•  Veronica D. Niculescu


sus

Veronica D. Niculescu

 

Scriu ca sã fug de mine,
chiar dacã sfârºesc uneori tocmai în braþele mele

 

Spuneai, într-un interviu, nici vechi, nici recent, dupã Roºu, roºu, catifea, cã porþi cu tine o carte, aproape scrisã pe atunci, pe care o visai pãtratã ºi “atât de micã încât sã poatã fi luatã în muºuroi de orice micime a lumii”.  E gata?

E gata. E gata de anul trecut, de prin toamnã. Graþie binefãcãtorului decalaj cu care apar cãrþile - vorbesc de decalajul dintre terminarea unui manuscris ºi eventuala publicare - Roºu, roºu, catifea a apãrut când eu finisam acest urmãtor volum. Probabil ºi cartea aceasta nouã o sã aparã tot cam la un an de când am încheiat-o. Se numeºte Simfonia animalierã ºi încã o visez pãtratã ºi micã. Ar trebui sã aibã forma unui CD ºi, da, sã încapã într-un muºuroi; în mintea mea ea deja existã, ca formã ºi culoare, de când o scriam.


Ai gãsit o editurã? Sunt ºanse ca ea sã aibã forma ºi culoarea la care visezi?

Da. Cartea o sã aparã la Casa de Pariuri Literare, editura cu care am colaborat excelent ºi la Roºu, roºu, catifea. Cum frumos spunea Nora Iuga în documentarul realizat cu ocazia aniversãrii de trei ani a editurii, CDPL nu este o editurã, este un fenomen. Din punctul meu de vedere, este o editurã care îºi trateazã foarte ok autorii. Manuscrisul a fost acceptat imediat dupã propunere, în decembrie trecut, chiar cu entuziasm, iar eu am multã rãbdare, nu pun nici o întrebare de genul „dar când, când?”, aºtept ºi-mi vãd de treabã, ºtiu cartea pe mâini bune, niciodatã nu grãbesc publicarea, ºi se pare cã se apropie momentul apariþiei. Mã simt rãsfãþatã publicând la CDPL. 

Ce scrii acum?

Ups, îmi cer scuze, dar despre asta nu pot vorbi decât sub torturã. Dacã aº dori sã te deturnez de la întrebare, aº spune cã a fost un an al traducerilor (sigur, de fapt îmi vine sã te întreb: dar tu?).

Tocmai am reluat lucrul la roman, dupã o pauzã în care am scris teatru.

Atunci aº spune doar cã, într-o pauzã de la tradus, la începutul anului, am rescris Roºu, roºu, catifea pentru teatru, ca piesã. Povestirea cu acest titlu a fost aleasã de cei de la Teatrul Naþional „Radu Stanca” Sibiu, ca sã fie jucatã în Festivalul Internaþional de Teatru de la Sibiu. Am scris piesa destul de repede, fiindcã povestea exista, personajele existau. Povestirea fiind scrisã de la bun început ca un lung monolog al unui bãtrân, întretãiat ici ºi colo de anumite replici ale personajelor sâcâitoare care-i invadeazã cotlonul, a mers repede. Spectacolul s-a jucat în festival. Apoi viaþa a continuat cu ºi în Darul lui Nabokov.

Ai tendinþa, dupã o traducere sau dupã lectura unei cãrþi care îþi place mult, sã scrii în stilul autorului respectiv?

Nu aº vrea sã parã cã dau o greutate exageratã unor lucruri, însã pentru mine lectura unei cãrþi, pe lângã traducerea aceleiaºi cãrþi, este ca o gurã de Santal de portocale roºii pe lângã o transfuzie de sânge. Dupã o traducere, da, gândesc, visez, vorbesc în replici din cartea respectivã. Acum, dupã aproape un an de trãit în Darul lui Nabokov, orice fac, sunt tot acolo, în carte. Fac fotografii la Ocna Sibiului? Vãd imaginile descrise de Feodor în ultimul capitol. Îmi ies în cale fluturi peste tot? Sunt Vanesse ºi sunt Cozi de rândunicã ºi ºtiu exact din ce paragrafe vin fiecare. ªi sunt lucruri reale, palpabile. Asta înseamnã cã þi se schimbã percepþia. ªi nu poþi scrie nimic. Nimic. Uneori nici o biatã însemnare de blog. Trebuie sã treacã vreme. ªi nu ºtii ce-o sã fie apoi, ce-o sã mai fii tu dupã transfuzia asta. Ceva s-a schimbat pentru totdeauna. Ai primit, ai ºi dat. Eºti plin ºi eºti absolut gol.
M-am tot gândit - ce minunat ar fi sã simþim aºa de intens un text la lecturã, la o primã lecturã, însã nu e posibil, lucrurile se desfãºoarã pe paliere total diferite, mintea e pusã la treabã într-un mod total diferit.

Pe de altã parte, eu nu am tradus decât cãrþi iubite. Am avut mare noroc ºi mã rog sã îl am în continuare. Bogdan-Alexandru Stãnescu mi-a livrat cãrþi a-ntâia, nimic nu e aruncat la întâmplare. Nu aº putea altfel, tocmai fiindcã eu nu sunt un traducãtor. Am început treaba asta dintr-o întâmplare personalã, intimã, o aventurã despre care nu ºtiam ce finalitate o sã aibã, dacã o sã aibã una...

Uite, în luna asta de „vacanþã”, august, de fapt o lunã ca un balamuc, am primit o propunere de traducere de la altã editurã. Era atât de nepotrivitã, încât, deºi nu aveam de lucru, nu am putut sã o primesc. Era o carte care sparge topurile de vânzãri, stã cocoþatã sus pe Amazon, dar pare o prostie... De fapt, am citit cronicile strãine, chiar e o prostie, un fals. Cu siguranþã ºi la noi se va vinde brici. Nu pot traduce un text din acesta, e ºi pierdere de vreme, e ºi riscant. Vorbim de transfuzii, nu de maºini-unelte.

Spuneai, cred cã tot într-un interviu, despre o rãsturnare de situaþie: la început fãceai o traducere între cãrþile proprii, acum o carte între traduceri. Eºti împãcatã cu asta? La un moment dat, foloseai pentru efortul de a traduce Darul, cuvântul „desfãtare”. Îmi amintesc o remarcã a lui Octavian Saiu, dintr-o carte despre Ionesco: „Ca traducãtor, nimeni nu primeºte glorie, ci un etern plan secund”.

Sigur cã nu primeºti glorie, ºi de ce ai primi? Eºti un nume ascuns pe o paginã pe care n-o citeºte mai nimeni. Eºti o furnicuþã care merge pe o cale bãtutã de un armãsar. Aici e vorba în primul rând de uitare de tine. Dar e multã desfãtare, fiindcã este o lecturã intensã în munca asta, aici e plãcerea. Lucrurile sunt complexe ºi nu se poate vorbi despre ele fãrã jenã ºi fãrã superficialitate. Scriitorii au tendinþa sã fie vorbãreþi când sunt întrebaþi despre scrisul lor. Traducãtorii n-au decât sã tacã.

Împãcatã? Dar sunt nespus de fericitã cã pot trãi fãcând exact ce-mi place. Am renunþat la alte soiuri de colaborãri care poate cã aduceau un confort al zilei de mâine, dar distrugeau ziua de azi. Ce lipseºte din ecuaþia asta este ceva banal, anost, plictisitor sau chiar vulgar pentru ceilalþi, dar destul de dureros pentru noi: faptul cã a traduce nu este recunoscut ºi tratat, aici, ca o meserie. E un fel de hobby, un ceva de fãcut pe lângã serviciul normal, un job de searã sau de noapte - iar, dupã mine, nu se poate aºa. Ca sã traduci, renunþi la jobul de zi. Apoi, treaba ta cum te descurci.

Uneori þi-am citit pe blog sau pe facebook fraze de genul: „E trist sã treacã douãzeci ºi ºapte de zile fãrã sã vorbeºti cu un singur om faþã în faþã (atât a fost recordul, vara asta; ºiruri de paisprezece, cincisprezece, ºaptesprezece zile au fost multe)”. De ce se întâmplã aºa? Când se întâmplã.

Îmi este foarte ruºine de multe lucruri pe care le scriu pe blog, ca pentru mine, uitând cã e posibil sã le mai vadã ºi alþii. Dar cred cã asta am zis-o într-o nãzbâtie de interviu, anul trecut. Pe FB nu scriu mai nimic niciodatã. Dar blogul încã mi-l consider un cotlon, destul de umbrit.
De ce se întâmplã aºa? Nu ºtiu. Suntem acolo unde am ajuns. Dar tocmai am întâlnit ºi am discutat cu un alt om care trãieºte exact la fel, iar faptul cã nu sunt singurã mã face sã mã ruºinez ºi sã tac. Poate cã e pur ºi simplu normal, ar trebui sã ne asumãm ºi izolarea. În fond, e savuroasã, chiar ºi atunci când e mai mult decât þi-ai putut dori.

La sfârºit de octombrie ai participat la FILTM, „cel mai grozav lucru care mi s-a întâmplat anul ãsta”. Ceva ce nu ai spus încã despre aceste întâlniri din „mansardã”? (Îþi plac mansardele?)

Festivalul Internaþional de Literaturã de la Timiºoara e ceva de vis. M-a fãcut sã scriu pe FB, ceea ce tocmai ziceam cã nu fac. Am „ouat” un status care va fi inclus într-o cãrticicã cu statusurile scriitorilor pe FB. Ce mã fãceam dacã nu mergeam la FILTM? Nu apãream, vai, în carte!
Ziceam aºa:
Uite cum stau în holul hotelului cu bagajele fãcute ºi nu mã îndur sã plec de la FILTM. Festivalul de la Timiºoara a fost cel mai grozav lucru care mi s-a întâmplat anul ãsta. Ascultat, întâlnit, discutat, râs ºi sorbit din ochi atâta lume fainã adunatã la un loc. Ce mai loc ºtii tu sã fii, Timiºorico!

Ai fost ºi la Sibiu în aceastã toamnã, ai vãzut ºi filme... Unde te simþi acasã?

Când m-am întors de la Sibiu, unde am stat într-o pensiune cam cumplitã, m-am trântit în patul larg de la Bucureºti, sub tavanul albastru cu stele, ºi-am zis „Doamne, ce bine-i acasã!”. Apoi, când m-am întors de la Timiºoara la Bucureºti, am rãspuns la un e-mail cu veºnicul „Cu drag, din Sibiu.” Confuzia continuã.

Scrisul tãu pare foarte personal, chiar dacã, spuneai, ai scris mereu imaginând personaje, evitându-te pe cât posibil, „evitând sã fac personaje din mine, dar savurând sã devin eu fiecare personaj”.  Cât din tine se vede totuºi în proza ta? Cât din tine le arãþi celor din jur?

Orice personaj inventat, imaginat, manevrat, poartã ceva din noi, ceva de dincolo de acel „noi” vizibil, imediat. Tot ce scriem suntem noi.  Inversate, contorsionate, orientate te miri cum, în pozitiv sau în negativ, stãri, emoþii, personaje, toate-s ale noastre, din noi. Asta-i magia. Nu vreau sã pun nimic din mine acolo, dar sigur cã totul e din mine. Nu o sã pun însã niciodatã în cãrþi nimic din biografia mea, nu o sã transcriu întâmplãri, nu o sã înºir amintiri, nu o sã public jurnal, scrisori, colecþii de articole sau interviuri. Asta zic azi.


Crezi în scriitorul „angajat”?

Angajat la stat? Sau la privat? Angajat nicãieri.
Nu. Este o oroare.
Imaginaþia e singurul zeu la care simt cã trebuie sã mã închin ºi pe care simt cã trebuie sã-l slujesc, când e vorba de scris.

Cum stai cu vanitatea?

Stau aºa: pe o bancã, în parc, eu cu mâinile apãsate pe urechi, ea cu mâinile apãsate pe gurã. Ne uitãm la copaci.

Dar cu timpul?

Aici e aici. Când pare cã e mult, nu pot sã fac mai nimic. Când pare cã se terminã, fac multe. O boalã e rai pentru scriitor (dar numai dupã ce scapi întreg din ea).

De ce scrii pe blog?

Chiar azi, ca ºi ieri, probabil ca ºi mâine, voiam sã-l închid. Dar nu-l închid. E cotlonul meu intim, un fel de depozit al zilelor. Sigur cã mi-e ruºine la gândul cã-mi cotrobãie prin el cine ºtie ce strãin. Asta ar fi cu blogul meu.

Celãlalt, aºa-zis public, de la un cotidian, e aproape ca ºi inexistent. Mã forþez sã nu scriu nici când îmi vine tare sã scriu despre ceva. Existã o anumitã zonã publicã, „prea publicã”, unde simt cã nu am de fapt de spus nimic nimãnui - sau unde simt cã aºa ar fi decent de simþit. Unde orice ai zice, te toacã mãrunt la subsol cu aceiaºi politicieni care azi sunt, mâine nu-s. Nu suport sã mai scriu la temã, la zi, pe subiecte la modã, poate sunt ºi prea multe redacþii în urmã, din ’96 încoace, pânã spre 2011. Nu suport sã mã mai las strivitã de imediatul ãsta, ca de un tir care încã mai poartã mirosul prostituatei din parcare. Ori de câte ori mai scriu câte ceva de actualitate, ies din povestea asta duhnind a cabinã de tir. Zece duºuri fierbinþi înainte sã poþi simþi iarãºi mirosul tãu personal.

De ce scrii?

Imaginaþia este ca un organ. Nepus la treabã, se atrofiazã. Scriu ca sã-mi provoc ºi antrenez imaginaþia. Scriu pentru a trãi pãtimaº în vieþi paralele, imaginare, scriu ca sã fiu altceva, ceva ce altfel n-aº putea fi. Scriu ca sã fug de mine, chiar dacã sfârºesc uneori tocmai în braþele mele.

Ce te echilibreazã?

Alergatul. Cel mai bun lucru pe care mi l-am putut oferi anul acesta, un an în care aº fi putut cãdea rãu. Am început prin Sub Arini, la Sibiu, alergat alternat cu mers, distanþe scurte, gâfâit, citit multe articole, oblojit genunchi distruºi, luat de la capãt. Acum alerg ºnururi de câte patru kilometri, cu pauzã de câte o zi sau douã, într-un parc din Bucureºti. ªi mã opresc aici la apropierea iernii. E minunat sã îþi dai ceva greu de fãcut, atunci când pare cã nu mai e nimic de fãcut. Sã te munceºti de sã iasã aburi din tine.

Ce te disturbã?

Vorbãria, minciuna, aglomeraþiile.

Ce îþi place sã faci cel mai mult?

Sã mã troglodesc - în sensul din Vis... al lui Beckett. Sã zac cu luminile stinse, ghemuitã pe canapea cu faþa la perete, cu faþa în pernã, ascultând zidurile, foºgãiala timpului.
Sã cânt.
Sã mã plimb ºi sã mã uit în curþile caselor, la ferestrele luminate seara, toate ascunzând familii, poveºti, sã vorbesc cu câinii, cu motanii, cu vrãbiile, cu cerºetorii care te întreabã cât e ceasul.

Ce ai vrea sã faci, din categoria lucrurilor acum sau mereu „imposibile”?

Aº vrea sã reuºesc sã traduc cartea atât de dragã la care am început sã lucrez zilele trecute, ceea ce-mi pare imposibil acum, dar mai puþin imposibil decât îmi pãrea acum cinci ani. Aº vrea sã pot trãi doar din tradus ºi scris. Ceea ce, desigur, se încadreazã în categoria lucrurilor imposibile, dar pe care le practic ºi-aºa.

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey