•  Leria Boroº
•  Mihai Ghiþulescu
•  Adrian Rezuº


sus

Leria Boroº

 

Omul. Nemurirea. Clona

 

În fiecare dintre noi trãieºte un Ghilgameº ascuns, un doctor Faust sau un Raimundo Fosca; mai mult sau mai puþin conºtient, cãutãm planta miraculoasã a vieþii sempiterne. O astfel de plantã nu s-a descoperit însã, iar perspectiva morþii ºi sentimentul absurdului îi provoacã omului o angoasã puternicã.

Cel mai simplu mod de a fi nemuritor este procrearea, însã ea nu e destul de satisfãcãtoare, pentru cã un copil moºteneºte ceva din pãrinþii sãi, dar în aceastã ereditate se regãsesc ºi unele defecte ale lor, precum ºi altele proprii copilului. Procrearea este deci mulþumitoare pânã la un punct, omul având nevoie însã de mai mult.

Creaþia este alt mod de a deveni nemuritor, dar critici ai operei create, indiferent de natura ei, se vor gãsi destui ºi vor umbri bucuria de a fi creator. Istoria de asemenea s-a fãurit din poveºtile unor nemuritori, însã unii oameni nu ºtiu nimic despre istorie, iar dacã ar ºti, ce s-ar întâmpla dacã s-ar  sfârºi cu  planeta  noastrã? Istoria nu ar mai însemna atunci nimic.

O ºansã la nemurire, pe care medicina viitorului o promite, o reprezintã clonarea de fiinþe umane. Aparent, un cod genetic are o nouã ºansã de manifestare. Pãrinþii unui bãieþel de trei ani din S.U.A., mort într-un accident rutier, au cerut ajutorul companiei Clonaid pentru a crea o clonã a copilului. Brigitte Boisselier, preºedinta Clonaid, a susþinut cã a creat clona ºi cã va prezenta într-o zi dovezi, în aºa fel încât sã nu afecteze viaþa copilului-clonã. Pãrinþii spun cã îi oferã chiar mai multã dragoste acestui copil decât celui decedat. Probabil cã atitudinea lor se explicã prin faptul cã noua fiinþã umanã a fost atent monitorizatã pe parcursul procesului de clonare, este mult mai sãnãtoasã ºi mai aproape de perfecþiune decât primul copil. Astfel, moºtenirea geneticã a pãrinþilor se manifestã într-o formã mai bunã ºi ei se simt mai puþin muritori. 

Pentru adepþii concepþiei potrivit cãreia Dumnezeu l-a creat pe om, clonarea de fiinþe umane nu poate fi decât una dintre cele mai mari blasfemii, cãci omul se pune în locul creatorului, aducând pe lume niºte fiinþe ce se vor reproduce mereu. Indiferent dacã Dumnezeu existã sau nu, ori dacã l-a creat sau nu pe om, se pune totuºi problema moralitãþii clonãrii umane. Este omul îndreptãþit sã creeze alþi homo sapiens sapiens, care prin natura lor îºi pun întrebãri în legãturã cu apariþia vieþii pe Pãmânt, întrebãri despre viaþa de dupã moarte, despre existenþa sufletului etc.? Unei clone i se rãpeºte aceastã libertate de a-ºi pune întrebãri esenþiale ºi este silitã sã-l gãseascã pe Dumnezeu în omul care a creat-o.

Presupunând cã ºtiinþa va avansa atât de mult încât va oferi posibilitatea de a crea clone umane pe altã planetã decât Terra, problema moralitãþii acestui fapt rãmâne în picioare. A da naºtere unui copil este un lucru firesc ºi natural, dar a crea niºte fiinþe a cãror viaþã include în mod inerent ºi suferinþa, a le crea de dragul unui vis, el însuºi nemuritor, este un act de egoism la cote nepermis de ridicate.

 

Comentarii cititori
sus

Mihai Ghiþulescu

 

 „Boborul” ºi „politica”
sau
Arta de a vorbi discuþii

 

„Starea de spirit liniºtitã, dar se face prea multã politicã”, aºa raporta, cu aproape un veac în urmã, un amploaiat al statului despre populaþia unei comune oltene de câmpie. Nu voi sã intru acum ºi aici în discuþii despre cum se repetã sau nu istoria, despre cum s-au schimbat sau nu românii etc. etc. Mã gândesc doar cã dacã omul nostru s-a simþit dator sã scrie aºa, înseamnã cã el vedea în trãncãneala politicã o posibilã sursã de „neliniºti”. La fel au gândit toþi cei care au raportat ºi înaintea lui ºi dupã el, din „glia olteneascã” pânã în orice altã margine de lume. Altfel de ce-ar mai fi raportat?

Aºa gândesc ºi eu. Numai cã nu pot sã nu observ cã, la români, au existat mereu prea puþine „neliniºti”, în raport cu „prea multa politicã” fãcutã. Adicã – sã fim înþeleºi! – au fost scandaluri, lupte ºi toate cele, dar nu s-au lãsat decât cu niscaiva capete sparte sau, dimpotrivã, cu un pupat general într-o piaþã. Ideea e cã trãncãneala nu s-a transformat niciodatã într-o dezbatere care sã genereze un curent de opinie, care sã influenþeze marea decizie politicã. Vox populi n-a fost niciodatã rãspicatã. Statul român, aºa cum s-a fãcut ºi s-a prefãcut el, nu prea a fost voinþa cetãþenilor. A nu se înþelege cã le-a fost (întotdeauna) bãgat pe gât. Nu. Pur ºi simplu s-a întâmplat cã hotãrârea s-a luat în sfere restrânse–a nu mi se subînþelege vreo idee de conspiraþie-, „boborului” nerevenindu-i decât, cel mult, sarcina „plebiscitãrii”. A discutat el ce-a discutat, dar cam haotic ºi marginal, chestiunile importante scãpându-i mai mereu, ceea ce nu l-a împiedicat sã aibã impresia cã ºtie despre ce e vorba. Este, mi s-ar putea zice, ºi o chestie de agenda setting: lumea vorbeºte ce i se dã de vorbit. Este. Deci când zic „bobor”, zic ºi media.

Nu mã mai plimb prin istorie. Plonjez direct în vremurile postdecembriste. Nu ºtim dacã revoluþia s-a fãcut în stradã sau în palat, dar e cert cã strada n-a ºtiut mare lucru. A vorbit de teroriºti, de arabi, de ruºi, de noi, de vechi, de cravate ºi pulovere. Cel mai important e cã oamenii n-au ºtiut ce-ºi doresc. Apropo, omagiul meu vocii din Studioul 4 care, auzind de „socialismul cu faþã umanã”, a strigat: „fãrã socialism!”. Au urmat zilele/nopþile de CPUN, când s-a pus cofrajul politicii-spectacol à la roumaine. Circul lua faþa discuþiilor; problemele mari erau înecate în mormane de tâmpenii. ªi aºa a rãmas. Au venit alegerile din „Duminica orbului”. No comment! A existat ºi „Piaþa Universitãþii”, atipicã pentru români, cãci n-a fost cu pupãturi la final. ªansa creãrii unui curent puternic de opinie a fost ratatã într-un mod stupid, zic eu de la distanþã. Cred nici un om minim dotat cu creier ºi lipsit de rea intenþie nu avea cum sã nu fie de acord cu ce strigau/cântau „pieþaºii“. Numai cã celor mai mulþi nu le pãsa ce voiau ei; lumea vorbea cã erau pletoºi, nespãlaþi, legionari, beþivi, plãtiþi de…Golani, vasãzicã! Eiii! Dar iatã, la scurt timp, o nouã miºcare coerentã în manifestãri. Minerii au fost într-adevãr un grup care ºtia clar ce are de fãcut. Sã se fi hotãrât ei într-o agorã la ieºirea din ºut?

Mai importantã decât îºi aduce lumea aminte a fost adoptarea Constituþiei din 1991. S-a votat cu elan, dar fãrã sã se ºtie ce ºi cum cu textul – sunã rãu, dar asta e. Umbla vorba cã „trebuie sã avem ºi noi o constituþie”. Ca ºi cum înainte nu avusesem. Scuzaþi, dar asta sunã a „cum o fi, bãrbat/femeie sã fie!”.

Dupã ºase ani de postcomunism, pe mulþi îi apucase sictirul. Voiau „schimbarea”. Care, cum, ce, cu cine? Cu privatizare, cu reformã, cu NATO, cu 300 de zile, cu 15.000 de specialiºti. Fãrã comuniºti! Fãrã? Nici guvernanþii nu ºtiau bine ce presupuneau toate astea, darãmite guvernaþii! Aºa cã, dupã alþi patru ani, i-a apucat pe mulþi sictirul la sictir ºi s-au aruncat cu ºtampila pe unii care promiteau execuþii pe stadioane, fãrã sã aibã habar mãcar cât ar fi costat muniþia. Evident, s-a fãcut o coaliþie a decenþei ºi au reapãrut la guvernare, un pic toaletaþi, cei goniþi în ’96. Se striga, de acum, „UE! UE!”. Departe de mine gândul sã minimalez negocierile pentru aderare, dar „boborul” nu se sinchisea de detalii. El voia Uniunea ca pe un paradis terestru. Partea proastã cu paradisurile e cã nu ºtim nimic despre ele. Acum crâcnim farfuridic, dar de, nu e nici prima, nici ultima datã.

Sã nu uitãm de anul 2003, de momentele alea când vorbeam de eliminarea stagiului militar obligatoriu, de garantarea proprietãþii, de multeee drepturi ºi libertãþi! Adicã dezbãteam modificarea Constituþiei, pe care apoi o ºi votam, vreme de douã zile, cu steguleþe, cu mici, cu urne – mai multe decât coºurile de gunoi – care umblau singure pe strãzi. La instituþiile statului nu s-a uitat nimeni, decât dupã câþiva ani când cineva a început sã profite de anumite prevederi. Cine a pus asta în Constituþie? „Nu eu! Nu eu! Nu eu!”. ªi încã ceva: dintre cei care azi fluierã spre Bruxelles, se întreabã vreunul de ce românii n-au avut ºi ei un referendum de aderare, ca alþii. Pentru cã, în 2003, ºi-au cedat un drept pe care nu ºtiau cã-l au.

ªi a apãrut „Preºedintele-jucãtor”. A ºarmat cu ºuviþa, cu lacrimile, cu privirea, cu anti-comunismul ºtrengar, cu anti-corupþia scrâºnitã. ªi românii au ajuns sã vorbeascã despre orice avea legãturã cu el. ªi, uºor-uºor, sã-l deteste. Inutil! La scadenþa primului mandat era deja cu piciorul în cel de-al doilea, chiar dacã mai toatã lumea îl înjura. În marketing-ul electoral se zice cã învinge cine reuºeºte sã impunã tema de dezbatere. El a reuºit sã devinã tema! S-a substituit tuturor chestiunilor pe care românii ar fi trebuit sã le discute. De când existã el în prim-plan, cu greu mai e loc pentru altceva. Dincolo de toate câte i se pun azi în cap, ãsta e, dupã mine, cel mai grav lucru în ceea ce îl priveºte: incredibila capacitate de a fascina, chiar ºi negativ.

În 2008 s-au organizat primele alegeri dupã alt tipic. Surprizã: s-a întâmplat sã câºtige candidaþii de pe locul doi sau chiar trei. Încruntãri! Cine a fãcut legea asta? Unde ne-a fost gândul! Pãi pe lângã varii dive, mutaþii genetice, crime fãrã criminal, ne-am uitat parcã ºi la „politicã”. Dacã „politicã” înseamnã doar „politicieni”, da.

ªi nu pot sã uit ce fãceam – pluralul nu e de complezenþã, am avut ºi fluier – acum un an. Ieºisem în stradã. Eram hotãrâþi. Mi-e jenã sã recunosc cã nu ºtiu ce eram hotãrâþi sã facem, în afarã, bineînþeles, de a-i striga preºedintelui tot ce nu mai puteam – mai ales la Craiova – sã strigãm pe stadion. Dar a trecut ºi asta. Toate trec. Gurile rele ar zice cã sequel-ul a fost incinerarea lui – Dumnezeu sã-l ierte! – Sergiu Nicolaescu.

La alegerile din 2012 s-a întâmplat ºi mai ºi: unu ºi cu unu n-au mai vrut sã facã doi ºi, uite aºa, am ajuns la „colegiul uninominal” cu trei aleºi. Nu mai zic cã ne-am procopsit cu un parlament mai mare, când toþi stabilisem cã vrem unul mai mic. De data asta unde ne-a fost gândul? Avem o scuzã! Ne-a fost gândul sã-l demitem pe... Eu zic cã ar fi fost o scuzã bunã, dacã treaba ar fi mers. Toatã operaþiunea s-a fãcut, în dulcele stil local, pripit ºi urechist. De ce sã respectãm noi reguli pe care el le-a încãlcat? De ce? ªi mai e ceva: eu cred cã nici voinþa n-a fost aºa mare pe cât pare, adicã milioanele alea n-au fost voci hotãrâte, ci jumãtãþi, cum s-a întâmplat mai tot timpul. Dacã ar fi fost, nimic nu le-ar fi putut înãbuºi.

Am ajuns la aproape un sfert de secol de experienþã democraticã. Un sfert de secol în care românii au fost preocupaþi permanent de politicã ºi, totuºi, au ratat toate marile decizii. Pentru „bobor”, „politica” e puternic personalizatã ºi vag instituþionalizatã. Aici, conducãtori ajung cei care reuºesc sã vrãjeascã lumea sau cei care îi înjurã vârtos pe alþii. ªtiu ºi eu cã, într-o anumitã mãsurã, aºa se întâmplã peste tot. Dar parcã la noi e „ca la nimenea”. ªi mã opresc, doar ca sã nu cad ºi eu în mlãºtinosul excepþionalism românesc. Ce mai, avem o „politicã” de tabloid, o arenã în care se discutã orice, mai puþin ceea ce chiar conteazã. Surprizele/dezamãgirile/indignãrile au fost destule, dar n-au reuºit sã determine niciodatã o schimbare de atitudine. Din când în când, palpit când am impresia cã dezbaterea publicã se apropie de vreo chestiune pe care o simt importantã. De fiecare datã mã trezesc într-un viraj spre nicãieri. Mã întreb dacã nu cumva e o plãcere generalizatã de a rãmâne în starea asta. Mare lucru ºi sã lungeºti vorba atâta vreme fãrã sã spui nimic!

Ce-mi veni cu toate astea acum? Pãi trebuie sã recunoaºtem cã, în 2012, românii s-au aruncat mai tare ca niciodatã. Cãderea ar putea fi pe mãsurã. În plus, se zice cã anul ãsta se va produce o mare „reformã a statului”, vorba detestabilului. Or, noi încã nu ºtim încã nimic despre ce presupune ea. Cât de curând ne va cuprinde agitaþia. Deºi n-am nici un motiv, chiar sper cã de data asta vom vorbi ºi noi de-adevãratelea. Dacã nu, poate data viitoare!

 

P.S.1. Eventualele asocieri cu Lucian Boia sunt flatante, dar parol cã nu sunt voite!

P.S.2. Asocierile cu vreuna din taberele politice nu sunt deloc flatante, dar ºtiu cã sunt inevitabile.

Comentarii cititori
sus

Adrian Rezuº

 

Bilbo


Apropo de aºa-zisa „literaturã pentru copii“ a… teologilor – ºi a lingviºtilor [!], eventual –, cîteva observaþii colaterale, cã veni vorba, iar, despre Bilbo [*], zilele astea:

J. R. R. Tolkien s-a „[re-] lansat“ la neo-generaþiile acestea – care au azi, sã zicem, 30 ºi mai bine de ani [!] –, mai ales datoritã industriei de computer-games (mai specific, de adventures!); înainte de, Tolkien era, mai degrabã, lecturã pentru „iniþiaþi“ (de urmãrit, just in case, bibliografia ºi „circulaþia“ textelor Tolkien din ultimile decenii, if in doubt!) ---

ªi nu c-ar fi mai „haios“ filmul -- ori „aventura“ de pe computer --, decît cartea în sine, da', oricum, literatura aceasta, zisã ºi „pentru copii“, a... teologilor (cãci ar intra, aici, ºi C. S. Lewis, la pachet [**]) ori a savanþilor lingviºti, sã zicem (Gebrüder Grimm excepted, poate: alte vremi, alte naivitãþi), nu fu chiar „pentru copii“ (de clasa a doua - a treia ori a cincea - a ºasea) pe la-nceput, „în epocã“... ---

Ar fi fost aproape de ne-imaginat, acum 30 ºi ceva de ani, ca sã dai de-un puºtan -- ori de-o puºtancã -- de circa zece ani sau cam aºa ceva, care sã se-apuce sã citeascã istorii de-acelea infinit de lungi, à la Silmarillion & co, de pildã! Acuma, ar fi banal (la nivel de... complexitate -- ºi lungime -- textualã, dacã nu de altceva; ar fi fost ca ºi cum i-ai fi dat unui copchil de clasa a treia sã citeascã Rãzboi ºi pace ori -- ºi mai rãu... -- Pe Donul linistit!)

Bref, pãrinþii (cei care au au deja peste 40 de ani, sã zicem) ar face bine sã re-considere... universul lecturilor noilor, foarte recente, generaþii: alte vremi; chiar dacã – uneori, cîteodatã – ar fi cam aceleaºi texte de citit!

Copiii dumneavoastrã, doamnelor ºi domnilor, nu se mai amuzã cu de-alde Pinocchio (ori – doamne fereºte! – cu de-alde... Buratino) în clasa a treia primarã: astea-s lecturi de... grãdiniþã, bre, babaci! :)

______

[*] Hobbit 2012 [= An Unexpected Journey]:

http://www.rottentomatoes.com/m/the_hobbit_an_unexpected_journey/

http://www.imdb.com/title/tt0903624/

http://en.wikipedia.org/wiki/The_Hobbit:_An_Unexpected_Journey

etc.

pentru context & urmare v., de pildã, http://www.wetanz.com/thehobbit/ :

"The Hobbit will be shot as three movies on location in NZ utilizing the expertise of Weta Workshop and Weta Digital. Shooting started 21 March 2011. Peter Jackson is the Executive Producer and also the Director. Peter has also written the screenplay, together with Fran Walsh, Philippa Boyens and Guillermo del Toro. The three films are planned to premiere on December 14, 2012, December 13, 2013 and Summer 2014 respectively. The title of the first film is: ‘The Hobbit: An Unexpected Journey’ […]"

etc.

[**] eu am dat de povestioarele cu… traversarea ºifonierului (C. S. L. The Lion, the Witch and the Wardrobe, de pildã – i.e. Narnia & co –, chit cã, unele-ar fi de vîrsta mea), abia dupã… doctorat, cînd citisem deja pas mal de altele, C. S. L.-savante, so to speak!

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey