•  Florin Prunã
•  ªtefan Grosu
•  Adriana Mihaela Macsut
•  ªtefan Grosu
•  Ana Atodiresei Moisoiu
•  Simona Bratu
•  Dan Nãstasie
•  Cristina Isal


sus

Florin Prunã

 

Purificarea sufletului prin filosofie

 

Este bine de notat de la bun început, faptul cã doctrina asupra sufletului, mai exact modul în care se încearcã lãmurirea acestei probleme, ne apare într-o schimbare susþinutã pe parcursul operelor lui Platon. Cele mai importante lucrãri, aparþinând anticului, în care acesta îºi expune poziþia din care reiese caracterul sãu tranzitoriu sunt dialogurile: Phaidon, Phaidros, Timaiosºi Republica.1 Majoritatea comentatorilor au tendinþa de a secþiona opera lui Platon în trei etape, folosind drept principiu pentru aceasta caracteristicele comune pe care unele dintre dialogurile filosofului le au între ele. În mod curent este acceptatã individuaþia operelor în funcþie de perioada din viaþa autorului, în care acestea au fost scrise. Operele din tinereþe sunt axate în jurul mai multor probleme în special cele de naturã moralã, în care Socrate conduce, de obicei, dialogurile. Perioada de mijloc se evidenþiazã printr-un accent pus asupra consolidãrii teoriei ideilor, care este consideratã a fi ideea pilon a filosofiei lui Platon. În perioada de maturitate, scrierile lui Platon prezintã o tendinþã critic/analiticã care se rãsfrânge chiar ºi asupra unora dintre tezele suþinute de acesta în tinereþe.2 

Dialogul Phaidon înfãþiºeazã ultimele discuþii purtate de Socrate cu cei din cercul sãu, înainte de moarte.3 Numele dialogului vine de la recipientul sãu primar, Phaidon, un discipol al lui Socrate, cãruia îi sunt povestite împrejurãrile morþii maestrului sãu. Echecrates este cel care conduce povestirea, relatând lanþul evenimentelor la care asistase.4 În ceea mai mare parte a sa, dialogul se poartã în trei, între Socrate ºi doi strãini din Theba, Cebes ºi Simmias (care fuseserã scoliþi în spirit pitagoreic). Discuþia celor trei are loc într-o închisoare atenianã, fiind audiatã de cãtre filosofi de seamã precum Antistene ºi Euclides.5 

Phaidon aparþine perioadei de mijloc a scrierilor filosofului antic. În dialog cu Socrate, printr-un exerciþiu dialectic, argumentezã asupra naturii sufletului - aceea de a fi nemuritor. Judecând din punct de vedere literar, trebuie remarcat momentul convenabil în care are loc interogaþia filosoficã a lui Socrate, fapt ce produce o hiperbolizare a elementului tragic; stare care este rezonantã pentru întregul dialog, a cãrui puternicã încãrcãturã miticã (realizatã prin încorporarea în acesta a numeroase pilde6) copleºeºte sârguinþa argumentãrii raþionale. În fapt, acest dialog poate fi considerat o expunere a problemei sufletului care porneºte de la premise mitice, argumentele fiind aduse în încercarea de a le stabili plauzabilitatea acestora.7 Concluzie asupra cãreia poposeºte ºi Simmias: „Eu sunt de pãrere, Socrate, ºi bãnuiesc cã ºi tu la fel, cã atunci când este vorba de astfel de lucruri, certitudinea este, în aceastã viaþã a noastrã, ori cu neputinþã ori foarte greu de dobândit.“ (Phaidon 85c: tr. Creþia 1983).

Distincþia ontologicã dintre suflet ºi trup

În filosofia lui Platon, sufletul ºi trupul sunt privite ca douã componente diferite ale aceluiaºi lucru - omul - care, atât timp cât acesta este în viaþã, conlucreazã într-un mod special. Natura sufletului, aºa cum aceasta apare în Phaidon, este strâns legatã de funcþia cea mai importantã pe care o are omul - gândirea. În fapt, Platon propune în acest dialog definirea sufletului ca ºi gândire.8 Unul dintre cele mai importante argumentele pe care Socrate le are în acest dialog pentru a sustine nemurirea sufletului are la bazã procesul reamintirii.

Aceastã teorie a reminiscenþei implicã faptul cã sufletul a preexistat trupului. Pentru a putea avea loc o reamintire trebuie ca o anumitã cunoaºtere sã se fi realizat cândva, urmatã apoi, bineînþeles, de o uitare a acesteia. Aceastã teorie joacã un rol foarte important în economia dialogului, prin intermediul sãu se încearcã rãspunderea la o serie întreagã de probleme: diferenþa ontologicã dintre suflet ºi trup, întâietatea existenþialã pe care o are sufletul faþã de trup (deci o parte din problema nemuririi sufletului ar fi în acest astfel soluþionatã9) ºi totodatã existenþa unor idei supreme pe care sufletul le-ar fi cunoscut atunci când era despãrþit de trup. De fapt, premisa existenþei unor idei supreme este premisa care susþine întreaga argumentaþie a teoriei reminiºcenþiei.10 

Socrate aratã cã anumite concepte preexistã în om fãrã ca acesta sã le fi învãþat în cursul vieþii: 
ideea de egalitate, ideea de asemãnare, ideea de neasemãnare, etc. Aceste concepte pot fi reactivate cu ocazia testãrii existenþiale, care este la îndemâna omului, ºi astfel reamintirea se poate produce. 

Rezultã cã noi trebuie neapãrat sã fi cunoscut egalitatea înainte de momentul în care, vãzând pentru prima oarã niºte obiecte egale, ne-am format ideea cã toate acestea doar nãzuie sã se identifice cu egalitatea, dar niciodatã nu izbutesc pe deplin.(Phaidon: 75 a).

Vieþuirea sufletului în trup

Platon este primul gânditor grec care articuleazã o doctrinã amplã asupra sufletului; tentativele pre-platonice care au fost identificate vin din zona mitologiei (mitul lui Hades) ºi ceea a scrierilor medicale (care stipuleazã existenþa unui contrast fundamental între natura sufletului ºi cea a truplui).11 

Dacã se acceptã valabilitatea teoriei reminiscenþiei, disticþia dintre corp ºi suflet este acceptatã astfel ca atare.12 Mai mult, se instituie o anumitã ierarhie în relaþia dintre corp ºi suflet: sufletul comandã, corpul se supune. Trebuie totuºi subliniat faptul cã sufletul are rolul principiului necesar în devenirea sau schimbarea în lucruri, altfel nici viaþa nu ar putea exista fãrã acesta.13 

Nemurirea sufletului este condiþionatã în acest dialog ºi de mitul reîncarnãrii, pe care Platon îl acceptã, ale cãrui origini pitagoreice sunt indubitabile. Conform acestui mit soarta sufletului este stabilitã ca fiind o continuã peregrinare dintre existenþa pãmânteascã ºi cea non-pãmânteascã. Acest mit presupune supravieþuirea sufletului ºi dupã separarea acestuia de trup, astfel încât reîncarnarea sã poatã avea loc.

Atât timp cât are loc, relaþia dintre trup ºi suflet nu este una tocmai armonioasã, existând numeroase ocazii în care sufletul comandã trupul contra pornirilor sale.14 Aceasta potenþã de autoritate a sufletului asupra trupului este explicatã doar invocându-se natura superioarã pe care acesta o are faþã de trup. Socrate argumenteazã cã sufletul ºi trupul au esenþe total diferite, natura sufletului este una simplã, trupul fiind compus. Tocmai aceastã diferenþã de compoziþie, devine un nou argument în favoarea nemuririi sufletului: ceea ce este compus este supus descompunerii (ºi astfel morþi), ceea ce nu poate fi supus devenirii rãmâne (simplu/indivizibil) identic cu sine.15 În aceste condiþii, supravieþuirea sufletului dupã separea de trup ar putea fi consideratã o tezã legitimã. 

Pe lângã potenþa de control care o are asupra trupului, sufletul, aºa cum apare acesta în Phaidon, este într-o situaþie ingratã. Ideea trupului închisoare a fost împrumutatã de Platon de la pitagoreici, în opinia cãrora sufletul stã închis în trup ca într-un mormânt ºi numai riturile de purificare îl pot izbãvi din peregrinãrile pãmânteºti.16 Astfel sufletul se aflã pe pâmânt (în urma procesului de reîncarnare) pentru a îºi îndrepta greºelile sãvârºite în viaþa anterioarã, iar trupul reprezintã mormântul a cãrui piatrã apasã peste el

Teoria reminiscenþei presupune reamintirea unor cunoºtinþe care au fost realizate de cãtre suflet, în momentele când acesta a fost despãrþit de trup, atunci având acces la ideile supreme. Amintirea acestora îi este posibilã sufletului datoritã caracterului latent pe care aceste cunoºtinþe îl au asupra memoriei sale. Aºadar „dorinþa sa, a sufletului, cea mai fierbinte, este sã se separe de acesta, trupul, ºi sã meargã acolo unde se aflã toþii zeii împreunã cu cei drepþi”.17

Filosofia, calea spre purificare

Pentru a putea ajunge alãturi de zei ºi de cei drepþi, sufletul trebuie sã fie purificat. Printre metodele care îi sunt disponibile acestuia pentru purificare se gãseºte ºi practicarea filosofiei, metodã care se distinge prin potenþialitatea unei identificãri a adevãrului între numeroasele opinii.

Legãtura sufletului cu trupul constituie un rãu necesar (dar vital pentru viaþã) pe care acesta trebuie sã îl îndure în virtutea purificãrii. Dar, totodatã, existã ºi riscul ca sufletul sã devinã mai murdardatoritã alonjei ispitelor care vin din partea trupului. Totuºi „Idealul sãu va fi purificarea de tot ce e murdar în el, va fi sã vadã în moarte fericitul ºoc eliberator, ºi chiar sã câºtige, prin sfinþenie, recompensa finalã a unei existenþe neîntrerupte.”18 

Filosofia, prin darul sãu de a facilita o reamintire corectã, este calea omului înspre o viaþã virtuoasã, atât intelectiv cât ºi practic. Toate pornirile care vin din partea înºelãtoarelor simþuri, ce ºtirbesc gândirii ºansa depistãrii adevãrului, creeazã o stare de confuzie pentru suflet. Singura sa alternativã pentru curãþare este creºterea tolerabilitãþii fãþã de acestea. Înþelepciunea dobânditã prin filosofie va influenþa astfel ºi acþinile practice ale omului, care are ºansa sã îºi trãiascã viaþa într-un mod virtuos. Beneficiile acestui mod de viaþa sunt culese de cãtre suflet dupã moarte19, al cãrui singur scop în vieþuirea pãmânteascã îl reprezintã o cât mai bunã purificare.
„Numai cã, minunatul meu Simmias, tare mã tem cã, pentru obþinerea virtuþii, nu acesta este schimbul cel cinstit, sã dai plãceri pentru plãceri, dureri pentru dureri, o teamã pentru altã teamã, una mai mare în schimbul uneia mai mici, de parcã ar fi vorba de schimbat monede. Cred, dimpotrivã, cã în schimbul tuturor acestor lucruri valoare are doar o singurã monedã, ºi aceea e gîndirea.“ (Phaidon 69ab).

Pentru filosof, moartea constituie oportunitatea desãvârºirii sale absolute. Aºa cum apare acesta în Phaidon, destinul filosfului este acela de a se pregãti continuu, prin cãutarea adevãrului, pentru momentul eliberator al morþii, cel care îi aduce sufletului sãu eliberarea de trup. Viaþa filosoful ne apare ca fiind una în care acesta îºi aºteaptã netulburat moartea, neclintit de gânduri reziduale originate de cãtre trup. 
„Este aºadar un fapt de netãgãduit, Simmias, cã adevãraþii filosofi nu fac altceva, fãcînd filosofie, decît un exerciþiu neîncetat în vederea ceasului morþii ºi cã, dintre toþi oamenii, ei se tem cel mai puþin de a fi morþi. Gîndeºte-te aºa: dacã, de tot certaþi fiind cu trupul, tînjesc sã-ºi aibã sufletul singur cu sine însuºi ºi dacã, pe de altã parte, în ceasul în care acest lucru se realizeazã, ar simþi teamã ºi regret nu s-ar face ei vinovaþi de o gravã inconsecvenþã? Cãci ce altceva decît inconsecvenþã ar fi sã nu se bucure cã merg acolo unde pot fãrã de greº spera sã dobîndeascã lucrul la care, mereu iubindu-1, au râvnit timp de o viaþã, cunoaºterea adicã, ºi sã scape de convieþuirea cu acela pentru care au simþit doar duºmãnie.“ (Phaidon: 67e – 68a).

Bibliografie

Platon, 1983. Opere IV. Tr. Petru Creþia. Bucureºti, Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã. 

Tecuºan, Manuela 1983. Lamuriri preliminare. Platon: Opere IV. Tr. Petru Creþia. Bucureºti, Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, 29-50. 

Robin, Leon1996. Platon. Bucureºti, Teora, 154-182. 

Rowe,Christopher 1997. Plato: aesthetics and psychology. C.C.W. Taylor, From the Beginning to Plato (Routledge History of Philosophy, vol. I), Londra,New York: Routledge, 392-419.

 

Note

1. Rowe 1997, 392.
2. Ibid, 320.
3. „Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaºte zeii recunoscuþi de cetate ºi de a introduce divinitãþi noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor” – conform actului de acuzare. 
4. Numãrul celor prezenþi a fost mai mare. În textul dialogului, Platon împarte mulþimea în douã categorii: compatrioþi ºi strãini.
5. Tecuºan 1983, 55.
6. Fabula lui Esop, Mitul lui Er, Mitul lebedelor,etc..
7. Robin 1995, 156.
8. Tecuºan 1983, 45.
9. În adiþie teoriei reminiscenþei, Socrate se foloseºte de teoria contrariilor pentru a putea susþine existenþa sufletului ºi dupã moarte; nu doar înaintea acesteia.(Phaidon: 70c-72e).
10. Teoria ideilor este dezvoltatã de Platon pe parcursul dialogurilor sale. Aceastã teorie se bazeazã pe distincþia dintre aparenþele lumii sensibile (care este cunoscutã prin intermediul simþurilor) ºi lumea inteligibilã care este cunoscutã prin intermediul cunoaºterii raþionale. Ideile supreme au urmãtoarele caracteristici: sunt în sine, identice cu sine ºi neschimbãtoare.
11. Rowe 1997, 394.
12. Natura trupului este materialã, cea a sufletului este gândire.
13. Robin 1996, 156.
14. Phaidon: 80a
15. Phaidon: 78c.
16. Tecuºan 1983, 31.
17. Robin 1996, 156.
18. Robin 1996, 159.
19. Despãrþirea de trup.
 

Comentarii cititori
sus

ªtefan Grosu

 

Etica prospectivã ca etapa necesarã în etica aplicatã

 

În societatea actualã, dominatã de crizã economicã ºi moralã, nu „dispunem de niciun model social credibil” (cf. Sorin Tudor Maxim, Peripathetice, Editura Pim, 2010, p.10) dar, totuºi, „trãim... într-o erã profund marcatã de preocupãri morale totalizatoare“ (ibidem, p.11). Aºadar „timpul nostru demonstreazã cã marile probleme cu care se confruntã omenirea nu-ºi pot gãsi rezolvare fãrã apelul la dimensiunea moralã” (Idem, Etica in afaceri, note de curs, Universitatea ªtefan cel Mare, Suceava).

Filosofia occidentalã „de la Platon ºi Aristotel  pânã la Kant, Husserl ºi Heidegger, trecând prin tot ceea ce este semnificativ” (ibidem) reprezintã „în mod explicit o filosofie a fiinþei” (Sorin Tudor Maxim, Peripathetice, op. cit., p.10) constituind o „strãdanie generalã de a cãuta esenþa lucrurilor ºi fiinþelor în însãºi imanenþa lor” (ibidem) ºi „manifestând o insurmontabilã alergie faþã de Altul, care rãmâne mereu Altul - ºi nu se regãseºte în structura fundamentalã a fiinþei“ (ibidem). Situaþia  se  schimbã „odatã cu a doua jumãtate a secolului trecut, când gânditori precum Buber, Habernas, Gadamer ºi în mod deosebit Levinas, sesiseazã subiectul moral propriu numai omului, îl singularizeazã în univers” (ibidem), determinând relaþia eticã definitorie pentru stabilirea unei esenþe umane (ibidem), cãreia îi conferã un „alt-fel-de-a-fi prin altul ºi pentru altul” (ibidem). Se ajunge astfel la concluzia cã investirea umanã nu existã decît „în ºi prin relaþie cu celãlalt” (ibidem, p. 14), iar altul-decât-fiinþa, adicã alteritatea purã, reprezintã „acel absolut altul care niciodatã nu este reductibil la propria fiinþã, dar care - prin simpla sa existenþã - este constitutiv de umanitatea fiinþei eului, este celãlalt” (ibidem). Aºadar, etica ºi impicit etica aplicatã în diferite domenii nu poate exista decât prin raportare la relaþii inter-umane.

„În acest raport dintre împrejurãri ºi oameni, în mod real omul poate fi ºi mãrire ºi lepãdãturã, poate rãmâne imbecil vierme de pãmânt sau judecãtor al tuturor lucrurilor. Astfel, se înscrie dimensiunea conºtiinþei sale morale, care-i permite realizarea, la un prag de jos sau de sus, a condiþiei sale umane. Dimensiunea eticã este deci extrem de importantã pentru definirea personalitãþii umane, moralitatea fiind esenþialã ºi constitutivã pentru individ ca personalitate. (Idem, Etica in afaceri, op. cit.)

Diferenþele dintre oamenii ce trãiesc astãzi sunt „nu numai la nivel intelectual dar ºi colectiv” (idem, Peripathetice, op. cit., p. 17), iar atunci trebuie exersat respectul pentru celãlalt, spre a înþelege „îndelungata ucenicie a existenþei împreunã dar ºi împreunã, dar ºi în diferenþã” (ibidem). Calea spre celãlalt devine astfel „calea potenþãrii umanitãþii noastre ca rezultat al experienþei dramatice a omului care, neputându-se desprinde pe deplin de natura sa originarã biologicã - violentã, funciar egositã ºi intolerantã” (ibidem, p. 19), iar lumea capãtã un caracter umanizant în mãsura în care semeni  diferiþi se realizeazã împreunã (ibidem). Totuºi, în lume existã þãri bogate ºi þãri sãrace în care trãiesc semeni întru umanitate iar etica dobândeºte o trãsãturã socialã (p.20). În  acest cadru social se definesc „etica ºi cultura organizaþionalã care presupune un ansamblu de norme ale economiei de piaþã” (ibidem, p. 28). 

„Lumea contemporanã se confruntã cu probleme de o mare complexitate, multe dintre acestea neputând fi rezolvate din punct de vedere practic, fãrã apelul la dimensiunea moralã: alãturi de þãri dezvoltate sunt þãri în care oamenii mor de foame; pe lângã þãri cu stabilitate politicã sunt þãri în care luptele interne distrug mii de vieþi. De aici se poate vedea cã nu existã o lume a omului generic. Oamenii sunt diferiþi, cu probleme diferite. (IdemEtica in afaceri, op. cit.)

Este un domeniu de eticã aplicatã  prin care se stabileºte cã instituþiile sociale precum ºi mediile  de afaceri, politice, trebuie sã aibã o culturã eticã de naturã sã impunã un climat de corectitudine (Idem, Peripathetice, op. cit, pp. 34, 35). Aici comunicarea devine esenþialã pentru fundamentarea climatului corect, iar oamenii, aflaþi înterconectaþi în societatea cunoaºterii, este necesar sã coopereze la nivel organizaþional (ibidem, p. 39). Într-o lume a „intercomprehesiunii ºi a  comunicãrii” (ibidem, p. 41) eticul devine un „fundament al acþiunii sociale” (ibidem).

În societatea postmodernã tolerenþa „rãmâne fãrã dubiu una dintre marile provocãri ale exprimãrii umanului într-o lume dominatã de cãtre violenþã ºi nesiguranþã” (ibidem,p. 73). Trebuie evidenþiat cã toleranþa nu este: acord, relativism, indulgenþã ºi iubire de aproape (ibidem, pp.74,75). Violenþa este „cea care se opune toleranþei” (ibidem, p.76), iar atunci „critica violenþei  reprezintã un necesar exerciþiu teoretic ce trebuie sã prolifereze orice proiect umanist care îºi propune identificarea  unui posibil model cultural al educaþiei pentru toleranþã” (ibidem). Analiza aratã cã agresivitatea „dã naºtere unor fenomene de violenþã, ca manifestare a constrângerii fizice sau psihice a unor persoane cãtre altele, mai ales în condiþiile unei lipse de moralã, a unui primitivism al manifestãrilor emotiv impulsive” (ibidem, p.79). Rezultã cã totul aratã cã agresivitatea „aparþine naturii umane” (ibidem), iar  „transfomarea... sau netransformarea ei... în violenþã este o  problemã de educaþie” (ibidem). Problema este „cum tratãm fenomenul violenþei  astãzi” (ibidem, p. 80) ºi „este o naivitate a omului modern de a crede cã, devenind civilizat ºi civilizând ansamblul planetei, pune capãt barbariei ºi violenþei” (ibidem, p. 81).

În ansamblu, fenomenul agresivitãþii are legãturã cu "oraºul, respectiv cuvântul" (ibidem, p. 83) ajungând "la o sublimare, la o transformare a antropologiei rãzboiului contra tuturor" (ibidem, p.84). Oraºul constituie „un remediu împotriva dezordinii, impunând ordinea în exces” (ibidem, p.85), iar cuvântul  „serveºte.. pentru a disimula sau... justifica agresivitatea” (ibidem).

„Reperele unui proiect umanist al educaþiei pentru toleranþã” (ibidem, p. 88) se raporteazã la „o pedagogie socialã orientatã cãtre non-violenþã” (ibidem). Tolerarea se impune a fi un modus vivendi necesar în societate (ibidem, pp. 92, 93) iar toleranþa devine „o dimensiune pur umanã a   omului întreg” (ibidem, p.103).

Þelul eticii prospective este sã lãmureascã natura binelui vazutã, precum o „categorie centralã a eticii” (ibidem, p. 114), care nu poate fi cercetatã pe cale speculativã fãrã sã existe o „investigaþie prealabilã a vieþii reale, în toatã bogãþia ºi complexitatea ei” (ibidem). Binele se raporteazã la personalitatea moralã ca principala „dimensiune a structurii fiinþei umane” (ibidem, p. 117) ºi se aflã în strânsã legãturã cu „individ, individualitate, persoanã” (ibidem).

Noþiunea de om presupune „nu numai latura biologicã, ci ºi pe cea psihicã, în strânsã unitate”  (ibidem) iar cea de individ se referã la „natura umanã, ceea ce înseamnã natura care trebuie sã fie umanizatã...” (ibidem, pp. 117, 118). Calitatea fiinþei umane este datã de individualitate (ibidem, p.118) iar statutul de persoanã umanã este dat de relaþia cu celãlalt (ibidem). Culmea realizãrii umane este întruchipatã de personalitatea moralã care „nu trãieºte numai la nivelul înþelegerii raþionale a valorii morale... cât mai cu seamã la nivelul afectivitãþii ºi  voinþei” (ibidem, p. 119).

Realizarea pesonalitãþii morale constituie principala laturã a actului educativ (ibidem, p. 146) întrucât „face posibilã împlinirea umanului din noi la un  nivel ce vizeazã integritatea” (ibidem). De precizat cã în acest capitol se exemplificã drept modele, preocupãri educativ-etice româneºti cu privire la formarea conºtiinþei morale (ibidem, pp. 121-146) în scopul necesitãþii „de a nu unidimensionaliza actul formativ” (ibidem, p.146) ºi de a oferi, astfel, repere pentru ca orice educator sã devinã „preocupat de regãsirea valorilor morale în orice activitate instructiv-formativã desfãºuratã” (ibidem).

Gândirea eticã din ultimele douã decenii are drept caracteristicã „deplasarea accentuatã a discursului moral cãtre problematica responsabilitãþii” (ibidem, p. 147), iar „un scurt inventar al titlurilor din ultima perioadã demonstreazã cã mai mult de jumãtate se referã explicit la ideea de responsabilitate moralã” (ibidem, p. 148). În esenþã, responsabilitatea moralã este nedeterminatã întrucât „nu este atât o problemã cât mai cu seamã un rãspuns la o suitã de probleme; libertatea  este o problemã, conºtiinþa moralã, virtuþile morale, valorile de asemenea” (ibidem, p. 150). În termenii limbajului comun este legatã „de datoriile ºi obligaþiile ce îi revin individului în raport de o anumitã poziþie în societate, care... impune o anumitã manierã de a acþiona, rezonabilã ºi prudentã, adicã responsabilã” (ibidem).

Definiþia aratã cã responsabilitatea moralã este „o asumare demnã de cãtre o persoanã a actelor ºi a consecinþelor acestor acte comise intenþionat cât ºi faptul de a da socotealã în faþa propriei conºtiinþe de atitudinea personalã faþã de actele celorlalþi” (ibidem, p. 153). Responsabilitatea diferã de responsabilizare, care „se înscrie direct în sânul unei perspective intersubiective” (ibidem, p.155) care este manifestã „în chiar procesul instituirii unui rãspuns la celãlalt” (ibidem). Asumarea responsabilitãþii morale „înseamnã a-ºi asuma sarcina progresului social ºi moral fãrã a face rãu celuilalt” (ibidem, p. 137). Fenomenul responsabilitãþii este însã o „dimensine extrem de complexã a modului de a se manifesta a fiinþei umane” (ibidem, p. 160) ºi reprezintã o „condiþie a umanitãþii noastre” (ibidem, p. 172). Etica tradiþionalã este însã incapabilã „sã rãspundã gravitãþii ºi amplorii problemelor ridicate de puterile pe care omul le-a dobândit prin ºtiinþã ºi prin tehnicã” (ibidem, p.176). În acest context rolul responsabilitãþii morale este „de a þine mereu treazã o conºtiinþã îngrijoratã”  (ibidem) proiectatã mereu spre viitor (...)” (ibidem, p. 177).

Conºtinþa moralã are ultimul cuvânt în acest proces întrucât este „dorinþã cãtre perfecþiune” (ibidem, p. 181), iar existenþa libertãþii devine o interogaþie despre modul îndeplinirii responsabilitãþii faþã de celalalt” (ibidem).

Societatea  este necesar sã fie eticã ºi orientatã  spre viitor ºi atunci este nevoie de o abordare în termenii eticii prospective care „se referã la o nouã dimensiune a discursului teoretic de a nu se mai mulþumi doar cu reflexia asupra personalitãþii ci de a se apleca ºi asupra înþelegerii ºi descrierii unei lumi care nu este încã, dar ar putea fi” (ibidem, p. 28).

 

Comentarii cititori
sus

Adriana Mihaela Macsut

 

Excursus în înþelepciunea din Egiptul Antic

 

Maximele sapienþiale (de înþelepciune) din Egiptul Antic cuprind: „instrucþiuni ºi învãþãturi adresate de faraoni sau înalþi funcþionari regali fiilor lor, dispute ºi lamentaþii, inscripþii de tip biografic ºi onomastic” (cf. Ioseph, Fitzmayer, et.al, Introducere, comentariu la Sfânta Scripturã, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lãpuº, 2005,  p. 290.) 

Nu se poate vorbi efectiv de literaturã sapienþialã în Egiptul Vechi, ci doar de maxime care reflectã începutul unei gândiri analitice ºi armonioasã în Maat, evidenþiatã de literaturile sapienþiale (cf. Roland E. Murphy, Wisdom in OT, Anchor Bible Dictionary, CD-ROM Edition, New York, Doubleday, 1992, 1997). Caracteristicile maximelor sapienþiale egiptene pot fi rezumate în trei secþiuni:

- mitul care reprezintã lumea intuitivã a viziunii cosmostatice a realitãþii transcendentale ºi care se aplicã pentru explicarea componentelor experimentale;

- înþelepciune în abordare cosmodinamicã, referitoare la calea de urmat pentru omul care vrea sã se integreze în ordinea cosmicã;

-Maat, care este un concept complex, care înseamnã ordine, justiþie, adevãr, având rolul împlinirii ordinii creatoare. (cf. A. Ioseph Fitzmayer, Introducere, comentaiu la Sfânta Scripturãop. cit.,  pp. 290 - 292).

Înþelepciunea în Egiptul Antic este conþinutã intrinsec în conceptul de Maat care în traducere înseamnã lege, ordine (care prezintã similaritãþi cu conceptual mesopotamian Me) ºi astfel se poate preciza cã înþelepciunea: „este ordinea divinã în lume, în care fiinþa umanã trebuie sã se integreze (...) succesul în asemenea proces înseamnã prosperitate, cãderea înseamnã haos” (cf. Ovidiu Drimba, Istoria Culturii ºi Civilizaþiei, Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti, 1984, vol. I, p.155).

Maximele sapienþiale egiptene includ  reguli  pentru viaþã, fiind de cele mai multe ori: sfaturi ale taþilor pentru fii lor, îndrumãri despre modul de comportament al funcþionarilor ºi chiar al regilor. Regulile de viaþã expuse au un caracter utilitarist în sensul cã prezintã în mod succint urmãrile bune ºi rele ale unei fapte. Nu lipsesc nici îndemnurile de a face voia zeilor ºi de a respecta Maat. Orice faptã se raporteazã la Maat (din limba egipteanã veche se traduce prin lege, ordine) care constituieordinea socialã ºi cosmicã instituitã de voinþa divinitãþii.

Se pot evidenþia trei perioade care circumscriu literatura sapienþialã din vremea: Regatului Vechi, Regatului Mijlociu ºi Regatului Nou. Din vremea Regatului Vechi (dinastiile nr. III-VI, capitala fiind la Memphis) dateazã:

 - Instrucþiunile lui Herdedef, fiul lui Cheops, cãtre fiul sãu, în care autorul îºi sfãtuieºte fiul sã se pãzeascã de trufie, sã se cãsãtoreascã devreme, sã aibã copii, sã îºi cãlãuzeascã familia cu  iscusinþã ºi sã se pregãteascã pentru trecerea în Oraºul Morþilor (cf. [0]);

- Instrucþiunile lui Ptahotep, care sunt un fel de coduri de bune maniere la casa regalã, vorbindu-se astfel de comportamentul politicos faþã de doamne, respectarea divinitãþii ºi de  purtarea fãrã trufie (cf. [1]);

- Instrucþiunile unui ministru adresate fiului sãu, Kagemmi, sunt aproape la fel cu cele precedente dar care mai adaugã înfrânare la vorbã ºi mâncare, supunere faþã de legea divinã (cf. A. Ioseph  Fitzmayer,  Introducere,  comentariu la Sfânta Scripturã, op. cit., p.290).

Din perioada Regatului Mijlociu (dinastia  nr. VII-XIV, cu capitala la Teba) se detaºeazã:

- Instrucþiunile lui Merikare, care sunt scrise de cãtre Merikare, care se dã drept tatãl sãu (Kethi, dinastia nr. X) spre a-ºi justifica pretenþiile la tron ºi în care dincolo de pretenþiile dinastice existã ºi sfaturi pentru conducãtor, sã se  poarte cu dreptate faþã de toate clasele sociale;

-Instrucþiunile Regelui Amenetes cãtre fiul sãu Sesostris, unde destãinuie pericole care îi ameninþã  tronul ºi îl povãþuieºte sã nu aibã încredere în niciunul dintre supuºii lui (ibidem);

- Intrucþiunile lui Kethi, care laudã arta scribilor dar care criticã  toate celelalte profesiuni (cf. A. Ioseph  Fitzmayer, Introducere, comentariu la Sfânta Scripturã, op. cit., p. 290.).

Din vremea Regatului cel Nou (dinastia nr. XVIII-XXX) dateazã cele mai multe scrieri de înþelepciune:

- Intrucþiunile lui Ani, scrise la curtea lui Nefertari, care sunt  sfaturile unui bãtrân tatã cãtre   fiul sãu Konstep care este îndemnat sã respecte religia, pãrinþii, sã fie cinstit, sunt mai degrabã sfaturi adresate oamenilor obiºnuiþi ºi nu aritocracraþiei (ibidem);

- Instrucþiunile lui Amenemope, care reuneºte 300 de proverbe despre importanþa respectãrii cultului divin, necesitatatea unui comportament onest, moral, se recomandã moderaþia,  stãpânirea de sine (cf.[2] - se poate face o comparaþie cu Cartea Proverbelor 22,17; 23,14);

- Instrucþiunile lui Ankhsheshohq, un preot din Helipolis, cãtre fiul sãu, unde sacerdotul, închis pe nedrept, noteazã proverbe specifice înþelepciunii orientale (cf. A. Ioseph Fitzmayer,  Introducere, comentariu la Sfânta Scripturã, op. cit., p. 291 - de menþionat cã existã ipoteze care spun cã Moise ar fi fost preot la Heliopolis, cf. Jan Assmann, Moses the Egyptian: The Memory of Egypt in Western Monotheism, Edition: reprint, illustrated, University Press,  Garvard, 1997, p. 20);

- Papirusul lui Insinger care are  un  caracter religios profund, este un adevãrat tratat moral împãrþit pe capitole, bine structurat ºi elaborat din punct de vedere gramatical (ibidem) .    

Altã formã a literaturii sapienþiale o constituie lamentaþiile ºi disputele care se  dezvoltã în timpul Regatului Vechi ºi Regatului de Mijloc (se pot dezvolta paralelisme cu Cartea lui Iob). În acest sens se pot evidenþia:

- Plângerile lui Ipu-urunde un înþelept deplânge decãderea Regatului Vechi;

- Plângerile locuitorului Oazei Sãrii, adresate regelui Kheti al III-lea ºi referitoare la nedreptãþile sãvârºite de un funcþionar (existau ºi la vremea aceea funcþionari corupþi);

- Dialogul celui disperat, referitor la un om chinuit, învins de soartã ºi  care se gândeºte la sinucidere, sunt aici paralelisme cu Cartea lui Iob;

- Cântecul Harpitsului Orb, care are o temã asemãnãtoare cu scrierea anterioarã (ibidem pp.291-292)

Ultima formã a literaturii  sapienþiale egiptene o reprezintã inscripþiile biografice ºi onomastice care în acea vreme aveau o deosebitã importanþã. Pentru lumea Orientului Apropiat „a cunoaºte numele unei persoane însemna luarea ei în stãpânire” (mai multe amãnunte despre semnificaþia numelui în acea perioadã sunt tratate în cartea Vladimir Petercã, De la Abraham la Iosua, Institutul Teologic Romano-Catolic, Bucureºti, 1996, pp. 88-90, Vladimir Petercã este un specialist redutabil în literatura sapienþialã egipteanã).

Literatura sapienþialã din strãvechea þarã a Nilului include învãþãturi morale ºi lecþii practice de viaþã rezultate din experienþa societãþii, spre deosebire de experienþa înþelepciunii þinutului mesopotamian dintre Tibru ºi Eufrat, care pune accentul mai mult pe latura culticã (o prezentare mai detaliatã a temei se poate gãsi în Adriana Mihaela Macsut, Abordarea hermeneuticã a Literaturii Sapientiale din Egipt, Israel si Mesopotamia, tezã de licenþã, manuscris, 2009, Biblioteca Institutului Teologic Romano-Catolic Sfânta Tereza, Bucureºti).

Referinþe

[0] http://www.gutenberg.org/files/34408/34408-h/34408-h.htm

[1] http://www.humanistictexts.org/ptahhotep.htm 

[2] http://www.touregypt.net/instructionofamenemope.htm

 

Comentarii cititori
sus

ªtefan Grosu

 

Maat- norma normans în Egiptul antic

 

Pentru vechii egipteni, Maat este Legea naturalã ºi reprezintã o experienþã universalã a oricãrei fiinþe raþionale. Raþiunea intrinsecã prin care se confirmã legea naturalã rezultã din douã axiome: existenþa unui plan individual referitor la lume, care rezultã din caracterul veºnic al divinitãþii ºi verbul a acþiona, care implicã existenþa, adicã verbul a fi. Prima axiomã se referã la aspectul religios iar a doua vizeazã chestiunea ºtiinþificã.

Maat înseamnã, în traducere din egipteana veche: adevãr, lege, ordine. În sens mai profund,  reprezintã personificarea ºi întruchiparea pentru ordine, balanþa echilibrului ºi justiþia. Mai întruchipeazã: armonia, ce este drept, spre ce tind fiinþele dar ºi lucrurile care nu ar fi existat fãrã Maat. Fãrã Maat, Universul ar redeveni, ca la început, haos.

Exegetul german Von Raad a prezentat convergenþe între Maat ºi Torah, considerate matrice  generatoare de înþelepciune. (cf. Vladmir, Curs de Literaturã Sapienþialã, 2007, Master Exegezã   Biblicã ºi Hermeneuticã Creºtinã, note de curs, 2007)

Se mai pot face convergenþe între Maat ºi logos-ul grec (care înseamnã cuvânt, ºtiinþã, ordine) dar ºi cu logos-ul Întrupat din Evanghelia dupã Ioan (In 1). Datoritã existenþei Maat, egiptenii ºtiau cã Universul funcþioneazã în ordine la fel cum grecii ºtiau cã logosul dã ordinea lumii, spre  deosebire de Biblie, unde Dumnezeu creeazã lumea din nimic (cf. Genezã 1).

Dreptul ºi etica din punctul de vedere al Maat pot fi definite ca reflectãri ale voinþei ºi  permitivitãþii umane care implicã drepturi ºi obligaþii umane, funcþii ale dualismului legii umane. Maat este însã un concept care transcende dreptul ºi etica, în sens uman ºi care determinã ireductibil întregul univers: „Cum poate fi o floare falsã sau eticã? Este aºa cum este. Cum poate fi universul chemat etic, sau moral, drept sau greºit? Este simplu. Aceasta este Maat. (cf. Ion  Bitoleanu,  Introducere în istoria dreptului, Editura României de Mâine, Bucureºti, 2006, p. 59).

Maat reprezintã matricea cu trei factori: adevãr, justiþie ºi ordine. Acestã triadã axiologicã  este baza ordinii cosmice. De fapt, Maat este o chintesenþã între: concepþia eticã raportatã la comportamentul uman ºi ordinea cosmicã în sens divin. Se pot conceptualiza câteva aspecte esenþiale ale Maat:

- statul însuºi aparþinea lui Maat, faraonul ºi  zeii trebuiau sã þinã  cont de  dimensiunea cosmicã   a universului, aflat sub jurisdicþia Maat;

- viaþa politicã ºi administrativã Ja-Ti este în acord cu Maat;

- morala ºi valorile umane erau concentate în Maat adicã nu puteau exista fãrã  Maat;

- în dimensiunea socialã, Maat proteja þara ºi împiedeca pe cuceritori sã o invadeze, dar reflecta ºi dimensiunea caritativã;

- dimensiunea antropologicã este inclusã în Maat, în sensul cã Divinitatea a creat omul iar actul creator este determinat din punct de vedere ontologic de Maat;

- dimensiunea kemeticã în care viaþa, îmbãtrânirea, moartea sunt pãrþi ale procesului cosmic, iar credinþa în Maat duce la învingerea fricii de moarte ºi la integrarea în cosmos dupã moarte;

- frumuseþea Neteru care þine de armonia Maat;

- educaþia Omo trebuie orientatã spre ascultarea vocii Maat- MA-E-RU (a se consulta Cartea Egipteanã a Morþilor, Editura Herald, Bucureºti, 2007) 

Rezultã cã Maat este utilizatã spre a explica totul în societate egipteanã anticã, adicã e implicatã  în aspectele vietii: religioase, politice, sociale ºi juridice dar mai este calea creºterii spirituale pentru oamenii de atunci (a se consulta ªtefan Grosu, Maat ºi Tora – matrici hermeneutice de drept  religios, tezã de licenþã, 2009,  manuscris, Biblioteca Institutului Teologic Romano-Catolic Sfânta Tereza, Bucureºti). Morala egipteanã Maat, din care s-au dezvoltat mai târziu ºtiinþa juridicã ºi dreptul religios, reprezintã în acest sens o matrice determinatã de cãtre patru factori: x = Adevãr, y = Dreptate, w = Ordine, z = Justiþie.
Aceastã determinare rezultã din textul
Maat.

 

Comentarii cititori
sus

Ana Atodiresei Moisoiu

 

Repere statistice în psihologie

 

Motto: Gândirea statisticã va deveni într-o zi la fel de necesarã pentru un cetãþean eficient ca ºi abilitatea de a citi ºi a scrie”  H.G. Wells

Statistica reprezintã o modalitate de a descrie ºi a analiza lumea cu ajutorul numerelor. Astfel, ea se insereazã în viaþa noastrã mai mult decât ne-am imagina fiecare dintre noi. În acest sens, aproape toate informaþiile vehiculate abundã în cifre reflectând aspecte ale realitãþii economice, sociale, tehnologice, medicale, etc.

Psihologia nu face excepþie de la regula statisticã. Astfel, în psihologie, teoriile elaborate se bazeazã pe cercetãri, experimente ce presupun anumite evaluãri numerice, calitative, cantitative, supuse apoi unor proceduri de analizã statisticã. Deciziile luate în viaþã din planul personal cât ºi profesional ori social sunt anlizate din punct de vedere statistic. Prin statisticã se analizeazã datele în vederea obþinerii unor concluzii pe baza acestora.

În momentul apariþiei, a fost asociatã cu informaþiile necesare conducerii afacerii statului. Cuvântul statisticã provine din latinescul medieval status, care semnificã stare politicã.  Referitor la numele acestei discipline, în 1770, la Londra, baronul Bielfeld a publicat lucrarea The Elements of Universal Erudition,în care un capitol întreg este despre statisticã, definitã drept „ºtiinþa care ne învaþã care este organizarea politicã a tuturor statelor moderne ale lumii” (Von Jacob Friedirik Bielfield, The Elements of Universal Erudition,[1]). Odatã cu trecerea timpului, acest concept s-a dezvoltat, având un nivel teoretic ca ramurã a matematicii ºi o varietate de forme ce au fost aplicate în economie, medicinã, psihologie.

Psihologul german Ebbinghaus (1850-1909), cunoscut pentru cercetãrile sale asupra memoriei ºi pentru descoperirea a ceea ce numeºte curba învãþãrii,  într-un curs universitar de psihologie de la începutul secolului XX a fãcut urmãtoarea afirmaþie: „psihologia are un trecut îndelungat, dar o istorie scurtã”  (Hermann Ebbinghaus, Psychology: An elementary textbook, Arno Press, New York, 1978, [2]). De aici conchidem cã sunt douã modalitãþi de abordare a problematicii psihologiei umane: una neºtiinþificã sau mai exact spus preºtiinþificã, ale cãrei începuturi coincid cu începuturile civilizaþiei umane, ºi alta ºtiinþificã, având  un debut mai aproape de zilele noastre, mai exact odatã cu apariþia primului laborator de psihologie la Leipzig în 1879, fondat de  W.Wundt. Statistica este însã o metodã ºtiinþificã de abordare a psihologiei.

În lucrarea Statisticã pentru psihologie, Marian Popa descrie ºi asociazã utilizarea sistematicã a statisticii în psihologie cu începutul anilor '50, perioadã în care maºinile de calcul erau în era electromecanicã, cea mai mare problemã fiind efortul de calcul. De aici a apãrut nevoia stringentã de a se utiliza ºi învãþa formule de calcul, anumite proceduri ce aveau menirea sã simplifice pe cât posibil calculele matematice. Aceste proceduri erau destul de dificil de pus în practicã, deoarece necesitau atât timp cât ºi efort prelungit ºi ridicat, factori care scãdeau interesul pentru ceea ce se afla în spatele lor (cf. Marian Popa, Statisticã pentru psihologie, [3]).

Progresul tehnologic, în speþã apariþia pe scarã largã a calculatoarelor, apariþia programelor de prelucrãri statistice, au fãcut posibile trecerea în faza în care s-a pus accentul în mod deosebit pe înþelegerea raþionamentelor statistice. Deºi asocierea dintre psihologie ºi o ºtiinþã bazatã pe numere pare de neconceput la o primã vedere, statistica în mod cert a fost mereu prezentã în practica ºi cercetarea psihologicã.

Filozoful german Christian von Wolff (1679-1754) a fost un reprezentant al idealismului german. A sistematizat ºi popularizat raþionalismul lui Leibinz, principala sa operã fiind Logica sau cugetãrile naþionale despre puterile intelectului uman (1712). Este autorul care a folosit pentru prima datã termenul de psihologie într-un tratat de psihologie empiricã din anul 1732, doi ani mai târziu (1734) publicând un tratat de psihologie raþionalã. În opinia sa, filozofia trebuia sã fie supusã unor cerinþe de claritate ºi precizie care  pot fi obþinute atât prin intermediul matematicii cât ºi al raþionamentului. Aºa a introdus ideea unui domeniu matematic al psihologiei botezându-l  psihometrie. (cf.  Donald F. Lang, The Sinophilism of Christian Wolf (1679–1754), în  Journal of the History of Ideas (University of Pennsylvania Press, 1953)

Cercetãtorii Ernst Heinrich Weber (1795-1878) ºi Gustave Theodor Fechner (1801-1878) au adus contribuþii importante în domeniul psihofiziologiei. Au fãcut cercetãri despre senzaþii, a apãrut chiar ºi o lege care le poartã numele, lege care face legãtura dintre realitatea psihicã ºi cea fizicã. Francis Galton (1882-1911), fondatorul psihometriei ca ºtiinþã a mãsurãrii facultãþii mintale ºi al psihologiei diferenþiale, domeniu al psihologiei axat pe studiul diferenþei dintre oameni (cf. G. Allen, The measure of a Victorian polymath: Pulling together the strands of Francis Galton's legacy to modern biology, în Nature, 145(3), 2002, pp.19-20). În viziunea sa, diferenþele de însuºire a unor abilitãþi matematice, literare, diferenþiale de memorie pot fi supuse unei analize ºtiinþifice (ibidem). Creeazã conceptele de regresie ºi corelaþie, fiind autorul teoriei regresiei cãtre medie (ibidem). Se considerã a fi pionierul utilizãrii statistice în studiul diferenþelor umane ºi al ereditãþii inteligenþei (ibidem). A introdus utilizarea chestionarelor ºi al sondajelor pentru studiu la nivelul colectivitãþii umane (ibidem).

Karl Pearson (1857-1936) a fost un matematician englez, fondator al statisticii matematicii. În 1911 a fondat prima catedrã de statisticã matematicã la University College Londra. A contribuit la fundamentarea calculului de corelaþie, iar coeficientul de corelaþie pentru date cantitative este cunoscut sub numele sãu (a se consulta Karl Pearson, On the Criterion that a given System of Deviations from the Probable in the Case of a Correlated System of Variables is such that it can be reasonably supposed to have arisen from Random Sampling, în Philosophical Magazine Series 50(302), 1900, pp. 157-175). Este unul dintre promotorii analizei statistice riguroase în studiul comportamentului uman. A dezvoltat statistica neparametricã chi-pãtrat (ibidem).

Charles Edward Spearman (1863 -1945), elev a lui Wundt, cu un background neobiºnuit pentru un psiholog, fiind 15 ani ofiþer în armata britanicã, ºi-a dat demisia pentru a studia psihologia experimentalã. Este autorul conceptului de inteligenþã generalã. În perioada în care era student, a emis teoria bifactorialã a inteligenþei, care afirmã cã întreaga funcþionalitate mintalã este susþinutã de o aptitudine mintalã generalã, acompaniatã de aptitudini specifice pentru diferite categorii de sarcini (cf. General intelligence,  objectively determined and measured, în American Journal of Psychology, 15/1904,  201-293. Spearman a dezvoltat analiza factorialã prin care se pune în evidenþã gruparea variabilelor pe baza analizelor de corelaþie, utilizatã în numeroase alte domenii decât psihologia (ibidem). Este autorul indicelui de corelaþie pentru toate ordinalele care îi poartã numele (ibidem).

Raymond B. Cattell (1905-1988) psiholog anglo-american, a dezvoltat teoria inteligenþei a lui Spearman utilizând teste dar ºi o metodã creatã de el, de analizã factorialã care include ºi factori non-intelectuali în dezvoltarea inteligenþei (a se consulta Raymond B. Cattell, Personality: A systematic, theoretical, and factual study, McGraw Hill, New York, 1950). Cattell a fost susþinãtorul analizei factoriale în domeniul psihologiei ºi avea ferma convingere cã orice teorie trebuie sã rezulte din analiza datelor obþinute în cercetãrile empirice (ibidem). Acesta a fost un behaviorist, iar specific acestui curent este studierea comportamentului animal sau uman, dupã schema stimul-rãspuns, mai exact, dacã se cunoºtea stimulul, rãspunsul se deducea, dacã se  cunoºtea rãspunsul, stimulul era dedus.

Ronald Aylmer Fisher (1890-1962) a fost un geniu în statisticã, biolog ºi genetician evoluþionist (discipol darwinist), adept al eugeniei.  Interesul sãu intens pentru studiul erorilor a fãcut posibilã apropierea sa de statisticã. S-a remarcat ºi prin dezvoltarea adusã în domeniul analizei de varianþã, fiind una dintre cele mai utilizate proceduri în statistica psihologicã (pentru mai multe amãnunte a se consulta John Aldrich, R.A. Fisher and the making of maximum likelihood 1912–1922, în  Statistical Science 12 (3): 162–176, 1997)

În prezent, statistica este unul dintre instrumentele de bazã ale practicii psihologice. Este de la sine înþeleasã utilitatea testelor psihologice, ceea ce este de fapt parte din competenþa profesionalã a oricãrui psiholog.

Orice problemã pe care ºi-o pune un psiholog nu poate fi rezolvatã fãrã utilizarea unor proceduri statistice adecvate. Chiar ºi atunci când se dedicã unei activitãþi cu orientare puternic individualã, cum este psihoterapia, specialistul nu se poate dispensa de statisticã. Integrarea în mediul ºtiinþific profesional îl obligã pe orice psiholog sã utilizeze metode statistice proprii pentru elaborarea unor cercetãri valoroase cât ºi pentru sistematizarea ºi aprofundarea lecturilor din literatura de specialitate. În acest mod, psihologul devine un antrenor de performanþã numit  coach.

 

BIBLIOGRAFIE:

Aldrich, John,  R.A. Fisher and the making of maximum likelihood 1912–1922, în  Statistical Science 12 (3): 162–176, 1997

Allen G., The measure of a Victorian polymath: Pulling together the strands of Francis Galton's legacy to modern biology, în  Nature, 145(3), 2002.

Briefild, Jacob, Friedrik, von, The Elements of Universal Erudition, Printed by G. Scott, London, 1770. 

Caluschi, Mariana, Istoria psihologiei, suport de curs, 2004.

Cattell, Raymond. B.,  Personality: A systematic, theoretical, and factual study, McGraw Hill, New York, 1950.

Cohen, B.H.,   Explaining Psychological Statistics, 3rd Edition, Wiley, 2007.

Lang, Donald F., The Sinophilism of Christian Wolf {1679–1754). Journal of the History of Ideas (University ofPennsylvania Press, 1953.

Ebbinghaus, Hermann, Psychology: An elementary textbook, Arno Press, New York, 1978.

Howell, D., Statistical Methods for Psychology, International Edition,Wadsworth, 2009.

Pearson,  Karl, On the Criterion that a given System of Deviations from the Probable in the Case of a Correlated System of Variables is such that it can be reasonably supposed to have arisen from Random Sampling, în Philosophical Magazine Series  50 (302), 1900.

Popa, Marian, Statisticã pentru psihologie. Teorie ºi aplicaþii SPSS, Editura Polirom, Iaºi 2008, p. 15, pp. 19-20.

Popa, Marian,  Statisticã pentru psihologie

Spearman, Charles Edward, General intelligence,  objectively determined and measured, în  American Journal of Psychology, 15/1904,  201-293.

 

Note

[1] http://archive.org/details/elementsofuniver03bieluoft

[2] http://www.indiana.edu/~intell/ebbinghaus.shtml

[3] http://www.mpopa.ro/statistica_licenta/sem_1/St1_01_curs_introductiv.pdf

 

Comentarii cititori
sus

Simona Bratu

           

Dileme spirituale  în medicina de urgenþã

 

Medicina de urgenþã este o specialitate nouã în lume, ea se ocupã de pacienþi, indiferent de vârstã sau patologie, în primele ºase ore de la prezentarea în serviciul medical. Este cea mai polimorfã specialitate, fiindcã implicã medicul într-o gamã vastã de patologii, atât în pre-spital cât ºi în spital, confruntând-ul cu multe situaþii limitã.

„Medicina de urgenþã, în modul în care este practicatã în prezent, este o specialitate relativ nouã, apãrutã din dorinþa de a se promova acþiuni unitare, standardizate, protocolizate, la un nivel de profesionalism superior pentru pacienþii aflaþi în situaþii critice, în special, dar ºi pentru celelalte categorii de pacienþi clasificaþi drept urgenþe.”[1]

Un aspect delicat, întâlnit în medicina de urgenþã, este tratarea cazurilor grave, aflate deasupra resurselor terapeutice, al cãror final, inevitabil, este moartea. Moartea corespunde opririi oricãror funcþii vitale[2], cu întreruperea definitivã a activitãþii cerebrale, aºadar încetarea completã ºi definitivã a vieþii. Din punct de vedere medical, s-a impus în anii '70 sintagma de moarte cerebralã care este definitã în ansamnblu prin moartea creierului.

„Începând cu anii '70 s-a impus ideea potrivit cãreia moartea cerebralã - încetarea ireversibilã a funcþiilor cerebrale - ºi moartea biologicã, aºa cum este ea înþeleasã clasic - încetarea ireversibilã a funcþionãrii întregului organism -sunt acelaºi lucru, numai cã semnele tradiþionale de identificare, ºi anume cele cardio-pulmonare, încetarea bãtãilor inimii, încetarea respiraþiei, ar fi devenit irelevante prin susþinerea artificialã, respiratorie ºi cardio-vascularã. În acest fel, moartea cerebralã a fost conceptualizatã ca un sistem alternativ de evidenþe pentru acelaºi fenomen pe care îl identificau evidenþele tradiþionale, ca ºi cum moartea cerebralã ar  fi survenit oricum. Deºi definiþia cerebralã a morþii s-a impus în practicã ºi în legislaþie, la ora actualã fiind generalizatã în þãrile civilizate, ea a rãmas controversatã. La ora actualã existã trei teorii majore ale     validitãþii declarãrii morþii pe criterii cerebrale sau neurologice. Numite pe scurt: moartea întregului creier, moartea trunchiului cerebral ºi moartea creierului mare.”[3]

Moartea clinicã, sau  moartea aparentã, cu stop cardio-respirator ºi suspendarea conºtienþei, este o fazã iniþialã, care poate fi obiectul unei reanimãri cardio-respiratorii, deci potenþial reversibilã.

Coma depãºitã, corespunde opririi definitive a oricãrei activitãþi cerebrale, inclusiv a  respiraþiei spontane ºi cu electroencefalograma lipsitã de activitate decelabilã.

„Coma este o stare prelungitã de pierdere a conºtienþei. În timpul comei, o persoanã este neresponsivã la mediul sãu. În cazul comei, persoana este în viaþã ºi aratã ca ºi cum ar dormi profund. Totuºi, spre deosebire de un somn adânc, persoana nu poate fi trezitã indiferent de stimuli, nici chiar de cãtre cei dureroºi.”[4]

Medicul de urgenþã trebuie sã cunoascã ºi sã urmeze un protocol clar ºi, în situaþia morþii, sã tenteze manevre de resuscitare doar în cazurile cu ºanse ºi sã se comporte cu siguranþã ºi empatie dacã nu mai sunt justificate încercãri de readucere la viaþã.

Implicarea urgentistului este maximã în situaþia morþii clinice, fiindcã poate readuce cazul la viaþã. Un  studiu efectuat pe cazurile de stop cardio-respirator, în cadrul UPU (Unitate Primiri Urgenþe) -SMURD (Seviciul Mobil de Urgenþã, Reanimare ºi Descarcerare) Târgu-Mureº ºi prezenat pe larg în lucrarea mea de doctorat, aratã o ratã de resuscitare imediatã de aproximativ 40%, din pãcate, rezultatele tardive sunt mai triste, doar 4% pãrãsesc spitalul, în viaþã. Acest lucru se explicã prin faptul cã resuscitarea, fãrã sechele, este posibilã în primele 6-10 minute, peste acest interval se produce encefalopatia hipoxicã, cu leziuni cerebrale incompatibile cu viaþa. Atitudinea medicului faþã de deces, nu are voie sã fie incertã, nesigurã ºi ezitantã.[5]

Interesul ºtiinþific pentru cauza morþii este un aspect important, necropsia putând aduce date importante în progresul medical. În acest caz interesul este faþã de cadavru sau anumite organe privite ca piese anatomopatologice, fãrã identitate ºi inerent depersonalizate.

Perioada care precede trecerea de la viaþã spre moarte are nevoie de asistenþã. Chiar dacã nu mai sunt tratamente eficace, care sa împiedice sfârºitul, ramân încã multe de fãcut pe plan psihologic, moral, ºi acestea intrã în competenþa ºi în îndatoririle medicului.

„Când, din punct de vedere terapeutic, nu se mai poate interveni cu adevãrat pentru stoparea bolii sau regresia ei, medicina are încã resurse de folosit ºi de aceea are obligaþia sã recurgã la acestea, în limita posibilitãþilor, nu ca un act ce urmãreºte vindecarea ºi prelungirea vieþii sale.”[6]     

Atitudinea faþã de moarte este de ordin strict personal, în funcþie de concepþia fiecãruia despre lume. Medicul are ºansa sã treaca dincolo de acceptarea ei, ca om obiºnuit, supus destinului biologic ºi sã i se opunã, sã o nege, sã  lupte pentru a o amâna cât mai mult posibil. Existã medici care au dificultãþi în a accepta moartea bolnavilor, doresc sã controleze, sã învingã sau sã nege moartea. Nu este o atitudine normalã, medicul trebuie sã accepte ideea de moarte, sã nu o perceapã ca pe un eºec dureros, ca pe o deprofesionalizare sau incompetenþã. Acest lucru este realizabil dacã este convins cã a fãcut pentru pacient tot ceea ce omeneºte ºi medical a fost posibil. Cazurile de traumã grave, cancerul, bolile cronice ajunse în stadiu terminal, au, din pãcate, în ciuda eforturilor medicale, acelaºi final. Totuºi, în aceste cazuri medicul poate apela la:

- tratamente normale, prin care se înþelege „alimentaþia ºi hidratarea (artificialã sau nu), aspirarea secreþiilor bronhiale, curãþarea escarelor ulcerate“[7] ºi

-tratamente paleative  prin care se înþeleg acele mijloace medicale care au drept scop diminuarea durerii, adicã „acele îngrijiri oferite pacienþilor cu boli incurabile, mai mult orientate spre controlul simptomelor decât spre patologia de bazã, prin aplicarea procedurilor care sã-i permitã pacientului o calitate mai bunã a  vieþii’’.[8]

Un aspect contemporan este cel al tendinþei oamenilor de  a îndepãrta moartea din familie, de a o izola ºi a o muta în instituþiile medicale sau medico-sociale adicã secularizarea  morþii. Omul nu mai moare în familie ci în unitãþi medicale care nu pot sã fie un cadru natural pentru deces, deºi firesc ar fi ca moartea sã survinã acolo unde muribundul a trãit, alãturi de fiinþe care îi sunt scumpe, a cãror prezenþã ºi solicitudine sunt resimþite de el ca o împãcare sau uºurare. Medicul de urgenþã este de multe ori solicitat sã preia de la domiciliu pacienþi în fazã terminalã, constrâns sã tenteze manevre de resuscitare la insistenþele familiei, sau sã fie vehement combãtut dacã  încearcã sã explice care ar fi conduita normalã de urmat. În parte se datoreazã faptului cã familia unui pacient grav nu este întotdeauna informatã despre amplitudinea ºi consecinþele bolii, sau nu doreºte sã accepte realitatea. Moartea a devenit un tabu: „el nu trebuie rostit în public”[9].

„Exigenþa conduitei de sãnãtate, susþinutã de cererea unei bunãstãri individuale ºi sociale, determinã o aglomerare a spitalelor ºi... o depersonalizare a asistenþei sanitare, conducând la izolarea muribundului în saloane; toate acestea determinã o dificultate realã pentru personalul de asistenþã medicalã de a trece de la o simplã asistenþã tehnicã la o asistenþã umanã.”[10]  

Omul are „dreptul de muri cu totalã seninãtate, cu demnitate umanã ºi creºtinã“[11] iar medicul  are „din punct de vedere deontologic ºi etic, nu doar sã administreze tratamente bolnavului ci sã-l asiste pe muribund”[12]. Respectarea criteriilor internaþionale, prevãzute în ghidurile de specialitate, denumite ºi criterii de Do not resuscitate sunt elementele de bazã în luarea deciziei    de resuscitare.

De fiecare datã când se dezbate rolul medicului faþã de pacienþi, gândul ajunge la Jurãmântul lui Hipocrate, crezul spiritual din medicinã, elaborat probabil din anul 400 î.C. ºi care este semnat de medici, dentiºti ºi veterinari înainte de a începe profesia. Este crezul spiritual care trebuie sã anime orice acþiune din medicinã. 

„Afirm cu jurãmânt prin Apollo, medic, ºi prin Esculap, prin Igiea ºi prin Panacea - ºi sã fie martori toþi zeii ºi zeiþele - cã atât cât îmi vor permite forþele mele ºi gândirea mea, voi îndeplini acest jurãmânt al meu pe care-l promit aici în scris. Voi considera ca tatã pe cel care m-a iniþiat ºi mi-a fost maestru în aceastã artã, ºi cu recunoºtinþã îl voi asista ºi-i voi furniza tot ceea ce poate sã-i trebuiascã pentru hranã ºi pentru necesitãþile vieþii; îi voi considera ca fraþi ai mei pe fiii sãi ºi, dacã ei vor vrea sã înveþe aceastã artã, îi voi învãþa fãrã platã ºi fãrã obligaþii scrise, ºi-i voi face pãrtaºi de lecþiile ºi explicaþiile mele despre toatã aceastã disciplin, atât pe copiii mei cât ºi pe cei ai maestrului meu, ºi tot aºa pe discipolii care au jurat cã vor sã se dedice acestei profesii, ºi pe nimeni altul în afarã de ei. Voi prescrie bolnavilor dieta corespunzãtoare care sã li se potriveascã atât cât îmi va fi permis de cunoºtinþele mele, ºi-i voi apãra de orice lucru nedrept ºi dãunãtor. Niciodatã, miºcat de insistenþele grijulii ale cuiva, nu voi turna pe ascuns medicamente letale nici nu voi comite vreodatã lucruri de felul acesta. Pentru acelaºi motiv nu voi sugera niciodatã vreunei femei prescrieri care s-o poatã face sã avorteze, ci voi pãstra castã ºi curatã de orice delict fie viaþa mea, fie arta mea. Nu voi opera bolnavii de calculi lãsând aceastã misiune experþilor în acea artã. În orice casã voi intra, mã voi îngriji numai de sãnãtatea bolnavilor, alungând orice suspiciune de nedreptate ºi de corupþie, ºi mai ales de dorinþa de relaþii ilicite cu femei sau cu bãrbaþi atât liberi cât ºi sclavi. Tot ceea ce în timpul îngrijirii ºi chiar în afara ei voi vedea ºi voi asculta cu privire la viaþa obiºnuitã a persoanelor ºi care nu va trebui sã fie divulgat, voi þine secret ca lucru sacru. Fie ca eu sã pot, dacã voi fi respectat cu toatã scrupulozitatea acest jurãmânt al meu fãrã a-l cãlca niciodatã, sã trãiesc îndelung ºi fericit în stima deplinã a tuturor, ºi sã adun roade îmbelºugate artei mele. Dacã în schimb îl voi încãlca ºi voi fi sperjur, fie ca sã mi se întâmple tot contrariul.“[13]

Citind jurãmântul, se observã cã zeii sunt invocaþi nu în vederea ajutorului, ci ca mãrturie a caracterului solemn conferit promisiunii. Medicina nu este o profesie asemãnãtoare cu altele, ci reprezintã o artã pecetluitã de o legãturã sacrã. A transmite aceste învãþãturi înseamnã a indica un mod de a fi ºi un stil de viaþã. Aceastã concepþie despre  medicinã explicã faptul cã nu poate fi redusã la statutul de profesie, ci trebuie sã fie ridicatã la nivel de vocaþie. Etica medicalã stã la baza acestui vechi jurãmânt: apãrarea vieþii fizice, respectarea secretului profesional, autonomia pacientului, sunt principii fundamentale care aratã un evident caracter semnificativ social, moral ºi spiritual.

 

Bibliografie

 

Curs asistenþã medicalã de urgenþã,  SMURD Târgu Mureº.

Declaraþie asupra Eutanasiei, Sydney, 1968

Dex on line,

http://www.webdex.ro/online/dictionarul_explicativ_al_limbii_romane_dex98/moarte.

Dictionar medical on line, http://www.sfatulmedicului.ro/Neuropatii/coma_4943

Hippocrates,  Studies in ancient medicines, Leiden  Boston, Brill, 2005.

Moldovan, Sebastian, Putem accepta definiþia cerebralã a morþii?,

http://www.crestinortodox.ro/sanatate-stiinta/putem-accepta-definitia-cerebrala-mortii-72687.html.

 Pollard, Brian, The Chalenge of Eutanasia, Little Hill Press,  Bedford, 1984.

Sgreccia, Ellio; Victor Tambone,  Manual de bioeticã, Arhiepiscopia Romano-Catolicã de Bucureºti,  2001.

Vasioiu, Rãzvan,  Serviciul de ambulanta - Medicina de urgenþã,

http://www.cdt-babes.ro/articole/medicina_urgenta.php.

 

Note

 

[1] Rãzvan Vasioiu, Serviciul de ambulanta - Medicina de urgentahttp://www.cdt-babes.ro/articole/medicina_urgenta.php

[3] Sebastian  Moldovan,  Putem accepta definiþia cerebralã a morþii?, http://www.crestinortodox.ro/sanatate-stiinta/putem-accepta-definitia-cerebrala-mortii-72687.html

[4] Dictionar medical on line, http://www.sfatulmedicului.ro/Neuropatii/coma_4943

[5] Protocolul în acest caz este prezentat în Curs asistenþã medicalã de urgenþã,  SMURD Târgu Mureº.

[6] Elio  Sgreccia, Victor TamboneManual de bioeticã, Arhiepiscopia Romano-Catolicã de Bucureºti,  2001, p. 292.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9]  Ibidem.

[10] Brian  Pollard, The Chalenge of Eutanasia, Little Hill Press Bedford, 1984, p. 53.

[11] Declaraþie asupra Eutanasiei, , Sydney, 1968.

[12] Elio Sgreccia, Victor Tambone,  Manual de bioeticã, op. cit.

[13] Hippocrates,  Studies in ancient medicines, Leiden,Boston: Brill, 2005.

 

Comentarii cititori
sus

Dan Nãstasie

 

Arta de a copia la examene

 

Dacã ºi-ar propune cineva sã analizeze ºi sã publice rezultatele unui studiu despre istoria copiatului la examene, rezultatele ar umple numeroase tomuri de o grosime ºi greutate respectabile, comparabile ca volum cu toate cãrþile scrise despre, sã zicem, Dracula, Vlad Dracul ºi Vlad Þepeº, la un loc. Comparaþia nu e întâmplãtoare, copiatul ºi trasul în þeapã având, desigur, elemente comune.

Copiatul, cât ºi plagiarismul, forma sa modificatã genetic, par sã fie la fel de populare în societatea românescã precum sãrbãtorile naþionale. Copiatul pare sã fie rãspândit la toate nivelele societãþii, sã aibã reprezentanþi de toate orientãrile sexuale ºi toate categoriile de vârstã. E una din puþinele zone în care diferenþele religioase, rasismul, misoginismul sau naþionalismul au fost eliminate cu succes. Putem presupune cã ideea copiatului la examene a apãrut odatã cu examenele, dar evidenþele istorice sunt sãrace. Premergãtor comunismului, copiatul a fost folosit în mod sigur la multiplicarea prin scrierea de mânã a documentelor, înainte de inventarea tiparului, dar numai contextul mucegãit ºi total corupt al acelei societãþi a creat lumina sub care parazitul social a înflorit ºi proliferat. Copiatul presupune iniþiativã, curaj ºi imaginaþie, în consecinþã e preferat de persoane sofisticate cãrora le place riscul, acþiunea ºi eficienþa ºi le displace doar... învãþatul. Într-o evaluare obiectivã, portretul robot al celui ce copiazã reprezintã un intelectual care iubeºte succesul ºi care e dispus sã accepte ruºinea de a fi prins în locul eºecului banal. Un adevãrat alpinist care preferã sã riºte abordarea unei cãi abrupte, neortodoxe, care-l va duce mai repede pe vârful muntelui, decât poteca marcatã, folositã ºi de turma de oi.

Nu aº vrea sã fiu nedrept ºi sã-i jignesc pe idioþi, pentru cã, cu toata onestitatea, curajul lor vecin cu inconºtienþa e remarcabil fiindcã ºi ei încearcã sã copieze. În general însa, ei sunt acei guinee pigs sacrificaþi ºi uitaþi pe tãrîmul progresului, adica cei prinºi copiind. Pentru cã sunt pedepsiþi, persecutaþi ºi ostracizaþi, rolul lor e adesea neapreciat, deºi contribuþia lor în experimentarea noilor metode ºi revizuirea celor vechi e incontestabilã. Eºecul face parte din teoria copierii ºi cei prinºi ºi cãzuþi victime, ar merita propriile lor memoriale, ca ºi soldatul necunoscut, mai ales cã unii dintre ei nu-ºi învaþã lecþia ºi persevereazã.

Din aceasta grupã l-aº aminti pe colegul meu de facultate, Nicki, car,e fiind prins copiind, a pierdut anul ºi pentru a doua oarã consecutiv ajunsese la re-examinare, toamna, târziu.  Situaþia era criticã pentru cã Nicki folosise metodele contemporane de copiat, fusese prins datoritã neglijenþei prin care le-a abordat ºi avea deja o reputaþie negativã în domeniu. La  examene, profesorii îl fixau cu privirea ca pe o copertã de Play Boy ºi pãrea o situaþie fãrã ieºire. Nicki mi-a cerut sfatul, cãutând o soluþie sã promoveze examenul. Am epuizat împreunã toate posibilitãþile care includeau mitã, pile, relaþii, cunoºtiinþe ºi, prin eliminare, a devenit evident cã singura opþiune rãmasã era... sã înveþe pentru urmãtorul examen. O asemenea soluþie extremã suna exact ca ultima metodã a lui Swift de a stinge o lumânare, din studiul sãu complex, Sfaturi pentru servitori, adicã suflând în ea... Dupã reacþia iniþialã, de neîncredere, Nicki mi-a urmat sfatul, a învãþat, a trecut examenul, clasa ºi a absolvit în final facultatea. Mai târziu a emigrat înCanada.

Adevãraþii profesioniºti ai copierii, prin practicã sau vocaþie, nu se încurcã în detalii ºi nu sunt prinºi. Laurenþiu a absolvit facultatea folosind cu consecvenþã o singurã metodã, cea a  fiþuicile acordeon, al cãror design, construcþie ºi editare le-a adus la stadiul de artã. Adevãrate piese de Origami, fiþuicile lui ar trebui pãstrate într-un muzeu al copiatului, când acesta va fi creat în Casa Poporului. Confecþionarea copiuþelor perfecte însa cerea multã rãbdare ºi mult timp, probabil cã mai mult decât ar fi fost necesar pentru memorarea acelor cursuri. De aceea l-am întrebat ºi pe Laurenþiu de ce e atât de dedicat idealului de a copia. Rãspunsul lui a oscilat între stupiditatea materiilor care trebuiau sã fie memorate, ºi a trebuit sã fiu de acord cu el, preþul inflaþionist de a trece examenele prin mituirea profesorilor (secretarul de partid pe facultate ne spunea cam în aceiaºi perioadã cã puºca lui a început sã tragã cu douã cartuºe, anunþând ‘codificat’ cã tradiþionalul cartuº de þigãri Kent, care era preþul unui examen de semestru, a devenit insuficient) dar ºi dorinþa de a obþine note bune pe care sã le poatã arãta cu mândrie copiilor lui... toate motivaþii serioase. Deºi copiatul profesionist presupune curaj, maturitate ºi experienþã, ideea ºi tentaþia într-o formã embrionarã apar în viaþa elevilor de liceu odatã cu primele extemporale ºi teze, în forma simpla a privitului peste umãr la lucrarea vecinului. E o metodã nesigurã ºi aproximativã, care creeazã confuzii inevitabile, uneori comice: entropie - empatie - atrofie; USSR- USLA -USA, etc. De aceea elevii preferã sã copieze în mod pasiv, mai ales temele pentru acasã, un fel de simulator ºi o fazã pregãtitoare, ca mersul pe tricicletã. Bicicliºtii ºi cei mai buni la copiat la nivel de liceu, nu sunt adolescenþii, ci profesorii. De aceea tot ei sunt cei mai buni supraveghetori la examene. Acrobaþi, capabili sã pedaleze pe o singurã roatã ºi capabili sã înlocuiascã prin magie lucrãri de admitere de calitate inferioarã, sunt ca la vârful unui lanþ biologic, carnivorii cei mai dotaþi, directorii.

Aproape întodeauna când profesorii din toatã þara se prezintã la examenele de grade didactice, existã un voluntar, cu bune calitãþi de lider, care face o colectã de fonduri pentru cadouri pentru profesori ºi supraveghetori. Nu conteazã dacã ai învãþat toatã vara, contribuþia fiecãruia e necesarã ca o dovadã a spiritului de echipã. Cadourile oferite la începutul examenelor au un efect anestezic asupra supraveghetorilor a cãror vigilenþã este invers proporþionalã cu mãrimea lor. Atenþia acestora se diminueazã ca o luminã reglabilã, în general angajându-se în discuþii personale pasionate ºi atractive. Cum nu le pasã dacã sunt auziþi, mi-e greu sã mã concentrez, pentru cã subiectele lor pot fi foarte interesante, cum ar fi sex universitar sau nepotism academic. Personal am tendinþa sã intervin în discuþia lor pasionatã dar acesta e contextul care-i alege pe amatori de profesioniºtii copiatului. E momentul în care cãrþile se deschid ºi profesorii care n-au avut timp de învãtat din cauza cãlãtoriilor lor profesionale peste hotare, transferã informaþia din carte pe lucrarea de grad cu acurateþea unui Xerox. Avantajul e clar de partea celor cu fiþuici, care pot folosi fãrã fricã o lupã, dacã scrisul e prea mic. La afiºarea rezultatelor, directori, ºefi de catedrã, simpli profesori se înghesuie cu nerãbdare ºi emoþie ca sã-ºi vadã media finala, directorul care a copiat sperând sã obþinã o notã mai bunã decât subalternul lui care a copiat, din purã mândrie profesionalã.

Talentul în confecþionarea fiþuicilor ar pãrea sã fie cea mai importantã calitate a celui care copiazã. S-ar putea deci crede cã procesul în sine de transcriere  de pe fiþuicã pe lucrare e floare la ureche. Practica a dovedit cã ºi cu cele mai bune fiþuici, confecþionate de specialiºti, fãrã noþiuni elementare de scriere ºi citire, procesul va eºua. Cu alte cuvinte, când cel care copiazã e semi-analfabet ºi trebuie sã intre la facultatea de ºtiinþe economice, pentru cã e fotbalist, e nevoie de o echipã întreagã de experþi care sã asigure succesul operaþiei. Pe la sfârºitul anilor '80 eram unul dintre supraveghetori, pentru examenele de admitere într-una din sãlile universitãþii. Era o salã deosebit de mare, numãrul celor înscriºi la secþia economicã fiind un record. Economia þãrii era un dezastru, aºa cã interesul pentru studii economice putea fi interpretat ca o dovadã de patriotism. În mod clar însã unii dintre participanþi erau acolo mai mult din curiozitate, înscrierea la examen fiind mai ieftinã decât preþul unui bilet de film. Tânãrul coCOº gHe mi-a atras atenþia dupã ce m-am împiedicat de piciorele lui, pentru cã în mod clar nu era familiar cu statul în bancã. Dupã repoziþionare în limitele bãncii, mi-a mãrturisit cã e fotbalist ºi, într-adevãr, nu se simte în mediul lui. Motivul pentru care se afla acolo era cã nu putea juca pentru clubul de fotbal al Universitãþii dacã nu devenea student. Pãrea grãbit ºi se tot uita la ceas de parcã îi era teamã cã meciul va începe înainte de intrarea lui la facultate. Deºi îºi scrisese numele pe lucrare amestecând majuscule ºi litere mici, fotbalistul emana un optimism sãnãtos, nejustificat, dupã pãrerea mea. Îmi imaginam deja lucrarea lui ca pe un document hieroglific a cãrui descifrare nu ar fi putut sã se bazeze nici pe folosirea maºinii Enigma ºi nici a Rosettei Stone. Dupã ce colþul lucrãrilor a fost îndoit de douã ori, o jumãtate de etichetã, cu lipici cu gust de cearã din ureche, a fost folositã pentru sigilarea lucrãrii. Probabil cã era chiar cearã din ureche pentrã cã uneori era nevoie de douã sau trei etichete... O liniºte ciudatã a învãluit întreaga clãdire ºi emoþia plutea în atmosferã, aproape materialã. În acelaºi timp coCoº se uita pe sub bancã, încercând sã-ºi gãseascã pixul care se rostogolise într-un colþ inaccesibil. Brusc, secretara cu ºtampila a intrat cu aerul ei imperial ºi a început sã o aplice pe fiecare lucrare, cu siguranþã patricianã sau poate matricianã. Asistenta secretarei purta cutia metalicã cu rezerva de cernealã ca pe un trofeu. Cerneala avea o culoare ciudatã ºi un miros ºi mai ciudat. Era de fapt un înlocuitor de cernelã, vândut în unele magazine ale regimului comunist ºi ca înlocuitor de cafea. Cam tot atunci au sosit ºi subiectele aduse de doi reprezentanþi cu ecusoane de culoare albastrã, pe care scria COMISIA. Plicul a fost înmânat cu solemnitate supraveghetorului ºef, care l-a pasat adjunctului sãu. Acesta l-a deschis solemn ºi a început sã citeascã cu voce tare. Întors cu spatele la clasã, a început sã transcrie subiectele pe tablã. Scârþâitul cretei, aplicarea ºtampilelor ºi citirea monotonã a subiectelor se bruiau reciproc într-o cacofonie perfectã. Uºa s-a deschis din nou, energic, ºi un personaj cu un ecuson roºu, pe care scria CONTROL, purtând o servietã de piele, ºi-a fãcut apariþia. Era greu sã te concentrezi, cu tot traficul respectiv ºi coCoº avea o privire meditativã ca înainte de executarea unui penaltyL-am salutat pe profesorul CONTROL, era unul din membrii catedrei de sport, simpatizat de toatã lumea. Mi-a rãspuns distrat, preocupat sã scruteze sala cu o privire severã. Mi s-a pãrut cã privirea i-a întârziat pe faþa preocupatã a lui coCoº, care pãrea cã se gândeºte sã ºuteze în colþul din dreapta, sus. Cu o expresie înfuriatã, CONTROL a început sã se plimbe în sus ºi în jos pe culoarele dintre bãnci, cu paºi sacadaþi ºi hotãrîþi.  Scrutza cu atenþie faþa fiecãrui candidat de parcã ar fi vãzut un infractor în fiecare dintre ei. Noi, supraveghetorii, pãºeam înapoi timid ca sã-l lãsãm sã controleze... intimidaþi de ecusonul roºu. Trecând prin dreptul meu, mi-a aruncat o frazã care m-a surprins: „Ai grijã sã taci, indiferent ce vei vedea cã se întâmplã”... N-am apucat sã reacþionez sau sã rãspund, pentru cã în momentul urmãtor, COTROL se rãþoia la coCOº, de picioarele cãruia se împiedicase. CoCoº pãrea sã fi rãspuns cu un ton care l-a înfuriat pe CONTROL pentru cã acesta ºi-a trântit servieta pe banca lui, adresându-i-se tot mai violent. Servieta s-a deschis ºi o parte din conþinut s-a revãrsat afarã. Roºu de furie, COTROL a început sã adune hârtiile rãsfirate ºi le-a pus la loc în servietã. Lucrarea lui coCoº a fost inclusã din greºealã în teancul de documente. gHe a protestat ºi CONTROL a rãsfoit hârtiile pânã a gãsit lucrarea pe care i-a restituit-o. E de fapt lucrarea prin care coCOº a marcat penalty-ul ºi a intrat la faculate. Teza lui virginã a fost substituitã. CONTROL a mai pufãit puþin, simulând furia, ºi a pãrãsit sala dupã ce a mai înlocuit vreo douã lucrãri.

Acesta poate fi numit stilul deschis, onest ºi fãrã pretenþii. Profesorul de sport nu a încercat sã mã convingã cã e incoruptibil ºi onest. Era o rotiþã a mecansimului comunist care era defect din momentul în care a fost proiectat. N-am avut nici ceea mai micã intenþie sã intervin în apãrarea unui sistem stupid. Pânã ºi coCOº era o victimã, visul lui nefiind sã intre la ISE prin fraudã, ci sã joace fotbal. O mânã spalã pe alta, doua minciuni dau un adevãr, compromisurile ºi minciunile aveau un rol aparent benefic, punind sistemul în miºcare sau cel puþin dându-i o aparenþã de normalitate. Diminuarea oricãror standarde morale înlocuind ideea de corectitudine sau justiþie cu ideea de „a te descurca“ era deja o boalã cronicã a societãþii pentru care nu exista un remediu.

Culmea imposturii aparþine însã celor care pozau ca incoruptibili ce nu pot fi cumpãraþi cu un pachet de þigãri sau de cafea, dar asta numai pentru ãa nu se încurcau cu preþuri în detaliu ci doar en gross. Acei Dr Jekyll and Mr Hyde care îºi creeaza o reþea de protejaþi, profesori corectori, secretare, într-un cerc limitat, ºi folosesc intimidarea ca sã-i înºele pe toþi ceilalþi. Construind o faþadã personalã curatã, profesionalã ºi moralã, era cea mai bunã metodã de a înlãtura suspiciunea, cea mai reuºitã cacialma. Era nevoie doar de foarte multã vopsea ºi calitãþi de actor. Cutia Pandorei era deschisã în spatele cortinei de carton unde corupþia era cultivatã ca într-o serã protejatã de public. Pedalând, figurativ, ca un magician, pe o singura roatã, directorul Tricoi a creat un sistem impenetrabil prin care înlocuia tezele celor ce plãtiserã suficientã mitã pentru promovarea oricãrui examen în ºcoala lui. Pentru ca totul sã meargã fãrã eroare, sistemul oficial era aplicat ad litteram. Aparenþele erau pãstrate pânã la alinierea în ordine alfabeticã a candidaþilor, lãsând libere bâncile absenþilor. Organizarea era impecabilã ºi, de fapt, asta era cheia prin care directorul manipula examenele. Odatã ce listele claselor erau dactilografiate, o secretarã fãcea un mic semn discret în dreptul numelor celor selectaþi. În timpul examenului, una din sarcinile directorului era sã semneze fiecare lucrare înainte de a fi ºtampilatã. Odatã intrat în clasã, Tricoi arunca o scurtã privire pe listã ºi identifica poziþia ‘pilelor’ lui, comparând lista cu alinierea bãncilor din clasã. Semnãtura lui elegantã avea o coadã care devia într-un arc uºor spre stânga pe toate tezele candidaþilor. Uneori deviaþia era însã imperceptibilã, ºi codiþa pãrea o linie dreaptã. Acea micã extensie a semnãturii era semnul prin care Tricoi  marca distinct lucrãrile pilelor lui. Semnând anual sute de lucrãri, cele douã semnãturi erau identice pentru necunoscãtori, dar diferite pentru secretara personalã a directorului. La sfârºitul examenului, lucrãrile erau colectate în biroul secretarei. Urma o pauzã pânã la venirea corectorilor. Pauza era doar pentru fraieri, secretara muta toate lucrãrile în biroul directorului, unde le extrãgea din pachet pe cele cu semnãtura modificatã. Magia continua apoi prin reintroducerea în pachet a lucrãrilor contrafãcute, adicã deja completate. Sigur cã ele nu apãreau din eter, ci fuseserã confecþionate de unii dintre membrii echipei de corectori, imediat dupã deschiderea subiectelor. Ne putem imagina cu umor situaþia în care unuii dintre corectori urmau sã evalueze chiar lucrãrile scrise de ei. Erau oare suficient de generoºi? Cu mici variaþiuni, sistemul a funcþionat ani mulþi, cu bani ºi mai mulþi, daca nu cumva e aplicat ºi acum. Ca întotdeauna, lucrul în echipã e mai eficient ºi rezultatele sunt evidente.

Analiza de faþã, a fenomenului copierii, e doar o încercare timidã de a verifica temperatura oceanului cu degetul. Fiind degetul meu, am menþionat doar situaþii pe care le-am cunoscut la prima mânã, contexte în care am fost implicat direct ºi personal, neglijând orice poveste auzitã la mâna a doua. Viitorul pare însã a fi dominat de tehnologie, metodele de copiat se diversificã în timp ºi devin din ce în ce mai sofisticate. Clipurile recente de pe Youtube, în limba românã, reflectã multã creativitate ºi un interes real în aplicarea noilor tehnologii, de la cãºti invizibile pentru copy talkie ºi pânã la etichete de Coca Cola ale cãror liste de ingredienþi au fost modificate prin Photoshop în formule de mecanica cuantica sau tabelul lui Mendelev. In trecut, lipsa de comunicare a fost o frânã constantãîn popularizarea metodelor cele mai eficiente, dar acum copiatul þine pasul cu evoluþia mijloacelor mass media si a Internetulului. E un subiect popular în chat rooms ºi au apãrut ºi câteva bloguri tematice interesante. Se simte însã lipsa unui manual Copiat pentru Dummies, dar sper cã nu pentru mult timp.

Dacã în ultima vreme copiatul a devenit Hi-Fi producând rezultate de o acurateþe impresionantã, acum existã tendinþa copierii la distanþã, adicã, Wi-Fi. Ca multe aplicaþii prea avansate pentru epoca lor, îmi pot imagina folosirea drone-lor într-un viitor nu prea îndepãrtat, în copierea teleghidatã ºi, ºtiu din surse bine documentate, cã se lucreazã la fiþuici care se autodistrug dupã îndeplinirea misiunii. Poate cã nu am subliniat destul cât de importantã e personalitatea celui care copiazã cât ºi nivelul educaþional la care o face. Evoluþia evenimentelor e însã foarte promiþatoare, directorul menþionat anterior fiind promovat la nivel de inspectorat unde cred ca ºi-a rafinat metoda iar una din directoarele de ºcoalã, care a copiat folosind cartea, pentru gradul doi, e o directoare pentru educatie a Uniunii Europe. Deschiderea spaþiului european nu face decât sã ne ofere noi orizonturi ºi posibilitatea de a împãrtãºi experienþa noastrã profesionalã cu întregul continent.

 

Comentarii cititori
sus

Cristina Isal

               

Citind dintr-o suflare

 

„Orice acuplare privitã ca o simplã aventurã e ca un gândac pe trahee, ca un muc de þigarã murdãrit de un ruj strãvechi.“

De câþiva ani încoace urmãresc pãtimaº tot ce apare sub numele Doina Ruºti. Tocmai am închis ultimul roman, proaspãt, proaspãt, Mãmica la douã albãstrele. Recitesc rândurile de pe coperta trei: „Un bãrbat de onoare nu face sex cu o femeie îndrãgostitã de el, fãrã ca ºi el sã fie îndrãgostit de ea. Nu vorbim aici despre camionagii sau despre marinari. Un bãrbat care se respectã nu face aºa ceva. Refuzã din start o legãturã care e umilitoare pentru orice femeie îndrãgostitã. Calitatea lui masculinã stã tocmai în acest refuz demn. Nu poate s-o transforme în recipient pe femeia care îi aduce un omagiu.” Mã agãþ de ele, rãsfoiesc cartea, apoi închid televizorul, realizez cã nu mã ajutã Bach dintr-o capelã din Spania, sub baghetã lui Savall, chiar mã agaseazã. Am rãmas cu cartea în mânã, genericul nu mai curge ºi rãspândesc tristeþea din ea prin apartament, peste mirosul din mãºina de pâine. Mã rod în stomac emoþiile, încã nu-mi recunosc viaþa. E greu de tot, lumea din Mãmica la douã albãstrele e cea de azi, din România, din Bucureºþi, poate fi de oriunde, dar e sigur un sfârºit de lume care s-a petrecut vara trecutã cu 'alegeri' televizate, cu furtuni stupefiante. Viaþa politicã ne prinde în joc, realitatea economicã lasã vitrine goale, schimbã strãzi ºi trecãtori, televizoarele invadeazã sufrageriile ºi mãmicile intrã pe reþele de socializare. Un personaj, îi scrie direct lui Ponta, pe facebook, ºtie cã toþi am copiat-plagiat într-un anumit moment, ºtie cã „omul are o singurã datorie pe lumea asta: faþã de sine însuºi”.
Douã lumi sunt în schimbare, cea a României ºi cea a unei familii. Ambele dormitau într-un soi de tihnã, aveau legi vii, dar destul de înfipte. Ambele îºi schimbã legile, principiile, în funcþie de vârste, etape ºi, mai ales, în funcþie de dorinþi. Între un cameraman însurat ºi o vedetã de muzicã pop se înfiripã o legãturã care creºte pe nevãzute, care le umple viaþa fãrã sã recunoascã. E iubire? Tristeþea acutã rãstoarnã principiile morale, justificã înlocuirea cu altele noi, gãsite la fiecare colþ de stradã. În fond „un aer de sfârºit pluteºte”, îndreptãþeºte, chiar ameninþã sã ne gãsim curajul de a trãi liber. ªi în politicã se rãstoarnã legi, sunt înlocuite dupã bunul plac. România joacã în ritm de manele, Europa se luptã cu demonii. „Occidentul moare ori se refugiazã printre cântecele pãtimaºe ºi mãtãsurile verzi ale Orientului”.
„Orice acuplare privitã cã o simplã aventurã“…poate duce la crimã.
Deschid televizorul ºi pe Mezzo e publicitate, un festival de flamenco, muzicã ºi dans provocãtor. Bach ºi flamenco fac coloana sonorã a cãrþii.

(Un interviu cu Doina Ruºti poate fi citit aici )

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey