•  Mihai Dincã
•  Mircea Gheorghe
•  Doina Ghiþã Marinescu
•  Ioan Lascu
•  Vlad Logigan
•  Adriana Mihaela Macsut
•  Florin Oncescu
•  Diana Solkotovic
•  Lorena Stuparu


sus

Spune-ne o poveste!

De cinci ani, cuvântul la ordinea zilei este criza. Economicã, financiarã, a capitalismului, a datoriilor, a sistemului bancar, a Uniunii Europene, baºca vreuna politicã sau moralã. Existã însã un colþ în noi pe care criza nu îl atinge, indiferent de condiþiile externe, ºi unde îngrãmãdim sau doar punem din când în când semne ale „frumuseþii dupe lume”, cum zicea Babi, un personaj.

„Spuneþi-ne o poveste! O întâmplare sau o aventurã trãitã sau visatã, cu ochii închiºi ori deschiºi, simplã sau miraculoasã, un gest care v-a surprins ori v-a miºcat, o peripeþie, o dovadã de solidaritate. Sau orice istorioarã gãsiþi de cuviinþã sã o împãrþiþi”, este invitaþia pe care am adresat-o nu la foarte multã lume - eu unul pentru cã am mai scris la roman, aºa cã în privinþa comunicãrii dovedesc tot mai mult, aºa cum spune Ionel Ciupureanu, „o lene”.

Rãspunsurile primite le puteþi citi mai jos.

(C.M.U.)

Comentarii cititori
sus

Mihai Dincã

 

                                        Calea Bucureºti via Rovine         

 

Vine lent înspre mine cu gâtul între umeri ºi gluga trasã pe cap. Ajunge în faþa mea ºi zâmbeºte.
- Ce zici, mã, nu te-am mai vãzut demult, ce mã-ta faci?
- Nimic… mã duc acasã. Tu eºti ok?
- Ce, nu se vede? zâmbind iar… Mã duc la tovarãºu’ ãla al meu Luci; mai bãgãm ceva ca bãieþii. Nu vrei sã vii? Am niºte filme pe stick, luãm o bericã…
- Nu vin, serios, sunt obosit. Mersi oricum…
- Te-ai angajat undeva?
- Nu…
- Pãi ºi nu cauþi nimic? Faci un ban, oricum stai degeaba pe acasã.
Zâmbesc timid, distrat…
- Da. Aº putea sã fac asta.
Niciodatã nu ºtiu ce sã fac în situaþii de genu’, nu am destul curaj sã mã las dus de revolta ce mi-o stârnesc întâlnirile astea, sã-l fac într-un fel sã disparã.
- Mã… hai cã eu trebuie sã plec, distracþie plãcutã!
- Bine, fratelo, ne mai auzim… Bã!... da’ de  „tovarãºu“ ãla al tãu ce mai ºtii?
- Cine?
- Mã, Lexa ãla vere, sau cum îi ziceþi voi… mai blond aºa ºi cu dintele spart.
- Nu am mai vorbit demult, habar nu am…
- Zice cã vrea sã-mi ia sistemu’. Ai numãru’ lui?
- Nu.
- Pãi ºi cum fac rost de el?
- Dar crezi cã eu ºtiu, nu ne întâlnim… mai mult din întâmplare.
- Atunci fii atent, ia numãru’ meu ºi dacã vã întâlniþi, spune-i sã mã sune, spune-i cã vrea unu sã îl ia, cã îmi dã altul mai mult pe el, dar sunt bãiat ºi þin cont de înþelegere.
- Ok, îi zic.
- Hai cã dau o bere dacã e... ºi ceva bun!
- Bine. Dar hai cã mã duc ºi eu, chiar sunt obosit.
- Bine, fratelo, te pup! Vorbeºte ºi tu cu el, auziºi?
Îi fac un semn din mânã.


Mã gândesc cum interpreteazã unii faptul cã le zâmbeºti plictisit, le rãspunzi plictisit, poate nici nu îi intereseazã, cât timp stai ºi te prefaci cã asculþi e foarte bine ºi te sufocã. Vomitã pur ºi simplu cu poveºti idioate fãrã a lãsa vreodatã impresia cã se simt prost. Am fost prins de multe ori între ei, am facut-o ºi de bunãvoie, urmãream numai duelurile lor. Toþi, aceeaºi atitudine, aceleaºi poveºti despre femei, afaceri, maºini, în mai mereu aceleaºi locuri, când unu' ataca restul îi þineau piept din spatele þigãrilor ºi sticlelor de cola, dar asta e altã poveste, acum la doi metri în spatele meu un alt prieten vechi, de înãlþime medie, blanã stufoasã, capul ºi picioarele mult mai subþiri, un doi ºi iar unu, absolut nereuºit. Latrã cu furie, din lateral apar încã doi, ceva mai calculaþi, aºteptând parcã un semnal anume sã atace. De fiecare datã încerc sã îl iau pe fiecare altfel, l-am întâlnit treaz, beat, fumat, liniºtit, euforic, trist, nervos, el mereu acelaºi. Totuºi am gãsit o strategie, merg în lateral cu palma întinsã spre el la semiînãlþime ºi îi vorbesc pânã la intersecþie, dincolo locatarii sunt prea puþin interesaþi de prezenþa mea.


Farurile unui X5 îmi scot în evidenþã pata cafenie de deasupra genunchiului. Coboarã un bãrbat scund cu burtã ºi început de chelie care mã priveºte indiferent. Pentru o clipã îmi taie drumul ºi intrã în scara blocului.
Privesc aiurea printre zãbrelele gãrduleþului verde, ce înlocuieºte gardul viu din nu ºtiu ce motiv, cert e cã teritoriile trebuiesc bine definite.
- Bunã seara!
- Bunã seara!
- Prezentaþi-ne, vã rugãm, cartea dumneavoastrã de identitate!
Îmi pipãi buzunarele blugilor dintr-un reflex stupid.
- Nu am buletinul la mine.
- Atunci vã rog sã comunicaþi datele colegului meu!
Sinceritatea ei îmi pare parcã mai mult decât profesionalã.
- ªi dacã staþi pe Calea Bucureºti ce cautaþi în zonã?
- Am fost la un prieten.
- La ora asta?
Uimit ºi uºor zâmbind îi caut privirea colegului care verificã datele; mã evitã.
- Aveþi arme albe, ceva?
- Ceva ce?
- Orice este interzis prin lege sã purtaþi la dumneavoastrã.
- Nu am.
- Atunci vã dorim o searã bunã!
- La fel!

Trag în piept mirosul de cauciuc ars venit de peste calea feratã, þine loc de lemne, de butelie, de mâncare ºi de cãldurã ca peste tot. În fiecare noapte pneurile uzate de la vulcanizarea asta dispar peste ºine, e ceva mai mult decât o reciclare. Bilete de pariuri, pachete de þigãri, chiºtoace, ambalaje, din sens opus o altã persoanã, bmw-uri, golf-uri, opel-uri înmatriculate în Bulgaria, aproape toate rupte, zbiarã, încep alarmele, delirul câinilor, chestii...

Oare câþi bani se ia pe pet-uri, sunt doi copii, bãiatul mai mare se uitã în tomberon, mã vede, îºi bagã mâinile în buzunar ºi se depãrteazã. Apoi îi zice celuilalt ceva în þigãneºte ºi râde.
Privesc betonul îngheþat în timp ce-mi suflu un abur cald pe faþã, sunt locuri în  care pot ajunge privind doar în jos, crãpãturi, pete, denivelãri peste care ºtiu foarte bine ce se ridicã de jur împrejur.
- Bãiatu’, daþi ºi mie doi lei sã iau o pâine!
Merg mai departe fãrã sã mã întorc, brusc mã apucã de mânecã, întorc privirea ºi o fatã cam de vârsta mea, hainele îi erau destul de curate, mi-a pãrut nebunã mai degrabã.
- Mi-e foame, dã’ doi lei!
Mã þine strâns de mânã, mã pierd puþin, trag brusc.
- Ia, fatã, mâna de pe mine!
Mã prinde de geacã cu ambele mâini ºi mã fixeazã:
- Bãiatu’, da’ ce frumos eºti!
Mã sperii ºi mai rãu, o împing.
- Dã-mi în rasa mã-tii drumu’! ºi se dã mai în spate.
- Mamã, ce puþi a bãuturã bãiatu’, eºti beat! ªi pleacã râgâind, plec ºi eu, mai am puþin ºi ajung, din senin un scurtcircuit care mi-a tãiat filmul, toate filmele. Intru în casã, mã simt prea obosit, mi-este greu sã mai fac ceva de mâncare. Mã dezbrac. Arunc hainele în fotoliu, aprind veioza, mã las în pat ºi continui Micul lord de la pagina treijdoi, simt cum muºchii picioarelor mi se relaxeazã, mã gândesc, puteam face asta mult mai devreme...

 

Comentarii cititori
sus


Mircea Gheorghe

 

Edith

 

Era vineri ºi de o sãptãmînã, plecînd de la biblioteca unde lucra de cîteva luni, Anton o conducea pe Edith la staþia de metrou cea mai apropiatã, unde, presupunea, fãrã el, ei i-ar fi venit foarte greu sã se orienteze cu bastonul de oarbã prin mulþimea forfotitoare ºi grãbitã.

Edith avea între 25 ºi 30 de ani ºi i se pãrea urîtã. Dar era aºa fiindcã nu ºtia cum aratã ºi deci nu avea cum sã remedieze ºi sã punã în valoare ceea ce, în fiinþa ei, ar fi putut deveni frumos. Uneori, în intunericul care o înconjura, uita pentru cîteva secunde, cã este observatã. Ori nu-i pãsa. κi zîmbea, îºi freca nasul cu insistenþã sau îºi muºca buzele. Se gîndea, desigur, la ceva important pentru ea.

Altminteri, era sensibilã ºi Anton ºtia cã citise în braille cam tot ce se gãsea în bibliotecã. Avea o scriitoare preferatã, o romancierã, Marie Laberge, autoarea unui roman Anabelle unde era vorba despre un pianist de geniu, orb.

Anton nu avea o conversaþie bogatã cu ea, dar nu din vina ei. Dimpotrivã, ea ar fi fost foarte mulþumitã dacã el ar fi fost mai puþin rezervat ºi ar fi trãncãnit despre indiferent ce. Mai ales despre cãrþi. La bibliotecã, de altfel, Edith era foarte guralivã cu Ani, colega ei, tot oarbã, pe care o învãþa sã lucreze la calculator. 
Sau cu Nadine, secretara. Nadine nu era oarbã, dar în schimb era neînchipuit de grasã. ªi cam necioplitã.

Edith era de cîteva zile de-a dreptul fericitã: se pregãtea sã plece, la sfîrºitul sãptãmînii în  Statele Unite, la New Hampshire. Cu chum-ul ei fireºte. Dar mai întîi se ducea în Estrie, o zonã turisticã din Quebec, unde locuiau pãrinþii ei. Era încîntatã sã vorbeascã despre cãlãtoria asta.

"E frumos în Estrie", zise Anton, apãsat de tãcerea lui pe care se simþea obligat sã o întrerupã cu o replicã. ”Peisajele sînt pline de luminã.”
ªtia cã nimic nu e mai lipsit de politeþe decît sã laºi un orb sã-þi vorbeascã, fãrã sã dai nici un semn de interes. Dacã taci tot timpul, el poate intra în derutã, nu ºtie dacã-i mai eºti aproape sau dacã îl mai asculþi. ªi îi este penibil sã te întrebe dacã eºti încã acolo.

Edith a tresãrit. "Da, e frumos". ªi a continuat sã povesteascã volubilã cum o sã fie în America. 
Anton nu o mai auzea. Se simþea stupid. Mare prostie sã-i spui unui orb despre un peisaj cã e frumos ºi plin de luminã! Avea oare Edith o impresie cît de vagã despre cum era cu adevãrat Estrie? Anton nu ºtia nici mãcar dacã Edith a vãzut vreodatã. Probabil cã nu fiindcã ea nu vorbea niciodatã despre un timp în care ar fi avut vreo impresie vizualã. Ca Ani, de exemplu, devenitã oarbã la adolescenþã.

Cei care au vãzut cîndva ºi ºi-au pierdut la un moment dat vederea nu sînt niciodatã cu totul orbi, spunea Ani. Ei refac mintal imaginile obiectelor pe care le-au vãzut altãdatã ºi nu simt cã se miºcã într-un univers lipsit de puncte de reper. Masa, covorul, piatra din calea lor nu sînt pentru ei abstracþiuni, ºtiu cum aratã o formã rotundã sau una ascuþitã, ºtiu ce înseamnã un culoar, un perete, sau o scarã; au în minte imaginea unei pîini, a unui strugure, ºtiu cum sînt casele, iarba, pomii, cerul. Dar ceilalþi? Nãscuþi în întuneric, ei descoperã cu mare greutate ºi niciodatã suficient, cã întunericul e populat de forme stranii, de un numãr infinit de obiecte despre care nu vor putea spune niciodatã altceva decît cã existã, cã se spune despre cã sînt pãtrate, rotunde sau ascuþite; obiecte ºi contururi plãcute sau neplãcute la pipãit care trebuie sau nu ocolite.

Or, Edith povestea bucuroasã despre cãlãtoria ce o aºtepta la sfîrºitul sãptãmînii, fãrã nici o urmã de dezorientare. Sã fie întunericul de la Montréal altfel decît întunericul de la New Hampshire? se întreba Anton, mereu tãcut, mereu incapabil sã înoade o discuþie convenabilã. Care erau emoþiile inedite ce o aºteptau pe Edith, cîtã vreme cele legate de peisaj îi erau refuzate? Cãci majoritatea emoþiilor noi cînd cãlãtorim, sînt legate de ce vedem - o apã, un munte, chipuri necunoscute, o plajã, un restaurant intim, o camerã de hotel luminoasã, o fereastrã care se deschide spre o imagine agreabilã, o catedralã medievalã. ªi cîte altele încã.
A, nu, mai rãmîneau emoþiile legate de iubitul ei. Dragostea, poate. Urmau sã stea la New Hampshire zece zile. "O sã fie o cãlãtorie frumoasã", spunea acum Edith.

Au ajuns la linia de metrou ce trebuia s-o ducã spre casã ºi Anton a ajutat-o sã intre în vagon. 
El nu mergea cu ea, drumul lui era altul.
Edith avea încã întipãritã pe faþã însufleþirea cu care îi povestise despre cãlãtoria plãnuitã. ªi atunci, fiindcã ea pleca pentru mai mult timp, lui Anton i-a pãrut brusc rãu cã n-o s-o mai conducã în zilele urmãtoare la metrou ºi i-a fãcut spontan un semn amical de despãrþire. Din nou, fãrã sã-ºi dea seama imediat, cã e inutil.
Dar nu avea importanþã. Uºa vagonului s-a închis ºi privirea lui Edith a rãmas lipitã de geam, pietrificatã.

 

Comentarii cititori
sus

Doina Ghiþã Marinescu

 

Amintiri cu Mihai ªora

 

Când eram micã, bunica mã rãsfãþa cu dulceaþã meºteºugitã din prune galbene, cãreia îi adãuga o frunzã de muºcatã creaþã, pentru aromã. Când mã vedea cum învârt linguriþa-n aer ca sã picure dulceaþa, îmi spunea oarecum conspirativ, împãrtãºindu-mi secretul: Trebuie sã se lege! Sã se prelingã încet... ºi dulce, în chesea.

Aºa se preling acum amintirile mele, legate de dl. ªora. Amintiri grozav de limpezi.

Eram profesoarã la Calafat, un orãºel cu rezonanþe aproape rituale. „Cotele Apelor Dunãrii” intra în emisie la radio fix la prânz, prin vocea uºor melodicã a unei crainice care recita: Turnu Severin, ieri, 260 centimetri, scade 4 centimetri; Gruia 555 centimetri, scade 3 centimetri, Calafat creºte 3 centimetri... Colegilor mei de primarã, gimnaziu ºi-apoi liceu - papiºti (adicã de la Liceul Papiu Ilarian din Târgu Mureº) - ne întâlneam destul de des, chiar ºi dupã absolvirea facultãþii, care de pe unde aciuiaþi - li se pãrea teribil de amuzant când le spuneam unde debarcasem din cel Ardeal. Singura, de altfel. Ceilalþi îºi aleseserã locuri mai... terestre. Eu, la Dunãre. Ca sã iau la rându-mi cotele, de-adevãratelea.

Dar exista un echilibru. Era cel mai potrivit loc de pe pãmânt unde, împreunã cu dl. ªora, prin acei ani ’80, în dãþile când îl aveam oaspete, sã ne plimbãm pe strãzile paralele ºi perpendiculare sau sã coborâm în prãvãliile pustii de carne, pustii de legume, încântându-ne însã amândoi, atunci când vânzãtoarele cu inele de aur filigranat scoteau de sub tejghea incredibila sticlã din care laptele îngheþat împingea cu obrãznicie capacul de staniol.

Într-o iarnã de pominã a acelor ani, cu nãmeþi cât blocul de 4 etaje din prefabricate, dl. ªora a venit la noi în vizitã. Soþul meu, repartizat la Calafat ca profesor de francezã dupã absolvirea facultãþii, convins de Noica sã mãnânce jãratic întru cultura de performanþã, îi fusese în acelaºi timp repartizat de autorul Devenirii întru fiinþã domnului Mihai ªora, ce urma sã devinã, conform proiectului noician, „antrenorul lui cultural”. ªi, de atunci, prietenia cu tãcutul Mai ªtiutor s-a legat cu dragoste ºi temeinicie. Ca dulceaþa bunicii.

Aveam douã camere. Într-una, cea cu biblioteca, cu o canapea ºi douã fotolii, îl culcam pe dl. ªora. În cealaltã, dormeam noi cu Bogdan, fiul nostru, tare mititel. Doar cã, de la þopãitul pruncului întru devenire... bipedã, piciorul patului cedase, iar extinderea canapelei devenise deja o problemã. Cum sã doarmã dl. ªora într-o... rânã? Singura soluþie pe care am gãsit-o a fost sã aºezãm sub canapea, în dreptul piciorului buclucaº, ceva solid, în mãsurã sã susþinã greutatea... dialogului interior! Singurele volume demne de o asemenea sarcinã erau Kant, Hegel, Husserl, Heidegger, cele mai groase tomuri din bibliotecã. A, da, ºi teancurile de file xerografiate din istoria lui Cãlinescu.

Echilibrul era perfect. Se putea dormi ºi chiar visa pe aºa picior de... pat. Improvizaþii erau oricum la tot pasul. Când aveam nevoie de filosofia de sub pat, puneam în locul ei un scaun din bucãtãrie. Dar, desigur, nu orice scaun, ci unul demn sã preia corvoada filosoficã, cel ce avea prinsã pe el maºina de tocat carne. Cãci bucãtãria era doar o biatã chicinetã, un alt univers mioritic destinat preparãrii celor mai grozave chifteluþe, maºina de tocat trebuind musai sã fie prinsã de scaun, întrucât nicio masã, oricât de fantezistã, n-ar fi încãput acolo. Dl. ªora demonta instalaþia pentru chiftele cu aceeaºi rãbdare cu care Nietzsche demonta prejudecãþile, ºi remonta mai apoi piesele ca sã echilibreze demersul filosofic...

Sâmbãta seara, urmãream tele-enciclopedia ºi ascultam vocea lui Pittiº. Cât þinea curentul. Dimineaþa, ascultam viaþa satului. Tot cât þinea curentul. ªi ne uitam, împreunã cu Bogdan, la desenele animate cu Oblio ºi Bãlãnel. ªi sorbeam îndelung cafeaua - ºi ea improvizatã: nechezolul sprijinit uneori pe-un picioruº de naturalã - în zaþul cãreia Mai ªtiutorul desluºea premoniþii îndrãzneþe. Chintesenþa unui viitor mereu improvizat!

Inventam lumea în oraºul al cãrui echilibru rãmânea sprijinit în cotele apelor Dunãrii...

 

Comentarii cititori
sus

Ioan Lascu

 

Suprarealitate în mic
(Din jurnalul „Întâmplãtoarele zile ale poeziei”)

 

Scena era mutã si puþin conturatã. Fundalul era un imens vãl cenuºiu, cu marginile topite în nevãzut.

Stãteam cu faþa spre peretele din stânga. Paralelipiped nedefinit, doar trei superficii. Deasupra ºtãngi, poate o pasarelã. Culoare dispersatã de cenuºã. Miºcare presupusã, o translaþie puþin înapoi pe o platformã, eºafod mobil.

Mecanisme inexplicabile. De-aº putea opri, fãrã nici o consecinþã, circulaþia sângelui. Sã pot pipãi cãldura ºi umezeala viului, pe dinãuntru. Circulaþia sângelui nu se poate opri, nici circulaþia cenuºii, nici a liniilor ºi a culorilor.

Bene în unghiurile de sus, tot timpul sus. Goliciune în faþa unei iminente rãsturnãri. Tigve rase, extremitãþi ºi cavitãþi conturate – urechi, orbite, arcade. Groaza deºertãrii în gol. Mulþi prinºi ºi înghesuiþi într-un loc strâmt, regulat, geometric. Când culoare, când transparenþã. Oameni goi basculaþi în gol. Puþin mai încolo circulã cenuºile. Gol în învolburarea de cenuºi, de peste tot. Tigve rase, rotunde ca niºte nuci de cocos.

În culori atomii rãmân neschimbaþi. Þiuie ºi-ºi dau brânci, dar rãmân neschimbaþi. Surâs de piatrã, o apã latrã.

În surdinã, vuiete de înapoiere prin spaþiu, platforma a ajuns în urmã. Un tentacul, carne de hrib, îmi încolãceºte mâna stângã. Mã scapã, se ridicã. În mâna dreaptã þin un fus lung de lemn, carne de hrib. Îl las. Fug.

Spaþiu cunoscut ºi irecuperabil. Genunchii îmi vâjâie pe lângã urechi. Calc peste bãltoacele spaimei, cenuºã sleitã. Mã aleargã un soldat. Mã aleargã un vâjâit, parcã mai tare, pe dupã urechi. Þin în mânã un mic paralelipiped verde, ofilit. Vreau sã-l îndepãrtez. Mã prefac într-un mic paralelipiped verde. Mã þin în mânã.

Ma-a-a-mã! Ma-mãã! Câmp

12 decembrie 1983 

Comentarii cititori
sus

Vlad Logigan

 

Dimineaþã bizarã

 

Am visat clãtite. Multe clãtite.Smile Se fãcea cã eram undeva la o casã ºi când m-am uitat pe geam, uah, ce vãd în grãdinã! Un copac cu mii de clãtite! Era o minunãþie, avea clãtite cu de toate! Încã mai simþeam o urmã de gust când m-am trezit.

Iar acuma... stau ca prostu' cu ochii-n gol ºi mã-ntreb: cum naiba s-o fi numind copacul?
Un clãtitar sau un clãtit?
Pff, dimineaþã bizarã…

 

Comentarii cititori
sus

Adriana Mihaela Macsut

 

 Poveste despre L'Illustration

 

Am descoperit revista L'Illustration împreunã cu o colegã ºi prietenã de-a mea din ºcoala generalã (ajunsã astãzi medic) într-un pachet de maculaturã uitat prin laboratorul de chimie. Fãceam deja francezã din clasa a V-a ºi am reuºit sã citim articolele. Bineînþeles cã am rãmas fascinate de minunata lume antebelicã ºi interbelicã descrisã în paginile revistei. Ne-am împãrþit numerele de revistã gãsite în acel pachet de maculaturã. Pentru cei care nu ºtiu, le aduc la cunoºtinþã cã, pe vremea când eram eu elevã la gimnaziu, exista în fiecare an o cotã de materiale reciclabile de dus la ºcoalã, formatã din maculaturã ºi borcane. De multe ori am recitit numerele acelea din scoarþã în scoarþã. Mai târziu, dupã 1990, am putut citi mai multe numere din aceastã revistã de legendã, la Biblioteca Francezã ºi la Lectoratul Francez din Craiova.

Revista a apãrut la Paris, din 1843 pânã în 1944, fiind desfiinþatã dupã eliberarea Parisului pentru cã devenise un organ de propagandã pentru naziºti. În 1891 aici s-a publicat prima fotografie de presã ºi în aproximativ un secol de existenþã au apãrut 5294 de numere cuprinzând 180.000 de pagini memorabile, adevãrate mãrturii documentare despre actualitãþile vremii. Iatã linkul în care gãsiþi povestea completã a acestei remarcabile reviste care a marcat dezvoltarea lumii moderne de la sfârºitul secolului al XIX-lea ºi începutul secolului XX: http://www.lillustration.com/.

Vã urez lecturã plãcutã!

 

Comentarii cititori
sus

Florin Oncescu

 

O baterie descãrcatã ºi-o palmã pe umãr

 

În vara lui 1972, adicã dupã terminarea clasei a V-a, am fost în tabãrã la Cãlimãneºti. Tabãra era organizatã de Casa Pionierilor de la Craiova. În clãdirea care, ulterior, a adãpostit ºi mai adãposteºte Casa Universitarilor, frecventasem, sporadic, în timpul anului ºcolar abia încheiat, cercul de electrotehnicã. Întâmplarea e legatã nu de tabãrã, ci de pregãtirea ei.

Acasã, mã declarasem dornic sã mã înscriu. Mobilizat de maicã-mea, taicã-meu a mers cu mine la Casa Pionierilor, ca sã vorbeascã cu profesorul organizator, unul ºi acelaºi cu profesorul cercului de electrotehnicã.

O altã întâmplare, de la o ºedinþã a acelui cerc, mã fãcea sã resimt o oarecare jenã faþã de profesor. În timp ce el ne dãdea explicaþii referitoare la un circuit electric oarecare, plasasem o sârmã între bornele unei mici baterii. Un gest necontrolat, o modalitate neinspiratã de a-mi ocupa mâinile. Nu aº fi continuat, probabil, mai mult de cinci secunde. Însã el m-a vãzut, ºi-a întrerupt expunerea ºi m-a întrebat, rar, de ce fac ceea ce fac. Am tãcut, încurcat. M-a lãsat sã tac vreun minut, apoi mi-a spus cã singurul efect al acþiunii mele este descãrcarea bateriei, dupã care ºi-a reluat explicaþiile, lãsându-mã pradã sentimentului cã eram un adevãrat idiot.

Când eu ºi taicã-meu ne-am apropiat la vreo douãzeci de metri de intrarea în clãdirea Casei Pionierilor, dinãuntru a ieºit profesorul. A privit în lungul strãzii, în ambele sensuri, apoi a trecut pe celãlalt trotuar, îndreptându-se în direcþia opusã celei din care veneam noi. I l-am arãtat lui taicã-meu, i-am spus de cine-i vorba ºi am început sã alerg dupã el. Taicã-meu m-a urmat, cu paºi mari.

Profesorul pãrea grãbit, mergea repede. L-am prins cu greu. Am economisit efortul de a-l depãºi bãtându-l pe umãr. Eu ºi profesorul aveam aproape aceeaºi talie. Gestul meu, la fel de nepremeditat ca ºi descãrcatul bateriei, mi se pãruse foarte la îndemânã. Era ca ºi cum mi-aº fi bãtut pe umãr un coleg. În acelaºi timp, i-am strigat, gâfâind: „Domnu' profesor!“

Profesorul s-a întors spre mine ºi m-a recunoscut. A vorbit cu taicã-meu, iar înscrierea mea în tabãrã a fost aranjatã.

Dupã despãrþirea de el, taicã-meu ºi-a exprimat o nedumerire: „Tu-þi baþi pe umãr profesorul ?“ Atunci am realizat monumentalitatea noii mele gafe. Cea din urmã, ireparabilã. Pe acel profesor nu l-am mai vãzut de atunci. Deºi s-a ocupat de organizarea taberei, el însuºi nu s-a numãrat printre însoþitorii elevilor. Iar în toamnã am evitat sã mai frecventez cercul de electrotehnicã.

Din tabãra propriu-zisã nu-mi amintesc mare lucru. Am dormit pe saltele pneumatice, într-o salã de clasã a unui liceu. Mergeam zilnic, înainte de masa de prânz, la un izvor din parcul central al staþiunii. Deplasarea se fãcea oarecum în coloanã. Ne divizam în grupuri mici, de doi-trei copii, dupã amiciþii. Aveam bani de buzunar, primiþi de acasã, ºi ardeam de nerãbdare sã-i cheltuiesc. Un grãsun cãruia îi cerusem un mic împrumut, pânã la întoarcerea la dormitor, m-a refuzat diplomatic. M-a sfãtuit, ca un adevãrat adult, sã nu mai dau banii pe prostii. 

 

Comentarii cititori
sus

Diana Solkotovic

 

Frumos

 

Frumos. Sentimentul cu care te trezeºti ºi care persistã pânã te speli, te îmbraci ºi rãspunzi la întrebãrile tipic matinale: „Mama, unde mi-e ºortul albastru? Am educaþia fizicã ºi n-am în ce sã fac!”, „Dragã mi-ai cãlcat cãmaºa cea nouã? ªtii cã am inspectorii ãia pe cap astãzi!” etc, etc, etc. Sentimentul cã pluteºti pânã ce scormoneºti ºi extragi de sub un teanc de nimeni-nu-ºtie-ce ºortul alb ºi negociezi culoarea cu puºtiul care, probabil, e al tãu în altã zi, azi seamãnã cu soacrã-ta. Simþirea care te scaldã când scoþi din dulap o cãmaºã albã, nu cea nouã, aia o pãstrezi pentru a treia nuntã a lu’ varã’ta cã de, vin doar snobii, ºi oricum bãrbatu-tãu nu-ºi dã seama. Plutind ajungi la serviciu ºi încã nu þi-ai amintit ce ai visat. Un singur lucru ºtii: ai visat ceva aºa de frumos cã atunci câna ceasul a sunat ai fi vrut sã nu fie pentru tine. Un client nemulþumit care ºterge milimetrul cu care ai crescut ieri în ochii ºefului nu face decât pentru o secundã sã pãleascã fericirea care te inundã. În pauzã nu poþi sã rãspunzi colegelor de ce arãþi aºa de bine. Orice ai spune nu conteazã. Cele mai în vârstã comenteazã: „Sigur ºi-a gãsit pe vreunu’. Ce fraier ºi bãrba-su’. Aºa au, dragã, noroc ãstea! ªi ce bãrbat bun are!”. Cele mai tinere: „O lua Gerovital? Am auzit cã face minuni. ªi uite cum aratã la vârsta ei!” Pleci acasã, pui masa ºi visezi cu ochii deschiºi. Spre searã te uiþi la o dramã romanticã ºi speri din tot sufletul cã e o poveste adevãratã. Când se terminã te duci la culcare ºi îþi gãseºti soþul dormind în faþa televizorului la meciul pe care „trebuie-neapãrat-sã-îl-vãd” ºi încerci sã þii minte scorul pentru a da informarea la prima orã sã nu facã bãºcãlie de el moronii de la serviciu.

Frumos. În vis îþi apare ce te face sã strãluceºti: soþul, copiii, casa, serviciul, strada, viaþa. Cel mai frumos lucru din lume e cã eºti aici ºi niciunde altundeva. Pãcat cã în timpul zilei uiþi ceea ce visezi. Norocul e cã rãmâne sentimentul cu care te trezeºti ºi care persistã pânã te întorci în pat.

 

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

„Meelc, meelc, da-co-bel”

 

pe când purtam cu mine peste tot
trei globuri albastre* ca niciodatã pânã la 35 de ani
împleteam pulovere albastre ºi creºteam cãrþi albastre
îmi cumpãrai minole ºi napolitane cu cremã de alune albastre
iar eu te-aºteptam cu toþi pomii înfloriþi
ca în livada cu viºini a poetei Liliana Ursu
când am surprins-o
pe Maria cântând aplecatã în iarbã
„Meelc-meelc, da-co-bel”
sau ca atunci când îl cãutam pe Vasi prin casã
ºi-am auzit deodatã
„Este o onoa’he sã stai în ºifonieh”
apoi Ana a-nceput sã-ngrijeascã CD-ul cu „Ani de liceu”
îl legãna ºi-i cânta „ani de liceu”
îl aºeza cu grjã pe pernã ºi-l învelea cu o pãturicã de pluº
la fel ºi cactusului amãrât i-a dat sã bea din sticla ei
i-a spus „Apãrãtoare Doamnã”
ºi “Dormi coopile drag/Mama îîþi triimiite/Peeste-al seerii prag/Visuri liiniiºtiite/Dooormi uºor-uºor/Clipeele tã-cuu-te/Se ooopresc din zbor/Fruntea sãã-þi sããrute”
iar când l-a luat somnul a rezemat de ghiveci
icoana Sfântului Pantelimon vindecãtorul
un pahar de iaurt, o bananã ºi douã felii de pâine prãjitã
„Album de animale ºi de oameni”
desena Vasi pe la cinci ani
când „liniºtea e un sunet pe care nu-l auzi”
- o maximã tot de el -
iar Ana compunea „Pisica pierdutã”
cu sensul precis al regãsirii
„Ce este «drag»?” m-a întrebat Maria
în timpul unei scene de „mama ’obita, ’moasa, d’aga”
Uite-aºa, când te strâng în braþe ºi îþi mângâi cârlionþii
Uite-aºa mi-e drag de tine
Când îmi râde inima la orice cuvânt al tãu
Uite-aºa când abia aºtept sã te-ntorci de la nisip
ºi atunci te sãrut peste tot uite-aºa când
taci zâmbitoare arãtându-mi c-ai înþeles
Iar acum voi
abur parfumat al ceaiului de plante
ºi clinchet al linguriþei cu miere
„sã fiþi cuminþi, sã fiþi silitoare”.

 

*(înaintea lui Lomonosov ºi Lavoisier mamele din lumea-ntreagã descoperã  legea conservãrii masei în principiul consevãrii energiei la comanda „gã!” o mulþime infinitã de Mendeleeve  în tabele numai de Dumnezeu ºtiute adaugã picãturile iubirii fãrã de noapte ºi fãrã de zi dupã cum se prelungeºte vocala „ã” :

„mi-este foame” sau „schimbã-mã”, „mã plictisesc”, „cântã-mi ” sau „plimbã-mã”, „mã revolt” sau „mã minunez”, „vreau sã mã joc cu Simon ºi Rachelle, ca ei doi sã valsez”).

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey