•  Mihai Ghiþulescu
•  Victor Martin


sus

Mihai Ghiþulescu

 

Despre mândrie ºi istorie la români

 

Mã apucase damblaua acum în prag de „decembrie naþional”. Voiam sã scriu un text despre „de ce nu-mi iubesc þara”. Am renunþat. Nu am început s-o iubesc – mã declar incapabil. M-am mai calmat doar, culmea, pentru cã fix când deschideam doc-ul blanc, mi-a picat sub ochi o „infografie”: „Adevãrul despre România: mândri cã suntem români, în proporþie de 83%. Sudiºtii, cei mai patrioþi” (link) (http://adevarul.ro/news/societate/infografie-adevarul-despre-romania-mandrii-romani-proportie-83-sudistii-cei-mai-patrioti-1_529784e1c7b855ff564e66da/index.html#). E vorba de un sondaj realizat de INSCOP Research la comanda Adevãrul, în perioada 7-14 noiembrie 2013. Cifrele mi-au dat întotdeauna de gândit, deci mi-au temperat elanurile de orice fel.

Mã iritã de mult ideea de a fi mândru cã aparþii unei etnii. Hai, unui stat, treacã-meargã, deºi sunt multe de discutat, dar unei etnii, în nici un caz. Îmi sunt suficiente „mândrele” ºi „mândruþele” din cântecele dârli-dârla, nu trebuie sã mai fiu ºi eu mândru nimic. Mã mai enerva, acum ceva vreme, o vorbã de Facebook: „Eu n-am cerut sã fiu român, am avut noroc!”. Zãu? Mai nou, a apãrut o alta: „de profesie Român: X”, unde X e, de obicei, o persoanã stimabilã, care are de ce sã fie mândrã de sine. Dar ce mai conteazã, dacã rãmâne tot cum s-a nãscut, pentru cã a avut noroc, adicã român?

Cel mai tare m-a enervat însã, de data asta, pluralul din titlul amintit. Sunt, de felul meu, foarte sensibil la „noi”. Mã bag rar ºi cu mare grijã în aºa ceva. ªi dacã eu nu mã bag, de ce sã mã bage alþii? Sunt dintre cei 17% care ori nu sunt mândri, ori habar n-au. Au ºi ei voie sã fie un „noi” mai mic sau e musai sã fie o pãrticicã ereticã din „noi”-ul cel mare?

Acestea fiind zise, era de aºteptat sã-mi sarã þandãra ºi mai tare aflând cât de mulþi români „se simt mândri”. Dar nu! Tocmai de-asta m-am mai liniºtit. Bãnuiam eu cã n-are cum sã fie prea serioasã chestia cu „mândria”, „iubirea” etc. etc. ºi chiar despre asta voiam sã vorbesc. 83% e însã prea de tot. Nu mi-aº fi imaginat. E mult prea mult ca sã fie adevãrat. Fãrã sã mã lungesc, zic cã nu e decât un reflex (retoric) format pe vremea educaþiei naþional-comuniste. Dacã nu jumãtate, dar mãcar un sfert dintre „mândrii” declaraþi chiar ar fi cuprinºi de vreun „sentiment naþional”, þara asta ar arãta altfel. Nu ºtiu cum, dar altfel. Oricum, nu ar mai fi ocãrâtã atât din interior. Sã nu-mi spunã cineva cã ãia pe care îi aud toatã ziua aruncând sudãlmi sunt restul de 17%, care ºi-au propus sã zbiere mai tare, ca sã acopere majoritatea!

Cei 12,8% care au declarat cã „nu sunt mândri” sunt probabil niºte supãraþi ca mine, agasaþi de retorica patriotardã. Existã ºi 4,2% care „nu ºtiu / nu rãspund”. Or fi printre ei câþiva care s-au gândit ºi au ajuns la concluzia cã naþionalitatea nu poate fi motiv nici de mândrie, nici de ruºine. Cei mai mulþi trebuie sã fie însã oameni cu gândul la accize, cauciucuri de iarnã, serbãri la grãdi ºi câte ºi mai câte. Îi apreciez pentru cã se preocupã de lucruri cu adevãrat importante. Cu siguranþã, ei nu se aflã printre cei 26% care, de 1 decembrie, obiºnuiesc sã „arboreze” tricolorul pe balcon, printre muºcate, dressuri sau funii de ustoroi.

Dovada cea mai clarã cã românii se dau „mândri” doar de dragul vorbei mi se par sunt chiar rãspunsurile la o altã întrebare din acelaºi sondaj. Nu cred cã deranjez pe cineva – oricum nu pe cei „mândri” – dacã spun cã eventualele motive de mândrie trebuie cãutate în istoria mai mult sau mai puþin apropiatã a unui popor. Nu zic cã e nevoie de o cunoaºtere în detaliu, dar de o viziune coerentã asupra trecului comun, da. Cum stau lucrurile aici ºi acum?

Pãi iatã cum a rãspuns lumea la întrebarea „care credeþi cã a fost evenimentul cu consecinþele cele mai importante din istoria românilor?”! Trec peste stupizenia întrebãrii ºi a prejudecãþilor pe care le încorporeazã. 43% au zis „Marea Unire”. E clar: faptul cã 1 decembrie a fost proclamatã „zi naþionalã” a indus ideea cã e cel mai important moment istoric. Nu se poate gândi „boborul” actual la consecinþele exacte ale Unirii, dar se poate gândi la ce/cât i-a mai rãmas lui azi de la 1918. Dacã aº fi cârcotaº aº aduce vorba ºi de faptul cã „sudiºtii” se dau mai „mândri” decât ardelenii. Cãderea regimului comunist e pe locul doi, la mare distanþã, cu numai 17,5%. Oamenii nu prea par sã bage de seamã cã trãiesc (încã) în siajul acestui eveniment; pânã ºi Coana Constituþia trimite la „idealurile Revoluþiei din decembrie 1989”. Pe trei, cu 12%, apare Unirea Principatelor. Departe de mine gândul sã minimalizez momentul, dar ce altceva mai ºtie azi despre el lumea largã decât Cuza ºi Hora Unirii? Puþin mai jos vin aderarea la UE (10,4%), pe care o simþim direct – poate fi aici ºi þâfna anti-europeanã post-aderare – ºi declararea independenþei (9,9%), T0-ul oricãrui stat. În sfârºit, la coadã, cu numai 3,5%, stã instaurarea regimului comunist. Bine, bine, dar asta chiar a întors cu fundul în sus toatã România, a produs efecte simþite ºi azi ºi, dupã mintea mea, ºi mâine, ºi poimâine.

E de aºteptat ca publicul larg sã gândeascã simplist, dar e de aºteptat sã gândeascã! Or, la „noi”, e vraiºte! Confuzie cât Casa Poporului! De aceea, stimabili concetãþeni, daþi-mi voie sã nu vã iau în serios „mândria”!

 

P.S.1. Sper sã trãiesc vremea când la întrebarea „sunteþi mândru cã sunteþi român”, rãspunsurile vor fi „99% - NS/NR”.

P.S.2. Rog nu risipiþi etichetele pe mine! Le accept pe toate!

P.S.3. Cât de rece sunt în ce priveºte România, mã aprind rãu când vine vorba de Oltenia. Despre asta, altãdatã!

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

 

Bicicleta, maºina de speriat scriitori

 

Orice sistem de învãþãmânt e o complexã maºinã înfricoºãtoare. Asta, dacã încearcã sã inoculeze forþat cunoºtinþele. Când un om e structurat pe ºtiinþe realiste, degeaba încerci sã-i bagi în cap literaturã, istorie, geografie, filozofie etc. Invers, dacã omul e structurat pentru receptarea ºtiinþelor umaniste, degeaba încerci sã-i inoculezi cunoºtinþe de matematicã, fizicã, chimie etc. Înainte de a fi consideratã „poezie curatã”, astronomia rãmâne o ºtiinþã seacã ºi plictisitoare de studiu al astrelor. Înainte de a avea o structurã aproape matematicã, gramatica nu e altceva decât scheletul literaturii.

Cantonându-ne în literaturã, vreau sã încep prin comparaþia ce s-a fãcut între un premierul desemnat ºi un alt posibil premier. Primul a fost considerat specialistul care ºtie totul despre bicicletã, iar cel de-al doilea sportivul care ºtie sã meargã foarte bine pe bicicletã. Ce e mai important, sã ºtii teoria sau sã ai practicã? Bine ar fi sã ºtii teorie ºi sã ai ºi practicã, dar nu e cazul României de azi.

Nu vreau sã mai spun prea multe despre ideea de creative writing, culeasã din zbor de români ºi înghiþitã pe nemestecate, ca fiind trendy. E posibil ca, în timp, sã fie amestecatã cu ingrediente autohtone ºi fãcutã, dacã nu mai digerabilã, mãcar mai uºor masticabilã. Pânã acum, n-a prea produs decât efectul de a vorbi la infinit despre efect. Pe blog, pe site, prin reviste on-line ºi în alte regiuni conexe.

Ca ºi în politicã, se preferã teoria bicicletei, nu mersul pe bicicletã. E ºi mai uºor aºa, ºi mai ieftin. Strângi o mânã de pasionaþi cu bani, dispuºi sã plãteascã o taxã acoperitoare a cheltuielilor. Dacã s-au înfiinþat atât de multe asociaþii de scriitori, e posibil sã meargã ºi ºcolile de pasionaþi.

Dumnezeu a fãcut lumea împãrþitã, nu pe toþi la fel, cum susþin pasionaþii neoºcolilor populare de artã, la rândul lor, ºi ei împãrþiþi: cei fãrã talent ºi cei cu talent. Cei fãrã talent pot avea norocul sã dea peste profesori cu vocaþie, care sã facã din ei buni teoreticieni ai bicicletei; sau nu. Cei care au talent pot da peste profesori care sã facã din ei buni mergãtori cu bicicleta: sau nu. Bine e sã ºtii multã teorie literarã, dar sã ai ºi talent, dar nu e cazul literaturii din România zilelor noastre. Cei ce eºueazã în literaturã, foarte mulþi, se apucã de cronici, eseuri, traduceri ºi alte ingrediente ale teoriei interioare a bicicletei. Cei ce ºtiu sã meargã pe bicicletã, extrem de rari, se dau foarte greu jos de pe ºa, mai mult din amuzament, sã cerceteze vehiculul, pe o parte, pe cealaltã, ºi sã descopere dacã lanþul se învârte de la stânga la dreapta sau invers.

ªi teoreticienii bicicletei, ºi bicicliºtii talentaþi, pot deveni scriitori. Au ºi unii, ºi alþii, publicul lor, mai larg sau mai de niºã, mai cult sau mai troglodit; fiecare, dupã cum i-e felul. Din pasiune sau din interes, pot deveni chiar profesori pe la câte un creative writing. Cei talentaþi nu se tem de nimic, dintre aceºtia selecþia naturalã scoþând mai mult rataþi, care nu prea au nimic de pierdut. Cei interesaþi, din rândul cãrora se recruteazã scriitorii de succes pe piaþã, au ceva de pierdut: banii ºi poziþia socialã, câºtigate prin muncã. Între a munci cinstit ºi a trãi cinstit, scriitorii de talent înclinã spre o viaþã cinstitã, ºtiindu-se faptul cã acestora nu le prea place munca.

ªi atunci, ce fac teoreticienii bicicletei, deveniþi profesori de creative writing? Predau teoria înspãimântãtoare a bicicletei, potrivit cãreia, romanul începe cu începutul, continuã cât continuã pânã se opreºte. Uneori, te întrebi unde e începutul. Alteori, nu.

În viaþa realã avem mai multã sau mai puþinã istorie. Unde începe ºi unde se sfârºeºte aceasta? Dar în ficþiune, de unde anume te apuci sã povesteºti ºi de ce?

Uneori, începutul este partea cea mai uºoarã; alteori, cea mai grea. Uneori, începutul e la început, alteori la sfârºit sau la mijloc. Uneori începutul e cel mai uºor, dar tot timpul e partea cea mai importantã. Dacã începutul nu-i destul de bun, e sfârºitul. Nimeni nu citeºte romanul de la mijloc sau de la sfârºit, cu excepþia cazului în care începutul se gãseºte la mijloc sau la sfârºit.

De aici, se pot formula mai multe întrebãri deodatã: cu ce începem, cum începem, de ce ne ferim, din ce moment al zilei începem povestea? Sau din ce moment al nopþii. Foarte simplu: începem din momentul care atrage cititorul, îl agãþã, îl orbeºte ºi îl surzeºte. Poate fi un flashback sau un eveniment anterior care a declanºat naraþiunea. Se poate începe din momentul posterior acþiunii principale, dar numai dacã acesta e relevant. Se poate începe ºi din mijlocul lucrurilor, dãm drumul unui episod captivant, trecând direct la subiect, metoda având cele mai puþine neajunsuri, fiind mai uzualã, mai convenabilã.    

Putem decide sã începem cu prezentarea istoriei evenimentelor ºi cadrului general. Evident, aici trebuie sã lucrãm cu atenþie ºi evenimentele sã fie destul de atrãgãtoare. Nu începem niciodatã, aºa, doar fiindcã simþim nevoia sã explicãm unele lucruri. Folosim soluþia aceasta numai când credem cã-i putem atrage mai bine pe cititori.

Cum putem începe? Începem, preferabil, printr-un ºoc narativ. Începem misterios ºi conspirativ, bizar, fascinant, interesant, obligând cititorul sã vrea sã vadã ce se va întâmpla mai departe. Începem prin precizarea scenei ºi portretizarea personajului principal, care întreprinde ceva relevant, deloc ºocant, neexagerând cu prezentarea staticã a scenei, cititorul având nevoie de un motiv pentru a continua lectura. Nu trebuie sã uitãm cã scriitorul este interesat de eroul sãu, iar cititorul nu-i interesat decât dacã i se oferã motive valide. Se pune întrebarea: eroul pare suficient de interesant sau este nevoie ºi de o acþiune serioasã?

Scriitorul trebuie sã se fereascã sã se joace prea mult cu cititorul, chiar dacã îl considerã prieten din copilãrie. Cititorul nu are încredere în scriitor ºi detestã sã-ºi iroseascã timpul. Trebuie sã i se ofere îndeajuns de mult, încât sã fie încântat ºi sã mai vrea. Pentru a înþelege prezentul, cititorul are nevoie de informaþii din trecut, nu trebuie sã le perceapã ca false, sã lase impresia cã autorul îl asediazã cu informaþii, însã nu se aºteaptã din partea lui sã-ºi aminteascã prea multe ºi prea repede. Trecutul trebuie oferit cu pipeta, trebuie pãstrat la minimum. Dacã începeþi cu un capitol ºocant, urmat de o lecþie interminabilã ºi plictisitoare de istorie, dupã care evenimentele îºi reiau cursul într-un al treilea capitolul, pierdeþi jumãtate din cititori, chiar dacã n-aþi avut decât doi.

Dacã nu puteþi gãsi începutul, scrieþi pur ºi simplu un început, orice început. Începeþi de oriunde! Începeþi de oricând! Pentru cã puteþi schimba oricând începutul. Pur ºi simplu scrieþi textul ºi începutul se va preciza de la sine mai târziu.

ªi ãsta nu e decât începutul educãrii scriitorului în spiritual scrisului sãu, roata din faþã a unei maºinãrii infernale numitã creative writing. Este cã, pânã la pompã, far, spiþe, ventile ºi alte accesorii scriitoriceºti, vã vine sã vã lãsaþi de scris ºi sã vã apucaþi de vândut componente electronice, ciment, vopsele, þigãri sau gogoºi?

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey