•  Apocalipsa dupã Shakespeare. Macbeth - teatru
•  Cabina artistelor & Legãturi primejdioase - teatru
•  O scrisoare pierdutã - teatru


sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

În ritmul cadenþat al conºtiinþei

 

Nu îmi amintesc sã fi vãzut la Craiova un spectacol cu o dimensiune religioasã atât de pronunþatã, covârºitoare, precum cel al polonezului Janusz Wi¶niewski, Apocalipsa dupã Shakespeare. Macbeth, montat la Teatrul Naþional „Marin Sorescu”.

Apocalipsa dupa ShakespeareDintr-un mix destul de cosmopolit de texte: Shakespeare - Richard III, Îmblânzirea scorpiei, Sonete, W.H, Auden - Adventul, (traducere Ioana Ieronim), Adam Mickiewicz - Strãbunii, Max Ehrmann - Dezideratul, plus cele din Biblie, toate altoite pe copacul MacBeth, reputatul regizor scoate o poveste de sine stãtãtoare, armonicã ºi unitarã, care m-a prins de la primele replici ºi nu mi-a dat drumul pânã la final. Liniºtea de dinainte, cu feþe de masã albe ce aveau brodate cuvinte în limba polonã, una singurã în româneºte: “Salveazã-þi sufletul”, ºi chiar cu anunþul cunoscut “Aceste zgomote neplãcute vã deranjeazã ºi pe dumneavoastrã ºi pe ceilalþi spectatori. Vã rugãm sã vã închideþi telefoanele mobile. Vã mulþumim ºi vã dorim o searã minunatã!”, a fost brusc
înlocuitã de o lume arhaicã, cu femei în rochii negre ºi miros de tãmâie, cu ofiþeri ºi dame de companie, vãduve ºi personaje biblice, soldaþi ºi copii, demoni ºi tâlhari, spectre ºi suflete condamnate.


Combinând sensibilitatea poeziei cu forþa miºcãrii dramatice, compilând, uneori surprinzãtor, Wi¶niewski pare, la început, cã îºi gândeºte Apocalipsa nu atât în termeni de profeþie ori speranþã, ci în sensul grecesc, vechi, al cuvântului - apokalypsis , a dezvãlui, a da la o parte vãlul care acoperã tainele. Spectatorul, plasat pe scenã, în imediata apropiere a personajelor, e nevoit sã îºi cerceteze, odatã cu ele, rãrunchii ºi inima. Primind, la propriu, boabe de grâu, dar ºi interpelãri - „Spuneþi ce vã lipseºte, cine-i înfometat, cine-i însetat”, „De ce aveþi trebuințã, biete suflete,/ Ca sã vã ridicaþi la cer?/ Cereþi, oare, gloria divinã?/ Sau vrei bunãtãți./ Avem colaci, plãcintã, lapte/ Și fructe, roade sãlbatice”, ºi supus unui adevãrat tir creºtin cu muniþie grea: suferinþã, Cer, Rai, Iad, el nu se poate eschiva din calea întrebãrilor. Sugerate, acestea, ºi cu ajutorul cuvintelor pe care Max Ehrman le trimitea prietenilor într-un mesaj de Crãciun, în 1933, folosite ulterior în terapiaApocalipsa dupa Shakespeare psihiatricã ºi recitate acum cu naturaleþe de Corina Druc, a unor fragmente din poemul lui Auden For the Time Being, subintitulat Un Oratoriu de Crãciun (poate cã nu întâmplãtor premiera Apocalipsei lui Wi¶niewski a avut loc pe 22 decembrie), dar ºi a personajelor: Mireasa, care vrea doar ca tinerii sã o ia în braþe, Vãduva, cele ale lui Shakespeare, dornice de putere, Mãgarul, Iosif, Mater Dolorosa în icoana din Czestochowa ºi celelalte.
Avem de toate, da, „pomeni ºi rugãciuni, mâncare ºi bãuturã”, ºtim ce trebuie sã alegem pentru a fi recompensaþi, de unde atunci “pasiunea sãlbaticã de a distruge ºi a fi distruºi” (Auden), setea de a ucide, voluptatea pasului pe Calea Rãului? „Marele teatru apare întotdeauna asemenea unei curse ce prinde în ea conºtiinþele deghizate ºi le întoarce spre adevãrul lor” (Mihai Mãniuþiu[1]), iar aceastã capacitate de înþelegere a propriei existenþe, acest cântar al binelui ºi rãului, fie cã funcþioneazã ºi intuitiv (MacBeth), fie doar retrospectiv (Lady Macbeth) este, în Apocalipsa lui
Janusz Wi¶niewski diapazonul care face aerul sã vibreze, care stabileºte ritmul, care-i propagã trepidaþia în fiecare spectator de pe gradene, fãcând scândura sã tremure sub cadenþa bocancilor. 


Pregãtirea crimei, fapta ºi urmãrile ei alterneazã cu momente religioase sau mesaje morale, personajele par în permanenþã „pe drum”, într-un alert carusel circular. “Pentru mine, o piesã e bunã dacã reuºesc s-o vãd fãrã sã mã chinuie somnul”, spunea recent, într-un interviu pentru Prãvãlia culturalã (poate fi citit aici), prietenul meu, prozatorul Florin Oncescu. Cred cã ar fi greu sã i se întâmple la montarea lui Wi¶niewski, la al cãrei dinamism contribuie extraordinara muzicã, de cabaret, zic unii, mie mi s-a pãrut a fi klezmer, semnatã Jerzy Satanowski, ºi coregrafia lui Emil Wesolowsky. Actorii, numeroºi (am numãrat 39, la final, pe scenã), sunt aºezaþi aºa cum trebuie de o mânã de maestru ºi reuºesc performanþe notabile, chiar ºi în roluri de micã întindere: Gabriela Baciu are alura unei tragediene redutabile, Iulia Lazãr (Vãduva) impresioneazã prin miºcare, expresivitate ºi o optimã transpunere, Cãtãlin Bãicuº duce cu brio la capãt un moment de mare încãrcãturã dramaticã, acela de exorcism, cu o cruce în flãcãri în mânã ºi o mulþime de posedaþi în faþã, George Albert Costea (Christos Pashos) are o sarcinã dificilã, e greu sã nu parã patetic în unul Apocalipsa dupa Shakespearedintre momentele de risc în geometria spectacolului, mai ales cã este ºi cel final: rãstignirea ºi strigãtul de pe cruce, Iulia Colan (Lady Mac Duff) ºi Marian Politic (Demon) contribuie din plin la scena în care ea este violatã, cum sugereazã replicile din Îmblânzirea scorpiei, înainte de a fi omorâtã. Foarte bune sunt toate actriþele din simpaticul grup al damelor de companie: Mirela Cioabã, Tamara Popescu, Raluca Pãun, Petra Zurba, iar Claudiu Bleonþ, Angel Rababoc, Gina Cãlinoiu, ªtefan Cepoi, Nicolae Poghirc, Geni Macsim, Corina Druc ºi Nataºa Raab (cea din urmã ºi într-o manierã muzicalã) îºi probeazã harul ºi elocvenþa. Protagoniºtii, Cerasela Iosifescu (Lady Macbeth) ºi Adrian Andone (Macbeth) au momente de excelenþã ºi sunt desãvârºiþi atât în partea de premeditare, cât ºi la cina de dupã crimã, când el, cu mâinile însângerate, cu greu poate duce dumicatul la gurã. Cerasela Iosifescu îºi construieºte perfect determinarea, persuasivitatea ºi, apoi, nebunia, trece cu uºurinþã de la un registru la altul, de la graþie, la isterie, de la calcul, la disperarea ºi neputinþa de a ºterge urmele sângelui, iar Adrian Andone are forþa actoriceascã de a fi, dupã caz, ezitant, temãtor, despotic, filosof.

Personajele celor doi, strivite de conºtiinþa crimei, sunt doar vârfurile unei lumi decãzute.Apocalipsa dupa Shakespeare Rãstignirea Mântuitorului ºi strigãtul de pe Cruce, continuat cu Pslamul 21, al lui David, întorc Apocalipsa cãtre caracterul profetic, iar o altã cruce, goalã, care îºi aºteaptã ofranda confirmã o altã constatare a lui Mihai Mãniuþiu: „De la o epocã la alta, scena nu se civilizeazã. De secole, umbrele credincioase marelui teatru nu se clintesc din jurul pietrei de sacrificiu”. Sigur cã momentul, care anticipeazã Învierea, poate fi citit, ca ºi întreaga montare, în cheia pledoariei creºtine în favoarea binelui, a încrederii în curãþenie, dupã o întâlnire cu demonii lumii ºi, în funcþie de intrarea spectatorului în rezonanþã, cu aceia din dotare, la finalul unui spectacol retoric, dinamic ºi meditativ, greu de epuizat, adânc religios, fãrã a fi habotnic, plin de simboluri, emoþie ºi poezie. ªi care, ca orice reprezentaþie de o asemenea densitate, se cere revãzut.

[1]
Mihai Mãniuþiu, „Despre mascã ºi iluzie”, Ed. Humanitas, 2007

Fotografii de Florin Chirea

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin

 

Sorescu & Teatrulescu

 

Reuºitã asociere! Din paleta de spectacole oferite de Teatrul Naþional 'Marin Sorescu' lipseau taman cele din categoria în care se încadreazã propunerile Companiei Teatrulescu. De multã vreme nu a mai fost vorba de cãldurã ºi comunicare în aer bonom dintre scenã ºi public, aºa cum a fost la Cabina artistelor. Poate de la Grãsana, dacã nu mai de demult. Iar parfumul franþuzesc al romanului foileton pe care l-am simþit în seara Legãturilor primejdioase, mi-a amintit încântarea de la Cele douã orfeline, chiar dacã e vorba de registre diferite. A fost inspiratã ºi binevenitã alegerea directorului Mircea Corniºteanu de a invita cele douã spectacolele iar tinerii actori, aici incluzând-o fãrã rezerve ºi pe Tamara Popescu, pe care Compania Teatrulescu i-a polarizat, au oferit un tur de mãiestrie.

Cabina artistelorDespre Cabina artistelor, ideal ar fi fost sã pot scrie la douã mâini, eu ºi cu mine. Eu cel de-acum douãzeci de ani ºi cu mine cel de-acum. Este o frumoasã poveste brodatã pe felul în care ne poziþionãm pe axa timpului. Cum percepem lumea ºi, mai ales, cum ne percepem pe noi înºine, la diferite vârste. O piesã a lui Arnošt Goldflam, o comedie plinã de replici spirituale, un text spumos, alert, dupã reþeta meticuloasã de gen. Un text totodatã plin de poezie, de tristeþe a cotidianului. Dar fiecare vede ºi culege exact ceea ce simte în viaþa lui la momentul respectiv. M-am bucurat s-o vãd pe Simona Cãlin într-un rol consistent, Maria, dupã ani buni de la absolvirea cu Patima roºie, într-o altã promoþie craioveanã de succes. ªi a fost o frumoasã surprizã, cu un joc care a inclus exuberanþa vârstei ºi o perceptibilã alunecare prea rapidã spre maturitate. Se joacã pe scenã, e sprinþarã, are aceaCabina artistelor amuzantã cruzime a tinereþii. Dar, pe de altã parte, i se citeºte pe chip alunecarea spre altã vârstã. Maria nu ºtie. 

Corina Druc aduce cãtre public, cel mai aproape, un suflet deschis. Aºezatã la mãsuþa de machiaj, în faþa oglinzii, Truda, personajul ei, oferã vizibilitate nu doar chipului ci ºi trãirilor. A sentimentelor hãrþuite de întâmplãrile vieþii, întâmplãri pe care le întâlnim cu toþii. De aici ºi rezonanþa între public ºi actriþã. Truda se amãgeºte pentru un dram de speranþã.

Foarte interesant ºi dificil rolului Klarei, asumat de Monica Ardeleanu, cu miza pe strãlucire, pe forþã, pe demonstrativ. Cu ilustrarea caracterului de luptãtoare, cu atitudine de autoîncredere. Un personaj ce poate fi recunoscut fãrã mari cãutãri, dar ar fi interesant de ºtiut în ce mãsurã recunoscut de el însuºi. Mai ales când finalul îi este departe de aºteptãri.

Cabina artistelorTamara Popescu nu are de fãcut decât sã intre în scenã ºi publicul intuieºte. Îi e de ajuns o replicã ºi oamenii râd, aplaudã ºi empatizeazã cu personajul ei, Liza. Se simte însã din adânc o melancolie. A trãit mai mult decât celelalte, a vãzut mai mult. Entuziasmul Mariei, drama Trudei, automotivarea Klarei, toate astea sunt de mult un déjà vu. ªi, mai ales, unul amprentat de înfrângere. Totul e ca o alunecare în jos. Cu mici momente în care þi se pare cã urci ori cã, pur ºi simplu, te agãþi de ceva trainic. Ce se dovedeºte a fi fragil, a fi efemer. Personajul Tamarei Popescu are un minim de energie interioarã care asigurã continuarea, într-o aparenþã tonicã. E o amãgire din instinct de supravieþuire. 

Hei, nu mã luaþi în serios! Cabina artistelor este o comedie. Priviþi-o pe Ramona Drãgulescu. Într-unCabina artistelor personaj mut, o cabinierã adusã de spate, anchilozatã ºi abia târându-ºi picioarele de colo, colo, dar un contrapunct tonic, liniºtitor, dincolo de furtuna care se întâmplã uneori într-o cabinã a unor actriþe. Ramona Drãgulescu are astfel o frumoasã revenire craioveanã, o mostrã pentru disponibilitatea cu care construieºte personaje faþã de care nu are nicio reþinere.

Raluca Pãun, care a asigurat regia, a gândit cu acurateþe acest contur al cabinierei pentru un teritoriu cu pulsaþiuni din capricii ºi dureri, din entuziasme ºi câte mai sunt într-o viaþã, mai dihai într-un de artist. A ieºit astfel un spectacol omogen, deschis cãtre un public larg, cochetând ºi cu gustul spre curiozitate a unui spectator obiºnuit de a vedea ce e în culise. O ºansã ºi pentru oamenii din teatru de a se bucura de referiri la gesturi ºi vorbe ce le sunt doar lor rezervate, un palier suplimentar de explorat.

Taman disponibilitatea de care vorbeam mai înainte e dusã mai departe în Legãturi primejdioase, o adaptare fãcutã de Romaniþa Ionescu romanului cu acelaºi titlu, semnat de Choderlos de Laclos la Legaturi primejdioase1782. Ramona Drãgulescu trece cu dezinvolturã prin trei personaje, portretizându-le atent ºi limpede, cu consistenþã de la o scenã la alta. ªi totul este la vedere. Pentru cã transparenþa este miza concepþiei regizorale ºi scenografice a Romaniþei Ionescu ºi a Ralucãi Pãun. A ieºit un spectacol fãrã cortinã, fãrã culise, cu scene delimitate de un sunet de gong, de cuvintele unui preambul menit sã descrie împrejurarea celor ce au sã urmeze. Inspiratã alegerea regizoralã de a pãstra un fir al comunicãrii între toate personajele, indiferent dacã ele sunt implicate în scena respectivã sau îºi aºteaptã rândul în plan secund. Actorii rãmân conectaþi prin priviri, prin atitudine ºi asta dã savoare spectatorului atent. Convenþia ludicã se extinde când astfel de personaje, aflate temporar în plan secund, au o implicare aproape somnambulescã atunci când vine vorba sã ilustreze o acþiune invocatã în prim planul poveºtii, retrãgându-se apoi, când ºi-au fãcut datoria. O continuã deplasare dintr-o poziþie în alta, aºa cum sentimentele ºi trãirile personajelor suferã transformãri. Pe rând, fiecare actor atrage atenþia publicului.

Claudiu Mihail este o revelaþie în Cavalerul Danceny. Joacã timiditatea ºi inocenþa, pentru ca la finalLegaturi primejdioase sã basculeze spre lucirea diabolicã stimulatã de-a lungul poveºtii. Rèka Szasz este Cécile. Ea pune o dozã de umor ºi în candoarea începutului ºi în erotismul latent ori extras mai apoi dupã un principiu ce pare cã trateazã oamenii fãrã greº. Romaniþa Ionescu este cea care iese din tiparele celor ce se joacã uºor cu destinele oamenilor. Ea intrigã ºi astfel stârneºte. În fapt ea decide când face pasul. Este o alegere cu argumente. Spre o fericire limitatã, atât cât a putut cunoaºte. Predestinatã tragicului, doar ea poartã alb în permanenþã. La Cécile albul apare în timp, prin transformãri. Romaniþa Ionescu este o siluetã discretã dar decelabilã ca o referinþã la fiecare developare a unei scene. Albul ei este opusul negrului integral al Marchizei de Merteuil, la care se adaugã doar roºul buzelor. Un personaj croit parcã pentru a fi jucat de Raluca Pãun. Ea nu are nevoie de prea multe gesturi ori cuvinte spre a miºca lucrurile, spre a þese urzeala, spre a controla destine. Ajung gândurile ºi privirile, chipul în sine este o decizie implacabilã. Urzeala, însã, bazatã exclusiv pe malefic, nu pare a lãsa loc ºi vrajei erotice. E doar drama ivitã dintr-o ranã ce nu s-a închis niciodatã.

Legaturi primejdioaseGreul spectacolului este dus de Alex Calangiu, în rolul Vicontelui de Valmont. Un rol complex, solicitant prin alternanþa apropierilor de inocenþã ºi diabolic. Pe chipul sãu se poate citi frãmântarea între dragoste, ºi el chiar ºtie ce poate sã-i ofere ea, pe de-o parte ºi legãtura ombilicalã cu un trecut în care ororile au fost alegerile curente. El înþelege alternativa celor douã cãi, a dragostei ºi a pierzaniei, dar nu se poate elibera îndeajuns de ceea ce aproape cã i-a devenit a doua naturã. Valmont a însemnat ºi o variantã foarte bunã de titlu, având în vedere cã spectacolul ilustreazã drama acestuia ºi, de asemenea, în baza jocului actoricesc.

Alex Calangiu este singurul care nu e prezent de la bun început în scenã, aºa cum sunt ceilalþi, încãLegaturi primejdioase de la intrarea publicului în salã. ªi asta pentru cã personajul sãu trebuie anunþat, drumul sãu trebuie pregãtit, apariþia sa potenþatã. Cu o pondere tot mai mare pe mãsurã ce spectacolul avanseazã spre final. Unul foarte reuºit. Somnul lui Valmont, trezirea sa, rãvãºitã, avalanºa de consecinþe ale lãcomiei cu care a vrut prea mult, a încrederii cã poate orice ºi, în cele din urmã, duelul, emoþionant. Un rol greu, o bornã solidã în cariera în expansiune a lui Alex Calangiu. Aºa cum ambele spectacole reprezintã o referinþã în istoria Companiei Teatrulescu.De aici mai departe, cu un public fidelizat de cãtre asemenea actori cu charismã.

Pe curând!

 

Fotografii de Florin Chirea

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

 Reverenþa devotamentului

 

O scrisoare pierdutã, în regia lui Mircea Corniºteanu, este cel mai recent spectacol dupã scrierile lui nenea Iancu, montat la Craiova. Cum 2012, „Anul Caragiale”, a adus pe scenele din þarã o inflaþie de reprezentaþii pornind de la textele îndrãgitului, dar ºi contestatului autor, Teatrul Naþional „Marin Sorescu” nu a fãcut excepþie, toate cele cinci piese ale acestuia putând fi urmãrite de public.

Mircea Corniºteanu este, între oamenii de teatru, unul dintre cei mai buni cunoscãtori ai operei dramaturgului naþional, dupã ce i-a aprofundat creaþia dramaticã vreme îndelungatã. „Îi datorez lui Amza Pellea cariera mea de exeget al operei lui Caragiale, pentru cã Amza a avut curajul ºi inspiraþia de a-mi acorda încredere, în stagiunea 1973-1974, pe când era director al Naþionalului craiovean, sã montez, ca proaspãt absolvent de regie ºi ca prim spectacol la Craiova, „O scrisoare pierdutã”. Îi voi rãmâne recunoscãtor toatã viaþa ºi dacã o sã-l întâlnesc pe alte tãrâmuri, o sã-i reamintesc ce-a fãcut pentru mine”, îmi spunea regizorul, cu ani în urmã, pentru un ziar local.

O scrisoare pierdutaNu ºtiu cum a fost acea montare, de la care au trecut 40 de ani, a Scrisorii pierdute, dar cea realizatã acum de Mircea Corniºteanu este, în primul rând, „cinstitã faþã de text”, dupã cum sublinia ºi Dan C. Mihãilescu, la una dintre Întâlnirile SpectActor, moderatã ca de obicei de Nicolae Coande ºi aºezatã chiar la finalul „Sãptãmânii Caragiale”, eveniment organizat de Teatrul Naþional „Marin Sorescu”, în octombrie 2012. Regizorul alege fidelitatea nu neapãrat faþã de litera textului, cât faþã de spiritul scrierilor autorului nãscut la Haimanale.

Sunt dintre cei care, atunci când mã duc la Caragiale - cu excepþia spectacolului Nãpasta, desigur -, mã aºtept sã râd în hohote. Ori aici e meritul lui Mircea Corniºteanu: fãrã a propune mari inovaþii sau vreo concepþie nemaiîntâlnitã, doar actualizând pe ici pe colo, dar cu mãsurã, îi face pe actori sã intre în bucuria jocului ºi sã aducã în salã hohote spontane de râs, la replici binecunoscute. Ca ºi în O noapte furtunoasã, spectacol invitat la Festivalul Comediei Româneºti – festCO 2012, unde Cerasela Iosifescu – interpreta Vetei - a ºi câºtigat premiul pentru cea mai bunã actriþã în rol principal, acesta aduce pe scenã accesoriiO scrisoare pierduta specifice zilelor noastre. Dupã un Chiriac care locuieºte într-o rulotã veche ºi dã ture pe scuter ºi un Spiridon din al cãrui cort iese fum de cannabis, în O scrisoare pierdutã Trahanache ºi Tipãtescu lucreazã pe laptop, stimabilii îºi trimit faxuri, iar teleconferinþele fac sã „duduie internetul”. Conu’ Fãnicã vine la Zoe cu douã cãºti de motociclist ºi îi propune sã fugã împreunã, feciorul în casã ascultã mereu muzicã în cãºti, Trahanache gãseºte un prezervativ cu aromã de banane, Agamiþã Dandanache soseºte cu elicopterul, iar camera de luat vederi îndreptatã cãtre intrarea în clãdire ºi imaginile pe care le surprinde, proiectate în permanenþã pe fundalul scenei, aratã cã televiziunea, media, manipularea sunt la putere. Caþavancu punându-ºi haina în cap, în momentul arestãrii, pentru a nu i se vedea chipul, ºi dus apoi cu duba poliþiei, este un personaj pe care îl ºtim prea bine din jurnalele de ºtiri, iar replica lui Dandanache: „Gãseºte-mi un coledzi, cã dacã nu... dau scrisoarea la Antene!”, sunã plauzibil ºi actual, ca ºi Imnul Uniunii Europene trâmbiþat imediat dupã „Iatã visul nostru realizat!”.

O scrisoare pierdutaÎn acest cadru, actorii mânuiesc cu plãcere replicile ºi gagurile. De mult nu am vãzut un Trahanache atât de plin de nuanþe, blând ºi dur, „orb” ºi înþelept, ingenuu ºi versat, cum este cel realizat de Ilie Gheorghe. Claudiu Bleonþ propune un Tipãtescu impetuos ºi modern, George Albert Costea face din Caþavencu o canalie tânãrã, bombasticã, dar care ºtie cum merg lucrurile ºi se agaþã de tot ce poate obþine, iar Zoe, aºa cum ne-o prezintã Cerasela Iosifescu, este emancipatã ºi puternicã, seducãtoare ºi eficientã, folosindu-ºi cu succes inteligenþa ºi atuurile feminine pentru a ieºi dintr-un moment vulnerabil. Valer Dellakeza dã viaþã – somnolentã, e drept - unui Dandanache în plinã senectute, neputincios fizic (instalat într-un scaun cu rotile), dar trezit brusc ºi lipsit de orice scrupul atunci când e vorba de propriul interes, Nicolae Poghirc este Cetãþeanul turmentat prin excelenþã, actorul îºi foloseºte cu maxim de efect comic deopotrivã cuvintele, mimica ºi miºcarea scenicã, aºa cumO scrisoare pierduta fac ºi Valentin Mihali ºi Adrian Andone (Farfuridi ºi, respectiv, Brânzovenescu), care alcãtuiesc un cuplu formidabil, perfect sincronizat. Constantin Cicort, cel care trebuia sã îl interpreteze pe Pristanda a suferit un accident de motocicletã chiar înainte de premierã, aºa cã a fost înlocuit, de nevoie, dar cred cã ºi de plãcere, la fiecare reprezentaþie din toamna 2012, de Mircea Corniºteanu. Domnia sa conduce cu mânã sigurã ºi aproape invizibilã tot ce se petrece pe scenã, pãstrând spectacolul O scrisoare pierdutã în parametrii devotamentului pentru autor. Un omagiu lãuntric, învelit într-o discretã reverenþã.

 

Fotografii de Florin Chirea

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey