•  D'Autore - [RO] - Paolo Gioli
•  D'Autore - [IT] - Paolo Gioli
•  Fotografie: Dialog cu Andreea Ciolacu & Cristina Irian
•  Film.ro - Dupã dealuri
•  Teatru: In memoriam, Constantin Gheorghiu
•  To(l)ba cu jazz (III)


sus

Attilio Mina

 

Paolo Gioli

 

În anii 70 eram amici ºi chiar ºi acum, când ne-am auzit la telefon dupã atâta timp, ne-am simþit la fel. În acei ani îndepãrtaþi eram un tânãr practicant la o revistã de fotografie iar el, Paolo Gioli, un tânãr artist – fotograf – regizor: un globetrotter ca noi toþi, fãrã bani ºi cu mult entuziasm, sosit la Milano din nord-estul Italiei, dupã ce a cutreierat fãrã oprire. Fusese la Roma ºi aventurier în America, frecventase academie ºi pivniþe pe dealurile romane precum ºi pivniþe ºi avantgarda underground newyorkezã. În fine, inevitabil, trãise ºi crease pentru un timp la Paris. La Milano, iniþial, îºi stabilise domiciliul în oraºul vechi ºi frecventa în mod regulat redacþia revistei de culturã ºi imagine la care îmi efectuam practica. Era hotãrât sã îl cunoascã pe director, Ando Gilardi, critic ºi istoric de fotografie, „mare maestru”, precum ºi ghid de netãgãduit al atâtor fotografi rebeli ºi ocupaþi în acei ani cu contestaþia la nivel mondial. A fost o caramaderie la prima vedere între noi toþi, neliniºtiþii. Vechiul „patriarh” fãcu, primul, din Gioli portdrapelul unei incipiente revoluþii artistice ºi fotografice.

La Milano, Paolo s-a stabilit apoi cu casa ºi cu studioul, ºi rãmânând aici pentru mult timp ºi trãind onesta sãrãcie a artei, care deveni, în definitiv, forma sa cea mai bunã de exprimare. Fãcea fotografii cu  aparate fotografice vechi ºi uzate, modificate pe mãsura (sa): cutii, nasturi, tuburi, lipici, malaxoare domestice ºi orice altã epavã pe care i-o sugera atât sãrãcia cât ºi suflul sãu revoluþionar ºi creativ precum ºi cunoaºterea indiscutabilã a istoriei ºi tehnicii fotografiei.

gioli1Se obiºnuieºte ca viaþa unui (mare) artist sã fie povestitã ºi în funcþie de “perioadele” formelor sale de expresie cele mai caracteristice. Pentru Paolo Gioli, care este într-adevãr un mare artist, Milano a fost cu siguranþã perioada spiraculografiei sau a fotografiilor stenopeice, sau a imaginilor fotografice înregistrate pe diverse materiale foto-sensibile prin intermediul celui mai simplu sistem optic care poate fi imaginat, un simplu mic orificiu fãcut într-o cutie obscurã. ªi, iatã, în acei ani, ce a avut de spus despre el, însuºi „marele maestru” de mai sus:

„Autorul, Paolo Gioli, foloseºte un nasture normal de jeans, din aceia care se numesc 'automaþi' ºi sunt douã mici discuri metalice: primul intrã în cel de-al doilea ºi ele se fixeazã aºa. În cel de-al doilea, pentru a lãsa aerul sã iasã când primul disc intrã, existã un orificiu minuscul. Gioli, care se pricepe la fotografie ºi la cinema (este, în acest domeniu autor-operator avangardist) ºtie cã un orificiu este ºi un obiectiv fãrã lentilã, care se numeºte orificiu stenopeic: când lumina îl traverseazã, este obligatã sã interpreteze mesajul sãu: imaginea. Leonardo da Vinci numea orificiul stenopeic 'spiraculo', ceea ce mie mi se pare foarte frumos. Mã bazez, deci, pe puternice dovezi istorice când botez, cu binecuvântarea tatãlui, aceste imagini ale lui Gioli, “spiracolografie”.
A. Gilardi

gioli2A venit apoi perioada „figurilor dezlânate” realizate cu tehnica photofinish-ului, tehnicã ce, în lumea analogicã a secolului XX, era aplicatã în mod normal finish-urilor curselor sportive ºi, uneori, în laboratoarele ºtiinþifice. Expunerea se realiza fãcând sã treacã, cu o viteza prestabilitã, o peliculã fotosensibilã prin faþa unui obturator fotografic, þinut deschis de o imperceptibilã niºã verticalã. Gioli a adaptat în acest scop aparate foto vechi casate, modificându-le prin îndepãrtarea obiectivului ºi a obturatorului ºi adãugând o frumoasã manivelã pentru  recuperarea peliculei, care sã se adapteze la defilarea rapidã în aparat a fâºiei de peliculã. A obþinut imagini într-adevãr stupefiante despre care a spus:
„Am adoptat aceastã tehnicã nu pentru latura sa ciudatã, ci numai pentru cã este foarte apropiatã de o altã tehnicã fotograficã a mea, actualizatã cu 'orificiul stenopeic', care este un punct transparent, în timp ce aici se deplaseazã devenind o linie transparentã. Punctul fãcut din luminã care devine linie a produs aceste imagini. Am înconjurat aceastã linie sau fantã luminoasã, am multiplicat-o, tãiat-o, incizat-o în unghi sau în semicerc...”.
P. Gioli

goili3Apoi au fost imaginile, minunate ºi uimitoare într-adevar, realizate adaptând ºi pliind dupã suflul sãu creativ, materialul Polaroid. Apoi din nou pe Cibacrome, în Polaroid, apoi cinematografia experimentalã, într-un crescendo productiv ºi creativ de neoprit, care l-a dus departe.

Astãzi, senior matur al fotografiei ºi renumit artist de faimã mondialã, trãieºte la Lendinara, un mic sãtuc de þarã, în nord-estul aluvionar al Italiei. Trãieºte în casa sa „atelier”, are sporadice conectãri la internet, nu deþine un telefon mobil, am numai numãrul de telefon fix ºi sunt norocos sã îl gãsesc la celãlalt capãt al firului, neocupat de camera obscurã sau în miºcare.

A: Allo?
A: Vorbesc cu Paolo Gioli?
A: Sunt Attilio Mina ºi... cu siguranþã nu îþi mai aminteºti de mine ...
P: Attilio? Într-adevãr? Cum sã nu îmi amintesc?
P: Sigur cã îmi aduc aminte de tine, ºi chiar ºi de amicii noºtii comuni milanezi din anii ’70, Beppe (n.a. Director artistic la Mondadori), de Edo (n.a. jurnalist ºi scriitor), de Paola (n.a. fotoeditor ºi, în vremurile acelea ºi soþia mea)
P: de bãtrânul Gilardi (n.a. istoricul menþionat mai sus)
P: mi s-a spus cã a murit anul acesta.
P: o mare tristeþe
A: Într-adevãr!
A: ªtii Paolo, aº vrea sã scriu douã rânduri despre tine pentru o revistã informaticã  ... în România ... Prãvãlia culturalã...
P: Dar mã pricep prea puþin de spaþiul virtual, ºi nu mã intereseazã prea mult ºi nu fac lucruri interesante pentru aceastã lume ciudatã.
gioli4P: Galeristul meu mi-a fãcut o paginã de internet dar eu am deschis-o numai de câteva ori, în strãinãtate, în hotel, cu ocazia câtorva expoziþii la care am fost obligat sã particip.
P: Eu lucrez, ca de obicei, cu materia concretã, pelicule ºi hartie sensibilã. Lucruri pe care le poþi atinge, mângâia, schimba, modela cu mâinile. Nu mã ocup de lucrurile care dispar la primul black-out. ªi aici, la mine, la þarã, sunt o jumãtate de duzinã ºi jumãtate pe zi!
A: ªtiu, Paolo, ºtiu bine cum lucrezi, ºi dacã ai ºtii cât te invidiez ºi cât îmi lipsesc materialele tale fotografice echipamentele concrete cu adevãratul  parfum al timpului.
P: Bine, atunci vino sã mã vezi ca sã ne distrãm în camera obscurã ºi sã bem împreunã o sticlã din aia bunã. Chiar aºa cum eram mai demult.
A: Îþi promit cã o sã vin în vizitã vacanþa viitoare.
A: Dar acum, de ce nu îmi trimiþi prin poºtã douã rânduri despre tine, despre lucrãrile tale, despre proiectele tale, despre viitoarele expoziþii? Mi-ar face mare plãcere sã te descrii tu însuþi.
P: Îmi pare rãu, sunt un urs, complet ocupat cu treburile mele, ºi nici mãcar nu mai scriu...
A: Da, îmi imaginam. Nu te-ai prea schimbat.
P: Dar scrie tu despre mine, dacã vrei. Chiar: hai sã facem aºa, chiar astãzi îþi trimit prin poºta rapidã ultima carte care mi-a fost dedicatã: “Naturae” cu colecþia ultimelor mele lucrãri. Poate îþi va fi de ajutor.
A: Nu ºtiu dacã îmi va fi de ajutor, dar îmi va face cu siguranþã o imensã plãcere sã o primesc. ªi nu uita dedicaþia scrisã de mâna ta! Þin la asta!
A: Ok, e bine aºa, scriu vorbind despre tine. Bagã bine de seamã, nu voi scrie despre tine. Eºti prea faimos deja iar eu am rãms cel dintotdeauna. Un prieten al tãu de departe. Sã îi lãsãm pe cititori sã încerce sã afle totul despre tine.
A: în fond, fie cã îþi place sau nu, internetul foloseºte chiar pentru asta.
P: dar nu are emoþii, amintiri…
A : într-adevãr !

Despre el, în mod discret, vorbesc ºi operele sale, cunoscute pretutindeni ºi adunate în cele mai importante muzee ºi în marile colecþii private din toatã lumea. Între principalele expoziþii personale amintim aceea de la Institutului Naþional de Graficã – Calcografie din Roma, în 1981, la muzeul Nicéphore Nièpce din Châlon Saône ºi la Centrul Pompidou din Paris în 1983, la George Eastman House, Rochester în 1986, de mai multe ori la R.I.P. din Arles între 1982 ºi 1998, la Palatul Fortuny din Veneþia ºi la muzeul Alinari din Florenþa în 1991, la Palatul Expoziþiilor din Roma în 1996, la Muzeul de fotografie contemporanã din Cinisello în 2008. Operele sale sunt expuse în mod constant la Centrul Pompidou, la Institutul de artã din Chicago ºi la MoMA din New York.
Iatã, acesta este Paolo Gioli, un vechi amic al timpului meu regãsit.

gioli5 

P.S.

Cartea a ajuns la destinaþie la timp ºi cu dedicaþie. Este foarte frumoasã, în afarã de a fi amintirea cea mai frumoasa de la un prieten regãsit.  

 

 

 Fotografii în acest articol:

1- "Sogno dagherrotipo" (Vis de dagherotip), 1973, hârtie fotograficã alb-negru dupã un negativ microstenopeic
2- "Corpo vittima da luce improvvisa" (Corp – victimã a luminii- improvizaþie), 1973, hârtie fotograficã alb-negru dupã un negativ microstenopeic
3- "Urtato ripetutamente dai suoi colpi" (Lovit mereu de imaginile sale), 1975, fotofinish
4- Tãrã titlu, 1983, polaroid
5- "Nudo telato" (Nud pe pânzã), 1979, Polaroid

Traducere din italianã: Camelia Cãprariu 

Comentarii cititori
sus

Attilio Mina

 

Paolo Gioli

 

Negli anni '70 eravamo amici, ed anche ora, risentendoci al telefono dopo tanto tempo ci siamo riscoperti tali. In quegli anni lontani ero un giovane praticante in una rivista di fotografia e lui, Paolo Gioli, un giovane artista-fotografo-regista: un “giramondo”, come tutti noi, senza moneta e tanto entusiasmo, giunto a Milano dal nord est  d’Italia dopo aver girato senza mai fermarsi. Era stato a Roma, avventurosamente  in America, ed aveva frequentato accademie e cantine sui colli romani e cantine ed avanguardie nelle underground newyorchesi. Infine, immancabilmente, aveva vissuto e creato per certo tempo a Parigi. A Milano, i primi tempi, aveva preso precariamente casa nella città vecchia ed era solito frequentare la redazione della rivista di cultura ed immagine in cui io avevo trovato il praticandato. Si era deciso a conoscerne il direttore, Ando Gilardi, critico e storico della fotografia, “gran maestro”, nonché  guida indiscussa dei tanti fotografi ribelli ed impegnati in quegli anni della contestazione globale. Fu cameratismo a prima vista tra tutti noi irrequieti.  Il vecchio patriarca tra i primi fece di Gioli  il portabandiera di una nascente rivoluzione artistico e fotografica.

A Milano, Paolo prese poi casa e studio stabilmente e ci rimase a lungo, vivendo l’onesta povertà dell’arte che divenne in definitiva la sua miglior forma espressiva. Faceva scatti con vecchie e logore fotocamere modificate a (sua) misura, scatole, bottoni, tubi, colapasta, impastatrici domestiche ed ogni altro accrocchio suggeritogli tanto dalla povertà quanto dal suo estro rivoluzionario e creativo e dalla sua indiscussa conoscenza della storia e della tecnica della fotografia.

paolo1Di un (grande) artista si è soliti suddividerne la vita a seconda dei “periodi” delle sue forme espressive più caratteristiche. Per Paolo Gioli, che grande artista lo è per davvero, quello milanese fu per certo il periodo delle “spiracolografie” o foto stenopeiche, ovvero di immagini fotografiche registrate su vario materiale sensibile attraverso l’impiego del più elementare sistema ottico che si possa immaginare: un semplice forellino applicato ad un contenitore oscurato al suo interno. Ed ecco, in quegli anni, cosa ebbe a dire di lui proprio lo stesso 'gran maestro' di cui sopra :

L'autore, Paolo Gioli, usa un normale bottone da jeans, di quelli che si chiamano «automatici» e sono due piccoli bernoccoli di ferro: il primo s'incastra nel secondo e cosi tengono. Nel secondo, perché possa sfuggire l'aria quando il primo s'incastra, si trova sul culmine un forellino minuscolo. Gioli, che di fotografia se ne intende, e anche di cinema (è, in questo campo, autore-operatore d'avanguardia) sa che un forellino è anche un obiettivo senza lente chiamato foro stenopeico: la luce quando lo attraversa è stretta e costretta a recitare il suo messaggio: l'immagine. Leonardo da Vinci il foro stenopeico lo chiamava «spiraculo» e a me pare molto bello. È pertanto su solide basi storiche che io battezzo, consenziente il padre, queste immagini di Gioli «spiracolografie».“
A. Gilardi

paolo2Foto stenopeiche o spiracolografie  a “bottone”: studi di nudo. Nel suo studio milanese autoritratto spiracolografico venne poi il periodo delle “figure dissolute” realizzate con la tecnica del photofinish, tecnica che nel mondo analogico del XX secolo era normalmente  applicata agli arrivi di avvenimenti sportivi e talvolta nei laboratori scientifici. La ripresa avveniva facendo semplicemente scorrere a velocità prestabilita, una pellicola foto-sensibile davanti ad un otturatore fotografico mantenuto aperto da una impercettibile fessura verticale. Gioli, adattò allo scopo vecchie fotocamere dismesse, modificandole con l’asportazione di obiettivo e otturatore e con l’aggiunta di una vistosa manovella di recupero pellicola da adattarsi al veloce scorrimento in macchina della striscia di pellicola. Ottenne immagini davvero stupefacenti di cui ebbe a dire:

„ho adottato questa tecnica  non per un suo aspetto curioso ma solo perché molto legata ad un'altra mia indagine creativa, attuata con il "foro stenopeico", che è un punto trasparente, mentre qui invece si sposta a diventare una linea trasparente. Il punto fatto di luce che diventa linea ha prodotto queste immagini. Ho circumnavigato questa linea o fessura luminosa,  l'ho moltiplicata, amputata, incisa ad angolo o semicerchio…“.
P. Gioli

paolo3Poi furono le immagini,  stupende e sorprendenti davvero, realizzate adattando e piegando al proprio estro creativo il materiale Polaroid. Poi ancora il Cibacrome, in Polaroid, poi il cinema sperimentale in un crescendo produttivo e creativo inarrestabile  che lo ha portato lontano. Oggi, maturo signore dell’immagine e celebrato artista di fama mondiale, vive a Lendinara, uno sperduto paesino di campagna nel nord est alluvionale d’Italia. Vive solo nella sua casa Atelier. ha sporadici collegamenti Internet, non possiede un telefono portatile, ho la sola linea telefonica domestica ed è fortuna trovarlo all’altro capo del telefono libero da impegni di camera oscura o moviola.

A: Pronto?
A: Parlo con Paolo Gioli?
A: Sono Attilio Mina e… non ti ricordi certamente di me…
P: Attilio? davvero? figurati se non ricordo..?
P: Certo che mi ricordo di te, e anche dei nostri comuni amici milanesi degli anni settanta, Beppe (n.d.a art director mondadori) , di Edo (n.d.a giornalista e scrittore),  di Paola (n.da: photo editor e a quel tempo, anche mia  moglie ) 
P:…del vecchio Gilardi (n.d.a : storico,  di cui si è detto più sopra)
P: Mi hanno detto che è morto quest’anno.
P: Una gran tristezza!
A: Già!
A: Sai Paolo, volevo scrivere due righe di te per una rivista informatica…in Romania… Pravalia culturala…
P: Ma, ci capisco poco io di virtuale, e non c’è molto che mi interessi o che io faccia di interessante per questo mondo strano..
paolo4P: Il mio gallerista mi ha fatto un sito, ma l’ho guardato solo qualche rara volta all’estero, in albergo, in occasione di qualche mostra cui sono stato costretto a partecipare.
P: Io lavoro come sempre solo con materia concreta, pellicole e carte sensibili. Roba che puoi toccare, accarezzare, modificare, plasmare con le mani. Non mi ci metto con cose che svaporano al primo black out. E qui da me, in campagna, di interruzioni ce né una mezza dozzina e mezza a giornata.
A: Lo so, Paolo, so bene come lavori, e sapessi come ti invidio e quanto mi mancano i tuoi materiali fotografici le attrezzature concrete col vero sapore del tempo.
P: Dai, allora vienimi a trovare che ci divertiamo in camera oscura e ci beviamo insieme una bottiglia di quello buono. Giusto come eravamo una volta!
A: Giuro che alle prossime vacanze vengo a trovarti.
A: Ma adesso, perché non mi mandi per posta due righe parlandomi di te, delle tue cose, dei tuoi progetti, delle prossime mostre? Mi farebbe davvero piacere se fossi tu a descriverti.
P: Mi spiace, sono un orso tutto preso dalle mie cose che non scrivo nemmeno più…
A: Già, immaginavo. Sei cambiato ben poco.
P: Ma tu scrivi pure di me se ti va. Anzi, facciamo una cosa, oggi stesso ti invio per posta celere l’ultimo libro che mi è stato dedicato: “Naturae” con la raccolta dei miei ultimi lavori. Forse ti potrà essere d’aiuto.
A: Non so se mi sarà di aiuto, ma certo mi farà incredibilmente piacere riceverlo.. E non dimenticare la dedica di tuo pugno. Ci tengo!
A: ok, sta bene allora scrivo parlando di te. Bada bene, non scriverò di te. Sei troppo famoso ormai ed io sono rimasto quello di sempre: un tuo amico lontano.  Lasciamo che siano i lettori a cercare di sapere tutto di te.
A: in fondo, piaccia o no, internet serve proprio a questo.
P: ..ma non possiede le emozioni, i ricordi
A: già!

Di lui, diffusamente parlano anche le sue opere, conosciutissime ovunque e raccolte nei più importanti musei e nelle grandi collezioni private di tutto il mondo. Tra le principali mostre personali ricordiamo quella all'Istituto Nazionale della Grafica-Calcografia di Roma nel 1981, al Musée Nicéphore Nièpce di Châlon s/Saône e al Centro Pompidou di Parigi nel 1983, alla George Eastman House, Rochester nel 1986, più volte ai R.I.P. di Arles tra il 1982 e il 1998, al P.zzo Fortuny di Venezia e al Museo Alinari di Firenze nel 1991, al al P.zzo Esposizioni di Roma nel 1996, al Museo di Fotografia Contemporanea a Cinisello nel 2008. Le sue opere sono stabilmente esposte presso  il Centro Pompidou, l'Art Instritute of Chicago e il MoMA di New York.
Ecco, questo è Paolo Gioli, un vecchio amico del mio tempo ritrovato.

paolo5

 

 

Postilla

Iol libro è giunto a destinazione puntualmente e con dedica. E’ bellissimo oltre che il ricordo più bello di un amico ritrovato

 

 

 

Foto in questo articolo:

1-"Piccola finestra di Talbot vista da me bambino", 1977, stampa fotografica in bianco e nero da negativo microstenopeico
2-"Gettare gli strumenti e scoprire il volto", 1977, stampa fotografica in bianco e nero da negativo microstenopeico
3- "Dire no", 1974, fotofinish
4- "Omaggio impuro a Bayard", 1983, Polaroid
5- "Cameron Obscura", 1981, Polaroid

 

Comentarii cititori
sus

Dialog cu Andreea Ciolacu

 

andreea ciolacuDe ce fotografie?
Mereu mi-am dorit sã am o meserie artisticã. Domnul profesor Francisc Mraz, pe care îl cunosc încã din liceu, m-a condus spre film ºi fotografie. Trebuie sã recunosc cã fotografia, pentru cã este mai la îndemânã decât filmul, am îmbrãþiºat-o mult mai uºor, însã frica de a nu „greºi“ m-a þinut puþin timp departe de a mã apropia într-adevãr de arta fotograficã. Pasiunea pentru fotografie a venit treptat. În cazul meu cred cã s-a îmbinat foarte bine cu predispoziþia de a contempla, de a privi, a analiza, de a cãuta în jurul meu. Nu caut semnificaþii ascunse, mã bazez pe starea pe care mi-o inspirã un loc, un obiect, o luminã, o figurã.

Ce construieºti prin fotografiile tale?
Încerc sã alãtur o parte din mine, prin percepþia mea asupra lumii, cu un element care nu poate fi controlat, care este dinamica lumii ce ne înconjoarã.

Ce este ºcoala de fotopoeticã Mraz ºi cum a fost acea experienþã?
Pentru mine ºcoala de poeticã fotograficã a fost în primul rând etapa care m-a ajutat sã-mi dau seama cã fotografia face parte din felul meu de a percepe lumea, iar pentru asta nu am nevoie mereu de un aparat foto. Este locul în care înveþi sã faci diferenþa între a vedea ºi a privi.

Cum ai perceput lumea musulmanã, cum este Serbia? Cât ai perceput a fi 'balcanic' ºi cât (în sens mai larg) 'european'? Cum te-ai plasat tu între aceste repere?
Am ales Sarajevo, Istanbul ºi Belgrad cu toþii (cursanþi sau foºti cursanþi ai fotopoetica împreunã cu domnul Francisc Mraz) pentru cã am fost convinºi din start cã primul „ºoc” va fi acela cã aceste locuri nu seamãnã cu peisajele, imaginile cotidiene cu care suntem obiºnuiþi. Miza însã cred cã a fost sã surprindem atmosfera localã cât mai natural, fãrã sã aducem în faþã senzaþionalul sau facilul.

Am descoperit obiceiuri, abordãri, locuri diferite de ale nostre, dar în acelaºi timp m-am simþit aproape de atmosfera locului ºi de oameni. Fotografia poate fi ºi o invadare a intimitãþii, iar în spaþiul musulman, în mod deosebit, am avut aceastã rezervã ºi mi-am pus problema dacã este corect sau etic sã luãm ceva de la ei fãrã sã dãm înapoi ceva oamenilor pe care îi fotografiem. Oamenii însã ne-au surprins plãcut, ne-au invitat în case, în prãvãlii, ne-au zâmbit ºi ne-au oferit ceai. 
Nu mã mai simt de mult un simplu turist, ci mai degrabã un observator, un privitor curios.

Cum a început apropierea de teatru? Þi-ar plãcea sã te implici în realizarea unui spectacol de teatru?
Apropierea de teatru a început încã din timpul facultãþii de film, când mergeam sã vizionez piese pentru a cunoaºte mai bine actorii. Dupã facultate am avut ºansa sã încep colaborarea cu Teatrul Naþional de Operetã Ion Dacian, în cadrul unui proiect care era dedicat formãrii profesionale pentru meseriile din spatele scenei. Astfel cã, neºtiind mai nimic despre cum se construieºte un spectacol de teatru, ce fel de meserii implicã, am ajuns în 3 ani sã cunosc mai tot ce se poate ºti, am cunoscut artiºti, tehnicieni, personal administrativ ºi m-am apropiat de lumea teatrului fãrã sã-mi dau seama. Tot în cadrul proiectului am aflat, ºi apoi am contribuit, la formarea profesioniºtilor în meseria de video designer, o meserie nouã, care implicã cunoºtinþe de film, imagine, arte vizuale ºi competenþe tehnice. Cred cã mã vãd pe viitor fãcând ºi meseria asta, de video designer, ºi simt cã aºa aº putea avea un aport într-un spectacol de teatru.

În ceea ce priveºte fotografia în teatru, ideea a venit natural. Poate cã dacã nu aº fi lucrat în teatru, nu mi s-ar fi pãrut ofertantã fotografia de spectacol, însã, cunoscând acest univers mai bine, am început sã-mi dau seama cã este un spaþiu foarte variat din punct de vedere vizual. ªi acum nu mã refer neapãrat la ce se întâmplã pe scenã, ce vede orice spectator din salã, ci la ce se întâmplã în spatele scenei, în spaþii chiar conexe ale scenei, care este atmosfera când la pauzã cortina este trasã ºi lumina pe scenã este stinsã, sau care este atmosfera la repetiþii. Mi-am dorit sã simplific spectaculosul, sã surprind atmosfere, stãri care nu sunt sugerate de spectacol, dar pe care eu le-am perceput.

 

Dialog cu Cristina Irian

 

cristina irianDe ce fotografie?
La începuturile ei a fost o îndeletnicire episodicã, plãcutã, dar mai ales de împrumut, în lipsa unui aparat de fotografiat personal. Am fotografiat mult timp pe apucate, fragmentat, cu aparate de la prieteni. Am vãzut în fotografie mai întâi o picturã posibilã, pe scurt, la minut, pentru ca apoi sã descopãr modul diferit în care lumea se vede ºi trãieºte  printr-un vizor. Am ajuns mai apoi ºi în posesia unui aparat personal, am urmat un prim curs… dar cu adevãrat fotografia m-a cucerit la o expoziþie Henri- Cartier Bresson, neplãnuitã. Fotografia, pentru cã e o plãcere neprogramatã, o surprizã de cãlãtor. 

Ce construieºti prin fotografiile tale?
Observ ºi continui cu obstinaþie ºi curiozitate sã observ, în felul meu, construcþia lumii. Fotografiile sunt un exerciþiu de admiraþie a acestei vaste construcþii.

Ce este ºcoala de fotopoeticã Mraz ºi cum a fost acea experienþã?
Este o ºcoalã în care înveþi sã priveºti, adicã sã primeºti cum se cuvine veºtile din lumea din afarã ºi din interiorul tãu. Ce faci cu ele mai departe, te priveºte. Experienþa a fost ca o mãnuºã purtatã ºi pe faþã ºi pe dos,  fãrã ca acest lucru sã constituie o modã. ªi a mai fost ºi este o întâlnire cu oameni.

Cum ai perceput lumea musulmanã, cum este Serbia? Cât ai perceput a fi 'balcanic' ºi cât (în sens mai larg) 'european'? Cum te-ai plasat tu între aceste repere?
O sã mã refer la oraºele pe care le-am cunoscut ºi în care am petrecut cea mai mare parte a timpului pe parcursul taberelor din Turcia ºiSerbia. Istanbulul este un oraã compus din mai multe aºezãri care trãiesc alãturi, în care Orientul ºi Occidentul coabiteazã fãrã stridenþe. Oraºul l-am perceput mai degrabã ca pe un loc cu lumi, timpuri ºi culori amestecate ºi experimentate împreunã, cu uscat ºi cu apã, lumea musulmanã fiind o parte integrantã din acest imens puzzle. Reperele musulmane de aici le-am perceput mai întâi prin semnele exterioare auditive, vizuale, prin adhan, vestimentaþie, mai apoi în moschei, prin ritualurile de purificare, rugãciune. A fost o curiozitate. Impresionantã însã a fost îngãduinþa oamenilor locului.

La Belgrad se respirã un aer mai degrabã occidental decat balcanic. Este un oraº cu spaþii largi, parcuri, graffiti, mult graffiti, la un loc cu surpriza unor strãduþe întortocheate de te miri unde duc, cu apa care uneori depãºeºte bariera drumurilor, a asfaltului ºi a ierbii.
Aºa cum Istanbulul este un oraº colorat, Belgradul este unul desenat, cu clãdiri tatuate.
Aºa cum se spune despre oameni, cã sunt oameni de lume, aºa aº considera ºi cele douã oraºe ca fiind „oraºe de lume”, cu dinamismul lor cultural, dând turistului ce e al turistului ºi arãtând cãlãtorului drumul. Fiecare zi a venit cu descoperirile ºi experienþele ei, drumurile s-au lãsat umblate, dublate fiind de tihna plãcerilor culinare.

Cum priveºti spaþiul cotidian? Ce vezi?
Mã simt precum  un Jacques-Yves Cousteau al spaþiului cotidian, în cãutarea tuturor formelor de viaþã, posibile, care miºunã, trãiesc iute sau respirã discret sau sunt încremenite prin cine ºtie ce fereastrã, cotlon ºi dispar repede sau îºi schimbã înfãþiºarea, dacã nu am prins de veste. Imaginile acestea, aproape ireale uneori, apar cam atunci când vor ele ºi dispar la fel, eu mã strãduiesc sã le ghicesc ceasurile ºi nazurile. Explorez.

Câte lucruri ignorãm din acest spaþiu? Reconstruieºti ceea ce vezi? Ce cauþi? sau, de ce nu, ºi invers 
Ignorãm tot ceea ce trecem cu vederea. A trece cu vederea spaþiul prin care trecem ºi ne petrecem înseamnã, cumva, a nivela pânã la anulare imaginea unei lumi atât de plinã de semne ºi insemne, ca un obraz dupã o viaþã trãitã. Eu caut sã vãd, sã mã bucur cu ochiul liber, dacã am ºi aparatul cu mine e ºi mai bine, dacã nu, nu mã supãr.

A întrebat ºi a consemnat: Marius Dobrin

Numãrul 38 al Pravãliei Culturale a fost ilustrat cu fotografii ale Andreei Ciolacu ºi Cristinei Irian.
Le puteþi revedea în fiecare paginã începând de la adresa: http://www.pravaliaculturala.ro/index.php?aa=2013&ll=9 

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin

 

Dupã dealuri
Alina ºi alinarea

 

dupa dealuriE un film de dragoste. Despre cum ajunge dragostea, uneori, despre schimbare ºi despre cuget. Cã e vorba de douã fete e doar o întâmplare ºi asta devine tot mai firesc. Cum a pornit ºi cum a durat dragostea dintre Alina ºi Voichiþa, putem doar bãnui. Filmul intrã repede în povestea lor ºi din primele 90 de secunde, cu mãiestrie, ne aºeazã alãturi ºi, totodatã, ne oferã simplu, limpede, punctul în care a ajuns acea dragoste.
Voichiþa avanseazã între doua trenuri alãturate, în sens opus tuturor celorlalþi. Dincolo de toþi, singurã, întorcându-se într-oparte, o vede pe Alina cea încã nevãzutã în cadru, dincolo de alt tren.

„-Stai acolo!” îi spune Voichiþa, dar Alina trece nerãbdãtoare prin faþa trenului. O îmbrãþiºare lungã, strânsã, în care una pare a se agãþa cu patos ºi cealaltã doar e un sprijin. Alina ºi alinarea. Voichiþa spune: „Alina, dã-mi drumul cã se uitã lumea la noi.”

Aceasta este esenþa poveºtii, premisa filmului. Ceea ce nu ºtim, este cum s-a produs despãrþirea lor, atunci când Alina a plecat în lume spre a agonisi câte ceva iar Voichiþa a rãmas singurã. Despre ceea ce a simþit atunci, despre acea durere, o singurã datã, în tot ceea ce va urma, îi vorbeºte Alinei. În rest îi vedem doar alegerea: dãruirea pentru Hristos, blândeþea, liniºtea ºi echilibrul. Comunitatea micã a mãicuþelor, retrasã dupã culmea unui deal, într-un peisaj arid, e un alt spaþiu decât oraºul vãzut mai degrabã de la distanþã, policrom. ªi drumul peste deal, o micã gologotã. La poarta mãnãstirii, un anunþ: „Aceasta este casa lui Dumnezeu. Interzis celor de alte religii. Crede ºi nu cerceta”.

Alina ºi Voichiþa au crescut împreunã la Casa de Copii, acolo s-au apropiat ºi acolo s-a înfiripat sentimentul lor. Regãsirea le gãseºte pe poziþii diferite. Alina, dupã ce a cunoscut lumea cu greutãþile ºi provocãrile ei, se întoarce spre dragostea ei. ªi, mai ales, pentru cã e mãcinatã de singurãtate. Preotul de la mãnãstire spune la un moment dat, ºi Voichiþa îi preia vorbele: „omul care pleacã ºi cel care se întoarce nu-i tot acela”. Dar nici cea care a rãmas nu mai e aceeaºi.

Miza filmului este urmãtoarea: ce faci atunci când persoana pe care o iubeºti vede o altã cale decât aceea pe care o vrei tu? Cât lupþi pentru a convinge sã te urmeze? Cât eºti capabil a o înþelege? ªi, mai ales, cât eºti capabil sã te adaptezi schimbãrii. Voichiþa, mereu cu o voce liniºtitã, cu un ton uºor, aminteºte de alegerea pe care a fãcut-o, cu care se simte împãcatã. Alina, cu chipul mereu încruntat, adaptatã a fi prudentã, suspicioasã, în gardã, e o luptãtoare. Mai degrabã îndârjitã, mai puþin dispusã a asculta ºi, mai ales, a înþelege. Iar aceastã rigiditate îi va fi fatalã. 

„-Tu mã mai iubeºti pe mine?
-Te iubesc, dar nu ca înainte. Altfel.
-Cum altfel? De ce altfel?
-Cã eu acuma-s altfel. Am pe altcineva în suflet.
-Pe cine?”

Alina rãmâne ancoratã într-o atitudine pãmânteanã, cu sânge iute, cu gelozie ºi cu dorinþe. Suportã greu cã, deºi ajunsã la Voichiþa, nu o poate atinge, nu o poate îmbrãþiºa. Când o roagã sã-i facã o frecþie, se dezbracã, ia mâna Voichiþei în mâna ei, e o clipã în care cele douã mâini vorbesc una cu alta, e o reflectare a ceea ce a fost. Dar apoi Voichiþa se retrage.
Deºi înregistreazã reacþiile celei pe care o iubeºte, Alina îºi urmãreºte gândul cu tenacitate. Încât te întrebi dacã e de admirat tãria cu care înfruntã piedicile sau e de plâns pentru cã nu înþelege ºi astfel se îndepãrteazã de ceea ce presupune dragostea. Începând turbulenþele de manifestare, tot vârtejul cu internarea ºi spaimele din mãnãstire, ajung sã doarmã împreunã, terapeutic. ªi acolo, ca mereu pe parcursul filmului, se vede aºteptarea Alinei vizavi de Voichiþa. Dã plapuma la o parte, abia aºteaptã s-o îmbrãþiºeze, orice gest, cât de mãrunt, e pe sufletul ei. Auzim cântecul lor ºoptit, suspine ºi plâns înãbuºit, în întunericul înconjurat de lãtrãturi necontenite, de stropi de ploaie stridenþi pe acoperiºul de tablã.
Uºor, uºor, povestea despre o dragoste ajunsã într-o rãscruce, capãtã, în cazul de faþã, aspectul moralei religioase.

„- Alina, eu am apucat-o pe-o cale...
- Ce cale?
- Calea sã nu mai fii singur niciodatã.
- Pãi sã fii cu mine!
- Alina, dacã nu-l ai pe Dumnezeu în tine, poþi avea tot alaiul din lume cã tot singur eºti.

Singurãtatea invocatã insistent, ca o spaimã majorã, este împiedicatã diferit de cele doua.

„- Numai pe tine te am ºi nu-mi trebuie altcineva.
- Oamenii vin ºi trec, Dumneze e totdeauna. ªi mie mi-a fost greu când ai plecat, foarte greu. Dar uite cã mi-a ajutat Dumnezeu ºi am gãsit alinare.”

Interesant cã, mai apoi, când preotul simte cã Alina, totuºi, nu e pregãtitã pentru calea credinþei ºi mai degrabã tulburã liniºtea mãnãstirii, Voichiþa îl roagã de gãzduire, din raþiuni umanitare, ca ultim adãpost, dar spune: "Mie altceva pe lume nu-mi trebuie.”
ªi pare cã amândouã se pot reîntâlni sufleteºte la reîntoarcerea în mãnãstire dupã internarea în spital.

„- Cât am stat acolo, în fiecare zi m-am rugat la Domnul, sã mi te aducã înapoi. Am sã mã rog sã-þi dea gândul cel bun.
- ªi eu.”

Cum se întâlneºte dragostea lumeascã, la un moment dat, cu aceea pentru Dumneseu. Cum fiecare dintre cele douã fete îºi plãmãdeºte un anume fel al credinþei.
Voichiþa cãtre Alina: 

„- Trebuie sã zici tot la spovedanie.
- Tu ai zis tot?
- Nu trebuie sã zici cu amãnunte.”

Alina cãtre Voichiþa, la îndemnul acesteia de a -l primi pe Dumnezeu în suflet:

„- O sã mã iubeºti din nou?
- Eu te iubesc dar e mai important ca Dumnezeu sã te iubeascã ºi o sã vezi atunci ce bine o sã-þi fie.”

Zbaterea Alinei, încrâncenarea de a-ºi urma visul cu orice preþ, fãrã sã þinã seama de ceea ce trãieºte, aduce tulburare ºi neliniºte ºi disperare. Gata sa facã orice, intrã în altar cu gând cã icoana de acolo va face o magie. dar preotul îi vorbeºte rãspicat: „nu existã în altar oriºice þi-ar trebui”.
Apoi începe sfârºitul. Din propria acþiune a Alinei, din tragica aºezare a destinului ei, din mereu ciudata aºezare a întâmplãrilor, lucrurile intrã pe un fãgaº tulburãtor. Privitorul cade pe gânduri, în mãsura în care invocarea unui pãcat nemãrturisit se însoþeºte de îndemnul pãrintelui cãtre Voichiþa de a sta deoparte în încercãrile de alungare a diavolului. Sfâºietoare chinuri. Voichiþa se roagã ºi liniºtea fulgilor de zãpadã e percepþia pregnantã. Alina pare înfrântã dar ori de câte ori o vede pe Voichiþa tresaltã. Forma aceea brutã de dragoste, de neinfrânt. 
Miºcarea dintr-o clãdire spre alta, a grupului de maici, în negru, ducând-o pe Alina legatã, ca într-un furnicar ce cautã sã facã bine dar...
Preotul, care apare tot timpul apãsat de griji, pare a fi purtat el însuºi de întorsãtura sorþii.
La sfârºit, când depune mãrturie despre cele întâmplate, spune simplu:„m-am încrezut prea tare în puterile mele ºi n-am fost vrednic.”
Alina cãtre Voichiþa:

„- Te gândeºti sã stai în hruba asta o viaþã întreagã?
- Dar asta-i casa mea acum, Alina”.

ªi rãmâne ultima casã ºi pentru aceasta. Aºa cum rãmâne pentru maica Pahomia, despre care se vorbea cã ar ceda insistenþelor bãrbatului care, deºi o bate, o cere din nou lângã el. Dar ea rãmâne.
Altfel, dragostea e una dintre minunile lumii acesteia. Într-un birou, oamenii vorbesc despre soþul doamnei de la contabilitate. A lãsat-o pentru una de 25 de ani.

„- Dar nu avea anus contra naturii?
- Unde-i dragoste...”

Iar Voichiþa îmbracã pulovãrul Alinei, cu pãrul neacoperit.
ªi filmul se încheie aºa cum se terminã o zi lungã, dar, totuºi, doar o zi.

Dincolo de discutatul cadru de final, secventa care-l precede, liniºtitoare ca un liman cunoscut, cu oameni aºteptând, cu vorbe cu alt rol decât ceea ce afirmã, „nu mai trece iarna asta”, exact când un grup de copii traverseazã strada.
Oraºul ºi mãnãstirea, despãrþite de un deal, sunt, cumva simetrice. În poarta mãnãstirii 'Dealul Nou', Voichiþa rãspunde unor trecãtori ce întreabã de un teren de vânzare: dupã deal, încolo!”.

Un film profund. O poveste pentru al cãrei scenariu a fost din nou recompensat la Cannes. Acolo unde cele doua actriþe din rolurile principale au primit fiecare premiul de interpretare femininã. Un film în care fiecare actor este la locul sãu, oameni pe care-i priveºti cu drag, chiar dacã mai spun ºi prostii ori au pãcate taman când vor sã învete pe alþii a se feri (scena inventarierii pãcatelor este aproape didacticã în acest sens). Ete oameni! Chiar dacã sunetul este, ca la alte câteva filme mari ale cinematografiei noastre recente, foarte slab ca volum, mã bucur cã a fost lãsat liber accentul regional, aºa cum ar trebui procedat mai des. E vorba de o amprentã de autenticitate ºi, o datã în plus, o calitate artisticã. Apoi e vorba domoalã, blajinã, respectuoasã.

Un film cu elemente din ceea ce numim minimalism în cinematografia româneascã, unde lumina dã suflu ºi gardului rar ºi ierbii firave.

„Cine e credincios, nu-i trebuie nicio icoanã ca sã creadã.”

 

Dupã dealuri
(Beyond the hills)

Inspirat de romanele non-ficþionale ale Tatianei Niculescu-Bran

www.dupadealuri.ro
http://www.mobrafilms.ro/taxonomy_menu/2/19/203

Regia

Cristian Mungiu

Scenariul

Cristian Mungiu

Distributia

Luminiþa Gheorghiu

diriginta

Tania Popa

o enoriaºã

Ion Sapdaru

cãpitanul

Cosmina Stratan

Voichiþa

Doru Ana

tata Nuºu

Andreea Boºneag

Georgiana

Dana Tapalagã

maica varvara

Gheorghe Ifrim

ambulanþierul

Cristina Flutur

Alina

Valeriu Andriuþã

stareþul mãnãstirii

Marian Adochiþei

Gabi

Cerasela Iosifescu

dr. d.l.

Teodor Corban

inspectorul

Alina Berzunþeanu

doctoriþa Radu

Cãtãlina Harabagiu

maica Antonia

Liliana Mocanu

mama Elena

Cãlin Chirilã

agentul

Ionut Ghinea

Ionuþ

Dionisie Vitcu

dl. Valericã

Nora Covali

maica Pahomia

Mircea Florin

portarul

Nicoleta Lefter

o bolnavã

Costache Babii

dr Solovãstru

Mariana Liurcã

sora Sandra

Radu Zetu

locotenentul

Liana Petrescu

maicaArcadia

Ecaterina Þugulea

sora ºefã

Mara Cãruþaºu

maica Anastasia

Alexandra Apetrei

maica Tatiana

Gina Þandurã

maica Iustina

Katia Pascariu

maica Sevastiana

Alexandra Agavriloaiei

maica Eudoxia

Vica Agache

maica Elisabeta

Noemi Gunea

maica Lavrenþia

Adrian Ancuþa

un trecãtor

AdaBârleanu

sora Gina

Petronela Grigorescu

doctoriþa Neagu

Cristina Cristian

Camelia

Diana Chirilã Ignat

o secretarã

Echipa

Pascal Caucheteux

producãtor

Jean-Pierre Dardenne

producãtor

Cristian Mungiu

producãtor

Mihaela Poenaru

scenografie

Cãlin Papurã

scenografie

Oleg Mutu

imagine

Pascal Caucheteux

coproducator

Grégoire Sorlat

coproducator

Vincent Maraval

coproducator

Jean-Pierre Dardenne

coproducator

Luc Dardenne

coproducator

Bobby Pãunescu

coproducator

Dana Paparuz

costume

Mircea Olteanu

montaj

Cristian Tarnoveþchi

sunet

Andi Arsenie

sunet

Mircea Olteanu

sunet

Dana Bunescu

sunet

Marius Leftãrache

sunet

 

Comentarii cititori
sus

Mircea Tudosã

 

La plecarea Domnului Nick

 

gheorghiuPe domnul Nick l-am cunoscut în urmã cu 9 ani, la începutul lunii octombrie. Abia fusesem angajat la teatru ºi a trebuit sã înlocuiesc un actor în piesa Crima sângeroasã din staþiunea Violetelor. Am fãcut asta însã, la un moment dat, am început sã mã plictisesc în camera mea din teatru ºi m-am gândit cã nu ar fii rãu sã merg la biblioteca teatrului, sã împrumut o carte. Astfel am ajuns la Secretariatul Literar, am bãtut respectuos la uºã, o voce de bãrbat mi-a strigat sã intru, am intrat ºi am avut surpriza sã vãd la un birou, aplecat în niºte hârtii, un bãtrânel despre care am exclamat în gând: „uite peste ce boier am dat aici!”…Era cel care, ulterior, mi-a devenit cel mai bun prieten al meu ºi mentorul meu din Craiova, Domnul Constantin Nick Gheorghiu. Dupã o scurtã discuþie, am înþeles cã nu pot împrumuta, în clipa aceea, nicio carte, dar m-a rugat sã mai trec pe la dumnealui. Eu i-am rãspuns în glumã: „Nu îmi spuneþi asta pentru cã nu o sã mai scãpaþi de mine!” Adevãrul e cã cine ºi-ar fi dorit sã scape de un om ca Domnul Nick?! Încã de la prima vedere puteai observa cu uºurinþã cã avea ceea ce numim rasã boireascã. Nu mã refer la bogãþia materialã, care îi lipsea cu desãvârºire, ci la cea spiritualã. A fost un om din alte vremuri, avea distincþie, onoare, nobleþe -valori rar întâlnite în ziua de azi…

Ce ºtia despre istoria teatrului? ªtia TOT!!! Alãturi de Alexandru Firescu, a fost un cronicar al istoriei Teatrului Naþional Craiova ºi al oraºuluiCraiovade la început ºi pânã în prezent! Datoritã dumnealui ºi a domnului Firescu, teatrul ºi Craiova au ºansa sã-ºi cunoascã istoria aºa cum a fost! Tocmai de aceea regret cã pe ultimul sãu drum i-au fost alãturi foarte puþini oameni!!! Acest oraº a pierdut, aºa cum l-am numit într-un interviu al jurnalistei Loreta Popa, pe ULTIMUL BOIER DE CURTE VECHE AL CRAIOVEI!

evocare1Fiecare document din ceea ce numim istoria Teatrului Naþional Craiova a trecut prin mâinile sale. Multe documente de arhivã le-a descoperit el însuºi în diferite colecþii particulare sau în alte locuri. De pildã el este cel care a descoperit în Arhivele Statului din Bucureºti ziarul Vestitorul primãverii unde, în 1850, se consemna înfiinþarea Teatrului Naþional Craiova. Acum o fotocopie a ziarului se aflã în Muzeul TNC, pe care, de altfel, dumnealui l-a înfiinþat.

Pasiunea mea pentru istorie este, în general, binecunoscutã printre apropiaþii mei. Odatã ajuns la Craiova ºi cunoscându-l pe domnul Nick, m-a interesat sã aflu cât de mult pot despre istoria Naþionalului craiovean. Timp de doi ani de zile, cât a mai activat în teatru, dupã venirea mea, m-am deprins cu tot ceea ce þine de secretariatul TNC. Istoria muzeului o cunosc mai mult din poveºtile ultimului boier de Curte Veche al Craiovei. Abia acum am acces la documente ºi multe date istorice aflate în muzeul teatrului: sãbii de la 1800 ºi ceva, tablouri ale unor oameni (actori, scenografi, regizori, secretari literari, directori) care au cãlãtorit prin istoria Naþionalului craiovean ºi care au fãurit teatrul etc. Am avut discuþii interminabile cu mentorul meu. Îmi este greu sã descriu în câteva cuvinte munca sa ºi felul sãu de a gândi, de a fi. A fost un om care nu te scotea din domnule ºi avea pretenþia sã i se rãspundã la fel! Unii i se adresau cu nenea sau cu nea Nick. Vã asigur cã dispreþuia sã i se zicã aºa! Se considera un DOMN ºi chiar a fost aºa!

Fiecare document, fiecare mapã de presã a unui spectacol, fiecare tablou, fiecare pozã avea o poveste pe care þi-o descria cu multã rãbdare dacã aveai timp sã îl asculþi. A fost un om meticulos în munca sa.

evocare2Moºtenirea pe care o lasã Craiovei sunt, sper binecunoscutele cãrþi la care a lucrat alãturi de Alexandru Firescu: 666 de actori craioveni. File de arhivã sentimentalã (Ed. Scrisul Românesc, 1993), Istoria Teatrului Naþional din Craiova 1850-2000, Craiova, mon amour (Scrisul Românesc Fundaþia-Editura, 2009), Vasile Cosma – un actor sub zodia Shakespeare, Zilele Caragiale – douã decenii de exegezã literarã și scenicã, Lumini din culise (Ed. Aius, 2003).

Moºtenirea spiritualã pe care mi-o lasã mie este nobleþea sa, omenia sa. Am scris pe un site de socializare cã am piedut unOM, dar am câºtigat un ÎNGER! 

Comentarii cititori
sus

Alexandru ªipa

 

To(l)ba cu jazz (III)

 

Odatã cu venirea toamnei, spre bucuria fanilor de jazz, revine ºi avalanºa evenimentelor... nu numai zãpada timpurie...

*În cadrul Festivalului „G.Enescu”, în Piaþa Festivalului-pe scena deschisã (14-28 septembrie), au avut loc în aproape fiecare searã, concerte ºi de jazz. Au cîntat în urmãtoarea ordine: Irina Sârbu cu Marius Mihalache, Grupul Mandinga (proiect latino-etno balcanic), Big Band Radio-dirijor Ionel Tudor-invitatã Luiza Zan, grupul vocal Jazzappella, Marching and Show Band-Italia, Marching Band-Franþa, Traditional Pipe Band-Scoþia ºi Grupul Cobzality.

*Zilele Culturii Armene ediþia a II-a (20-22 septembrie) desfãºurate la Muzeul Satului din Capitalã, au cuprins ºi douã recitaluri de jazz: Duo Harry Tavitian-pian cu Cserey Csaba-percuþie ºi Dedeian Brothers Quartet (Capriel-chitarã ºi Garbis-saxofon).

*Ethno Jazz Festival de la Chiºinãu ediþia a XII-a, s-a desfãºurat în perioada 26-29 septembrie în Sala cu orgã ºi a cuprins urmãtoarele recitaluri-cîte douã în fiecare searã:
Netnakisum Trio-Austria (trei fete-vioarã, violã ºi violoncel ºi toate ºi vocal), Motion Trio-Polonia (trei acordeoane) Trio Rusconi Elveþia (pian, contrabas ºi baterie ºi toþi trei ºi vocal) Trio Mare Nostrum (cu Richard Galliano-Franþa, acordeon, Paolo Fresu- Italia-trompetã ºi flugelhorn ºi Jan Lundgren-Suedia, pian-(momentul de vîrf al festivalului), Niccolo Faraci Trio-Italia (pian, contrabas ºi baterie), World Kora Trio (cu Eric Longsworth-SUA-violoncel, Cherif Soumano-Mali-kora ºi Jean Luc Di Fraya-Franþa-voce ºi percuþie-(cel mai mare succes de public), Joscho Stephan Trio-Germania (cu  Joscho Stephan-chitarã, Gunter Stephan-chitarã ritmicã, tatãl lui Stephan ºi Volker Kamp.contrabas-jazz manouche-în stil Django Reinhardt). Ultima searã s-a încheiat cu Omagiu Mariei Tãnase oferit de grupul Trigon (Anatol ªtefãneþ-violã, Alexandru Arcuº-saxofon, Serghei Ivanov-pian ºi Gari Tverdohleb-baterie, percuþie ºi xilofon), un quartet de coarde alcãtuit din Marcel ªtefãneþ-vioarã, Veaceslav ªtefãneþ-vioarã, Igor Stahi-violoncel ºi acelaºi Anatol ªtefãneþ-violã; soliste vocale au fost-cu cîte o piesã: Geta Burlacu, Cornelia ªtefãneþ, Cristina Pintilie, Olesea Tukan (ºi saxofon), Nadia Trohin ºi Maria Rãducanu din România, iar în finalul acestui recital ºi al festivalului, întregul ansamblu instrumental ºi vocal-toate solistele reunite pe scenã, au interpretat cunoscuta piesã „Ciuleandra” din repertoriul Mariei Tãnase.

sipa-III-1De menþionat cã un preludiu la acest recital a constat dintr-un dialog între prezentatorul festivalului, Virgil Mihaiu de la Cluj-Napoca, de aceastã datã în posturã de recitator, cu un poem propriu dedicat Mariei Tãnase, acompaniat la violã solo de Anatol ªtefãneþ.

De apreciat gestul organizatorilor, familia ªtefãneþ, de a duce cîteva recitaluri ºi în alte douã oraºe: Tiraspol-Palatul Culturii-grupurile Netnakisum ºi World Kora cãrora li s-a alãturat grupul local Liberty (dixieland) ºi la Comrat grupurile Joscho Stephan Trio ºi Nikorasin G (electro-acustic band)-Republica Moldova.
Detalii în revista Observator Cultural de sãptãmâna viitoare.

*Festivalul Jazz and More... 2013 de la Sibiu, a avut loc în perioada 3-6 octombrie.

*Marþi 15 octombrie ora 12.00 la librãria Cãrtureºti din Capitalã va fi lansat CD-ul Bird in space realizat de Fundaþia MUZZA în colaborare cu A&A Records. CD-ul va prezentat ºi în urmãtoarele oraºe: Tg. Mureº-17 octombrie la Jazz&Blues Club, Cluj-Napoca-18 octombrie-Diesel Club, Bistrþa 19 octombrie-Sinagoga ºi Satu Mare-20 octombrie-Clubul Poesis, cu prilejul turneului pe care îl vor efectua Anca Sigartãu-voce ºi pian cu Manuela Cara (Canada)-voce ºi pian/ sintetizator reunite sub titulatura TWO LADIES ORCHESTRA.
În data de 20 octombrie, concertul va avea loc ºi la Cãminul Cultural din Comuna Medieºu Aurit (Jud. Satu Mare) de la ora 12.30

sipa-III-2*Fresh Jazz Fest, un  festival unic în peisajul românesc deoarece este rezervat tinerilor interpreþi-soliºti ºi formaþii premiate la concursuri naþionale ºi internaþionale de gen, va avea loc în perioada 22-24 octombrie la Casa de culturã a studenþilor din Bucureºti ora 20.00, în organizarea a cestei instituþii în colaborare cu Fundaþia Muzza.

*În perioada 8-10 noiembrie, sîntem invitaþi la Gala Blues Jazz de la Timiºoara.

*Din programul clubului Blue Note New York: McCoy Tyner Quartet (1-3 octombrie), Stanley Clarke & The Harlem Quartet (8-13 octombrie), Phil Woods (15-16 oct.), Kenny G (17-20 oct.), Dizzy Gillespies 96th Birthday Celebration (21-27 oct.).

*Carlos Santana, Ravi Coltrane, Cornel West, Jimmy Heath, Sonia Sanchez ºi Wynton Marsalis, sînt doar cîteva dintre marile personalitãþi ale jazz-ului invitate pe 6 octombrie la deschiderea Casei memoriale John Coltrane din Long Islad.

*Întrebarea lunii:
Cum consideraþi festivalul Jazz and More... de la Sibiu-jazz ºi mai mult... sau jazz ºi mai puþin...?

*Olteanul Iulian Vrabete dixit:

Doi soþi, plictisiþi de atâta vreme împreunã, nu îºi mai vorbeau de ani de zile. La un moment dat gãsesc într-un ziar un anunþ care facea publicitate unui doctor ce trata cuplurile care nu-ºi mai vorbesc. Se duc, sunt poftiþi înãuntru, ºi întreabã:
- Folosiþi pastile sau  injecþii?
- Nu, nici vorbã- spune doctorul - luaþi loc.
Sunt aºezaþi la o mãsuþã, li se aduc douã cafele, o perdea se dã la o parte ºi apare un contrabasist care face un solo de contrabas. Imediat cei doi încep sã vorbeasca între ei.

Un chitarist orb cântã împreunã cu un pianist surd într-un local.
La un moment dat chitaristul se ridicã, se duce lângã pianist ºi-i strigã la ureche:
- Auzi, mai danseazã cineva?
- Da' ce, noi cântãm? 

Foto: Mircea Albuþiu

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey