de veci ne rãmâne în loc. Nu ºtiu ce cuvinte, ce sunete, ce gesturi ar putea alina durerea asta. Eu nu le-am gãsit.

Am scris despre poezia lui cât el a fost în viaþã.

Cred cã am scris despre fiecare dintre cãrþile sale pe mãsurã ce ºi-au ajuns vremea. Am scris ºi am vorbit. I-am dat cu împrumut cãrþile în stânga ºi-n dreapta, celor pe care-i fãceam curioºi. ªtiþi cum e cu tirajul ºi cu circulaþia poeziei în România! Trebuie sã-þi doreºti mult ºi ar fi de preferat sã ºtii ce sã gãseºti ca sã ºtii ce sã cauþi. Cu poezia lui CVB nu am dat niciodatã greº. A plãcut tuturor celor cãrora le-o „propovãduisem”.

Am ºi stat de vorbã cu el sub forma unui interviu ºi am vorbit mult pe mess. ªi acum îmi vine greu sã-l sar din lista de ID-uri. Nici nu l-aº sãri, dar mã gândesc cã la capãtul celãlalt este mama lui ºi mi s-ar pãrea o cruzime de care nu cred cã sunt, totuºi, capabilã. Tãcerea mi se pare acum cel mai onest gest pe care l-aº putea face. Faþã de mine, faþã de el.

Nu ºtiu de ce, mai toate vocile posteritãþii (a oricui) mi se par de un ridicol zdrobitor. 

Nu am vãzut pânã acum un discurs care sã aline absenþa pe care sã-l simt altfel decât ridicol ºi care sã nu sporeascã lipsa. Nici mãcar mistificþiune (apud Mircea Anghelescu). Probabil nu m-am nimerit eu la pomenirile potrivite. Probabil, posteritatea, adevãrata posteritate, începe dupã ce mor toþi martorii ºi cu ei sporovãiala tremuratã ciclic.

Pentru cei care nu ºtiu, Constantin Virgil Bãnescu (1982-2009) a fost un foarte tânãr, foarte puternic poet, A publicat volumele câinele, femeia ºi ocheada (Editura Timpul, Iaºi, 2000), floarea cu o singurã petalã (Editura Junimea, Iaºi, 2002), acelaºi cer ce nu e (Editura Vinea, Bucureºti, 2006). Postum, Casa de Editurã Max Blecher i-a publicat în 2011 antologia Zidul de mãtase, care conþine ºi câteva inedite. A tradus, a fost tradus, a fost ce se cheamã un poet locuit. De când nu mai e, pãrinþii lui organizeazã anual la Târgoviºte Zilele de poezie Constantin Virgil Bãnescu.
Primul poem pe care l-am auzit (ºi mi-a fost de ajuns sã aflu, sã ºtiu ºi sã nu uit) de la Constantin Virgil Bãnescu (într-un Târgoviºte adolescentin, chiar dacã tomnatic) a fost acesta:

 

Câinele

O sã-mi cumpãr un câine.
Ba o sã-l fur.
(mãcar sã încep direct cu pãcatul;
ce atâta pregãtire pentru pãcat!
ce atâtea prepãcate!)

 

O sã-l fur,
o sã-i scot dinþii, unul câte unul,
o sã-i smulg ghearele, una câte una,
ºi o sã-i dau drumul.
(dar nu de tot!)

 

O sã-l întãrât ºi o sã-mi facã plãcere (plãcere o sã-mi facã)
sã-i simt gingiile pe grumazul meu, pe ceafa mea cea groasã,
încercând sã-mi iºte sângele.
(plãcere o sã-mi facã)

 

De-aia i-am lãsat ochii:
ca sã vadã
ºi sã nu poatã.

 

Cel mai bun volum al lui a fost acelaºi cer ce nu e. Nu am mai vãzut la altcineva în viaþã acel echilibru între cuvânt ºi text, între sunet ºi sens, între poet ºi celãlalt.

 

cu un râu

aºtept ºi aºtept
sã vinã ea
ºi sã mã ia în braþe

 

soarele rãsuflã pe alee
mai luminos ca niciodatã
mai departe

 

pãrul îmi iese tot
din gãurile mici ale pielii
ºi intrã tot
în gãurile mici ale pãmântului

 

sunt din nou lângã bocanci
cu un râu dintr-o ureche într-alta
ºi aºtept ºi aºtept
sã vinã ea
ºi sã mã ia în braþe

ªi eu care aºteptam sã vãd ce mai scrie dupã acelaºi cer ce nu e. 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

A iubi sau a nu iubi?

(Radu F. Alexandru, Teatru 7, Editura Cartea Româneascã, Bucureºti, 2012)

 

ungureanuTrei texte conþine volumul Teatru 7 publicat de Radu F. Alexandru la editura Cartea Româneascã: Labirint (Love’s Stories), Gertrude ºi Românica. Prefaþatã de un cuvânt al autorului ºi beneficiind, la final, de comentariile regizorilor Alexa Visarion ºi Silviu Purcãrete, cartea îºi are punctul de greutate în prima lucrare dramaticã, aleasã, de altfel, de juriul UNITER, „cea mai bunã piesã a anului 2010”.

Românica, premiul III la Concursul Naþional de Comedie - 2008, este o satirã a moravurilor societãþii de tranziþie. Cu o construcþie clasicã, defecte ale personajelor îngroºate grotesc - accent pe vulgaritate ºi pe interesul personal, piesa are replici menite sã provoace râsul ( „- Pe cât eºti de minunatã, pe atât eºti de paradoxalã. - Îl auzi cum mã face?”, „E zbanghiu de-un ochi, dar cu celãlalt citeºte toatã ziua”, „Stai în faþa fericirii mele ºi a soþiei tale!”), dar nu îºi depãºeºte condiþia. Autorul vorbeºte în cuvântul sãu de deschidere a volumului despre propria înclinaþie cãtre teme universale, evitând cât se poate realitatea autohtonã, iar aceastã ºarjã pe care o face în lumea post-decembristã aratã cã opþiunea sa este bunã.

În Gertrude, Radu F. Alexandru rescrie povestea lui Hamlet, pornind de la alte premise. Mama prinþului este cea care a plãnuit moartea soþului ei ºi care l-a îndemnat pe Claudius sã-ºi ucidã fratele. O femeie ahtiatã dupã Putere, iar Hamlet ºtie („Puterea!... Puterea de care te-ai îndrãgostit ºi pe care o iubeºti atâta”) ºi acceptã, renunþând la tron, pentru cã el vrea sã trãiascã liber ºi un om „cu cât urcã pe scara demnitãþilor, cu atât libertãþile lui scad”. Þara nu-l intereseazã, „i-aº face numai rãu dacã m-aº pune în fruntea ei”, ar pleca de îndatã înapoi la Universitate, dar mama lui, Gertrude, ºi, cu jumãtate de gurã, noul tatã, Claudius, insistã sã mai rãmânã. Cei doi, prefãcuþi ºi vicleni, sunt slujiþi de un Polonius nu atât credincios, cât interesat.

Construcþia dramaticã se face pe scheletul cunoscut, replicile sunt gândite ºi pline de forþã, amintind de Montherlant sau Camus („Puterea nu se face ºi nu se primeºte cadou. Se cucereºte ºi orice preþ e mic, când eºti fãcut sã þi-o doreºti cu adevãrat”, „Nu vreau sã pãstoresc pe nimeni, pentru cã nu vreau sã înºel pe nimeni”, „Niciodatã nu vei reuºi sã recunoºti adevãrul, dacã nu eºti un om liber. ªi niciodatã nu-þi va fi de folos adevãrul, dacã nu-þi vei lua libertatea sã-l rosteºti”, „Nu existã iluzie mai pernicioasã decât aceea de-a-þi imagina cã poþi schimba lumea”).

Autorul se joacã dezinvolt, pentru cine suportã ºi se lasã atras, cu lumea lui Shakespeare, rãsturnând-o în punctele esenþiale (cine nu intrã în joc, poate râde ironic de pe margine): Polonius îi spune lui Hamlet cã Gertrude ºi Claudius i-au ucis tatãl; Claudius îl omoarã pe Polonius,; Gertrude îi mãrturiseºte lui Hamlet cã adevãratul lui tatã este Claudius ºi cã tatãl, cel ucis, ºtia acest lucru (Hamlet ajunge astfel în situaþia „Sã-þi ucizi tatãl ca sã-þi rãzbuni tatãl”); Claudius nu ºtia cã Hamlet este fiul lui, aflã abia acum; Hamlet se sinucide fãrã sã-l omoare pe Claudius. Finalul este cinic: Gertrude îi oferã lui Horatio, cel mai bun prieten al lui Hamlet, postul lui Polonius ºi „viaþa alãturi de noi” (ea ºi Claudius). „Poþi sã refuzi”, îl asigurã, obligându-l sã accepte. În aceeaºi notã, ultima replicã, „Restul e tãcere”, devine „ªi mai presus de orice, rãmâi credincios þie însuþi”. Rãul triumfã, dupã ce ne aratã cã nici binele pe care ni-l închipuiam nu era mai breaz.

Labirint (Love’s Stories) este o poveste bine structuratã dramatic despre douã cupluri ºi relaþiile care se întreþes între cele patru personaje. Dana ºi Cristian ar putea fi fericiþi, fãrã nãlucirile ei, în care se leagãnã de multã vreme: cã el o urãºte (ca toþi cei care o contrazic), cã e infidel („M-ai înºelat cu toate putorile. Am listã, probe”; „Nu te-am înºelat niciodatã”). ªi-a construit, pentru a scãpa de dragostea lui, un zid, o rãcealã continuã, o logicã paralelã care o face tãioasã ca o lamã. Este, în acelaºi timp, o mamã-cloºcã, grijulie, posesivã, crede cã soluþiile ei sunt mai bune decât ale fiului, Dan, cãruia i s-a nãzãrit „aºa, dintr-o datã, sã-ºi facã o familie”. Cristian, un filosof înþelept ºi bun, care rezistã de 33 de ani într-o cãsnicie incomodã (nu a plecat pentru cã nu a vrut sã-ºi abandoneze copilul) simte cã tânãrul a gãsit în noua relaþie „minimul confort ca sã îºi ia zborul, sã scape de noi” ºi îl susþine, ironizând-o cu blândeþe: „Sã judece cum trebuie înseamnã sã judece dupã capul tãu”.
Personajele se întâlnesc de obicei câte douã, scenele se succed alert ºi niciuneia nu-i lipseºte suspansul de final, dialogurile exceleazã în concizie ºi inteligenþã.

Dan ºi Giulia, aleasa lui, sunt doi parteneri cinstiþi, ea doar pânã la un punct, pentru cã ascunde ceva. Dan îi seamãnã tatãlui, e tandru, cald, generos, suportativ, Giulia însã nu vrea sã se mãrite cu el, deºi ºtie cã e curat în dragostea lui, cã e cel mai bun ºi îl iubeºte („Nu þi-aº face decât rãu”). Se cãsãtoreºte totuºi, naºte, dar chiar ºi dupã un an, nu se poate apropia de soþul ei, „are o ranã în suflet”, vrea sã plece. E sincerã cu Dan („Nu am vrut sã ne cãsãtorim ºi nu am vrut copilul”), dar nu pânã la capãt, explicaþia preferã sã le-o ofere pãrinþilor lui. Danei, într-o scenã în care Giulia foloseºte  armele seducþiei ºi, simultan, îºi deschide inima („Tu poþi ºi vreau sã mã întrebi”). Ea îºi „citeºte” soacra, tânãrã încã, îi remarcã frumuseþea „dublatã de amãrãciune” de femeie care „nu mai iubeºte demult, dar tânjeºte dupã iubire”, nu o înþelege întru-totul în relaþia cu soþul („Ce satisfacþie poþi sã ai lovind un om care nu doreºte decât sã se închine în faþa ta ºi sã-þi sãrute mâna?”), abia apoi începe sã-ºi devoaleze taina: þipãtul care i-a urlat în cap când a aflat cã mama ei nu e mama ei, întâmplarea care a fãcut sã iubeascã ºi sã fie iubitã de o femeie, dorinþa de a ºti cum e cu un bãrbat, care s-a întâmplat sã fie Dan („Bãrbatul care încearcã sã-þi ghiceascã dorinþele, ea care þi le cunoaºte”). Radu F. Alexandru realizeazã cu graþie aceastã scenã în care Giulia þese o ademenitoare pânzã de pãianjen, cu mângâieri ºi îmbrãþiºãri, pentru a putea da, simplu ºi frust, cãrþile pe faþã.

La fel de reuºitã este secvenþa întâlnirii dintre Giulia ºi Cristian, când discuþia se poartã pe un palier raþional, cu nimic însã mai prejos ca încãrcãturã emoþionalã. Ea îl dirijeazã, pornind de la povestea ultimei cãlãtorii cu tatãl ei muribund, cãtre o concluzie pe care el o ghiceºte: Giulia e lesbianã. „Sã te dãrui celui de lângã tine sau sã trãieºti doar pentru tine, gata sã mai înºfaci ceva?”, este dilema ei, retoricã doar. „Compromisul poate fi soluþia”, crede Cristian, Giulia ºi-ar putea continua cãsnicia, principiul: „Minte-mã, dar minte-mã frumos” ar avea rezultate onorabile. „Numai adevãrul te apãrã”, considerã însã tânãra, „Îl susþii sã trãiascã alãturi de o femeie care îl minte”.

Accidentul-sinucidere al lui Cristian („Cine poate ºti ce e în mintea unui om?”, spunea el, premonitoriu) este ieºirea pe care autorul o alege dintr-un labirint psihologic ºi sentimental minuþios alcãtuit, o ieºire ca un final de roman din realismul magic sud-american, în care corpul catapultat prin parbriz nu va mai fi gãsit. Dan descoperã pe telefonul mamei ultimul sms trimis de tatãl lui: „Iartã-mã”. Ea nu a rãspuns ºi fiul aruncã o privire clarã tardivei ei suferinþe „Nu, nu te cred”.

Remarcabilã ºi meritorie este maniera în care Radu F. Alexandru conduce povestea prin dialoguri elegante, înaintând cu prudenþã ºi sensibilitate în teritorii care þin de strãfundurile fiinþei, exhibând cu francheþe adevãruri frustre, subiecte tabu, într-un voyerism împins exact atât cât trebuie. Delicateþea se prelungeºte chiar ºi în indicaþiile „regizorale”, autorul deseneazã cu precizie cele trei personaje rezonabile ºi aºterne peste distincþia ºi fineþea lor aerul bunãvoinþei. Empatia, luciditatea („cei mai mulþi dintre noi percepem cu neîndemânare omul”), inteligenþa relaþionalã ºi afectivã, intuiþia nu sunt însã suficiente, nu le aduc „fericirea” scontatã pentru cã jocul lui Hamlet: „A fi sau a nu fi?” devine „A iubi sau a nu iubi?”, iar salvarea nu existã „niciodatã când e vorba de doi oameni care s-au iubit”. Dar farmecul poveºtii stã uneori în tristeþea ei, care provoacã, fãrã doar ºi poate în acest caz, „clipa de reflecþie ºi de bucurie pe care o trãim ori de câte ori luãm în mânã o carte bunã”. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey