•  Xenia Karo
•  Ioana Andreea Bogdan


sus


Xenia Karo

 

Despre cãrþi ºi intelectualii lor


Wolf LepeniesWolf Lepenies, Ce este un intelectual european?, Intelectualii ºi politica spiritului în istoria europeanã, Catedra Europeanã de la Collège de France 1991-1992, traducere din limba francezã Gabriela Sandu, Argument de Vladimir Tismãneanu, Editura Curtea Veche, Bucureºti, 2012


Sociologul Wolf Lepenies adunã cincisprezece prelegeri despre intelectuali, pe care le-a susþinut la Collège de France. Cartea are un parfum cu totul aparte ºi datoritã calitãþilor stilistice seducãtoare ale sociologului, dar ºi datoritã spiritului de observaþie ºi a flerului cu care culege imaginile, episoadele, ideile care sã-i susþinã teza. De pildã, pentru cineva împãtimit de Bourdieu o scenã precum cea care urmeazã nu poate decât sã-i stârneascã un oftat de bucurie: „Era emoþionant sã vezi cum Pierre Bourdieu, de obicei nervos ºi agitat, îºi regãsise, în prezenþa lui Canguilhem, întregul nimb de serenitate, redevenind un tânãr care ridica respectuos privirea cãtre un adult admirat” (p. 8)

Prelegerile au fost susþinute la Collège de France, un miraj, un loc olimpian pentru mulþi dintre cei care doar au auzit despre faptele ºi oamenii dintre acele ziduri. Iar autorul nu face decât sã hrãneascã aceastã aproape-proiecþie prin scene precum aceasta: „Dintr-o simplã privire, îl examineazã (uºierul, n.m., X.K.) pe conferenþiar, înainteazã cu câþiva paºi ºi deschide sala de conferinþe, anunþând: «Dl profesor!» Ne gãsim la Collège de France” (p. 7).

Prelegerile sunt grupate pe direcþii de reflecþie. În primã fazã este analizatã ezitarea consubstanþialã intelectualului între melancolie ºi utopie. În etapa secundã este descrisã metamorfozarea istoriei naturale în istorie a naturii, care s-a produs la graniþa dintre secolul al XVIII-lea ºi al XIX-lea. Ultima parte urmãreºte „politica spiritului” intelectualilor europeni (apud Valéry, ghidul sãu, cum îl numeºte într-un rând).
Wolf Lepenies stabileºte douã niveluri, douã tipuri, specii - cum le numeºte ale intelligentsiei europene: «specia care se plânge» ºi cea a «oamenilor cu conºtiinþã pozitivã» (p. 31). Primii deplâng în fapt „starea lumii”, pe care doar o pot contempla, o pot observa, o pot analiza ºi descrie, dar nu pot interveni. Intelectualul ar fi întruparea suferinþei contemplative: „Intelectualul este un melancolic. El suferã din cauza lumii, încearcã sã îºi exprime aceastã suferinþã ºi, în cele din urmã, suferã din cauza lui însuºi, deoarece el poate doar sã reflecteze, ºi nu sã acþioneze” (p. 28). Ne sunt oferite pagini esenþiale despre melancolie cititã ºi prin Robert Burton, Thomas Morus, Campanella º.a. ºi implicit, despre plictis, prin ochii filosofului prin excelenþã al acestui gol sufletesc, Kierkegaard.

Prin fatalitatea istoriei, speciile de intelectuali, ca sã mergem pe terminologia cãrþii, au evoluat diferit, în funcþie de tipul de presiune politicã ºi economicã. Astfel, locuitorii estului, respectiv ai blocului comunist s-ar fi metamorfozat în „moraliºti”, cu insistente aplecãri spre meditaþi asupra eticii, iar vesticii, capitaliºtii, ar fi evoluat în „experþi”.
În România, intelectualul-prototip pare sã fi rãmas ‘telectualul, altfel spus Ricã Venturiano, studintele în Drept, jurnalist, cu vagi irizãri lirico-erotice ºi cu mare consideraþiune pentru literaturã. ªi azi, Ricã cel care le zice bine se miºcã dramatic de obicei în vitrinele televiziunilor, cã par sã treacã maidanul spre birourile în care jupânii Dumitrache decid una alta de amploaiaþi ºi acareturi. Nu cred cã azi intelectualii români ºi concetãþenii lor gãsesc cã s-ar cuveni celor dintâi alt loc mai de încredere. Încrâncenarea ºi frustrarea rãsãrite din urletul nãuc „Moarte intelectualilor!” fãrã mãcar sã se ºtie cine ºi ce sunt aceºti intelectuali care trebuie sã moarã.


Comentarii cititori
sus


Ioana Andreea Bogdan

 

Epistole din imperiul casnic al farfuriilor
Angela Nache-Mamier, discreþia talentului adevãrat

 

În 1982, când îi apãrea volumul Miraculum, câºtigãtor al concursului de debut al Editurii Dacia, cu o prefaþã semnatã de Mircea Iorgulescu, Angela Nache se înfãþiºa ca o voce aparte, izolatã, neaparþinând vreunei grupãri (chit cã frecventa cu ardoare Cenaclul 19 de la Braºov), ºi era asemãnatã “cel mult” cu poetul Liviu Ioan Stociu: „Se poate spune cã reediteazã într-un fel experienþa lui Liviu Ioan Stoiciu, spre a aminti numele unui alt debutant de marcã al anilor din urmã. Este, cu alte cuvinte, izolatã de curenþii lirici ai momentului, dar întâlneºte substanþa lirismului contemporan venind pe o cale poeticã proprie. Izolarea, în acest sens, se vãdeºte a fi o ºansã, cu atât mai mult cu cât nu este chibzuitã, premeditatã, strategicã.” (Mircea Iorgulescu)
ªi care putea fi ºansa unei poezii scrisã sub Ceauºescu, ce aducea nou Angela Nache ºi putea fi trecut (cu greu) cu vederea de regimul dictatorial, fãrã sã fie nici „odã închinatã partidului”, nici ridiculitate?

O poetã aflatã în plin travaliu casnic, care exalta cu toatã fiinþa sa - luându-se pe sine când în tragic, când peste picior - imperiul casnic al farfuriilor, detergenþilor, scutecelor pentru copil, ceaiurilor roz ºi revistelor frumos ilustrate, reprezenta la vremea aceea o noutate, cu atât mai mult cu cât discursul acesta îi permitea sã-ºi presare melancoliile cu filosofii menite sã atace, la modul candid dacã pot spune, regimul comunist.
De pildã, în poemul Ea, dorind sã celebreze universul paradisiac, dar mãrginit (ce dureroasã ironie!) al rufelor multicolore, autoarea salveazã, în fond, poezia: „Tânãra viseazã-n casã o luminã de mãtasã/ Cum salveazã din declin o bluziþã din satin/ Spalã vase, rufe spalã-n pantalonii de fatalã,/ Agreabilã ºi suplã generos în pod hurducã/ Melancolicã, activã, inspiratã, reflexivã,/ κi lipeºte-n frunte stele, minuscule, efemere…” Pentru ca mai apoi, în poemul imediat urmãtor, sã se întrebe: „Am fãcut oare totul sã fim decoraþi/ Iatã ce gând bun/ Dupã orice potop.” (Echilibru)
Fãrã îndoialã, Ea se pregãtea sã treacã la atacul fãþiº din volumul Femina, publicat la aceeaºi editurã, trei ani mai târziu, ºi unde autoironia era la ea acasã: „Dacã patru etaje ºi-au întins deja rãdãcinile/ În filele rãvãºite de la primul etaj/ (Unde apartamentul pare dus la cer,/dus prin aer, condus de-un umãr stingher)/  Rezultã cã poezia e proprietara acestor încãperi/ Confort unu, încãlzire termicã, gaze la bucãtãrie,/ Nivel efemer…” (Scara B apartamentul 3)
Ceea ce o fãcea unicã pe Angela Nache la data aceea ºi o face unicã ºi astãzi e cã poezia existenþei casnice e intuitã doar de firi clarvãzãtoare. Dacã stelele unora, care regãsesc poezia în divinitate, cosmos, dragoste ºi moarte, sunt luceferi incandescenþi, steaua „minusculã” a Angelei Nache e cãminul: „Eu locuiesc în centrul unui eminamente/ Fragil vârtej senzual/ Scriu elegii, epistole sentimentale/ Locuiesc o stea, mai fierbinte/ Cu cât îºi presimte sfârºitul…” (O stea, Miraculum, Ed. Dacia, 1982).

Presimþirea morþii transpusã în atitudine liricã nu e, aºadar, imposibilã, în interiorul treburilor gospodãreºti ºi ale vieþii de familie, celula societãþii, nu-i aºa, în regimul totalitar al lui Ceauºescu, dar ce fragilã celulã! O temniþã, mai degrabã, a sufletului, conºtient de prizonieratul spiritual la care e condamnat. „Sunt un om sãrac în evenimente/ Fãrã înãlþimile sufletului pe/ Socluri albastre”, spune Angela Nache în Din stele poemul (Miraculum, Ed. Dacia, 1982).
Un dualism tragic ºi vesel totodatã, o antonimie cu umor salvator sunt trãsãturile acestei poete-femei, aflatã în ipostazã dublã, de mamã purtând crucea fiului („Urlã copiii de fricã-n poala femeilor/ Nãscãtoare/ Timpul stãruie-n cearcãnu-i cald de/ sudoare ” în Veghe perpetuã, Miracumul, Ed Dacia, 1982) ºi de poetã, situatã încã în graþiile vârstei de 30 de ani. („Trãiesc, încã exist cu risipire…” în 30 de ani, Miraculum, Ed. Dacia, 1982).
Ca sã lase cale liberã lirismului, precarul univers casnic, fericit doar în simplitatea lui inocentã, se destramã în volumul Femina cu toate premizele anunþate sumbru în Miraculum, în poemul premonitoriu Ultimul zbor: „Nu demult prelungind cãrãrile, parcul/ Stãpâneam sigurã stelele, viaþa/ Roua cu care ºtergeam zidul/ Blocului transpirat dimineaþa”.
În Femina (1985), cãderea e asumatã ºi fermecãtoare, cãci se însoþeºte cu poezia. Dar farmecul nu vine din lirism la începutul volumui, însoþirea nu presupune ºi empatie. De o parte stau deziluzia ºi pierderea candorii universului feminin-maternal din Miraculum, care mai genereazã o oareºcare nostalgie, de altã parte stã îngerul revoltei captat în imagini nepoetice. De o parte poezia, de cealaltã, realitatea condiþiei feminine în România predecembristã. Vocea Angelei Nache e fermã, lucidã, puternicã, scuturatã de visele tinereþii. O prozaicã realitate ia locul stelelor de altãdatã: „Sunt femeie/ Am îndatoriri/ Viaþa frãmântatã nu-mi aduce nimic (…)/ Nu poate fi viaþã nefericirea/ Nici acesta oarecarele meu sfârºit.” (Frica)

De fapt, în 1985, versurile Angelei Nache prefigurau vigurosul val biografic ce avea sã aducã faima poetelor douãmiiste. O autocenzurã minimalã exista, totuºi, dat fiind ºi regimul politic ºi social recluziv. Accesul la enunþurile mai slobode era imposibil pentru o poetã la data aceea, cel puþin la nivel de volum. Doar cã  Angela ne face în ciudã ºi „merge mai departe” ca sã parafrazez o producþie a Casei de film 5, apãrutã tot prin anii '80, aºa cã încalcã limitãrile de sex ºi temã poeticã ºi face din actul grijilor materne un adevãrat spectacol biografist: „Nu te hârjoni cu Cãtãlin (….)/ Nu þipa-n scarã cã ies pensionarii/ ªi te implor/ Repetã tabla înmulþirii cu 6/ Te iubeºte mama cu dor/ Citeºte însã biletul… aºa puiºor…” (Bileþelul de pe masã)
Nu doar rimele ieºite din comun dau farmecul versurilor, ci ºi prezenþa extrem de relaxatã, dezinhibatã, necãutând nicio formulã de expresivitate, ci doar pe sine, ºi descoperind, ca orice poetesã sensibilã, cã eul e invadat de ceilalþi.  Numai cã, spre deosebire de contemporanele ei, Angela Nache e locuitã când de travaliul casnic, când de marele Gol („Aº vrea… sã nu mai am timp/ Sã dau importanþã singurãtãþii, orelor goale/ Sã fiu ocupatã, chiar ºi zãpãcitã…” în Save our souls!), când se aruncã în plin vacarm stradal ºi serbeazã aglomeraþia cotidianã („Trec maºini, pneuri, biciclete, cãrucioare/ Atâtea ºi-atâtea preaînsufleþite meandre/ Nãucitoare…” în Strada).
Graþie acestei crude autoevaluãri, a unui fel de chirurgie de îndepãrtare a rãului înþeles ca realitate, în a doua parte a lui, volumul Femina devine mai liric, odatã cu aproape programaticul poem Apel: „Sã fii fericit e prea puþin faþã de definiþia fericirii (…)/ Sã-nþelegi ce-þi aparþine ca om ºi ce nu/ Sã-ndrãgeºti pisoii, tufele de trandafiri, îmbulzeala/ Surdo-muþenia-n doi, tarifele pieþii, plasele chenzina,/ Serialele de televiziune, realitatea imediatã/ Sã te-mparþi atât de jos cât sã þii pe umeri/ Polenul din flori/ Ritualul stãrii de a fi mereu viu (de ce nu)/ Pentru alþii.”
Cu  Celebratio (2008) ºi  Dolor (2009), Angela Nache-Mamier intrã într-o etapã poeticã nouã, de asumare a condiþiei dobândite dupã plecarea din þarã a scriitoarei. La fel de lucid ºi afabil, dar mai spaþios, sinele se raporteazã în aceastã etapã la tragediile lumii întregi.
Pânã la înþelegerea lor însã, literatura românã, receptarea criticã ºi publicã deopotrivã, au de recuperat un autor important prin noutatea esteticã pe care o aducea la acea datã, în primele douã volume de versuri amintite.

Plecatã în 1987 în Franþa, dar formatã în cadrul Cenaclului 19 de la Braºov, alãturi de poeþii Alexandru Muºina, Gheorghe Crãciun, Ioan Pop Barassovia, Claudiu Mitan ºi alþii, Angela Nache-Mamier nu a beneficiat de un autentic tratament postdecembrist, de reeditare ºi recunoaºtere a creaþiilor sale ca modele care au condus, ireversibil, la literatura românã de astãzi. Dedicatã familiei, meseriei de dascãl ºi poeziei scrise cu modestie, Angela Nache-Mamier a preferat înscrierea sa alãturi de poeþii importanþi dupã unicul criteriu al adevãrului.  De altfel, între primele cronici apãrute la volumul de debut Miraculum, Cornel Moraru scria: „Angela Nache s-a afirmat cu discreþia unui talent adevãrat.“
Semn cã mai avem multe de învãþat.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey