•  Desoezii [3]
•  Mircea Nãstasie
•  Dan Nãstasie
•  Cornel Mihai Ungureanu


sus

Valentin Boiangiu

 

Poezia Fascistului

Desoezii [3]: Este inspiratã din remarca: „Eu sunt fascist!“ a unei persoane din Craiova, rezident de câþiva ani buni în Anglia.

 

Într-o noapte pe la douã,
Mi s-a aprins un bec în cap
Care-mi spunea cã:
„O sã fiu  fascist!“
M-am culcat frumuºel ºi dimineaþa,....
Clar fascist!
Îmi place sã fiu fascist;
Mã mai duc la servici,
Tot fascist!
Mai mãnânc ceva,
Iar fascist!
Mã mai cac, mã mai fut, mã mai spãl,
Fascist, fascist!
Mai vorbesc, mai tac ºi zbier niþel
Cã sunt fascist!
Mai vãd un film, mã mai odihnesc,
Dar tot fascist!
Fascist! Fascist! Fascist!

Douã beri, nouã beri, doiºpe beri,
O fripturã, trei cartofi, zece mici,
Eu sunt fascist!
Cu muºtar.
ªi am un vis frumos,
De fascist:
Sã mã mut în vârful dealului
La cãsuþa cu belºug,
Unde stau ºi mã gândesc
Cã sunt fascist!

Pãsãrele, cer albastru, curcubee,
Cãprioare, pisicuþe, ursuleþi,
Fascist, fascist!
Nu-s þigani, nici africani,
Nici chinezi sau marocani!
Foaie verde ºi-o lulea
Asta este þara MEA!

Comentarii cititori
sus

Mircea Nãstasie

 

Nopþi fierbinþi de revoluþie cãlduþã
III

 

Interviu cu Nicolae Ceauºescu

 

Plecasem la Havana fãrã un scop anume. ªtiam cã, pe vremea când Cuba primea ajutor de la URSS, populaþia beneficiase de cele mai mari avantaje din tot „lagãrul socialist”. Îmi doream sã ºtiu care mai e viaþa în aceastã insulã atît de disputatã de cãtre marile puteri.
Hoinãream, pur ºi simplu, pe o stradã cu niºte case a cãror opulenþã trecutã mã fascina. Emoþia era cu atât mai mare cu cât clãdirile, cândva somptuoase, mi se înfãþiºau ca niºte ruine jalnice locuite de niºte fantome.
ªi, dacã tot veni vorba de fantome, la un moment dat, am observat un bãtrânel cocârjat ce târa cu greutate o sacoºã ce mai mult flutura decât atârna. M-a interesat deoarece nu pãrea de-al locului. Avea o piele albã, fãrã nicio o umbrã din bronzul specific zonei, pãrul alb ºi o figurã ce îmi aducea aminte de cineva. Nu a trebuit sã gândesc prea mult. Nu se schimbase deloc. Îi vãzusem chipul de mii de ori în ziare sau la televizor. Era chiar Nicolae Ceauºescu. Auzisem zvonuri despre refugierea sa în Cuba aºa încât întâlnirea mi s-a pãrut mai mult o ºansã decât o surprizã.
-Nu vã supãraþi, domnule. Sunteþi chiar Nicolae Ceauºescu?
Omul m-a privit surprins dar nu panicat. Eram, probabil, primul strãin care îi vorbea româneºte, dupã atâta amar de vreme.
-Da. Ce doreºti?
-E o mare surprizã, pentru mine, sã vã întâlnesc dupã ce o lume întreagã a privit oripilatã imaginile cu execuþia de la Târgoviºte. Cum aþi reuºit sã scãpaþi din complot ºi sã fugiþi din þarã?
-Dar Omar Haysam cum a scãpat? Crezi cã eu sunt mai puþin important ca el?
-Nicidecum. Exprimam doar o nedumerire. Chiar speram sã am ºansa de a putea sã vorbesc cu dumneavoastrã ca de la om la om ºi nu de la om la zeu.
Ne-am aºezat pe o bancã scâlciatã de timp fiindcã interlocutorului meu îi cam tremurau picioarele.
-Spuneþi-mi, cum vi se pare sã fiþi un om normal, anonim. Aveþi pensie?
-Dragã, eu am fost întotdeauna un om normal. Cel pe care îl priveaþi voi la televizor, sosia mea, era anormal. Aproape nimeni nu ºtie cã, în 1971, la întoarcerea mea din vizitele mele în China ºi Coreea de Nord, am fãcut popasul obligatoriu la Moscova. ªtii bine ce atitudine am avut eu faþã de ruºi. Atunci a avut loc adevãrata loviturã de stat. Eu am fost exilat aici iar sosia mea a condus România pânã în 1989.
-Bine, dar nimeni nu ºi-a dat seama? Apropiaþii, familia?
-KGB-ul i-a redus pe toþi la tãcere ºi, cu timpul, s-au obiºnuit cu celãlalt iar pe mine m-au uitat. Doar Ion Iliescu a protestat. De aceea l-au ºi mazilit. El a fost singurul ºi adevãratul meu prieten.
-Asta explicã schimbarea totalã a politicii dumneavoastrã, mã rog, a sosiei dumneavoastrã. Dar de ce aþi tãcut dupã 1989?
-Ce rost mai avea. Nimeni nu mai ºtia nimic despre mine iar eu m-am obiºnuit cu viaþa asta de pensionar. ªi nici nu voiam sã am soarta lui Troþki, aºa cã…

Ceasul deºteptãtor a sunat violent. M-am sculat brusc din pat ºi am privit pe geam. Ningea ca în decembrie 1989.

Comentarii cititori
sus

Dan Nãstasie

 

Vinerea Albã

 

Era vineri ºi tuturor ne era gândul deja la week-end, ceea ce fãcea ca ziua sã fie mai plãcutã. Vremea se încãlzise dar dimineþile erau plãcute ºi rãcoroase. Mirosul de lemn de brad din atelierul ºcoalã pãstra încã puþin din rãcoarea nopþii.

Primele lecþii se scurseserã pe nesimþite ºi înainte de prânz aveam o lecþie de tâmplãrie, dublã, cu una din clasele mele favorite. Elevii confecþionau o mãsuþã de cafea ºi varietatea ideilor materializate în micile piese de mobilier reflecta oarecare entuziasm. Pe lângã formele geometrice clasice erau mãsuþe de cafea în formã de Teddy Bear, motive florale ºi chiar ºi un elefant. Un proiect bun pentru clasa a X-a.

Mulþi dintre elevi erau de origine khmerã, o comunitate etnicã din ce în ce mai semnificativã în Salisbury. Înlocuirea umiditãþii Cambodgiei cu ariditatea Australiei nu pãrea sã-i deranjeze, dimpotrivã. Vizitasem templul khmer, cu ocazia practicii elevilor, ºi chiar dacã nu era o construcþie tradiþionalã, ci era improvizat într-o casã colonialã australianã, mã impresionase prin simplitate ºi spiritualitate.

Uºor de identificat prin trãsãturile lor asiatice, fine, ºi o culoare mai închisã a pielii, elevii mei cambodgieni erau în general activi în lecþiile de tehnologie dar în acea vineri se miºcau cu încetinitorul. 

În întreaga lor þinutã era ceva diferit ºi pãreau preocupaþi de cu totul altceva. Din când în când vizitatori din alte clase veneau lauºaatelierului pentru ºedinþe ad-hoc purtate în ºoaptã. Când mã apropiam, ºuºotelile încetau ºi trebuia sã fiu foarte ferm ca sã pun capãt lungilor lor conversaþii ºi sã-i trimit înapoi la profesorii lor.

În ultimii ani devenisem un profesor moale, calm ºi cu un ton blând, ajustându-mi atitudinea la ºcoala de cartier unde devenisem titular. Constatasem cã în mod sistematic, chiar dacã nu toþi,  majoritatea elevilor rãspundeau mai bine unui asemenea demers. Renunþasem sã consider lipsa lor temporarã de cooperare un afront personal, ci mai mult o problemã pe care nu o puteam controla ºi trebuia sã o iau ca atare.

ªi în acea vineri se pãrea cã nu pot controla mare lucru. Traficul elevilor care veneau ºi plecau din clãdirea de tehnologie era din ce în ce mai intens. Pãrea sã fie o conspiraþie în desfãºurare. Lecþia mã þinea ocupat ºi preocupat, lucrând individual cu elevii care aveau nevoie de ajutor, dar în general activitatea pãrea destul de modestã ºi clasa era mai micã decât de obicei.

Printre absenþi erau ºi doi dintre elevii mei favoriþi. Landy ºi Santisouk formau un cuplu inseparabil, recunoscut ºi simpatizat de cãtre toþi elevii ºi acceptat ºi de profesori.  Dragostea adolescenþilor are ceva pur ºi intangibil, ca desenul de pe aripile unui fluture, care poate fi doar admirat nu ºi atins, pentru cã orice contact, chiar ºi bine intenþionat, l-ar distruge. 

Landy era în mod sigur o frumuseþe femininã, dupã standardul oricãrei culturi, dar cred cã printre khmeri pãrea o prinþesã. Deºi încã un copil, trãsãturile perfecte ale feþei, tonul pielii, exact la mjlocul spectrului cambodgian, ºi forma corpului, asemãnãtoare unui fruct care dã în pârg, o fãceau foarte atractivã. Mai mult, frumuseþea elevei nu era una de suprafaþã, ci era dublatã de inteligenþã ºi bun simþ. Chiar dacã principala preocupare a lui Landy în lecþiile mele era mai mult cum arãta ea decât cum arãta mãsuþa ei de cafea, o fãcea fãrã ostentaþie ci doar ca o ierarhizare naturalã a prioritãþilor. Folosirea abundentã a cosmeticelor, în care pãrea foarte cunoscãtoare, mi se pãrea însã o exagerare inutilã, deºi probabil cã era consideratã chic în lumea adolescenþilor.

ªi dacã Landy pãrea prinþesa comunitãþii, Santisouk putea foarte bine sã fie prinþul, chiar dacã-i lipsea calul alb. Mulþi dintre bãieþii cambodgieni erau cam infantili, cu o reputaþie discutabilã în privinþa seriozitãþii ºi a interesului academic. Mai brunet decât Landy ºi cu trãsãturi regulate, Santisouk pãrea mult mai serios ºi mai matur decât majoritatea khmerilor. Un tânãr capabil, îi ajuta pe ceilalþi cu generozitate ºi era ascultat când avea ceva de spus. Relaþia lui cu Landy era naturalã, fireascã ºi foarte decentã în public.

Landy ºi Santisouk pãreau cuplul  aprobat ºi simpatizat de toþi membrii comunitãþii pentru cã relaþia lor pãrea un ideal cãtre care aspira fiecare. Era alianþa naturalã dintre cei mai populari, bãiat ºi fatã, din grup. Un Romeo ºi o Julietã nu numai prin forþa sentimentelor dar, din pãcate, cum s-a constatat, ºi prin întorsãtura evenimentelor. 

Ca ºi în cazul personajelor literare, dragostea lor era ameninþatã de evenimentele contextului în care trãiau. Aflasem deja cã tragedia urma sã afecteze poate irevocabil prietenia celor doi. Familia bãiatului se decisese sã se mute definitv în Sydney, iar distanþa de mii de kilometri ºi multe ore de cãlãtorie între cele douã oraºe urma sã fie un obstacol formidabil. Tristeþea lor era profundã ºi înduioºãtoare, de aceea nu m-a surprins cã lipseau în acea vineri.

Ce m-a surprins însã, a fost cã, intrând în depozitul de materiale ºi proiecte, am gãsit douã eleve dintr-o altã clasã schimbându-se în rochii decoltate ºi sclipitoare, ca de searã. Mi s-a pãrut extrem de bizar dar cele douã au dispãrut rapid, evitând orice explicaþii. Urmãrindu-le, am remarcat pe culoar alþi elevi în costumaþii foarte diferite de uniforma liceului, ceea ce mi-a amintit versurile lui Dylan: „something is happening/but you don’t know what it is/do you, Mr John...”, ceea ce m-a înveselit oarecum ºi mi-a reamintit de week end.

Jumãtate din clasã se evaporase înainte de sfârºitul orei ºi misterul pãrea cã devine ºi mai adânc.  Sunetul soneriei mi-a evocat semnalul unui ceas deºteptãtor dar nu m-a trezit din vis, aºa cum m-aº fi aºteptat. Prin geamul ferestrei prãfuite a atelierului ºcoalã, am zãrit încã vreo câteva siluete alergând spre sala de festivitãþi, în timp ce curtea ºcolii era aproape pustie. Totul era mai mult decât ciudat.

M-am hotãrît sã investighez ºi, împreunã cu domnul Hubbard, m-am îndreptat spre sala de festivitãþi de unde se auzea muzicã de orgã.  Am fost întâmpinaþi lauºãde Burathnatak, din clasa a XII-a, pe care un sacou galben, asortat cu papion roºu, îl fãcea sã semene cu o salatã boef ºi care ne-a înmânat câte o floare de mãtase. Luminile fuseserã reduse la minimum, creând o atmosferã intimã ºi plãcutã, în contrast cu soarele arzãtor de afarã. Câteva baloane colorate atârnau de ventilatorul din mijlocul încãperii dar uluirea mea a cãpãtat proporþii kafka-iene când am remarcat cã întregul grup cambodgian era prezent ºi aliniat în haine festive.  Explozia de culori ºi stiluri amintea de un camion cu vopseluri rãsturnat într-un accident. Decolteurile fetelor aveau ceva caricatural, balansat însã de atitudinea rigidã a bãieþilor, ornamentaþi cu ghetre, papioane sau bretele. Aº fi putut crede cã e o scenã de circ, dacã solemnitatea protagoniºtilor nu m-ar fi impresionat.

Când m-am obiºnuit cu semi-întunericul sãlii, în zona scenei am recunoscut figura domnului Ricketts, profesorul de matematicã.  Acesta îºi schimbase tradiþionala cãmaºã în carouri cu o bluzã neagrã, cu guler alb, ceea ce-l fãcea sã semene cu un misionar sau cu un preot gata sã oficieze o cãsãtorie. Lângã el l-am distins pe Santisouk, în costum alb, cu o floare roºie la piept. În spatele lui, Phung Dinh Pan, care-ºi vopsise recent pãrul, în verde, violet ºi portocaliu, emana aere solemne de naº, cu o alurã de papagal. ªi atunci, bingo!, m-am trezit cã visez cã sunt la o nuntã...

Visul meu devenea însã tot mai straniu. Se pãrea cã am devenit personajul involuntar al unei piese de teatru. Mi-am recãpãtat puþin încrederea distingînd douã profesoare în audienþã. Pãrea o piesã bine regizatã, deºi neobiºnuitã. Muzica de orgã s-a stins treptat ºi, dupã o pauzã de câteva secunde, s-a auzit marºul nupþial al lui Wagner. Emoþia momentului era aproape palpabilã.

Grupul s-a aliniat în douã rânduri ºi din colþul cel mai întunecat al încãperii a apãrut Landy la braþul lui Bunrathanak. Pãºind încet ºi solemn, cuplul s-a îndreptat spre scenã ºi lumina a dezvãluit treptat ºi discret detaliile unei imagini pop Boticelli-ene. Landy purta o rochie albastru deschis, simplã ºi foarte scurtã, de culoarea ºi strãlucirea unui Ford metalizat. Þinea în braþe un mic buchet de trandafiri. Un voal strãveziu îi acoperea faþa.  Cele douã fete care se schimbaserã în atelier o urmau ca domniºoare de onoare. Arajamentul pãrului lor amintea de ikebana.

Landy era mireasã într-o piesã bine pusã în scenã. Pãºea cu siguranþã, zâmbind ºi stimulând admiraþia întregii audienþe, fascinate de eveniment. Ajungând la altar, protagoniºtii s-au realiniat dar deja vedeam puþin din cauza poziþiei în care mã gãseam ºi a luminii reduse. Chiar ºi dacã aº fi vãzut, tot n-aº fi înþeles ce se întâmplã, de fapt. Muzica s-a volatilizat treptat ºi l-am auzit pe domnul Ricketts dregându-ºi vocea, gata sã înceapã punctul culminant al ceremoniei. O tãcere profundã a înghiþit audienþa în aºteptare.

Dar chiar în acel moment uºa s-a deschis cu o izbiturã violentã. Lumina puternicã a miezului zilei, directoarea Garwood ºi consilierul ºcolar Marschall au nãvãlit simultan în salã. Întreaga audienþã a încremenit ca o pozã digitalã. Apoi toate luminile au fost aprinse simultan, invadând încãperea ca un tsumani electric ºi distrugând farmecul ºi vraja momentului. Imaginile renascentiste s-au evaporat, înlocuite de pop art ºi graffiti.

Ceremonia a fost întreruptã, anulatã, opritã ºi apoi interzisã. Detaliile concrete ale confruntãrii nu au valoare literarã ºi vor fi omise din aceastã povestire dar succesiunea evenimentelor pare cã a fost dupã cum urmeazã.

ªtirea mutãrii familiei lui Santisouk i-a întristat ºi afectat foarte serios pe cei doi adolescenþi. Ideea cã vor fi despãrþiþi li s-a pãrut nedreaptã ºi crudã. Miile de kilometri nu pãreau însã un obstacol serios la acea vârstã. Ca sã întãreascã legãtura lor în faþa probei distanþei ºi a timpului, cei doi s-au hotarît cã e necesar un gest simbolic. Nu doar o simplã promisiune ci un gest public, cu martori.

De aici pânã la ideea unei nunþi simbolice a fost doar un pas. Simpatizând cu ei, profesorul Ricketts, un profesor de altfel foarte apreciat în ºcoalã tocmai pentru lipsa de compromisuri, s-a hotarît sã-i susþinã prin propria contribuþie. Alte douã profesoare s-au oferit sã ajute. Pregãtirile au fost rapide ºi þinute secret în cadrul comunitãþii elevilor khmeri. Toþi elevii au acþionat cu entuziasm ºi profesorii implicaþi au elaborat planul ºi detaliile ceremoniei. Aceasta urma sã aibã loc în pauza de lunch, a ultimei zile în ºcoalã, în Australia de Sud, pentru  Santisouk.

Nimeni din conducerea ºcolii sau ceilalþi profesori nu a fost informat. Lipsa elevilor din curtea ºcolii, în pauzã, a atras atenþia ºi misterul a condus la descoperirea conspiraþiei nupþiale. Directoarea a oprit clar ºi ferm ceremonia. Dezamãgirea elevilor implicaþi a fost totalã ºi reacþia lor violentã a semãnat cu o grevã. Majoritatea au pãrãsit ºcoala furioºi, Landy ºi celelalte fete în lacrimi care le-au stricat machiajul.

Deºi neconfirmat, circula zvonul cã, totuºi, ceremonia s-a desfãºurat undeva într-un parc din apropiere. E neclar dacã au fost ºi profesori de faþã.

Întreaga povestea mi-a lãsat un gust amar din cauza dezamãgirii ºi furiei elevilor, pentru care nunta, chiar fãrã valoare legalã, era un simbol puternic în care au crezut. Comentariile oficiale ºi neoficiale au continuat câteva sãptãmâni ºi doar vacanþa a pus capãt dezbaterii în care argumentele pro ºi contra un circulat intens. Nu ºtiu dacã Landy ºi Santisouk sunt încã împreunã, sau cât a rezistat relaþia lor, dar sunt sigur cã evocarea acestei tentative va rãmâne o amintire pe viaþã, o poveste care poate va fi spusã ºi nepoþilor lor. Sau poate cã nu...

Morala acestei întâmplãri îmi reconfirmã convingerea cã oricât de mult ne plac fluturii, nu trebuie sã le atingem aripile...

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu 

 

Dincolo de geamandurã - Scriitor în largul lui

 

Ideea de pornire pe care Nicolae Coande ne-a propus-o pentru aceastã întâlnire a fost “Sinele ºi literatura”. “Cât din mine se vede în ceea ce scriu?” este o întrebare care nu cred cã ia prin surprindere vreun autor. Rãspunsul nu poate fi general valabil pentru orice text ºi nici nu mi se pare cã e de cãutat unul foarte precis, de genul: “28 la sutã”. Poate fi, în schimb, specific ºi el depinde, în fond, de o alegere.

“Eu mai întâi dau gustul ciorbei”, zicea tanti Dida, sora mamei, cu o zi, cu ore sau doar minute înainte de a se apuca de gãtit. Îl concepea în gând, hotãra ºi schimba ingredientele, le doza dupã bunul plac ºi, pânã sã punã oala pe foc, ºtia deja savoarea rezultatului final. Într-un fel, procedez asemãnãtor când scriu, iar sinele nu e decât unul dintre ingrediente, îl pun în ce cantitate vreau. ªi nu mã refer la sinele mereu inconºtient de care vorbea Freud, nici la Eul sau la supra-Eul pe care Jung îl înlocuieºte cu Persona, oricum, cine mai crede în psihanalizã? – ci mã gândesc la acea banalã privire spre propriul buric atât de dragã autorilor copleºiþi de vanitate, de misterul personal, de presupusa existenþã a enigmaticului “desen din covor” în opera lor. 

Am publicat, cândva, rânduri scrise din motive terapeutice, pagini vulnerabile, sincere, eºuate din punct de vedere literar, dar la care am primit un feedback neaºteptat, chiar ºi dupã mulþi ani, de la cititori din cine ºtie ce colþ de lume. O reacþie în faþa emoþiei, pe care o înþeleg. Într-un film, un tânãr domn fotografiase o femeie necunoscutã, în timp ce ea era tristã, plângea. El pregãtea o expoziþie ºi a vrut sã includã ºi aceastã imagine, dar ea nu l-a lãsat, l-a ameninþat cã îl dã în judecatã dacã nu distruge negativele, pentru cã nu voia sã o vadã nimeni în acea ipostazã. „Cei care se uitã la fotografia asta nu te vãd pe tine, se vãd pe ei”, a mai încercat el un argument. 

Am acum încredinþarea, care nu e orgoliu, cã aº putea sã pun într-o carte onorabilã ceea ce e înãuntrul meu ºi cunosc bine, aºa cum în camera ta le ºtii pe toate unde sunt puse, dar când faci curãþenie, mai gãseºti câte ceva sub pat sau în alte colþuri dosite: un ºoarece mort, o crizantemã uscatã, un obiect pe care îl credeai pierdut, o scrisoare dragã, uitatã. 

Partea asta neºtiutã e de adus în luminã. M-au interesat, în ultima vreme, zonele amorfe dintre oameni, cum le spunea un prieten, cele care rãmân neexplorate din cauza precauþiilor pe care le ducem la infinit. Am avut norocul sã-mi fie în preajmã personaje pe care nu le-a deranjat cã port un pix in buzunar ºi mai notez ceva în toiul unei conversaþii. E reconfortant sã auzi „Nu eºti hoþ, eºti haiduc: dai înapoi ceea ce furi”. Accesul la intimitate, la taine mai mari sau mai mici este însã, în general, limitat, chiar dacã, de obicei, nu se ascund crime sau ticãloºii strigãtoare la cer, ci, eventual, mici mizerii, momente de laºitate sau de promiscuitate despre care unii, grãbiþi, nu au timp sã stea de vorbã nici cu ei. O neglijenþã pe care un scriitor nu ºi-o permite. El trebuie sã ºtie, sã înþeleagã tot ce e omenesc ºi toate câte se întâmplã. Sã facã exerciþii de empatie, mai ales cu lucrurile care nu-i sunt la îndemânã, care par impotriva firii lui. Sã se retragã mereu în spatele unei linii imaginare ºi sã accepte cã uneori nu e vorba despre sine, despre pãrerile sau predilecþiile sale. Sã practice îndelunga rãbdare ºi alte virtuþi - creºtine sau nu –, sã nu uite dragostea nici când rãul e covârºitor, sã nu ignore nicio clipã moartea, care ne pândeºte mereu ºi mai înºfacã pe câte unul. Sã primeascã totul cu bucuria senzaþiei unice cã ºtie ceva de care alþii nu s-au prins, o mulþumire pe care mi-o amintesc din clasa a doua, când învãþãtoarea cu nume cunoscut, Maria Tãnase, ne întreba: „Ce e mai greu? Un kilogram de fulgi sau unul de cartofi?” ori: „Cum se zice corect: Panã de vulpe la pãlãrie sau panã de vulpe pe pãlãrie?” ºi nu mã repezeam la rãspunsul facil. Pot uita nerãbdarea cu douã degete agitate cât mai sus, în timp ce murmuram în gând sau ºoptit: „Eu, tovarãºa! ªtiu eu!”? Sau încântarea care mã cuprindea când eram, în sfârºit ales, ºi cuvintele nãvãleau în gurã, iar în privirile colegilor ce greºiserã sau ale celor care poate cã ºi ei ºtiau, dar nu avuseserã norocul sã spunã primii, citeam invidie. 

Ei, tovarãºa, câte ºtiu acum!
Cã vanitatea aia ºi spiritul concurenþial n-au cine ºtie ce noimã!
Cã bunul simþ e un handicap, dar nu meritã sã renunþi.
Cã o femeie care îþi þine pumnii e foarte importantã.
Cã poþi sã scoþi din neliniºtea ºi nesiguranþa unor zile o poveste zdrobitoare ca o divizie de tancuri!
Cã eºti un autor de niºã atâta timp cât îþi doreºti sã rãmâi aºa.
Cã, dacã vrei sã spargi o vitrinã, nu poþi sã o faci cu o bucatã de mãmãligã caldã. Îþi trebuie ceva consistent, tovarãºa. 

ªtiu ºi cã nu e bine sã spui prea des „vreau” sau „aº vrea”. Cum zice Piþurcã, antrenorul naþionalei de fotbal: „Aº vrea sã dãm 7 goluri cu Andorra”. A, deci tu ai vrea! Nu aici ne împiedicãm, dar ne împiedicãm totuºi, pentru cã abia dãm trei. De-aia e bine sã mai þii pentru tine dorinþele. Aºa le spuneam eu, lui Nicolae Coande ºi cui mai voia sã mã asculte, acum 10 ani: „Aº vrea sã scriu marele roman de dragoste al literaturii române”. Crezi cã poþi, dar nu e mereu aºa, tovarãºa. Nu-i de ajuns ca ambiþia sã-þi încordeze arcul. ªi de îndatã ce zici cã vrei sã scrii ceva, te mai ºi urmãresc toþi, de parcã s-ar fi pus o recompensã pe capul tãu: „Cum merge? Când e gata?”. ªi alþii sunt atât de eficienþi! Scot câte-o carte în fiecare an! Eºti ca un pescar pe malul râului ºi toþi prind, numai tu nu. Îþi trebuie o liniºte, tovarãºa, ca sã îþi vezi înainte de treabã ºi multe jocuri autoironice în tot felul de oglinzi. 

„Nu merge aºa: pui viþa ºi bei vin!”, îmi spunea o altã mãtuºã. E nevoie de timp. Sã lucrezi la un roman înseamnã sã trãieºi ca o femeie însãrcinatã, sã porþi în tine tot timpul personaje, o acþiune care coteºte mereu, locuri ºi gesturi, fãrã sã ºtii când vei fi eliberat.  Se poate întâmpla ca sorocul sã se amâne etern, iar cezariana sã nu fie posibilã sau, cea mai tristã variantã: sã aduci pe lume un copil mort, sã constaþi cã ai scris niºte aiureli care nu intereseazã pe nimeni. Mai ales cã noi, tovarãºa, nu punem mare preþ pe piaþã, nu ne întrebãm cine ar da bani pe cãrþile noastre, mercantilismul ne scârbeºte, noi scriem pentru cunoscãtori, pentru posteritate sau pentru cã nu putem altfel. Lumea e la fel ca întotdeauna: viaþã ºi moarte, bãrbaþi ºi femei, dragoste ºi trãdare, copii ºi bãtrâni, violenþã, cruzime, credinþã. Conþinutul e acelaºi, creatorii de limbaj nu fac decât sã lucreze la ambalaj, tovarãºa. Dar noi nu ne propunem sã seducem, sã captivãm ºi alte verbe comerciale, deºi sã avem succes nu ne-ar deranja. Cândva oamenii visau sã aibã sânge nobil, acum vor toþi succes, succes, succes.

ªi un trai confortabil, dacã se poate. O existenþã igienicã ºi comodã, o anumitã bunãstare, cât de multe înlesniri, un sistem de relaþii, pânã ºi estetica a devenit relaþionalã, a constatat Nicholas Bourriaud.

În mintea mea, scriitorul nu poate crea ºi se simte întotdeauna, într-o mãsurã, absent ºi însingurat în hãrmãlaia de pe plaja cu muzicã ºi dughene cu cârnaþi. ªi cred cã îi face bine dacã intrã în apã nu doar acolo unde e caldã ºi valurile sunt mici. Are nevoie de experienþa geamandurii, locul unde oamenii sunt deja puþini sau nu mai sunt deloc ºi unde funcþioneazã deopotrivã atracþia lumii, cu gãlãgia ei estompatã ºi siguranþa malului, dar ºi chemarea nesfârºitului, dorinþa de a explora apele de adâncime nu pe vaporul ºi traseele altora, ci de unul singur, cu toate primejdiile. Doar dincolo de geamandurã, un scriitor e în largul lui. Acolo, intuiþia ºi luciditatea se ascut, perspectiva se schimbã, iar cerul înstelat e un favor suficient. Într-o zi se va duce prea departe ca sã se mai poatã întoarce, tovarãºa. Dar în biblioteca din Rai sau din Iad va gãsi toate acele cãrþi pe care a visat cã le-ar putea scrie. 

În ultimii doi ani, am finalizat patru piese de teatru ºi am mai început câteva. Am furat de la prieteni, cu voia lor, replici ºi gânduri, am încercat sã-i fac sã scrie chiar ei sau sã-mi pozeze literar, dar „În literaturã nu se pozeazã. E ca la polaroid: ce prinzi!”, cum zice Corina. Acum lucrez din nou la roman. Mã aºez dimineaþa în faþa laptopului, tovarãºa, ºi mã gândesc la cuvintele prietenului Dan: “Ce poþi tu sã scrii ºi sã mã zguduie?”. Uneori mi se pare cã rãspunsul meu sunã convingãtor, alteori am impresia cã existã ceva ce n-am dibuit. Poate e în caietul de fizicã dintr-a ºaptea.

 

(Mini-conferinþã prezentatã pe 19 noiembrie 2013 în cadrul proiectului Scriitori la Tradem, iniþiat de Nicolae Coande la Casa de culturã „Traian Demetrescu” din Craiova)

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey