•  Xenia Karo
•  Angela Mamier Nache
•  Toma Grigorie


sus

Xenia Karo

 

Homo fraudens, homo praedator, tot una

 

Homo FraudensMircea Maliþa, Homo fraudens, ilustraþii de Eugen Mihaescu, Editura Rao, Bucureºti, 2012

 

Vã supun atenþiei de data aceasta o carte pe care, gãsitã pe un oarecare raft, o poþi considera un fel de pãcãlealã, în cel mai elegant caz. Dar îþi îngheaþã ºira spinãrii (mie, cel puþin aºa mi s-a întâmplat) când citeºti chiar din primul paragraf un enunþ precum: „Toþi oamenii, fãrã excepþie, au în dotarea lor, de la naºtere, înclinarea spre fraudã, tendinþa de a deveni frauduloºi” (p. 9). Vã propun o carte de o splendidã ironie!

Un astfel de subiect este pus în ritmul prietenos al unui joc. Autorul se preschimbã într-un maestru care supervizeazã expunerile susþinute de douã colege ale sale de la „institutul de cercetãri”: Doamna T ºi Doamna N. Trebuie sã precizãm cã institutul cerceteazã nici mai mult nici mai puþin decât „problemele globale ale omenirii”. Misiunea de a argumenta frauda imanentã (iatã!), simpaticã, asupra cãreia închidem ochii, frauda pradei, îi revine enigmaticei Doamne T., aici cu profunde înclinaþii spre studiu, expunere ºi convingere. Una dintre primele observaþii ale acesteia vine sã dea peste cap toatã încrâncenarea noastrã faþã de darwinism: „nu speciile cu gheare s-au înmulþit în scurgerea mileniilor ºi secolelor, ci celelalte, cele isteþe, capabile sã inducã în eroare pe atacatori, sã fraudeze. Pe mãsurã ce creºtea numãrul lor, frauda devenea din ce în ce mai solicitantã. ªi când a apãrut omul, partida inteligentã, la care natura a mizat pe minte ºi nu pe calitãþile fizice, frauda devenise un procedeu de nãdejde” (pp. 17-18).

Desigur, o escalã majorã este fãcutã în cazul grecilor, pentru care frauda, metis, însemna „un tip de gândire pe care au pus mare preþ. E ºiretenie, dar ºi chibzuinþã, înºelãciune, dar ºi previziune. Dã sfaturi celui slab ca sã scape de ameninþarea celui puternic” (p.33). Sub acest aspect, al salvãrii cumva a celor slabi din punct de vedere fizic, frauda ar pãrea ceva prietenos. Recomandabil. Parcã privim cu alþi ochi sinteza pe care a fãcut-o Lucian Boia în frumoasa promisiune De ce este România altfel. Mai ales cã vreo câteva rânduri mai jos intrã în text ºi Ulise, patronul inteligenþei, aproape, un simbol al fraudei, în fapt, cum îl numeºte delicat Doamna T. Punct cu punct, sunt scrutate mai toate aripile omenescului: istoria, geneza, arta, educaþia, politica, matematica, credinþa. Fiecare dintre acestea sunt þesute ºi cu firul fraudei: „În toate cele trei direcþii ale ºtiinþei am gãsit prezentã frauda. ªi nu doar importatã din matematicã ºi teorii abstracte, ci provenitã din prezenþa în experienþe ºi gândire a «artificiului», a imaginarului, a «paradoxului» ºi a «improvizãrii» soluþiilor. Cum bine ºtiþi frauda se simte acasã” (p.74). Ai crede cã avem o justificare, o creditare a fraudei. Mai spre finalul primei pãrþi, o concluzie cade ca un trãznet: „Deci mama prostiei este întotdeauna o fraudã” (p. 99).

Suava doamnã N ºi problemele globale ale omenii

Partea a doua conþine prelegerile Doamnei N, adunate sub numele „Homo praedator”. Aerul, dintr-o datã, devine irespirabil. Doamna N studiazã ºi descrie frauda prãdãtorului, a fãpturii „cu dinþi ºi gheare” din cauza cãreia omenirea pare, pe culoarele institutului care cerceteazã probleme globale, „o specie ameninþatã”. Nu mai suspinãm acum, ºi nu mai compãtimim cu iepuraºul urmãrit de vultur, ºi nu mai dãm din cap a compasiune ºi nici nu mai zâmbim complice când vorbim de frauda iepuraºului. Vorbim de „frauda prãdãtorului ucigaº” (p.112). Ne încruntãm. Autorului însuºi îi alunecã pixul ºi ni se aratã din spatele personajului Doamna N (p. 165), pe care o pusese la tribunã. Temele nu mai sunt acum cosmogonia, antrogonia, mitologia ºi frumuseþea simbolurilor. Iatã-ne aplecaþi asupra unor cazuri de fraudã precum criza globalã, obsesia puterii, doctrinele care justificã azi atâtea fãrãdelegi ºi abuzuri etc. Gãsim aici analize simple, dar exacte ale sentimentului puterii, spre exemplu, respectiv de o lãcomie a atotputerniciei: „Pentru un om care ia decizii, primejdia poate fi ºi de altã naturã. Crede cã ceea ce face e îndreptãþit sã facã, cã ºtie cã face ce trebuie când în fond doar crede cã ºtie. Apoi îi sfideazã pe alþii prin orgoliul sãu. Devine arogant, sfidãtor. Medicii sunt cei care se ocupã de categoria mitomanilor, a celor suferinzi de mania de a minþi. Pe cei orgolioºi nu ºtiu sã-i studieze, fiind prea rãspândiþi” (p. 119). Un capitol destul de dureros este „Educaþia ºi sãnãtatea”. Am fi aºteptat ºi aici analize ºi explicaþii la fel de pertinente. Din pãcate, poate din cauzã cã subiectul îi este atât de aproape autorului, îl rateazã. Enervarea faþã de ceea ce este nevoie sã contemple este atât de mare, încât „expunerea” se transformã într-o serie de enumerãri a ceea ce e rãu în aceste domenii: politizare (era sã zic excesivã, ºi aº fi comis un ruºinos pleonasm), finanþare insuficientã, incompetenþã ridicatã la rang de lider, toate astea ca rãni infectate dupã trecerea ghearelor prãdãtorilor. Nu trece neobservatã nici birocraþia universitarã. Nu insist. Vã invit doar sã citiþi certificatele ºi adeverinþele, birourile ºi funcþionarii implicaþi în eliberarea unor diplome. Nu-i bai, cã nici aºa nu merge sistemul. Furia neputincioasã a autorului se intensificã pe mãsurã ce ne apropiem de final. Cãmãtãria, corupþia, mafia retrocedãrii, strategii de fraudare, toate astea, îmi închipui, trezesc mãcar o ranã în fiecare dintre noi.

*

Zilele trecute o prietenã îmi povestea despre cum vãzuse cohorte întregi de pãrinþi aºezaþi în birourile ºcolarilor, concentraþi sã le rezolve acestora temele: „Toatã lumea face aºa ca sã prindã copilu‘ un loc bun la liceu” era explicaþia acestor pãrinþi. „Ce ar trebui sã facã oamenii ãºtia?” (mã) întreabã prietena mea.

 

Comentarii cititori
sus


Angela Mamier Nache


Vitalitatea poeziei insurgentã,
neîncorsetatã, fãrã floricele, revelatoare de feminism

 

Poeme inainte si dupa ClaudiuIoana Bogdan, Poeme înainte ºi dupã Claudiu, Editura Brumar, 2009

 

În volumul  Poeme înainte ºi dupã Claudiu, Ioana Bogdan scrie în fapt un singur ºi lung poem care concentreazã inteligent o revoltã concretizatã liric, autenticã. Scriitura este nouã, proaspãtã, iar poeta are o uimitoare siguranþã din punct de vedere estetic.

De la bun început autoarea opteazã pentru o poezie epicã, dramaticã (care subînþelege tragedia, ca ºi comedia), prozaicã, la frontiera cea mai fragilã cu putinþã între genurile literare.

“… am mâncat trei mandarine, un mãr
am aprins o þigarã, am stins-o,
12 ore am uitat
cã sunt mãritatã.” (Eu, frumoasã)

Cuvântul “poezie”, în sensul clasic al cuvântului,  e resimþit prea restrictiv ca loc oferit expresiei sentimentelor :

“Când m-am întors din timbilding
am vrut sã divorþez,
mi-am fãcut bagajele,
m-am dus la mama,
mi-am luat cu mine trei rochii, trei perechi de cizme,
cutia cu bijuterii,
icoanele, Biblia, pijamalele, ondulatorul,
bluzele, fustele,
eºarfele, genþile, pantofii, papucii,
casetofonul, CD-urile,
ciorapii, agrafele, aþele, mixerul,
fierul de cãlcat, tãvile de cozonac,
o farfurie cu flori...” (Eu, frumoasã)

Cadrul familial  ori societal, cotidianul ori biografia pãtrund în poezie cu naturaleþe ºi autoironie. Suntem departe de lira lui Apollo care calmeazã. Poeta introduce, dezinvoltã, ceea ce este sãlbatic, dezordonat, conflict dureros, noutate tematicã:

“Bãrbatul meu a plecat
cu o gagicã la Piteºti
în interes de serviciu.
Am aºteptat deasupra ciorbei cu nãrile rotunjite,
s-a fãcut zece ºi atunci
am plâns.” (Eu, frumoasã)

Dominanta este Eul poetic, orientatã spre destinatarul-lector a cãrui conºtiinþã trebuie busculatã, ca în poemul Maimuþe:

“Pe vremea bunicã-mii maimuþele erau altfel,
mergeau la restaurant în doi, se plimbau în Ciºmigiu,
fãceau copii, îmbãtrâneau”.

Poezie în impasul vieþii, care se opune retorismului ieftin, experimenteazã, persifleazã, mizeazã pe forþa sugestivã a unei arte libere, fãrã corset.

Spontaneitatea dicteului ne aruncã într-o nonºalanþã teribilistã, adolescentinã :

“Sunt femeia
care iese de la Cora,
intrã în Plazza,
îºi cumpãrã o rochie,
castraveþi de import,
iese din Plazza, pleacã la tribunal,
la ora 8 fix divorþeazã
ºi se îndrãgosteºte
de un bãrbat pe nume
Claudiu”.  (A spus)

***

“Însã vouã vã spun feriþi-vã
bãrbaþii când trec eu,
s-ar putea sã-i ispitesc cu o cruce
pe care s-o ducem împreunã
pânã la sfârºitul vieþii.“ (Maimuþe)

Biografismul serveºte în acest caz scriiturii revoltei cu valenþe amare, generate de un acut sentiment de solitudine.

“Ce sã fie,
taicã-tãu zburdã de când i-au mãrit ãºtia pensia,
o avea vreo gagicã,
nu-ºi dã seama cât e
de penibil,
dar tu mai rabdã,
fii femeie mãritatã, poartã tocuri, respectã
ora mesei.

*

Dacã stau bine ºi mã gândesc sunt încã frumoasã,
nu mi-am vãzut niciodatã piciorul din profil,
l-au vãzut alþii, au suspinat,
s-au dus dracului.

*

Semãn din ce în ce mai mult cu tata,
acum, de când are cinciºpe milioane pensia
ºi Paul spune sã nu mai scriu atât despre el.
Îi rãspund cã e ca ºi cum n-aº mai
respira.“ (Eu, frumoasã)

De la un capãt la altul al poemelor, sufletul oscileazã între bucurie ºi tristeþe, iar durerea sufleteascã e mai grea ca suferinþa trupului. “Disperarea este o sinucidere a inimii”, spunea J. P. Richter. Suntem în cazul unei hipersensibilitãþi mascate, care resimte violenþa pierderii paradisului, o melancolie voalatã, un veritabil spleen sunt suporturile acestei poezii angoasate, existenþiale.

Poezia Ioanei Bogdan este ancoratã în viaþa comunã, exprimã condiþia umanã dintr-un unghi înalt de sinceritate, cãci bãrbatul cristalizeazã în prima parte a volumui (Poeme î. d. Claudiu) emoþii, repulsii, neliniºti ºi mister.

Femeia este mai mult victimã, fãrã a cãdea în bovarism ieftin, este o poezie a unei indignãri profunde, poartã un mesaj brutal în cuvinte-valize, nesupuse din punct de vedere lexical (“plm”, “gagicã” etc...).

În a doua parte a volumului (Poeme d. Claudiu), dragostea utopicã, idealul masculin sunt încarnate de personajul Claudiu, într-un minunat poem scris dintr-o respiraþie orgasmicã.

“Cei care divorþeazã sunt niºte criminali.
Pe urmã mergi fãrã un picior, dar piciorul pare cã este,
fãrã o mânã, dar mâna pare cã este,
fãrã dinþi, dar dinþii par cã sunt.

ªi cum sã mai mângâi, sã mai mergi drept…”, anunþã autoarea încã din prima parte a volumului (Maimuþe), pentru ca, în Poem simplu, fãrã floricele, pentru Claudiu, (din a doua parte), sã scrie:

“Claudiu tace,
pentru cã în el cântã niºte pãsãri”. 

Poeta combate plictisul, le mal de vivre ºi ridicã revolta, foamea sãlbaticã de viaþã la rangul de poezie. Felix Nicolau o caracteriza deja drept o poezie “état d'âme” (vol. Anumite femei - Premiul pentru Poezie la Concursul de manuscrise al USR).

Spectacolul vieþii cotidiene este surprins en finesse, sub o lupã neoromanticã, plimbatã în toate sensurile, când spre cer, când spre pãmânt, poeta invitã la robinsonade pe numeroasele insule ale tãcerii ºi ne dezvãluie, printre cuvinte, intuiþiile sale revelatoare:

“Visez la pãdurile în care vom fugi cu copilul ascuns în pântec.
Se va naºte, va doborî
copacii sã dea de civilizaþie.
Dar noi nu ne vom întoarce niciodatã.
Prea crud, nu vom putea sã-i spunem
adevãrul.” (Nimic nu e poezie)

Un parcurs poetic original, puternic, proaspãt, care þine piept  cu însufleþire “marionetelor, maimuþelor apatice”, o luptã artisticã cu resurse însufleþite care fluturã ca un S.O.S. banderolele însângerate ale indignãrii.

 

Comentarii cititori
sus

Toma Grigorie

 

Poeme în cãutarea speranþei

  

Poet ironic, cum însuºi se recunoaºte ºi cum este încapsulat ºi de Nicolae Manolescu în Istoria criticã a lui, dar ºi de alþi exegeþi, Nicolae  Prelipceanu este un poet singular, un lup singuratic (Vasile Dan) în poezia românã contemporanã. A fost aºezat de critica literarã alãturi de Geo Dumitrescu ºi de Marin Sorescu, deºi tot singur rãmâne.

Poet constant, frizând oarecum monotonia exprimãrii poetice încã de la volumul de debut, Turnul înclinat (1966) ºi pânã la cel de acum, la pierderea speranþei (Casa de Pariuri Literare, 2012), izbuteºte totuºi inteligent, da capo al fine, sã afle resurse de poeticitate acolo unde alþii s-au împotmolit per sempre.
Nicolae Prelipceanu are o abilitate deosebitã sã ºocheze prin simplitate ºi discursivitate bine temperate, coborâte pânã la pragul de jos al antipoeziei, dar în acelaºi timp sã incite interesul cititorului prin nonºalanþa, degajarea cu care abordeazã temele cotidianului, banalului, ale nimicului din realitate transmutându-le în spaþiile idealitãþii (Paul Aretzu).

Cartea la pierderea speranþei se poate defini dimpotrivã ca o carte a cãutãrii speranþei, cum o prezintã, de altfel poetul, pe coperta a patra, cã doar poate pãrea „o carte tristã sau demobilizatoare (Doamne fereºte!), deºi sunt momente când e dã râs, ca la, Ion de la garã”, asta neînsemnând cã nu plonjeazã explorând profund magma pesimistã a societãþii contemporane, acel spaþiu existenþial negru (culoare preferatã), cum este intitulatã rubrica sa în revista Ramuri din Craiova.

Tonul cãrþii este general cunoscut, acela al insatisfacþiei creatorului de artã faþã cu imperfecþiunea lumii reale, tânjind perpetuu dupã armonia existenþialã pe care nu reuºeºte s-o afle în realitate. Pe Nicolae Prelipceanu îl nemulþumeºte ºi-l bulverseazã nu numai traversarea cortinei roºii sub faldurile cãreia s-a format ca om ºi ca scriitor, care îi imprimã acea alurã de cavaler al tristei figuri sau de sceptic mântuit în acelaºi timp, dar ºi prezentul lipsit de orizont al democraþiei actuale. Pierderea speranþei nu o pune pe seama senectuþii, spune, ci a resimþit-o încã din vremea începuturilor de la Cluj, din perioada redactoratului de la Tribuna (1969-1986).

Încã din poemul liminar titrat oarecum, în stilul sãu ghiduº, cu iniþialele titlului cãrþii, l.p.s., facem cunoºtinþã cu avatarurile, cu consecinþe nefaste ale speranþei pierdute din timpuri imemoriale: „mã voi usca la focul speranþei mele pierdute ºi luate furate / ca sã o spun pe-a dreaptã de cine ºtie cine / voi fi solidar cu tine / ne vom perpeli împreunã în focul stins al acelei speranþe / dispãrute fãrã urmã”. Poetul nu se lasã copleºit de vreo pornire vindicativã pentru aflarea acelui culpabil cine ºtie cine, ci acceptã pierderea, furtul speranþei cu gândul la fericirea iluzorie „în afara vremii noastre veninoase” pe care ni-l ºi i-l împãrtãºeºte interlocutoarei, sub presiunea interogaþiilor unde? când?, cãzute de sus pe cap „sub formã de ploaie”. Însuºirile de bazã ale cãrþii sunt: sinceritatea confesiunii eidetice ºi simplitatea exprimãrii poetice în stil narativ-liric, de sorginte colocvialã: „cum n-aveam nimic de fãcut m-am gândit sã încep un text / de renunþare / mai întâi la ce-am iubit în viaþa aceasta / ºi abia mai pe urmã la tot ce am urât / ultima zãpadã anunþa pe-afarã cele ce se petreceau / pe hârtia din faþa mea / de fapt un ecran luminos / poate chiar ultima luminã a ochilor mei.” (pe curând pe niciodatã).

Nicolae Prelipceanu îºi devoaleazã în paginã gândurile, trãirile, angoasele, iluminãrile prin intermediul versurilor construite cu disponibilitatea ºi ºtiinþa poeticii ºi a poieticii bine însuºite. Filotim ºi circumspect cu sine ºi cu semenii, ancorat în realitatea actualã, cu oarecare speranþã în viitor, îºi pune „sufletul mãrunþit pe un tocãtor perseverent / pentru a completa coºul zilnic al vãduvei / ºi al bãtrânului cerºetor de cioburi / fragmente / bucãþele mici din care se va recompune peste veacuri / tabloul întreg” (judecata de acum). Aºa cum se vãdeºte mai sus de doi bani speranþã, totuºi, în contrast cu intenþia incubatã în titlu de irosire cvasi definitivã a încrederii, se strecoarã în continuare ºi insule de luminã, de optimism, de iubire de oameni ºi de lume: „o lume vie mirosind a iarbã proaspãt cositã / sau poate a fân de douã trei zile de varã / uitat pe câmp.” (idem). Nu sunt prea numeroase aceste oaze de confienþã, o perpetuã umbrã însoþitoare a vieþii ºi a trecerii, a golului sufletesc înconjurãtor, a nimicului ce se extinde enorm peste întreg universul dau mãsura tonului elegiac, ca fundament ºi laitmotiv ale lamentaþiei omenirii contemporane în faþa degradãrii continue a existenþei ºi a finitudinii ei implacabile, necruþãtoare: „ºi aceastã enciclopedie a nimicului se extinde enorm / ia forme aberante fãrã sfârºit încât îþi vine sã zici cã însuºi universul / cel himeric / din degetul lui mic / iatã toate aceste contururi de animale mici mijlocii mari / blânde ºi crude toate din acceaºi matrice în fond / vâslind prin aerul care nu are nimic altceva decât sã se dea  la / o parte / ºi sã se închidã la loc în urma lor ºi a mea” (la „epitaf general”).

Mai mereu, versurile lui Nicolae Prelipceanu îmbracã haina deprimãrii cioraniene sau bacoviene, fiind conviv ºi comiliton cu campionul culmelor disperãrii sau cu cel al universului de plumb, dar ºi cu alþi pesimiºti mondiali: „ºi cum veneam eu aºa prin ploaia de noiembrie / pe geamul unei case mici l-am vãzut pe george bacovia / ºi clavirista cântându-i / cu un sân mai lãsat / el prãbuºit într-un fotoliu de altãdatã / (...) nici baudelaire / nici poe / nici rollinat / nu mai miºcau / cu toate cã eu îi vedeam prin perdeaua ploii foarte bine” (o noapte ploioasã în bucureºtiul veacului douãzeci ºi unu).

Foloseºte metaforic negaþia afirmativã, dacã se poate spune aºa, neagã evidenþa ca sã fie pusã ºi mai bine în evidenþã. Exprimarea frustã, colocvialã adeseori, îl prind bine pe poet care se pare cã anticipase într-un fel trendul actual de democratizare a poeziei încã de la debutul creaþiei sale, invitându-i pe douãmiiºti, poate, la ºcoala bãtrânilor: „memoria mãi ãºtia nu e ce credeþi voi / cuvintele vi s-au dus s-au uscat / numai incontinenþa mai udã veºmintele voastre / ºi rucsacii / dracu’ ºtie cum urcã ea pânã la ei / o sã vã învãþãm noi cum e cu memoria / ce sunt amintirile cum e cu viaþa trãitã” (ºcoala pentru bãtrâni).

Nu lipsesc expresiile atidunale, de repudiere a simulacrelor normalitãþii (sintagmã E. Negrici) din societatea noastrã actualã, a promisiunilor electorale fastuoase ºi neonorate. Este abjuratã metaforic chiar ºi fãgãduinþa divinã cã iadul e dupã, pe când de fapt e aici, ºi cu ce ºosele de iad, ce vorbe de iad, ce  declaraþii de iad, ce promisiuni de iad, ce reclame de iad, „cum se traduce limba românã în limba dracului / o adevãratã bogãþie de metode ºi mijloace / ºi ce reclame ale iadului / pe câte o faþadã de bloc de sus pânã jos / ce ofere electorale / luaþi-l pe dracul meu cã e mai bun” (iadul de lângã noi). În relaþia cu diatriba dintre teoria creaþionistã ºi cea evoluþionistã, Nicolae Prelipceanu, ironic ºi mucalit tragic, gãseºte o rezolvare pe mãsurã: „ sunt un evoluþionist / mã trag din douã maimuþe / adam ºi eva”.

Originea divinã a inspiraþiei, acceptatã cvasi unanim, este privitã parabolic într-un poem în cinci secvenþe, care conþine ºi elemente de ars poetica: „cel de sus are multe poeme / probabil stive întregi / nu le þine pentru el (...) mai întâi el le trece printr-o maºinã de tocat poezia / ºi ni le trimite vers cu vers (...) trebuie sã compui singur poemul de geniu / adunând ºi combinând / macaroanele de hârtie (...) care cad / din cer / o datã la o sutã de ani / câte una” (dumnezeu, scrieri alese). κi cântãreºte cu luciditate cantitatea de geniu oferitã de Dumnezeu frizând grandilocvenþa atâtor genealoizi veleitari din actualitatea literarã ºi nu numai literarã, care vor sã-ºi clãdeascã notorietatea pe demolarea trecutului. Astfel, printr-o avalanºã de interogaþii mai mult sau mai puþin retorice, el îi dezavueazã pe pretinºii juni care-ºi exalã amnezia faþã de înaintaºi: „ºi dacã nu-þi aduci aminte de cei dinaintea ta înseamnã cã ei nu / au fost? / ºi dacã cei care vin dupã tine nu ºtiu cã tu ai fost înseamnã cã nici tu nu / ai fost? / ºi dacã uiþi ce-ai trãit înseamnã cã n-ai trãit niciodatã ?” (dar de crãciun).

În tonul pesimist al cãrþii, precum sunt ºi tabletele din rubrica negru, amintitã mai sus,Nicolae Prelipceanu resimte cu mare tristeþe arcanele degradãrii omului ºi ale societãþii contemporane, depreciere atât de gravã, cã pânã ºi oglinda s-a învechit, s-a cojit pe alocuri, iar chipul omului s-a contopit cu al lui Dumnezeu, „încât rezultã un fel de frankenstein / al creaþiei / ºi arta cu literã mare de la început” (despre frankestein). Îi dã frisoane autorului, îi provoacã unele coºmaruri funambuleºti automatismul contemporan care îi încorporeazã pe poetul automat, pe criticii ºi cititorii automaþi , iar poezia parcã ar fi o altã ciumã distrugãtoare ºi poetul doar un automat indezirabil.

O interesantã ºi originalã poieticã parabolicã reuºeºte el într-un poem de facturã uºor ludicã. O coajã de nucã este pentru el poemul în care se îmbarcã o furnicã începând cãlãtoria poemului cu poetul la bord fãrã sã posede niciun mers al poemelor, precum al trenurilor, de exemplu: „plecarea nu e prevãzutã nicãieri / nu existã niciun mers la poemelor (...) pânã  când curenþii pornesc ºi cuvintele încep sã se umfle / ºi sã tragã din toate puterile lor invizibile / ºi abia atunci când eºti departe îþi dai seama cã pãmântul nu se mai vede / poate doar la orizont o linie subþire” (mersul poemelor).

Parcimonios cu figurile de stil, volumul la pierderea speranþeial lui Nicolae Prelipceanu nu duce lipsã totuºi de imagini poetice revelatoare, inteligente ºi expresive, integrate firesc, neostentativ în limpezimea textului poetic: „a trecut pe lângã mine cu paºi glorioºi minciuna / ºi oricât m-am opus a lãsat o dârã murdarã”; „meseria mea-i tristeþea / nici majuscule nu mai am / din cauza asta / profesiunea mea-i tristeþea / când toþi se-nghesuie / la prãvãlia concurenþei / eu le þin un loc dincoace”; „existã aproape o infinitate de ºanse / ca inima lui greg / cea construitã de el în colaborare cu marea / sã strãluceascã pur ºi simplu”; „cã doar n-o sã spuneþi cã banchiza nu e decât un fel de poezie solidificatã / aºa ca un abur îngheþat dintr-o iarnã trecutã”; „sã pictezi o ramurã de bambus nesfârºitã pe care n-ai vãzut-o / niciodatã / ºi fiecare frunzuliþã verde sã-þi ia o zi din viaþã / aºa încât ea sã fie tânãrã ºi tu foarte bãtrân / la sfârºit”.

Au mai apreciat cartea; Horia Gârbea: „O artã a curajului ºi a negãrii, a îndrãznelii de a elimina iluziile dulci ºi confortabile...”; Gabriela Gheorghiºor: „Deºi la pierderea speranþeipare o linguriþã de cianurã, efectul nu e ucigãtor. E doar un catharsis...”; Irina Petraº: „În poeme, situarea e sfãtoasã ºi nãrãvaºe, privirea înþeleaptã, severã ºi inconfortabilã...”;  Nicolae Coande: „Ironia salvatoare din subtextul poemelor salveazã cartea de la o litanie care ar consolida figura poetului dezabuzat.”; Vasile Dan: „ Toatã cartea este de fapt o rãfuialã tardivã ºi, ca atare, inutilã, mai ales nedreaptã a poetului cu el însuºi”. Ioan Holban: „...poezia lui Nicolae Prelipceanu pare o enciclopedie  a nimicului (...) scrisã dupã ce va fi stins lumina reflectoarelor noaptea Sfântului Bartolomeu...”. ª. a.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey