•  Dan Stanca
•  Mihai Ghiþulescu
•  Leria Boroº
•  Mugur Vãrzariu
•  Xenia Karo


sus

Dan Stanca

 

Scriitorul, între insulã ºi arhipelag

 

De la bun început o sã spun ceva ºtiut de toatã lumea, dar pe cât de ºtiut pe atât de ignorat. Între scris ºi citit acum raportul este profund dezechilibrat. Balanþa înclinã evident de partea scrisului. Altfel spus, scriem mult mai mult decât citim. On ecrit plus qu'on lit. Mai grav de atât este faptul cã nu ne jenãm de o asemenea dezechilibrare de care ne facem de la o zi la alta tot mai vinovaþi. Scriitorii produc în neºtire, fãrã sã se mai gândeascã dacã sunt sau nu citiþi. Avem sau nu cititori? Are cineva rãbdare sã ne ia cãrþile ºi mãcar sã le traverseze pe diagonalã? Dacã ne-am pune zi de zi aceastã întrebare am practica un exerciþiu foarte sever de luciditate. Luciditatea este inhibitorie, centripetã, paralizeazã în loc sã stimuleze. Un autor care se supune în mod constant unui asemenea exerciþiu va înceta sã se mai aºeze la masa de scris. Va ajunge sã facã un fel de grevã a tãcerii care, din anumite puncte de vedere, este mult mai durã ºi mai anihilantã decât greva foamei. Dar, deºi teoretizãm o asemenea atitudine, nu suntem în stare s-o punem în practicã. Desigur, nimeni, cât de cât cu capul pe umeri, nu ar da scriitorului aºa un sfat. Nu poþi sã-i iei celui care scrie singura raþiune de-a fi. În felul acesta, spus pe ºleau, îl omori, ceea ce ar evoca vremuri de tristã amintire. Dictaturile ºtiau sã ne bage pumnul în gurã ºi sã ne sileascã sã tãcem. O dictaturã nu are nevoie de scriitori. Ironia face cã nici democraþiile nu ar plânge, dacã aceºtia ar lipsi. Doar cã metodele prin care scriitorii sunt desfiinþaþi în cele douã regimuri politice, este diferit. Dictatura te suprimã, democraþia te ignorã. Una îþi bagã pumnul în gurã ºi-þi sparge dinþii dacã opui rezistenþã, cealaltã te lasã sã muºti, dar dintr-un corp de vatã. Practic, nici nu mai existã senzaþia muºcãturii ci doar mimarea gestului respectiv. Democraþia nu e o carcerã, ci un deºert. Vezi celebra povestire a lui Borges. Deºertul e mai greu de învins decât carcera sau decât labirintul. Liber de dimineaþa pânã seara, ajungi sã suferi de sete ºi de foame. Ca sã te saturi ºi sã-þi potoleºti instinctele, ai nevoie de cititori. Din carnea lor, cãrþile tale vor muºca. Cititorul se hrãneºte din cãrþile scriitorului, dar în egalã mãsurã se lasã mâncat de ele. Dar dacã ne întrebãm asupra existenþei acelora care ne citesc sau nu, în egalã mãsurã ar trebui sã ne chestionãm ºi asupra altui aspect. Noi putem fi cititori? Sau, în egocentrismul nostru, refuzãm cartea scrisã de semenul nostru?

O prejudecatã spune cã romancierii, dar ºi poeþii, nu prea se citesc între ei. Se considerã insule de sine stãtãtoare ºi suficiente lor însele. Uitã astfel cã mai multe insule formeazã un arhipelag. Este mai important sã ai conºtiinþa unei asemenea apartenenþe decât sã te consideri solitar, necomunicativ, monadã condamnatã veºnic la singurãtate. Lipsa de culturã pleacã de altminteri dintr-o proastã înþelegere a condiþiei de insulã. Suntem insule ºi avem nevoie de o asemenea concentrare asupra fiinþei noastre esenþiale fiindcã numai aºa preþuim mai mult verticala decât orizontala, dar, cum am arãtat, sunt ºi riscuri. Sã descoperi dupã o anumitã vârstã cã pretinsa ta mare operã nu e câtuºi de puþin originalã deoarece ºi alþii au atins temele prin care te socoteai unic, reprezintã o dezamãgire în faþa cãreia firile mai orgolioase pot sã clacheze. Raportul dintre scris ºi citit este, pânã la urmã, ºi un raport dintre orizontalã ºi verticalã. Scrisul ne acordã statutul privilegiat de-a fi insule ºi turnuri, aþintiþi spre cerul de unde coboarã harul sau inspiraþia, fãrã a mai fi obligaþi sã dãm cuiva socotealã. În schimb lectura ne înscrie într-o binefãcãtoare orizontalã. Descoperim cã nu suntem unici, nici geniali, ne pilim infatuarea ºi învãþãm lecþia modestiei.  Îmi apreciez astfel cartea, dar ºtiu cã ea face parte dintr-un lanþ de alte cãrþi care, pânã la urmã, vor forma o istorie literarã în care eu, simplã catenã, ocup un anumit loc. ªi atât. Nu are rost sã-mi fac iluzii ºi dacã descoperirea aceasta mã dezarmeazã, atunci pot sã mã ºi las de scris fiindcã nu suferã nimeni din cauza tãcerii mele. Dar am datoria sã nu mã las de citit.

ªi acum pun o întrebare capitalã. Cum sã citesc pentru a primi satisfacþia pe care mi-o furnizeazã actul scrierii? Cum? Orice autor ar trebui sã se chestioneze asupra acestui aspect ºi, pur ºi simplu, sã gãseascã soluþii spre a ieºi din impas. Dacã nu mai are rost sã scrie fiindcã nu mai e publicat, editurile îi întorc spatele, etc, ce are de fãcut? Doar n-o sã se apuce sã taie lemne. E bine, la o adicã, sã fii ºi tãietor de lemne – îmi aduc aminte de cartea lui Mircea Ciobanu - , dar este mai bine sã fii cititor. Dupã cum spunea TS Eliot, când scrii o poezie de dragoste e bine sã fii îndrãgostit dar e ºi mai bine sã fii poet, aºa ºi în cazul nostru, cobori din  turnul creaþiei ºi recâºtigi condiþia de umil lector. Aici ne poate fi de ajutor un concept vehiculat destul de des în ultima vreme. Este acela de lecturã empaticã. Lectura empaticã presupune exercitarea actului lecturii cu aceleaºi resurse de bucurie ºi jubilaþie interioarã pe care le solicitã actul scrisului. Citim cu toatã fiinþa noastrã exact ca atunci când scriem. Nu sunt eu autorul, altul este, dar eu, ca un cititor al lui, dau viaþã cãrþii scrise de el. O carte necititã este ca o femeie neiubitã. Iubirea presupune, însã, creaþie. Pot sã creez ºi citind, aceasta ar trebui sã înþeleagã autorii de acum care, prea îndrãgostiþi de propriul eu, nu se admirã decât pe ei înºiºi ºi-ºi recitesc pânã la demenþã propriile producþii pe care, evident, le considerã, cum am spus, geniale. Narcisismul se manifestã în acest domeniu cu mai multã forþã decât oriunde în altã parte. Dar Narcis, pânã la urmã, s-a recunoscut învins. Haideþi atunci, iubiþi colegi, sã ne recunoaºtem învinºi citind cãrþile confraþilor noºtri! Este cea mai bunã terapie împotriva egolatriei, a egotismului ºi a egocentrismului. Este cea mai bunã metodã pentru a fi modeºti ºi, în cele din urmã, ca un recurs duhovnicesc, a ne smeri. Dacã reuºesc sã mã ridic de la masa de lecturã cu acelaºi sentiment al împlinirii ca atunci când mã ridic de la masa de scris am biruit în lupta cu mine însumi. Dacã eul este cel mai mare duºman al omului, atunci eul scriitoricesc este cu atât mai ostil. Lui se cuvine sã-i venim de hac, pe el sã-l strangulãm, lui sã-i tãiem pretinsele aripi. Dar nu se ascunde aici o altã capcanã? Doar cititori, ce mai rãmâne din fiinþa noastrã esenþialã? Cedând cu totul orizontalei, pierdem ireversibil verticala, iar ochii  se închid fãrã putere în faþa jalei de-a nu se mai putea aþinti în sus. Este ºi acesta un risc de care orice autor trebuie sã þinã cont. De aceea echilibrul dintre scris ºi citit sau dintre verticalã ºi orizontalã trebuie sã fie permanent supravegheat. Balanþa þinutã sub control, nici o înclinare permisã, fiindcã atunci apare dezechilibrul de care vorbeam la început ºi care poate fi extem de primejdios ducând la ruperea balanþei.

ªtiu cã tot ce spun aici poate fi acuzat de vina de-a fi pur discurs teoretic ºi deci sã nu fie luat în seamã. Dar vorbesc din ce am trãit eu în clipe de disperare ºi de speranþã. Sunt clipele cele mai importante din viaþa unui scriitor care are datoria sã-ºi reaminteascã mereu cã este ºi cititor. Nu e comod ori plãcut sã vezi cã altul este mai bun decât tine ºi cã ceea ce ai scris tu nu are o valoare deosebitã. Dar exerciþiul acesta de luciditate ºi de ascezã trebuie dus pânã la capãt. Dacã dupã un asemenea duº de rece ne regãsim pofta de-a scrie, atunci suntem scriitori cu adevãrat. Altfel, rãmânem doar niºte condeieri harnici, puberi irascibili, adolescenþi naivi. Nimic mai mult. Nu sunt un autor livresc dacã am o culturã vastã ºi temeinicã. Pot scrie despre experienþele mele personale ducând în spate cufãrul de cãrþi citite ºi asimilate. Scriu despre iubirile mele ºtiind ce înseamnã un autentic roman de dragoste. Scriu despre moarte fãrã sã mã tem de greutatea temei alese. Cultura nu ne împovãreazã, ci ne ajutã sã zburãm oferindu-ne o altã viziune asupra zborului. Nu mai suntem, cum spuneam, adolescenþi naivi, ci adulþi experimentaþi, dar care au aceeaºi limpezime a privirii ca a puºtilor înamoraþi. ªi aceeaºi supleþe a aripilor. Astfel lectura poate fi privitã ca o platformã de unde un scriitor se poate relansa. Dacã se blazase, o lecturã consistentã îl poate trezi din letargie. Dacã nu mai avea chef de nimic o carte bunã îl trezeºte la viaþã. Sã ne supunem adagiului mallarmean „helas, la chair est triste et j'ai lu tous les livres” reprezintã, la orice vârstã, o mare greºealã. Niciodatã nu au fost citite toate cãrþile. ªi de asemenea nici scrise toate cãrþile posbile. Resursele creaþiei sunt nelimitate ºi þin de fibra intimã a umanului. Omul se poate regenera oricând, oricât de nepãsãtoare sau coercitive ar fi timpurile cu el. Avem obiceiul sã ne lamentãm deseori cã nimãnui nu-i pasã de noi. În primul rând nouã ar trebui sã ne pese de crâmpeiul de genezã pe care-l purtãm în suflet încã de la naºtere. Scriitorul care ºi-a pierdut cititorii poate sã-ºi imagineze cã, in extremis, mai are un  cititor, ºi acesta e Domnul din ceruri. Fãrã sã vreau neapãrat sã înduhovnicesc încheierea acestor rânduri, de multe ori când m-am simþit pãrãsit de toþi ºi de toate, mi-am gãsit nãdejdea într-o privire îndreptatã asupra mea, de undeva dintr-un necuprins copleºitor. Privirea aceea mã citeºte, mi-am spus ºi în felul acesta am putut sã duc la bun sfârºit capitolul care nu se mai urnea din loc. Credinþa se împleteºte cu creaþia ºi cu contemplaþia. Pot sã creez crezând în cititorul suprem. Cartea mea nu e rugãciune, dar prin faptul cã sper într-o asemenea înaltã lecturã mã rog cu adevãrat aºa cum credincioºii într-o bisericã nu ar fi în stare. Scriitorul este, ca sã rezum, o insulã pe care o binecuvânteazã complexitatea arhipelagului cãruia îi aparþine. Se simte atunci ºi el scris într-o simfonie cosmicã. Faþã de fiorul unei asemenea intuiþii, nimic din eforturile noastre literare nu mai prezintã importanþã.

Nota redacþei

Dan Stanca a þinut aceastã conferinþã la Casa de Culturã "Traian Demetrescu" din Craiova, în 22 feruarie 2013, în cadrul proiectului Scriitori la Tradem, iniþiat de poetul Nicolae Coande.

Comentarii cititori
sus

Mihai Ghiþulescu

 

 „De ce e România altfel ?”/„De frânghie, monºer!”

 

E primãvarã ºi mã gândeam sã scriu despre filme. Despre Oscar-uri, despre Luminiþa Gheorghiu, Cãlin Netzer, Marian Criºan, despre cum fibrilez aºteptându-l pe Gatsby sau despre cum am încercat sã scriu un scenariu de scurtmetraj. Dar de, trãiesc în România ºi m-am obiºnuit ca asta sã mã perturbe tot timpul. Adicã mi se pare cã nu poþi sã baþi un cui fãrã sã porneºti o tainã despre români, România, românealã, ro, ro, ro. O fi aºa ºi prin alte pãrþi, dar eu aici trãiesc ºi mã enervez.

De când a apãrut cartea lui Lucian Boia, De ce e România altfel?, cotele vorbãriei au crescut spectaculos. Cât s-a discutat strict despre carte, cu bunele ºi relele ei, a fost în regulã. Au fost destui care au ridicat-o în slãvi, destui care au condamnat-o, dar ºi câþiva care, cu moderaþie, au adus criticile necesare. Bineînþeles, ca de obicei, aceºtia din urmã sunt cel mai puþin luaþi în seamã.

Au început însã rapid dezbaterile 'pe fond'. Tot intelectualul umanist ºi nu numai a simþit nevoia sã-ºi dea cu pãrerea în privinþa altfelitãþii româneºti, sã spunã ºi el ce, cât, cum, de unde pânã când. Era de aºteptat, ºtiut fiind de mult cã, vorba lui Andrei Pleºu, „þãriºoara - ca temã - ocupã un loc de frunte în interesul public”. Eu unul aº fi gãsit mai plãcutã ºi mai utilã cãutarea rãspunsului la o altã întrebare, „de ce iubim femeile?”, deºi tare mi-e teamã cã am fi ajuns la „specificul româncelor”, deci, mai pe ocolite, tot la „bobor” ºi la þãriºoarã.

La cât am vorbit pe 'tema' asta, ar fi trebuit sã ne dãm seama cã taina lungã nu duce nicãieri. De fapt, cred cã mulþi ºi-au dat seama, dar se iau în continuare în serios doar de pamplezir. Cât o fi ea de micã þãriºoara noastrã, e totuºi prea mare pentru a-i putea identifica - de rezolvare nici nu mai încape vorba - problemele vorbind-o la modul general. Ar fi, cu siguranþã, mai sãnãtos sã spargem discuþia în bucãþi mici ºi sã vorbim fiecare despre ce ne pricepem. Nu mã tem de liniºte. Numai cã asta ar presupune, bãnuiesc, niscaiva efort, concentrare, disciplinã etc. etc., deci n-ar mai avea nici un haz.

Ce putem spune noi? Pãi mai nimic din ce nu a spus Lucian Boia, chiar dacã discursul domniei sale scârþâie în destule locuri. E clar cã România e altfel - cã n-avea cum sã fie altfel - ºi e clar cã e din cauza istoriei - nu a blestemului. E de discutat ce alege istoricul din istorie ºi cum asambleazã eseistic. Dar marea problemã este cã nu ºtim ce înseamnã altfel ºi, în consecinþã, nu reuºim sã distingem altfel-ul care trebuie pãstrat de cel care trebuie ºters.  De fapt, cred cã toþi avem impresia cã ºtim ºi tuturor ne vine greu sã formulãm coerent. Suntem în coadã de foaie verde. Confuzie totalã în mintea românului, fie ea dinainte sau de pe urmã. Vrem sã fim români, dar adesea ni se apleacã de felul nostru de a fi. Vrem sã fim europeni, dar, la o adicã, mai dã-o dracului de Europã!

În condiþiile astea, discuþia noastrã e doar aºa, sã mai treacã timpul. „De ce e România altfel?”. „De frânghie, monºer!”. ªi îmi întorc gândul la filme.

PS. Profit de enervarea asta de moment ca sã tastez, o datã în plus, cele douã citate pe care le þin de tutelare ori de câte ori sunt tras în vreo discuþie despre „românitate“:

  1. Specificul românesc poate fi aproximat, dar nu ca dat originar ºi transcendent, ca românism absolut ºi etern, ci ca sintezã fluidã de trãsãturi diverse.” (Lucian Boia)
  2. „Bãiete, ori de câte ori te întreabã cineva cum sunt românii, sã-i rãspunzi cã sunt la fel ca toþi oamenii. Nici mai buni, nici mai rãi. […] Românul este în toate felurile ºi va fi în ºi mai multe feluri în funcþie de timpurile care îi stau în faþã. […] Atunci când explici cuiva cum sunt românii, îþi recomand sã adopþi un ton rezervat… englezesc.” (Irina Nicolau)
Comentarii cititori
sus

Leria Boroº

 

Evul Mediu, renegat

 

Când aud de Evul Mediu, unii oameni sunt copleºiþi brusc de imagini a cãror corespondenþã cu realitatea o considerã lipsitã de îndoialã. Primitivism, epidemii, viaþã lipsitã de confort ºi multe altele se aflã pe lista negrelor trãsãturi ale epocii medievale. Aceleiaºi perioade istorice i se imputã iresponsabilitatea creãrii unei teologii fanatice, ale cãrei tentacule au invadat Europa ºi care a condus la apariþia odioasei Inchiziþii.

Admit cã filosofia Evului Mediu este impregnatã de teologia medievalã, dar de ce ar trebui sã ne deranjeze acest lucru atât de mult încât sã negãm valoarea unui astfel de orientãri filosofice? În India, religia ºi filosofia au fost întotdeauna gemene ºi nimeni nu le-a incriminat pentru asta. Privind lucrurile din aceastã perspectivã, poate cã nu e greºit dacã spun cã ostilitatea împotriva Evului Mediu nu-ºi are originea în dezacordul faþã de înrudirea dintre religia ºi filosofia acestei epoci. Originea ostilitãþii faþã de evul mijlociu ar putea fi explicatã mai degrabã de neînþelegerea acestei perioade istorice. Poate cã omul are o tendinþã naturalã de a se entuziasma vizavi de lucrurile pe care le considerã noi ºi specifice, crede el, numai contemporaneitãþii. Dezvoltarea tehnologicã este principalul element de noutate în jurul cãruia se învârte epoca noastrã. Dumnezeu, în schimb, aproape cã a murit pentru europeanul de azi. La musulmani însã, oriunde s-ar afla, Dumnezeu încã trãieºte. Ei sunt niºte practicanþi fideli ai islamului; în moscheile lor se fac cele cinci rugãciuni zilnice, în vreme ce catedralele occidentale sunt mai mult obiective turistice decât lãcaºuri de cult. Îndepãrtat de Dumnezeu ºi cu o credinþã puternicã în tehnologia secolului al XXI-lea, europeanul slãveºte „progresul“ ºi se revoltã împotriva trecutului medieval. Cum ar putea altfel sã mai creadã el cã este o fiinþã specialã care trãieºte într-o epocã specialã?

A nega pãrþile pozitive ale unei epoci în care Dumnezeu trãia este o atitudine ce aduce confort psihic pentru omul contemporan bântuit de anxietate ºi depresie, dar care nu îºi dã seama cã astfel respinge o continuitate istoricã fãrã de care epoca noastrã nu ar fi ajuns ceea ce este. Dacã laudã epoca asta trebuie sã le accepte ºi pe cele anterioare ei, cãci s-au nãscut una din alta. Omul de azi are însã tendinþa sã anuleze epoca lui Dumnezeu, pentru cã el nu mai este legat de divinitate. Din istorie nu putem totuºi anihila acele secole ce nu ne convin ºi pe care le considerãm irelevante pentru „progresul“ contemporan. Modernitatea ºi tot ce a urmat dupã ea nu ar fi fost posibile fãrã Evul Mediu, aºa cum a fost el, dupã cum nici epoca medievalã nu ar fi putut exista fãrã Antichitate. A o desconsidera pe una sau pe cealaltã înseamnã de fapt a uita cum am ajuns la ceea ce suntem azi ºi a nega faptul cã geneza lumii contemporane începe din prima secundã a omenirii ºi parcurge toatã istoria, inclusiv Evul Mediu.

 

Comentarii cititori
sus

Mugur Vãrzariu

 

Stop Wasting Another Generation

 

Mugur Varzariu„Ar trebui sã îºi trimitã copiii la ºcoalã“… Când rasiºtii vorbesc cu noi, în inspiraþia lor divinã, despre ce ar trebui sã facã romii ca sã mulþumeascã majoritatea populaþiei, primeºti de cele mai multe ori replici ca „nu ar trebui sã aibã atât de mulþi copii“.

La începuturile secolului XX marea majoritate a românilor erau þãrani, þãrani care luptau sau mureau pentru un petic de pãmânt. Bunicul meu a avut patru copii. La fel ca el erau aproape toþi românii, aveau mai mulþi copii. Dacã ar fi sã luãm în considerare lipsa medicaþiei ºi problemele cauzate de cele douã rãzboaie mondiale, trebuie sã recunoaºtem cã noi ne aflãm azi aici doar pentru cã bunicii noºtri au fãcut în continuare copii ºi nu s-au preocupat în exclusivitate de carierele lor de lucrãtori ai pamântului. Românii au fost, într-adevãr, þãrani, dar nu au fost proºti: ºi-au dat seama repede, fãrã ajutor din partea vreunui ONG, cã nu este o idee proastã sã îºi trimitã copiii la ºcoalã. Dar trimisul copiilor la ºcoalã nu este un lucru uºor ºi, mai ales, nu este ieftin. De fapt, dacã te gândeºti, cei mai mulþi dintre ei au fost nevoiþi sã renunþe la o vacã sau la o bucatã de pãmânt. Pentru cã era atât de scump, mulþi dintre ei au fost obligaþi sã îºi evalueze odraslele ºi sã-l trimitã la ºcoalã doar pe cel mai deºtept dintre ei. Ceilalþi au trebuit sã aºtepte. Celor mai mulþi nu le-a sosit niciodatã rândul.

O sutã de ani mai târziu, tot felul de ONG-uri  ºi organizaþii internaþionale au predicat, pe un ton superior, despre importanþa ºcolarizãrii românilor care trãiesc sub limita sãrãciei. Mulþi dintre acesti români au originirome. La fel ca bunicii noºtri, romii de azi sunt cetãþeni ai acestei þãri ºi au cinci, opt sau chiar mai mulþi copii. Reprezentanþii celor mai multe astfel de ONG-uri se gândesc cu burþile pline ºi plini dedezgust la sãrãcia în care trãiesc aceºti oameni ºi, dupã câteva momente de reflexie prin prisma propriei înþelepciuni, merg mai departe ºi uitã acest subiect. Cei mai mulþi dintre ei cred cã a-i spune unui ºomer flãmând ºi fãrã curent electric sã îºi trimitã cei opt copii scoalã e ca ºi cum i-ai face treaba Domnului ºi te poþi duce liniºtit acasã, mândru pânã peste cap de fapta bunã pecare ai fãcut-o. Acest aspect îmi dovedeºte faptul cã nu ºtim sã învãþãm din trecutul nostru. Milioane de români nu au condiþii sã îºi trimitã un singur copil la ºcoalã, ca sã nu mai vorbim de opt. Spre deosebire de ce se întâmpla acum o sutã de ani, aceºti oameni nu au nimic de vândut ºi se aflã în imposibilitatea de a-ºi gãsi ceva delucru, din cauza discriminãrii cu care se confruntã la fiecare pas. Marginalizarea a atins cote extreme pentru aceºti oameni care nu ºi-au putut împlini niciodatã aºteptãrile.

Când mã uit la copiii lui Cãnuþã, mergând la ºcoalã, mi se umple inima de bucurie. ªtiu cã avem nevoie doar de douãzeci de ani ca sã schimbãm destinul acestei þãri în mai bine. Când mã gândesc cã aceºti copii merg la ºcoalã purtând hainele cu care dorm, rãmân fãrã cuvinte. Fãrã apã curentã, sespalã pe apucate. Iarna nu pot sã mai citescã dupã ora patru dupã-amiaza. Pentru ei,  rnicul dejun nu înseamnã mai nimic; poate doar ceva resturi de mâncare din seara trecutã sau un pahar de lapte ºi un corn, primite la ºcoalã. 'Laptele ºi cornul' este singurul program social pe care îl respect cu adevãrat în aceastãþarã; sunt mulþi români care îºi trimit copiii la ºcoalã doar pentru cã acolo ei primesc ceva de mâncare. Dar nu este suficient. Copiii noºtri, acest viitor al naþiunii, au nevoie de electricitate, apã curentã, haine ºi rechizite.

Îi exploatãm pe romi de secole întregi. Rasismul nostru ºi, în cel mai bun caz, indiferenþa, construiesc un zid între romi ºi ceilalþi, lucru care ne va afecta în curând însãºi existenþa. Pierdem timp preþios dezbãtând dacã sã îi numim romi sau þigani. Credem cã dacã îi numim þigani ºi îi învinovãþim pentru greºelile acestei þãri, scãpãm de orice responsabilitate. Sunt uimit sã vãd cum, la noi înþarã, oamenii se roagã sã moarã capra vecinului ºi, cu toate acestea, cãutãm cu toþii þapi ispãºitori. Suntem încã victimele unor mentalitãþi comuniste. În continuare vrem sã credem cã trãim într-oþarãliberã de homosexuali, prostituate sau consumatori de droguri.

Acum, lãsându-i pe romi sã se declare non-romi în cadrul recensãmântului populaþiei, preferãm sã ne minþim pe noi înºine, mai degrabã decât sã ne confruntãm cu realitatea. Adevãrul este cã în mai puþin de o sutã de ani de acum încolo, romii vor reprezenta, cel mai probabil, majoritatea populaþiei în acestãþarã. Aºa cã întrebarea nu este dacã educaþia va ajuta pe romi, ci dacã ne va plãcea sã trãim într-oþarãîn care majoritatea populaþiei este educatã sau din contrã, ignorantã.

Mi-ar plãcea sã vãd ziua în care vom realiza cã trebuie sã începem sã plãtim pentru propriile noastre greºeli. Cu cât începem mai devreme, cu atât mai bine. Pentru cã toate costurile cresc proporþional cu trecerea timpului. Romii nu trebuie sã fie convinºi cã ºcoala este importantã pentru viitorul propriilor copii. Ei trebuie ajutati, pentru cã 62 de ani am vorbit doar despre integrare ºi uite unde am ajuns. Noi, ca naþiune, trebuie sã ne recunoaºtem eºecul ºi sã începem sã plãtim pentru greºelile noastre. Este timpul sã învãþãm cã discriminarea ºi indiferenþa nu se plãtesc deloc ieftin.

Vorbesc aici despre preþul pe care trebuie sã îl plãtim, ºi mã tem cã mulþi dintre voi se gândesc cã mã refer doar la mea culpa. Îmi pare rãu sã vã dezamãgesc, dar mã refer la bani. Sã vã dau un exemplu: în fiecare casã în care existã un copil pe care ni-l dorim la ºcoalã dar care trãieºte sub limita sãrãciei, trebuie sã existe ºi un bec pe care îl plãtim cu toþii. ªi pentru sprijinul real acordat, sã-i responsabilizãm pe pãrinþi. Am asistat impasibili la eºecul multor generaþii de romi. Pentru cei maturi au mai rãmas puþine lucruri de fãcut. Haideþi sã nu mai aºteptãm, sã nu mai irosim oaltã generaþie.

Haideþi sã îi sprijinim în mod real pe cei ce au nevoie ºi sã ne schimbãm viitorul în mai bine!

 Foto: Mugur Varzariu

Foto: Mugur Vãrzariu

Nota redacþiei:

Puteþi vedea fotografiile realizate de Mugur Vãrzariu, în cadrul proiectului sãu, Stop Wasting Another Generation, la adresa:

http://www.mugurvarzariu.com/large-roma-families-struggling-to-keep-their-kids-in-school/#

Acest proiect a însemnat ºi expunerea a 30 de lucrãri la Sala Dalles, pe durata Târgului de Mãrþiºor. Fotografiile, care portretizeazã viaþa cotidianã a copiilor romi ºi condiþiile de trai ale acestora, urmeazã ca din 11 martie 2013 sã fie prezentate la Biblioteca Naþionalã. (http://www.bibnat.ro/)

 

Comentarii cititori
sus

Xenia Karo

 

Tablou cu cãrþi singure

 

Fu ºi prima descindere a Caravanei Gaudeamus 2013, Craiova. Ca în fiecare an, când privim din ce în ce mai nerãbdãtori peste ultima sãptãmânã din februarie spre primãvara din martie, ne mai trecem din nerãbdare, sau cel puþin aºa ne-am dori, zburãtãcind pofticioºi printre standurile vesele - sã zicem - ale celor câteva edituri care au generozitatea sã vinã ºi la noi, amãrãºtenii fãrã de librãrie. Am învãþat sã mã duc la Gaudeamus cu amãrãciune. Mã duc, ºi cu fiecare an mi se par ºi mai puþine edituri. Ce sã mai vorbesc de cãrþi. Îþi rãmâne bucuria cã atingi cãrþile peste care, altfel, treceai absent cursorul sãptãmâna trecutã, anul trecut, acum doi ani, trei ani. Dacã vrei sã vezi noutãþi editoriale de prin Bucureºti, Iaºi etc. pune-þi pofta-n cui! Sã vã mai spun cã am gãsit la standul unor edituri „cu pretenþii” cãrþi de prin 2005?

Nu-i vorbã, istoria înregistreazã gloria (?). Numãrul, dacã ne strãduim, iese. ªi al participanþilor, ºi al vizitatorilor (a fost chiar un record!), al cãrþilor etc. Nu ºtim însã dacã au fost numãraþi unicii sau accesãrile, cum mã întreba zilele trecute un tânãr sclipitor, ºi el mirat cã la Craiova nu ajunge Bookland-ul. Se remarcã un eveniment al Editurii Cartea Româneascã, editurã absentã de la Gaudeamus-ul craiovean. E drept, cartea e Figura spiritului creator a lui Eugen Negrici, dar nu poþi sã nu te miri când vezi cã e singurul eveniment remarcat pe site-urile publicaþiilor care nu sunt craiovene ºi/sau partenere. Humanitas e premiantã din nou. Nu-i vorbã, cã nu ar merita. Dar cartea, azi, nu se mai poate descurca singurã pe drumul îngrozitor de anevoios cãtre cititor, fie el ºi din Craiova. ªi aici ar fi frumos sã avem grijã sã nu ne rãmânã cãrþile singure.

Dar nu pot sã nu nu mã gândesc la munca nebunã a celor doi-trei editori craioveni care s-au dat peste cap sã facã mãcar niþel o sãrbãtoare a cãrþii. Nu ºtiu cât au izbândit, dar au fost frumoºi. ªi nu pot sã nu întreb totuºi de ce nu meritã cititorii craioveni mai multã strãdanie din partea editorilor. 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey