•  Anton Georgescu
•  Cornel Mihai Ungureanu


sus


Anton Georgescu

 

De la 2 la 4

 

Domnu’ ªuºerea era mic de staturã, îndesat ºi avea un tic nervos: când vorbea cu tine, îºi ridica umãrul drept, spasmodic, la interval de câteva secunde. Varã, iarnã, purta o pãlãrie cu borul îngust, dintr-o stofã groasã, de un verde maroniu, ºi o umbrelã permanent închisã, care îl fãcea sã arate ca un vânãtor de o speþã aparte, înarmat cu umbrelã în loc de puºcã. Domnu’ ªuºerea era poet, membru în Uniunea Scriitorilor, deºi nu unul prea activ, având publicatã doar o carte de poezie la o editurã localã craioveanã. De fapt nu cartea publicatã îl calificase drept poet, ci faptul cã toþi vecinii îl chemau Poetu. Într-o zi, tata, care venea întotdeauna cu veºtile mari în bucãtãrie, unde mama pãrea înþepenitã într-o poziþie unicã, aplecatã peste chiuvetã, spãlând perpetuu aceeaºi farfurie, ne spune:
„Mi-a zis ªuºerea azi cã a primit un premiu important pentru o carte de poezii. Uite, mi-a dat ºi cartea, se numeºte Amintiri din bãtrâneþe. Ce dracu de titlu e ãsta? Nu are nici un sens!”, adaugã tata ºi apoi deschide cartea la prima pagina. „Ia uite, mi-a dat-o cu autograf!”, se laudã, dupã care îi citeºte mamei dedicaþia banalã, ºi conchide cu aer de cunoscãtor: „Am rãsfoit-o un pic ºi poeziile lui nu au nici o noimã. Nu am înþeles nimic. Ia ascultaþi aici una, se numeºte Visare de Sine”, zice ºi începe sã recite fãrã dicþie din cartea deschisã.
Cu viaþa staþionatã în ecluzã,
Un cãpitan al gândului
Pe marea zbuciumatã-a acþiunii
Cu ochiul în ochiul furtunii,
Întunecat de umbra vântului
Sã vie, neliniºtit
De liniºtea-i adâncã ºi de pasu-i moale,
Înnebunit de lipsa-i de ecou,
Mult ignorat, un pic iubit,
Un om obiºnuit,
Speriat de trenul vieþii
Zburând pe firavele-i ºine
Cu scrâºnet de roþi ascuþit
Incapabil sã mã rup de mine,
Complet amorþit
În visare de sine

“Ce dracului înseamnã viaþa staþionatã în ecluzã? Cred cã au greºit ãia de la tipar. Mie asta mi-a plãcut, sunã bine, deºi nu prea înþeleg ce vrea sã spunã… Se numeºte Sfat Pãrintesc”.
Mergi cu ceilalþi în cadenþã,
Cãlãreºte armãsarul locului comun,
Aºteaptã, fericirea vine în secvenþã,
ªi nu uita sã fugi de controversã,
Sã nu fii rãu, sã nu fii bun

„Spunea cã a luat un premiu de creaþie pentru cartea asta, i-l dau sâmbãtã la Casa Sindicatelor în cadru festiv. S-a zbãtut ºi a reuºit sã gãseascã recunoaºtere, futu-l în cur pe mã-sa!” Pentru tata admiraþia faþã de realizãrile altuia se materializa de obicei într-o înjurãturã centratã pe ideea de sex cu mama subiectului, care voia sã transmitã un mesaj combinat între „ia uite ce s-a descurcat ãsta, e dat dracului” ºi „unii sunt fãcuþi sã se descurce, iar alþii, ca noi, stau ºi suflã în dudã.” ªi din cauza ultimei conotaþii, fraza care urma, de îndatã ce mã vedea in preajma lui era: „Bã, tu sã nu fii prost, ca noi, învaþã ºi fã-te doctor!” “Da”, ziceam repede, ca sã-i fac pe plac ºi sã scap de o discuþie amplã privind avantajele profesiei de medic, pentru cã nici prin cap nu îmi trecea sã fiu doctor. Abia ieºisem din perioada când majoritatea bãieþilor vor sã se facã ºoferi când cresc mari, începusem sã citesc Contele de Monte Cristo ºi Muºchetarii Regelui ºi aº fi vrut sã ajung mai degrabã un scriitor celebru, sã se dea femeile în vânt dupã mine ºi sã am bani, adicã nu bani, greºesc, nu m-am gândit niciodatã la bani, ci mai degrabã la faimã (ºi în mintea mea faima venea cu banii). Adicã sã intru într-un restaurant ºi sã întoarcã toatã lumea capul dupã mine: „Ia uite, ãsta e scriitorul ãla faimos. Da, da, se zice cã se aºeazã întotdeauna la aceeaºi masã! Masa aia din colþ o þin special pentru el”. Iar câþiva mai cu tupeu sã se apropie de mine ºi sã mã salute cu cãldurã: „Sã trãiþi, domnu’ scriitor! Scrieþi niºte romane minunate! Puteþi sã îmi daþi un autograf, sã îl duc acasã fetei mele, care este înnebunitã dupã dumneavoastrã!” La vremea aia, nu puteam sã îmi închipui femeile care sã se dea în vânt dupã mine altfel decât de vârsta mea ºi aproape toate copii ale celor câteva fete frumoase din clasã, de care eram îndrãgostit lulea ºi sufeream în tãcere cã mã ignorau.
De la prea mult privit la televizor, când mã gândeam la scriitori faimoºi, îmi imaginam numai indivizi cu pulovere largi, de lânã, pe care îi intervieva Tudor Vornicu la emisiunea lui, La sfârºit de sãptãmânã, în dupã-amiezile lungi de duminicã, bãrbaþi bine, cu ochelari ºi barbã, care foloseau cuvinte normale, dar combinate în fraze sunau foarte academic. Ca ºi întrebãrile lui Tudor Vornicu, numai ca ãsta avea tehnica lui: vorbea rar, ca ºi cum gândea mult ºi adânc înainte de a veni cu o idee, apãsa pe cuvinte când le rostea ºi þinea microfonul aproape de gurã, într-un anume fel, ca pe un pahar de bãuturã finã din care se pregãtea sã soarbã un gât ºi apoi sã îi analizeze pe îndelete gustul. Iar conversaþia plutea uºor, ca între doi prieteni care se întâlnesc la un pahar de vin ca sã se mai întrebe unul pe altul de viaþã. Niciodatã nu mã gândeam cã ºi ªuºerea era scriitor. Poate din cauzã cã el era preºedintele asociaþiei de locatari bloc 156 apartamente, „Lumea Copiilor”, unde locuiam cu familia, la scara 8, apartamentul 7. Unde toatã lumea îi zicea Poetu, jumãtate în bãºcãlie, jumãtate serios, aºa cum oamenii din partea aia a þãrii fãceau cu tot ce întâlneau în viaþã.
Adresa oficialã a blocului conþinea, ca toate adresele, doar numele ºi numãrul strãzii. Clãdirea avusese la parter, pe vremuri, un magazin mare de jucãrii ºi haine pentru copii, cu o firmã de neoane uriaºã cocoþatã pe acoperiºul în pantã al blocului ºi pe care se lãfãia în litere mari, colorate în roºu ºi alb, numele „Lumea Copiilor”. Pe vremea aia, era singura firmã cu neoane din oraº, la televizor rulau numai filme ºi show-uri americane, iar combinaþia unicã de luminã si showbiz mã fãcea sã visez continuu la Los Angeles, la New York, la vastitatea Americii ºi sã îmi promit în barbã: când cresc mare ºi plec de-acasã, vreau sã ajung în America! Dar ca sã reuºesc asta, trebuia sã fiu mai întâi un scriitor celebru ºi apoi sã mã preia americanii ºi sã continui sã fiu celebru ºi la ei. În ciuda numelui sonor ºi luminos (la propriu!), blocul nostru nu era deloc o lume a copiilor. Asociaþia de locatari condusã de Poetu, secondat de ºoferul ªtefan ºi de colonelul de miliþie Iuga, pensionat de câþiva ani buni, dar “colonel pânã la moarte” (cum zicea tata), impusese un set de legi draconice ºi regulamente de ordine pe mãsurã. În primul rând, copiii nu aveau voie sã intre în casele scãrilor. Blocul nostru era o clãdire veche, cu aspect de citadelã stalinistã. Apartamentele erau minuscule ºi aveau douã camere decomandate care, la o consideraþie mai adâncã, erau de fapt o camerã mai lungã suguºatã la mijloc. Una dintre încãperi, cãreia îi ziceam „camera de la baie” pentru cã era lângã baie, era aºa de micã încât dacã puneai în ea o bibliotecã minusculã ºi un pat, abia aveai loc sã te strecori pânã la geam, ca sã îl deschizi. Iar dacã mai puneai ºi o masã (fãrã scaune, bineînþeles), trebuia sã te urci în pat ºi sã pãºeºti prin el ca sã ajungi la fereastrã. Bucãtãria era un pic mai mare decât douã cabine de telefoane publice puse una dupã alta, iar baia era cât o bucãtãrie ºi jumãtate, sau echivalentul a trei cabine de telefoane publice.
Aceeaºi scenã pãrea sã se repete zilnic cu precizie de ceasornic în bucãtãrie: mama înghesuitã într-un colþ, spãlând vasele ºi risipind îngrozitor de multã apã în proces („da’ mai dã-i dracului, doamne, iartã-mã, mamã, cã toatã lumea consumã apã ºi tot atâta plãtim la întreþinere!”), tata stând înghesuit între uºã ºi masã, pe singurul scaun vacant din bucãtãrie (pe celãlalt trona constant un sac de cartofi înfloriþi de la cãldura permanentã iradiatã de la aragaz), iar într-un colþ aragazul, cu tabla vopsitã în alb ºi flãcãrile celor douã ochiuri arzând permanent (mama repeta argumentul apei când venea vorba de consumul gazului).
Pentru copii, partea fascinantã a zilei erau explorãrile aventuroase din casele scãrilor. Blocul avea patru etaje ºi opt intrãri. Casele scãrilor erau largi ºi aveau un spaþiu mare dedesubtul primului set de trepte în care intrau beþivii noaptea ca sã urineze, câinii vagabonzi ca sã se aciuiascã de vreme rea ºi copiii sã se joace de-a v-aþi ascunselea, sau „pituluºul” cum îi spuneam în partea aia a þãrii. Poate din cauza mirosului greu de urinã sau a fricii sã nu se adune ºi mai multã mizerie într-un loc pe care femeia de serviciu refuza scandalizatã sã îl cureþe, invocând motive care pãreau imposibil de contestat  („Eu nu sunt plãtitã sã curãþ c… vostru de sub scãri, mã duc la partid sã mã plâng”), comitetul asociaþiei de locatari luase decizia sã interzicã accesul copiilor în casa scãrilor ºi erau deciºi sã o impunã cu orice preþ. Cine era prins rãtãcind pe sub vreo scarã, era luat straºnic de urechi ºi dus acasã la pãrinþi. Pãrinþii nu se supãrau niciodatã vãzându-ºi copiii cu urechile roºii, disciplinaþi amarnic de Poetu sau de ºoferu’ ªtefan, ba le mai trãgeau ºi ei o palmã grea peste obrajii muiaþi de lacrimi. „Ce-ai cãutat acolo, mã, copilule? Nu þi-am spus sã nu intri în casa scãrilor? Mulþumim, domnu’ ªuºerea!” Pe vremea aia nu prea mã omoram sã înþeleg de ce scara noastrã cu numãrul 8 era cea mai mizerabilã din toate ºi presupuneam cã fiind ultima din coada numãrãtorii explica totul. Scara 4 unde locuia Poetu arãta cel mai bine. ªi scara 5 era permanent curatã ºi cu flori sãdite frumos, regulat, în rondul din faþã: acolo locuia domnu’ Moraru, care fusese plutonier la securitate, dar îl forþaserã sã se pensioneze dupã ce fiu-sãu, Gelu, chitarist într-o formaþie de muzicã localã (o bandã, cum îi zicea mama), se încurcase cu o suedezã ºi „fugise” în Suedia, cu acte în regulã. Domnu’ Moraru ºi colonelul Iuga se detestau reciproc, fiecare convins cã instituþia pentru care lucrase era mai breazã ca a celuilalt.
„Ai vãzut ce flori frumoase au pus la scara 5? E securistu’ ala de Moraru acolo, are încã putere, futu-l în cur pe mã-sa!“, decidea tata.
„Nu e Moraru, e Morãriþa, omule, m-am întâlnit cu ea când cumpãra flori din piaþã! Le-au plantat din banii lor“, zicea mama împãciuitoare, iar tata nu mai continua, pentru cã evidenþa era împotriva lui ºi nu îi plãcea sã piardã, mai ales la mama.
Erau de fapt trei blocuri la „Lumea Copiilor” care erau aranjate în forma unui „U”, în jurul unei curþi interioare mari, de-a lungul cãreia ºerpuia o stradelã îngustã pe care nu avea voie nimeni sã parcheze maºina, conform hotãrârii comitetului asociaþiei de locatari. Legea era atât de drasticã încât dacã aveai vreun oaspete la masã care uita sã mai plece ºi stãtea cinci, ºase ore în vizitã, ºansele erau foarte mari sã îºi gãseascã cauciucurile maºinii înþepate. Toatã lumea era sigurã cã ºoferul ªtefan era cãlãul automobilelor parcate neregulamentar, ca ºi cum simplul fapt cã trãiau ºi el ºi familia din condusul unui camion de marfã îl fãcea pe el singurul capabil sã bage lama cuþitului în cauciucurile altora. În mijlocul curþii se întindea, într-o structurã de stea, un rond mare, circular, împãrþit ca niºte felii de pizza despãrþite de alei interioare. În fiecare primãvarã locatarii blocului ieºeau la îngrijitul rondurilor, la „muncã patrioticã” (deºi nu-mi pãrea nimic patriotic în îngrijitul unei curþi interioare), sub conducerea asociaþiei de locatari ºi a preºedintelui ei, Poetu. Oamenii deveneau atât de angajaþi în activitatea asta încât aº fi putut sã pariez cã rondul ãla mare, circular, era partea cea mai curatã ºi îngrijitã din tot oraºul. Din martie pânã în toamnã târziu, locul era constant patrulat ºi inspectat de Poetu, care trebuia sã fie sigur cã regulile erau respectate ºi nicio infracþiune nu rãmânea nepedepsitã. În primul rând nicio persoanã strãinã de bloc nu avea voie sã foloseascã bãncile de lemn, terminate cu bare metalice circulare la fiecare cap, care erau distribuite la intervale egale pe aleile despãrþitoare. Când vreun trecãtor îndrãznea sã se aºeze pe vreo bancã ca sã îºi mai tragã sufletul dupã atâta mers prin oraº, Poetu se aºeza imediat în faþa lui, agitându-ºi umbrela ºi punându-i în vedere în cuvinte simple, dar hotãrâte, cã venise timpul pentru el ca sã plece. Într-o dupã amiazã, când venisem de la ºcoalã mai devreme ºi eram acasã, am auzit gãlãgie afarã, un schimb de replici scurte ºi dure, cu glasuri rãstite de bãrbaþi, aspre, gâjâite, mânioase. Curioºi, ºi eu, ºi mama, am deschis fereastra sã aflãm de unde venea zarva. Afarã era ªuºerea cu un individ tânãr, cam la vreo douãzeci ºi cinci de ani, îmbrãcat în blugi ºi geacã, ºi care, depãrtându-se la pas liniºtit, se mai întorcea o datã înspre poet, strigându-i:
„Da’ mai dã-te dracului de boºorog senil, ce, e banca lu’ mã-ta?”
„Ptiu, nu þi-ar fi ruºine, boule! Mãgar nenorocit, chem miliþia, barbarule!” se repezise ªuºerea la el, ameninþându-l cu umbrela, dar îºi schimbase pãrerea în ultima clipã, se oprise brusc, la numai câþiva paºi de infractor. Tânãrul nu pãruse deloc speriat de fandarea lui bizarã, de spadasin cu umbrelã.
„Ia uite la el, bã. Ce, bã, vrei sã mã ataci? Îþi fac umbrela aia guler, bã, nea piftie! Hai sictir la cimitir!” ºi zicând aºa fãcuse un pas iute spre ªuºerea, ca ºi cum se pregãtise sã îl atace. La care ªuºerea se dãduse repede înapoi, aºa de repede încât pãlãria îi sãrise de pe cap, deºi umbrela o þinuse ferm în mânã. Numai gura nu ºi-o putuse þine:
„Marº de-aici, javrã ordinarã! Golanule! Pun miliþia pe urmele tale, bã! Îl chem pe colonelul Iuga!”
„Te bag în p… mã-tii cu colonelul tãu cu tot!”, auzisem glasul tânãrului topindu-se dupã colþ.

*

Rondul ãla mare din mijloc era ca un sanctuar venerat ºi straºnic pãzit. ªansa la nemurire a adulþilor de la „Lumea Copiilor”. Nimeni nu avea voie sã calce în interiorul lui, iar dacã vreun copil greºea ºi pãºea pe iarbã, peste bordura strâmbã, datã cu var, era instantaneu localizat ºi apoi fugãrit de Poetu, care îºi agita umbrela ca o suliþã pe câmpul de bãtãlie. Între ora 2 ºi 4 în fiecare zi, toþi copiii trebuia sã se retragã în case, liniºtea era forþatã de umbra ameninþãtoare a poliþiei secrete a blocului, ºi numai adulþii care locuiau în curte aveau voie sã stea pe bãnci, cu condiþia sã nu vorbeascã tare. Cu câteva minute înainte de ora 2, vedeai mamele deschizând ferestrele largi ale apartamentelor ºi strigând cu disperarea fricii de represiune: “Ninu, vino, dragã, în casã! Ninuuu!”
„Mai stauuu, maaami!” încerca Ninu sã tragã de timp, vãicãrindu-se.
„Dacã nu vii imediat în casã, cobor la tine ºi te iau de pãr!”, ameninþa mama cu glas ascuþit, dupã care Ninu o lua agale spre casã, îmbufnat ºi cu pas nesigur, prins în ghearele unei revolte înãbuºite.
De multe ori, mamele ieºeau în papuci ºi capoate uºoare, aºa cum le prinsese momentul, ca sã-i aducã pe recalcitranþi în casã. Toatã lumea ºtia cã Poetu stã la pândã cu ceasul în mânã ºi nimeni nu voia sã se punã rãu cu el. Ca sã fie clar pentru toatã lumea (ºi nimic nu e mai clar decât când e scris pe hârtie, pentru cã atunci sunã oficial), comitetul asociaþiei comandase la o tipografie ºi pusese la fiecare casã a scãrilor un set de plãcuþe de tablã, pe care scria cu litere de-o ºchioapã:
A se pãstra liniºtea în curte.
Zilnic de la 2 la 4.
Comitetul Asociaþiei de Locatari,
Bloc de Locuinþe „Lumea Copiilor”

De cum vãzusem plãcuþele agãþate pe casa scãrilor, mi se pãruse cã ceva era în neregulã cu formularea: pentru mine „de la - pânã la” þinea mai mult de puncte geografice, ca atunci când ziceai „am luat autobuzul de la garã pânã la Craioviþa”, dar când te refereai la timp, suna mai corect „zilnic între orele 2 ºi 4”. Dar pentru cã domnu’ ªuºerea era scriitor, ºi poet pe deasupra, nu avusesem curajul sã mã îndoiesc, cel puþin cu glas tare, ºi sã iniþiez o discuþie. La reþinerea mea contribuise ºi faptul cã dintre vecini nu prea aveam cu cine sã discut nelãmurirea mea.
În ciuda regulamentului, acum scris pe toate gardurile, Poetu ºi comitetul asociaþiei nu pãreau sã fie tot atât de vigilenþi la ce se întâmpla pe bãncile aliniate de-a lungul zidurilor blocului, dar acolo era datoria locatarilor de la etajul 1 sã stea la pândã. Copiii care încercau sã se refugieze pe bãncile sprijinite de ziduri între orele 2 ºi 4 erau luaþi la goanã de de-alde domnu’ Stanca, despre care ºtiam cã era violonist la filarmonicã (ãsta fiind ºi motivul pentru care toatã suflarea blocului îl chema Violonistu), avea o nevastã urâtã ºi se lãuda la toþi cã doctorul îi recomandase sã bea în fiecare zi un pahar de þuicã, la ora 10 dimineaþa, ca sã-i scadã colesterolul. Violonistu, care mergea la lucru numai seara ºi numai de douã ori pe sãptãmânã, când erau concertele, era mai tot timpul acasã ºi deschidea fereastra de îndatã ce auzea glasuri de copii pe banca de la scara lui. Atunci striga cu glas gros, înãsprit de þuica terapeuticã:
„Bã, ia plecaþi de-aici la voi acasã, mama voastrã! Voi nu vedeþi cã e trecut de douã?” Dupã ce auzeau ameninþarea violonistului, copiii o rupeau la fugã, scandându-i numele, „Violonistu! Violonistu!’” ºi apoi râzând cu râs spart, de ghiduºi. Când presiunea verbalã nu funcþiona, erau alte metode de impus legea. La etajul 1 al scãrii noastre stãtea o familie de þigani, Olaru. Femeia era slabã ca un uluc de gard, cu o faþã colþoasã ºi ochi haini ºi galbeni, de vultur: îºi pierduse bãrbatul cu câþiva ani buni în urmã, fãcuse cirozã de la prea multã bãuturã ºi rãmãsese cu fiu-sãu, Fãnuþã, care era un golan notoriu ºi se lua în piept cu autoritãþile de câte ori avea ocazia. Una dintre faptele lui notorii fusese sã se refugieze pe cupola liceului când un profesor îl luase mai tare când îl prinsese copiind la teza de matematicã ºi-i pusese nota 2 în catalog. Directorul însuºi a trebuit sã se urce pe cupolã, prin podul clãdirii ºi sã vorbeascã cu el, sã-l convingã sã se dea jos, promiþându-i cã nu-l pedepseºte dacã acceptã. În procesul negocierii terminate cu succes, directorul îºi luxase piciorul. Odatã ce îl vãzuse jos, îi dãduse douã palme zdravene, însoþite de o lunã de suspendare ºi l-ar fi dat ºi afarã din ºcoalã, dacã ar fi putut, mai ales având în vedere cã umblase o sãptãmânã întreagã cu piciorul bolnav acoperit numai de un ciorap, nemaiîncãpându-i  în pantof, umflat ca un butuc din cauza þiganului ãluia nenorocit. Olãriþa, cum îi zicea mama (mama avea talentul de a feminiza instantaneu orice nume de familie care-i cãdea în mâini: Popeasca, Dumitreasca, Morãriþa, cu rezultatul imediat cã unele din nume ajungeau sã sune atroce:  Busuloaia, ªuºeroaia), nu suporta douã lucruri: oamenii tineri ºi oamenii care se iubesc. Iar când combinaþia fireascã între cele douã ajungea sã se întâmple chiar pe banca de sub fereastra ei, îºi pierdea total cumpãtul ºi acþiona ca un angajat al poliþiei moravurilor. Ca atunci când a vãrsat o cãldare de apã rece peste doi tineri care se giugiuleau ºi ei pe banca scãrii 8, tãcuþi dar plini de pasiune, ºi asta dupã ora 4. Dupã ce-a strigat mânioasã la ei sã se care ºi i-a ameninþat cã dacã nu o fac or sã regrete, n-a mai considerat altã soluþie decât sã deºarte peste ei o cãldare plinã ochi cu apã ºi sã-i ude leoarcã. Ãia au plecat înjurând, cu pasiunea rãcitã un pic, dar nu stinsã.

*
Eram în primele clase de liceu când am început sã joc ºah, zilnic. În parcul din faþa Teatrului Naþional, care era adiacent blocului nostru, se adunau pensionarii de prin toatã zona centralã a oraºului, ca sã discute politicã, fotbal, ºi sã joace ºah ºi table de dimineaþa pânã seara târziu. Unul dintre cei mai acerbi ºahiºti era domnu’ Vasilescu, un colonel de armatã proaspãt pensionat. Domnu’ colonel  arbora constant un râs larg, care descoperea un dinte de aur sclipind în luminã cu licãrul unui giuvaer aruncat în fundul unui puþ întunecat, adânc. Domnu’ Vasilescu era considerat campionul imbatabil al „parcului de la teatru”, aplicând o tacticã pe care o învãþase în anii de armatã: în timp ce juca, vorbea constant, ca sã distragã atenþia competitorului cu o ciorovãialã care nu avea alt rost decât sã enerveze: „Ce, domn’le, crezi matale cã iese ceva din mutarea aia? E bine cã ai încredere în dumneata!” sau „Hait, zãu cã m-ai speriat, dragule! Eºti agresiv, dom’ ºef, eºti agresiv! Îmi place de dumneata”. Competitorii îºi pierdeau repede rãbdarea cu atâta vorbãrie fãrã sens ºi ar fi reacþionat urât, dacã nu i-ar fi descumpãnit râsul larg ºi dintele de aur. Iar domnu’ colonel îºi vedea de planul lui, îi prindea cu regele descoperit ºi deodatã îl auzeai anunþând, cu glas deopotrivã triumfãtor ºi obraznic: “ªah ºi mat, domnu’ ºef!” Nu am câºtigat niciodatã la colonelul Vasilescu, deºi am tot încercat. Ajunsesem sã aud de câteva ori pe zi „ºah ºi mat, domnu’ ºef!” ºi asta mã agasa la maximum. Câºtigam în schimb la colegii de clasã, pe care îi aduceam în parc uneori, dupã ºcoalã. Într-o zi era prea aglomerat în parcul teatrului ºi mi-a venit ideea sã-l duc pe Marius, colegul meu de bancã, în curtea blocului, sã jucãm acolo o partidã de ºah. Bãncile din rondul circular erau libere la ora 1, când ne-am întors de la ºcoalã, era o zi frumoasã de primãvarã ºi în jur totul era plãcut: iarba, florile, cerul. Când s-a fãcut ora 2 ºi s-a dat stingerea oficialã de dupã amiazã, partida era încã în toi ºi nu m-am uitat la ceas. Nici nu am crezut cã era important: stãteam tãcuþi pe banca noastrã, aplecaþi deasupra tablei de ºah, gândind la urmãtoarea mutare. Nu mi-am dat seama când Poetu s-a înfiinþat în faþa noastrã, cu mers uºor de felinã, ºi a început sã vorbeascã, miºcând umbrela ameninþãtor în timp ce ne certa.
„Te prefaci cã n-auzi? Vorbesc cu tine, elevule!”
„Oh, bunã ziua, domnu’ Poe… adicã ªuºerea… Nu v-am vãzut”, m-am scuzat repede.
„Bã, voi nu ºtiþi care e regula? De la ora 2 la 4 tot tineretul pãrãseºte parcul. E perioada zilnicã de liniºte. Hai, strânge piesele ºi duceþi-vã acasã!”
„Domnu’ ªuºerea, suntem aproape de final cu partida. Nu facem gãlãgie, suntem numai eu cu colegul meu, vã rugãm sã ne lãsaþi sã terminãm!”
„Bã, tu n-auzi ce-am zis? Strânge imediat piesele ºi plecaþi. Unde-i lege, nu-i tocmealã”, iar când a terminat de zis asta, ºi-a adus umbrela în faþã, cu vârful în direcþia tablei de ºah. Atunci m-am înfuriat ºi, în furie, am schimbat persoana de adresare:
"Domn’le, nu înþelegi cã ãsta e ºah ºi e liniºtit? E sportul minþii! Nu facem zgomot! Ce e aºa de greu de înþeles?”
În momentul ãla, cu o miºcare rapidã, neaºteptatã, Poetu a mãturat cu umbrela toate piesele de ºah, împrãºtiindu-le pe caldarâm. Strigând: „Golanule! Te tocmeºti cu mine? Mã iei la miºto cã nu ºtiu ce e ºahul? Marº acasã!”
Mi-am pierdut cumpãtul. Aº fi fost în stare sã-l lovesc în momentul ãla, dar m-am abþinut în ultima clipã. Doar i-am strigat, cu glas dogit de furie ºi emoþie: „Eºti un vandal, Poetu!”
Remarca mea lãtratã a pãrut cã-l scoate complet din minþi: „Vandal! Pe cine faci tu vandal, mã, nenorocitule? Aºa te învaþã pe tine la ºcoalã, sã insulþi oamenii mai în vârstã decât tine? Mâine îl sun pe director, golanule! Îþi vãd ºi matricola pe mânã: 901. Da, da! Mare noroc sã nu te dea afarã, bã!”
Nu îmi mai pãsa de ce fãceam. Mã sculasem de pe bancã ºi eram la câþiva paºi de el când m-am întors ºi i-am zis: „ªtii ceva, mãi, domnu’ poet? Nici mãcar nu e corect ce scrie pe tabla aia cu liniºtea în curte. Nu e corect sã spui ‘de la 2 la 4’. Corect e ‚între 2 ºi 4’. ªi mai corect este ‚între orele 2 ºi 4’, dacã vrei sã ºtii matale. Voi, scriitorii, ºi mai ales poeþii, ar trebui sã ºtiþi cel mai bine regulile limbii române, dom’ Poetu!” ªi apoi am luat-o la fugã, consolat cu ideea cã nu voi mai recupera piesele de ºah.
Mama a fost prima cãreia i-am povestit ce s-a întâmplat ºi a început sã se vãicãreascã: „Aoleo, maamã! Putea sã cheme poliþia! O sã te pârascã la ºcoalã acum, cine ºtie ce o sã pãþeºti? Mai lasã-l ºi tu încolo de ºah, cã nu e bun.“
Tata s-a supãrat, dar nu foarte tare: „Dar ºi þie ce þi-o fi venit sã-l faci vandal? Nu ºtii cã e cam sãrit de pe fix, futu-l în cur pe mã-sa? I-am despãrþit pe el ºi pe ªtefan sãptãmâna trecutã, la ultima ºedinþã de asociaþie, când a vrut sã îl sugrume ºoferul… L-a fãcut ‘analfabet’ pe ºofer, acolo, de faþã cu toþi. Are gura proastã, dar aºa nu cred cã e prost, dacã citeºti ce scrie”, a conchis tata. Dupã care a deschis cartea pe care i-o dãduse ªuºerea la o paginã cãreia îi pusese semn. „Ia ascultã ce zice ãsta în altã poezie. Se numeºte Durere Cosmicã. Eu nu înþeleg nimic, poate înþelegi tu, ia ascultã…”
 
Când eºti bolnavã,
Când nu þi-e bine
Tragi întreg universul peste tine
Ca pe o plapumã,
Inima þi-e înghiþitã de gaura neagrã
A suferinþei, a durerii,
Iar eu
Udat la piele de constelaþiile amintirilor
Mã simt abandonat ºi singur
ªi mi-e frig
Si mã întreb unde e dragostea ta?
Poate o stea in renaºtere
Pâlpâind în ritmul secundelor cosmice
În gaura neagrã a suferinþei, a durerii,
Când eºti bolnavã,
Când nu þi-e bine

„O fi pomenind de nevastã-sa aici”, sare mama, „n-am mai vãzut-o de cam multã vreme pe ªuºeroaia … O fi bolnavã, sãraca”.
„N-a zis nimic de nevastã-sa când am vorbit cu el ultima oarã”, clarificã tata, dar mama continuã un subiect în care pare a avea o grãmadã de cunoºtinþe:
„Cum s-o înþelege femeia aia cu nebunul ãsta de ªuºerea? Ea pare normalã… O femeie cumsecade. Chiar îi plac copiii, dar n-a avut parte de nepoþi pânã acum. Fiu-sãu e un pierde varã prin Bucureºti, holtei necãpãtuit. Trãieºte cu femeile ºi le lasã. Nu pare a avea nici un gând de însurãtoare”, conchide mama, clãtind farfuria cu apã rece ºi punând-o peste celelalte, în chiuvetã.
Iar eu mã omor cu o bucatã de lemn, o cioplesc cu cuþitul ca sã înlocuiesc un nebun din jocul meu de ºah. Am recuperat toate piesele dupã ce mi le-a aruncat Poetu pe jos, mai puþin o piesã: un nebun de negru.

Comentarii cititori
sus


Cornel Mihai Ungureanu

 

Liniºte de stampã


Le datora mãcar amintirea acelor ani de demenþã. Nu þinea minte tot, dar unele lucruri nu le putea uita. Vara aia, de exemplu. Seara când se întorceau în cãruþa plinã de porumbi printre plopii roºcaþi, cu feþele arse dupã ce soarele îi pârlise o zi întreagã. Erau frânþi de obosealã ºi flãmânzi, cãci mâncaserã doar brânzã cu gogoºari ºi cu furnici. Nenea Radu þinea hãþurile, Ana stãtea lângã el, cu spatele la direcþia de mers ºi cu faþa cãtre Filip care, când credea cã nu e vãzut, furiºa priviri spre picioarele ei zgâriate ºi pline de praf. Chiar dacã pãrea preocupatã sã admire munþii de dincolo de livezile cu meri, culmile lor frumoase ºi aproape sãlbatice -  drumurile fiind proaste, turiºtii nu ajunseserã sã le umple cu gunoaie -, îi simþea privirile. Cu o sãptãmânã înainte, nu le-ar fi remarcat. Era doar puºtiul pe care îl aºtepta în spatele perdelei când se întorcea de la ºcoalã în grupuri vesele - Filip nu se pricepea la singurãtate, ca ea, avea mulþi prieteni, fetele roiau în jurul lui. Îl vedea ºi ziua devenea sãrbãtoare, îl ajuta la teme ºi îl ferea de rãutãþile lui Grig, îl iniþiase în nimicuri sensibile: sã întindã cu unghia poleiul de la ciocolatã ºi sã îl punã la pãstrare într-o carte, sã preseze flori pentru ierbar, dar ºi cã zgârieturile sunt de bine, ºi curajul de bãiat, ºi sã loveascã pietre, noaptea, pânã ieºeau minunate scântei colorate ºi atâtea feluri de mirosuri de pucioasã! Doar cu el îºi împãrþise izolarea, duminica se duceau la film ºi apoi se plimbau, stãteau pe vreo bancã, în soarele blând, ºi mâncau prãjituri cu brânzã ºi stafide, îl obiºnuise ºi pe el sã vadã „îngeri” pe fereastrã: trebuia doar sã strângi puþin din pleoape ca sã-i observi urcând sau coborând sub forma unor cercuri mici pe geam. Dacã erai obosit, nici nu mai era nevoie sã strângi din pleoape.


Dar mai ales vacanþele în curtea uriaºã a unchiului Radu erau minunate. Pentru cã îi rãsfãþa ºi erau liberi ºi departe de Grig. Acolo, în satul dintre dealuri, îl învãþase pe Filip sã meargã pe bicicletã, îi venea ºi acum sã râdã când îºi amintea faþa lui de copil gata sã plângã dupã ce cãzuse. „Miºcã-þi mâna! Miºcã-þi mâna!”, îi zisese, speriatã. Nu ºi-o frânsese ºi ea, ca sã îl facã sã uite durerea, îi arãtase pentru prima datã jocul de la Francesca: dacã una dintre ele era tristã, bolnavã sau „nu bine”, cealaltã fãcea un ghem, un bulgãr de energie ºi îl arunca spre suferindã, cu sonor: Buuuuufff! Þintea zona afectatã, capul, inima. Funcþiona întotdeauna. Cu timpul, se transformase în ceva mai simplu, un pumn, tare, dat în umãr, iar sunetul devenise ºi el „Jbuf”. Filip avusese o micã vânãtaie.

Anei îi plãcea de când se ºtia mirosul de tutun Samson al unchiului ei: dens, catifelat, iute ºi dulceag. Nu ºi cel de þigãri, al lui Grig, care îi rãmânea în pãr. Fumase prima oarã când avea 12 ani, la un “ceai”, Francesca discuta cu un bãiat ºi ea intrase, îi luase chiºtocul din mânã ºi trãsese în piept, cu ochii mici, aºteptând reacþia. Veriºoara ei îºi aprinsese altã þigarã, fãrã sã o bage în seamã.
Uneori, dupã ce nenea Radu pleca la câmp, Ana dãdea atacul la cutia din lemn de trandafir. Scotea pe masã, cu priviri lungi, tot arsenalul, foiþele, bucãþile de tutun care îi rãmâneau pe buze. Filip o urmãrea prin ceaþa deasã pe care o fãcea, cu gesturi prea puþin feminine, cum o certase Francesca. „Puþi ca dracu’!”, zicea el. „ªi îþi îngãlbeneºte oribil dinþii!”. Ea zâmbea, puþine lucruri îi plãceau pe lume, iar rotocoalele de fum erau la mare preþ. În clipele acelea îºi amintea, de fiecare datã, câþi ani are. Alunga însã repede gândul ºi zilele li se scurgeau printre degete: citeau în viºini sau întinºi pe pleduri, la umbrã, sub corcoduºi, se jucau, ascultau strigãtele precupeþilor care treceau în cãruþe: hai la scoici sau la poame sau la îngheþatã! Ana îi întindea câteva monede ºi Filip alerga dupã ei pe lângã cãruþã, prin praful drumului, ºi se întorcea cu prada în mâini ºi un zâmbet triumfãtor. Cel care se trezea primul dãdea iama în zmeurã, în smochini sau în aºa-zisul migdal ºi bucuria era la fel de mare fie cã erai acest explorator al dimineþii sau rãsfãþatul care primeºte fructele în castronul portocaliu, puþin ciobit.

ªi toatã armonia asta fusese tulburatã, absolut întâmplãtor, cu o sãptãmânã în urmã! Ea semãna lucernã, în curte, ºi, ajutatã de Picãþele, cãþeaua bezmeticã, fugãrea vrãbiile care începuserã sã mãnânce din seminþe. Era bucuroasã cã îi înfloriserã plantele pe care le rãsãdise în rondul din faþa ferestrei, chiar ºi buruiana se dovedise o petunie. Filip plecase la ºcoala pãrãsitã, sã joace fotbal cu bãieþii de pe stradã, iar nenea Radu ascuþea niºte þãruºi cu o toporiºcã ºi îi povestea pentru a suta oarã, întâmplãri din vremuri vechi. Primul cântec pe care îl ascultase el la patefon: „Primãvarã-ncântãtoare/ Toatã lumea e-n pupare/ Tata pupã pe mãmica/ Bunicuþu pe bunica/ ºi Grivei pe Zambilica”, zborul americanilor pe lunã, transmis în direct noaptea, la televizor, "muma de ploiþã" pe care o fãceau copiii, în zilele de secetã, sub forma unui bradoº, din pãmînt, ºi cãreia îi cântau: "Rãdiþã, rãdiþã, mumã de ploiþã / Deschide, Doamne, cerurile/ Sã înceapã ploile", apoi o puneau pe-o scândurã ºi-i dãdeau drumu' pe rîu în jos.
Fulgera tãcut, spre apus, pe toatã lãrgimea vãzduhului, apoi norii începuserã sã mormãie ºi vântul aducea în rafale parfumul ploii încã neîncepute.
- O da mai încolo ºi aici doar s-o scutura cerul, zisese unchiul Radu, dar se dusese sã aºeze pietre pe tablele ruginite care cârpeau acoperiºul rupt al magaziilor ºi sã punã sub streºini vase lipite cu gumã de mestecat, în care strângea apa bunã de spãlat, nu ca aceea de la fântânã care nu se lipea de piele ºi îþi nãclãia pãrul.

Norii negri se mutaserã în partea opusã, ferindu-se sau amânând sã arate de ce erau în stare, dar în cele din urmã se dezlãnþuiserã. Ana mai aruncase câteva seminþe ºi fugise cãtre casã într-un slalom care se voia „printre picãturi”, dar care nu avu sorþi de izbândã. Ploua de rupea, rãpãind ca o mitralierã pe acoperiºul de tablã. Închise fereastra ºi rãmase lângã geam, încântatã de spectacol: picãturi grele izbeau pãmântul sau se zbenguiau în apa care bãltea pe locurile mai joase, copacii dansau zgâlþâit, parcã pe muzica de la radio, ºi se scuturau de crengi uscate, iar nenea Radu alerga ba într-o parte, ba în alta, sã mai punã ceva la adãpost. Chiar dacã i-ai fi spus cu douã sãptãmâni înainte cã astãzi, la 8 seara va ploua, la ora aia tot în curte l-ai fi gãsit, cãrând ceva ce trebuia mutat urgent. Nu intra niciodatã pânã nu era ud fleaºcã din cap pânã în picioare. De data asta însã norii trecurã repede mai departe ºi, înainte ca el sã termine treaba ºi cât încã mai picura, ieºi soarele ºi începu sã scaneze dealurile, aruncând pe cer douã curcubee splendide. Ana apucã repede binoclul, aparatul de fotografiat ºi fugi sã îºi ia bicicleta din bucãtãria de varã.
- Plouã cu soare: îºi bate dracul nevasta, mormãi nenea Radu, suflând obosit.
- Mã duc la râu, sã fac poze, îi zise Ana.
- Ai grijã, rãspunse el. Ca ºi necazurile, curcubeele vin câte douã, adãugã, privind deasupra, printre crengile corcoduºului.

Ana apãsa grabnic pedalele, deºi ploaia transformase þãrâna în noroi ºi roata din spate îi stropea rochia. Ajunsã la râu, coborî ºi pãºi agale pe poteca paralelã, oprindu-se uneori pentru a fotografia ºi a privi prin binoclu curcubeele, munþii, un avion. Se oprise în dreptul aºa zisei plaje ºi alesese câteva pietre mai plate pe care le aruncase fãcându-le sã þopãie de câteva ori pe suprafaþa apei. O durea însã încheietura, avusese mâna în atele când era micã. Pedalase mai departe, dar în dreptul ºcolii pãrãsite fusese nevoitã sã coboare, câteva capre îi blocau drumul. Trecuse printre ele cu bicicleta de coarne, apoi se oprise „la sãlcii” ºi cercetase prin lentile peºtii aliniaþi împotriva curentului. O liniºte de stampã se lãsase peste acel colþ de lume, tulburatã doar de foºnetul pãsãrilor care se pregãteau de culcare ºi de o ciocãnitoare ce lovea pe rând crengile unui copac bãtrîn. Nu ºtia cât stãtuse aºa, dar când sã plece, îºi aruncase privirea în curtea ºcolii ºi îl vãzuse, nu departe, pe Filip. Era singur. În blugii lui scurþi ºi într-un tricou bleumarin. Se cãþãra pe un panou de baschet. Ana lãsase bicicleta jos, se apropiase cu faþa de scândurile putrede ale gardului ºi dusese binoclul la ochi: cu picioarele încolãcite în jurul barei metalice, bãiatul se ridica foarte încet, trãgându-se cu mâinile, pânã ajunse sus de tot. Atunci se lãsã sã alunece, iar când picioarele îi atinserã pãmântul, îºi reluã urcuºul acela de o stranie lentoare, sãltându-se cu ajutorul braþelor. Ana încerca sã priceapã ce face, focalizã pe chipul lui: zâmbea, cu ochii închiºi, unei taine pe care ea nu o desluºi decât în clipa când el se opri, cu gura întredeschisã, îmbrãþiºând ca pe o iubitã fierul acela acoperit de vopsea verde, mâncatã de ruginã.
Ea tresãrise ºi plecase repede, ruºinatã, cu inima bubuind, fãrã sã priveascã înapoi, sperând doar sã disparã dupã colþ înainte ca Filip sã o observe. Soarele cãzuse dincolo de munþi, iar cerul ºi apa aveau aceeaºi culoare: un amestec mâlos de roºu ºi albastru, ºi pentru o clipã Ana nu mai ºtiu cine în cine se reflectã. Copilul, fãrã sã fi devenit altceva, nu mai era doar copil.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey