•  Constantin M. Popa


sus

Constantin M. Popa

 

Nu mai am planuri. Suntem din ce în ce mai singuri

 

Domnule Constantin M. Popa, se împlinesc, în octombrie 2013, 15 ani de când apare seria nouã a revistei Mozaicul. 15 ani de când sunteþi redactorul-ºef al unei publicaþii care ºi-a fãcut un nume în viaþa culturalã româneascã. Nu putem evita nostalgia: cum a fost inceputul?
La început a fost ideea alternativei. O alternativã durabilã, care sã sfideze pleiada efemeridelor ce inundaserã piața literarã craioveanã (Meridian, Arca lui Noe, Gând și slovã olteneascãExcelsior etc. etc.) și, în același timp, sã devinã un pandant la consacratele Ramuri, intratã sub egida Uniunii Scriitorilor.

Pãstrez în arhiva personalã numãrul inaugural al noii serii a Mozaicului, apãrut, cum se știe, în octombrie 1998, marcând 160 de ani de la inițiativa pictorului Constantin Lecca de a scoate în capitala Olteniei primul periodic de culturã din aceastã provincie istoricã. Constat o datã în plus conturarea clarã a unui program, în esențã neopașoptist (liberalism, europenism, inițiative private, cuprinderea largã a fenomenului artistic), o înfãțișare distinctã (graficã, pagini color), formule jurnalistice atractive (anchete, interviuri, dezbateri). Mai presus de toate, însã, revista își propunea sã abordeze, numãr de numãr, câte o temã de acut interes. Efectul, dublu, s-a vãzut imediat: marele ideocritic Adrian Marino a aderat la noua construcție, fiind recunoscut ca veritabil mentor spiritual, iar veleitarii au încetat repede insistențele de a se vedea publicați, descurajați de exigențele redacționale.

Revãd numele celor ce au dat viațã acestui proiect, ajuns, iatã, la trei lustri de existențã: Nicolae Marinescu, director-editor, Ilarie Hinoveanu, secretar general de redacție, Lucian Irimescu, creatorul inspirat al frontispiciului revistei, regretata Ileana Petrescu și subsemnatul, redactor-șef. Aproape instantaneu s-a consolidat și prima echipã a noului Mozaic, alintatã cu numele de „nucleu dur”: Gabriel Coșoveanu, Ion Buzera, Ion Militaru, Sorina Sorescu, Sergiu Ioanicescu, Horia Dulvac, Aurelian Zisu, luând naștere, astfel, o remarcabilã școalã craioveanã de eseiști.
Cum se vede, un început fast.

Cum s-a întâmplat întâlnirea cu Adrian Marino ºi ce a însemnat ea pentru Mozaicul ºi pentru dumneavoastrã personal?
„Istoria” legãturilor mele intelectuale cu Adrian Marino se aflã în volumul Scrisori din cetatea cu trei turnuri, apãrut la Editura Aius în anul 2006, cu o generoasã prefațã a poetului și criticului literar Paul Aretzu. Este, în fond, un epistolar inițiat în timp ce redactam studiul Hermeneutica lui Adrian Marino (dezvoltat ulterior în monografia publicatã la Editura Aula din Brașov), și la a cãrui lansare, în noiembrie 1993, reputatul cercetãtor al ideilor literare a venit la Craiova. Un an mai târziu l-am însoțit în Sala Albastrã a Universitãții, unde a ținut conferința România în perspectiva europeanã, ocazie cu care a fost prezentatã ediția a II-a a cãrții sale Ole! España, prefațatã de mine. Receptiv la inițiativele „alternative” ale profesorului Nicolae Marinescu, directorul Editurii Aius, marele savant a rãspuns prompt invitației mele de a colabora la noua serie a revistei Mozaicul, începând din anul 1998. Spiritul aventurii intelectuale, vocația modernitãții, viziunea integratoare, universalistã, temperamentul polemic - proprii personalitãții sale - l-au fãcut sã se apropie de gruparea de la Mozaicul, recunoscând în aceastã publicație, cãreia i-a devenit mentor ideologic, promotoarea unui program neopașoptist.
Personal, sunt onorat de faptul cã în celebra sa autobiografie, Viața unui om singur, m-a numit „un prieten de idei apropiat”.

Pentru cã aminteaþi de „temperamentul polemic” al domnului Marino, ce pãrere aveþi despre disputele mai mult sau mai puþin de idei pe care le-a purtat, uneori în termeni duri, vizibili ºi în volumul pe care îl pomeneaþi, în special cu grupul de la Pãltiniº sau, ca sã îl citez, cu „mafia Liiceanu-Pleºu”? Cât de benefice sau de sterile vi se par polemicile din spaþiul cultural românesc, cele mari, gen „boierii minþii”? Cât de necesare sau de puerile baricadele ridicate?
Sã recunoaștem cã virulența luãrilor de poziție ale lui Adrian Marino își aflã originea într-un crez intelectual susținut cu obstinație. Ideocriticul nu viza neapãrat persoane, ci principii. Existã, azi, fãrã îndoialã, centre de autoritate și grupuri de presiune ca expresie a vieții publice din România. Prin urmare, n-ar trebui sã mire erupțiile ciclice ale unor controverse de fond, cum ar fi aceea dintre liberalismul pluralist și spiritualismul epigonic, virtual fertile prin clarificãrile ideologice prefigurate, bineînțeles cu condiția depãșirii accentelor atât de „specifice” mentalitãții balcanice. Am asistat, în anii din urmã, la destule reacții resentimentare, la manifestãri de aroganțã și suficiențã, la un „giudeț” care nu menajeazã nici „sufletul”, nici „trupul” printr-un limbaj inacceptabil ce fãcea, în cazul Marino, din cel mai important hermeneut român un „iupochimen”, „strecurându-se printre picioarele marilor activiști de partid”, „târându-și megalomania nevrotic și libidinos”. Am citat din Gabriel Liiceanu. Cuvintele rãnesc, dar și descalificã pe cei care le gândesc și le pronunțã. Niciun solid eșafodaj intelectual nu se poate ridica pe mahalagisme. Promisele grãdini suspendate în zonele eterate ale ideii nu vor fi decât, vorba principelui Cantemir, un rai spânzurat.


Ce credeþi despre Paul Goma? Dar despre exilul sãu, la o distanþa atât de mare, nu în sens geografic neapãrat, de lumea literarã de la noi?
Paul Goma este unul dintre puținii adevãrați disidenți (el se autodefinește ca opozant) din anii comunismului și un rar exponent al veritabilului exil, cei mai mulți trãitori în afara granițelor țãrii ilustrând emigrația. Intransigența, radicalismul atitudinilor sale l-au ținut departe, este adevãrat, cu efecte negative în planul percepției asupra valorii literaturii sale, dar benefice în eventualitatea unui reiterat „pupat toți Piața Independenței”.


Scriitori importanþi au fost deconspiraþi, treptat, ca informatori ai Securitãþii ºi supuºi oprobiului public. Unii, abia dupã 20 de ani, iar reproºul cã au tãcut a fost mai apãsat. Alþii, din categoria Adrian Pãunescu sau Corneliu Vadim Tudor nu au colaborat ºi se bucurã (cel dintâi ºi post-mortem) de onoruri. Cum aþi aºeza lucrurile într-un talger al adevãrului?
Formele de manifestare ale reacțiilor umane în contextul regimurilor totalitare demonstreazã precaritatea diviziunilor pedante. Fiecare atitudine de viațã reveleazã un caz particular, poartã accente proprii, de la nonconformism, frondã, la disidențã și insurgențã.

Semnificativã este, fãrã îndoialã, situarea în raport cu centrul de putere. Pe de o parte, notorietatea asigurã o marjã de protecție celui ce are curajul sã spunã nu, pe de altã parte, cei ce poartã „amprenta fecundã a marginalitãții” (Ioan Stanomir) beneficiazã de o mai mare libertate de acțiune, sustrãgându-se vigilenței organelor represive. Numai cã în condițiile României postbelice supravegherea, urmãrirea, detenția, tortura și chiar suprimarea fizicã aparțin practicii curente a Securitãții. Dan C. Mihãilescu vorbea despre „inventivitatea diabolicã” a acestei instituții perverse care, în timp, și-a rafinat metodele și mecanismele, punând în operã malefica rețea de ofițeri operativi, agenți, „surse” și informatori. Pentru cunoașterea întregului sistem, date concrete, ferite de supoziții arbitrare, conțin cãrțile semnate de Clara Mareș (Zidul de sticlã. Ion D. Sîrbu în arhivele Securitãții), Simona Maria Pop (Adrian Marino. Obsesia trecutului) sau Ioana Diaconescu (Scriitori în arhiva CNSAS. Intelectuali urmãriți informativ, arestați, condamnați, uciși în detenție: 1946-1989). Cultivarea suspiciunii generalizate, presiunile exercitate asupra persoanelor supravegheate, profanarea intimitãții prin microfoane ascunse, anchete menite intimidãrii, înscenãri compromițãtoare, false recompense din categoria capcanelor „traversãrii cortinei” aparțin arsenalului agresivitãții instituționalizate.

Cãderea omului în condiția de obiect/„obiectiv” se perpetueazã și azi prin exercițiul sinistru al inversãrii rolurilor, torționarii retrãgându-se în aburii inocenței, iar victimele lor fiind acoperite de oprobiul unor vinovãții confecționate abil, cea mai frecventã fiind aceea de colaboraționism. În același timp, actualitatea este bântuitã de confuzia întreținutã cu bunã științã între contraculturã (Theodore Reszak) și așa-zisa rezistențã prin culturã, iar disidența la nivel popular, similarã într-un fel disidenței ficționale (Daniel Cristea-Enache descria modul în care ideologia unicã se multiplicã și se ramificã politic, devenind literaturã, discursul oficial fiind spart și fãrâmițat în adevãrurile personale ale tuturor personajelor), conduce la ambiguizarea adevãrului despre destine cãrora li se refuzã chiar și o târzie rãscumpãrare tragicã.

Aþi colaborat cu Securitatea? V-au abordat?
Categoric, NU!


Dacã aþi pune într-o balanþã esteticã, valoricã, literatura dinainte de ’89 ºi pe cea de dupã s-ar înclina în vreuna dintre pãrþi?
A cântãri, fie și estetic, epoci diferite este o operație cu premize false pe care nu mi-o asum.

Cum aþi caracteriza momentul actual al literaturii române?
Momentul actual al literaturii române se definește prin lãrgirea faliei dintre generații, asaltul policentrismului creator, recuperarea valorilor etice și estetice în sfera liricii, a romanului și prin veritabila ecloziune a eseului critic, ilustrat, în special, de cãtre tineri. Voi da ca exemplu excelentele cãrți de criticã și istorie literarã semnate de craiovenii Gabriela Gheorghișor, Mihai Ene, Cosmin Dragoste, Petrișor Militaru, Silviu Gongonea, Cãtãlin Ghițã.

V-aþi nãscut în Braºov. Când ºi în ce împrejurãri aþi ajuns în Bãnie? Care este imaginea Craiovei de atunci, în câteva tuºe? Viaþa de elev? Ce nãstruºnicii fãceaþi sau fãceau colegii, prietenii?
Dupã primii ani ai copilãriei, mi-am urmat, firește, pãrinții transferați la Craiova, un oraș cu totul diferit fațã de Brașovul natal. Mi se întâmpla sã mã rãtãcesc prin rețeaua haoticã de strãduțe, mai ales în zona parcului „Pușkin”, cu arcuirile, hiatusurile, prelungirile lor neașteptate, ce mi se pãreau lipsite de logicã. Mã fascina marea piațã, aflatã pe locul Teatrului Național, cu cele trei terase ale ei, multicolore, pline de viațã, îmbietoare, cu scãrile de la „mica înțelegere”, unde se vindea vinul „cu burta”. Supusã, pentru elevi, interdicției, strada Unirii avea un farmec aparte, datorat, în primul rând, Braseriei „Minerva”, loc de întâlnire al actorilor, muzicienilor, profesorilor... Îi revãd, în memorie, pe elegantul Manu Nedeianu, pe maestrul Bârcã pufãind din pipã, pe teribilul Maciste care mi-a fost director timp de patru ani la S.M. 1, azi Colegiul „Carol I”. În serile de varã eram ispitiți de rãcoarea grãdinilor cinematografelor („Maxim Gorki”, „Tineretului”, „23 August”, „30 Decembrie”, „Patria”, așa cum fuseserã ele botezate atunci), sau de parcurile romantice unde fãceam stângace declarații de dragoste colegelor noastre minunate. Din anii de liceu pãstrez amintirea Teatrului, aflat în aceeași clãdire, un teatru pe a cãrui scenã se desfãșurau și serbãrile noastre școlare.


A urmat facultatea la Cluj. De ce acolo?
Legãtura cu Ardealul nu s-a întrerupt niciodatã. Acolo trãia sora mamei mele, acolo m-am pregãtit pentru admiterea la facultate, Clujul fiind locul dorit, idealul atins o clipã și pãrãsit cu strângere de inimã.

Cum era viaþa de student? Ce vã pasiona în vremea aceea?
Când am devenit student, în 1961, ecourile pașilor lui Blaga încã nu se stinseserã, și, la numai un an distanțã, am vãzut prima coadã în fața Librãriei Universitãții, unde urma sã se punã în vânzare volumul Poezii al lui Blaga, îngrijit de G. Ivașcu. Coleg cu Vasile Igna, Nicolae Prelipceanu, Valentin Tașcu și Mircea Oprițã, n-am fost atras în primul rând de literaturã, ci de... teatru. În tradiția reluatã a teatrului studențesc, datând din vremea refugiului de la Sibiu al Universitãții, când profesorul Liviu Rusu regiza spectacolele alumnilor, s-au pus în scenã Visul unei nopți de varã și O scrisoare pierdutã, comedie în care jucam, alãturi de Mircea Muthu, cuplul Farfuridi-Brânzovenescu și în care regretatul poet Gh. Pituț obținea aplauze la scena deschisã în rolul lui popa Pripici, cãscând o incredibilã gurã de hipopotam.

Ne obișnuisem cu atmosfera de burg „imperial”, cu arhitectura lui specificã, bine conservatã, cu localuri precum „Fetițele vieneze”, cu mulțimea bisericilor, catolice, ortodoxe, greco-catolice, reformate etc.

Aþi prins, ca student, o schimbare la conducerea þãrii: Ceauºeascu i-a luat locul lui Gheroghiu-Dej. Cum aþi perceput-o?
În 1965, am asistat la vizita „de lucru” a noului conducãtor al partidului, Nicolae Ceaușescu, în picioare, într-o limuzinã decapotabilã, salutând mulțimea scoasã pe marile bulevarde. Urmarea s-a vãzut la scurt timp: peste noapte, toate firmele, inscripțiile, afișele în limba maghiarã dispãruserã. Clujul își va adãuga cognomenul Napoca.


Cum a fost trecerea din bancã, la catedrã?
Dupã formalitatea repartiției guvernamentale, mi-am început cariera didacticã la Liceul din Filiași. Trecerea din bancã la catedrã s-a fãcut în modul cel mai firesc, beneficiind de o foarte serioasã practicã pedagogicã, urmãritã cu exigențã de cãtre profesorul nostru, Octavian Șchiau, la clasele de la  liceul clujean „Emil Racovițã”. Am înțeles cã sunt fãcut pentru aceastã profesie, lucru confirmat indirect de foști elevi, unii ajunși nume importante în viața științificã sau chiar literarã a țãrii: Alexandru Ciocâlteu, Irinel Popescu, Angelo Mitchievici... A te afla mereu în mijlocul adolescenței reprezintã un privilegiu, asigurându-ți, într-un fel, tinerețea prelungitã, ca stare de spirit.


Aþi debutat în 1966 în revista Tribuna, dar prima carte aþi publicat-o în 1980. Un titlu, Replay, cam „occidental” pentru întunecaþii ani ’80. Aþi avut probleme cu cenzura?
Debutul editorial întârziat, cu volumul Replay, care aduna cronicile literare publicate în revista Ramuri între cele douã magistraturi critice oficiate de Al. Piru și Marin Sorescu, a întâmpinat, într-adevãr, unele obstacole, din cauza unor texte considerate inoportune, cum ar fi comentariile referitoare la Filotei de Cozia sau la Rusoaica lui Gib Mihãescu. Dacã monahul cozian a trecut, ca secretar al lui Mircea cel Bãtrân, printre furcile caudine ale cenzurii, cronica la romanul Rusoaica a fost scoasã pe motiv cã implica un „scandal diplomatic”, fiind vorba despre granița pe Nistru.     


ªi a venit Revoluþia. O anticipaþi? Ce a însemnat pentru dumneavoastã?
„Revoluția” a constituit momentul care a fãcut posibilã consacrarea mea prin cele peste zece volume publicate, dupã anterioarele Replay și Clasici și contemporani, dar și sursa unor deziluzii ce ne marchezã existența zi de zi.       

Scriitorii, ca ºi toatã societatea, s-au împãrþit în douã tabere, unii la stânga, alþii la dreapta...
Dacã mã refer la scriitorime, dupã 1990 unii s-au declarat apolitici, urmãrind de fapt conservarea privilegiilor avute înainte, iar alții au intrat în politicã din aceleași motive. La mare preț era
”doctrina” est-eticului, atribuitã Monicãi Lovinescu, aparținând, de fapt, lui Pierre Hassner.

I-aþi cunoscut pe Marin Sorescu ºi I. D. Sîrbu? Ce impresie v-au lãsat?
Evoc douã întâlniri memorabile, pentru mine, cu I.D. Sîrbu și Marin Sorescu.
Din august 1966 mã gãseam în București ca „elev” la Școala de ofițeri de rezervã nr.1. Terminasem Facultatea și, conform cerințelor vremii, trebuia sã-mi satisfac stagiul militar. Acasã, la Craiova, într-o zi mama se trezește la poartã cu actorul Vișan, de la Teatrul Național, care se interesa de mine! Aflând situația mea, îi spune cã la întoarcerea din armatã sã-l caut neapãrat pe domnul Sîrbu, secretarul literar al teatrului. În februarie, anul urmãtor, m-am prezentat la Teatru și am avut prima discuție cu I. D. Sîrbu. Cãuta, în rândurile proaspeților absolvenți, în funcție de media examenului de diplomã, tineri care sã ocupe un post de referent literar al teatrului.

Jovial, învãluit în fumul țigãrilor, m-a chestionat în legãturã cu anii de studenție: ce profesori am avut (când l-am amintit pe Liviu Rusu a tresãrit vizibil, fãrã ca eu sã fi știut resorturile acestei reacții), ce limbi strãine posed, ce discipline prefer, dacã îmi place Clujul, unde am primit repartiția guvernamentalã în învãțãmânt și altele. Apoi mi-a scos din rafturile bibliotecii (locul unde mã primise) un volum destul de impozant și m-a rugat sã marchez cu ”fluturași” paginile în care era vorba despre „bufonul în teatrul shakespearian”. Pregãtea una dintre faimoasele sale conferințe experimentale. M-a lãsat singur cu Shakespeare și opera lui, culegere de texte critice prefațatã de Tudor Vianu. Știam cartea, apãrutã la E.L.U. în 1964, anul în care I.D. Sîrbu venise ca secretar literar la Teatrul din Craiova-Isarlâk. O mai rãsfoisem și nu mi-a fost prea greu sã identific referințele cerute.

Când a revenit în încãpere, s-a mirat vãzând cã stau degeaba. M-a lãudat pentru operativitate și mi-a spus cã va trebui sã trec pe la directorul instituției în ziua urmãtoare. A doua zi am fost în secretariatul teatrului la prima orã. Directorul de atunci, actorul Nicolae Radu, m-a primit amabil, mi-a spus cã îi fãcusem o impresie bunã lui Gary (I.D.Sîrbu) și sã mai trec pe la el sãptãmâna viitoare. Destul de confuz am coborât de la etajul directorial în bibliotecã și am aflat verdictul. Cu franchețe, I.D. Sîrbu mi-a dezvãluit faptul cã am întârziat prea mult din august pânã în februarie, cã între timp postul fusese promis altcuiva, care trebuia sã se prezinte, mi-a urat succes la catedrã și mi-a promis cã ne vom mai revedea. Ceea ce s-a și întâmplat în dese rânduri, când mã sfãtuia sã am grijã cum îmi consum „cartela de libertate”.

Anul 1990 îi aducea lui Marin Sorescu o nouã funcție: director al Editurii „Scrisul Românesc”, dar și „rebeliunea ” redactorilor rãmuriști...
Prin septembrie, strãbãteam cam absent Calea Unirii. În dreptul Filarmonicii mã oprește un glas: „Ce mai faci?”. Tresar și îl recunosc pe Sorescu. Avea o voce ușor nesigurã. „Ai puțin timp?”, mã iscodește. „Sigur”, îi rãspund. „Vrei sã spui câteva vorbe la lansarea noii ediții din Singur printre poeți?”. Nu știam ce sã cred. Rãmãsese în Craiova chiar singur? Bineînțeles cã am acceptat și, peste o jumãtate de orã, vorbeam în Casa Cãrții (azi doar o amintire) despre debutul eclatant al poetului, despre motto-ul caragialian al volumului, despre „complexul Nobel” și despre solitudine. Au mai rostit cuvinte, mai mult sau mai puțin de circumstanțã, Mircea Herivan, proaspãt patron al editurii Intercontempress, redactorul și poetul Dumitru Udrea, care nu-l mai scotea din „coane”, și Vasile Bãrbuți, directorul Centrului de Librãrii (cel care a vândut Casa Cãrții unei bãnci). Lume destul de puținã la un eveniment al cãrui protagonist era, totuși, Marin Sorescu. Frigul își arãta primele semne...

A urmat o agapã la faimosul restaurant „Cina” (actualul sediu al TVR Craiova), în timpul cãreia, eliberat de emoții, poetul a evocat, cu haz, cãlãtoriile sale prin S.U.A. și Mexic. Însã ceva îl neliniștea. Fãrâmița pâinea și fãcea cocoloașe fãrã sã-și controleze gestul.

Deși ne cunoșteam de multã vreme (de când, ca șef al Ramurilor își adjudecase „cronica literarã”, dupã ce eu susținusem rubrica respectivã în urma plecãrii profesorului Al. Piru), nu mã numãrasem printre cei care îl așteptau la garã și îi duceau mapa. M-a surprins, prin urmare, gestul sãu de a-mi oferi, la aceastã „Cinã de tainã”, un exemplar din Singur printre poeți cu urmãtoarea dedicație: „Prietenului C. M. Popa, în urma lansãrii acestei cãrți, la Craiova, cu cele mai bune gânduri”.

Ce mai scrieþi? Ce planuri aveþi? Un vis pe care l-aþi dori împlinit?
Nu mai am planuri. Suntem din ce în ce mai singuri.



Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey