•  Leria Boroº
•  Mihai Ghiþulescu
•  Calinic Toropu


sus

Leria Boroº

 

Filosofia în învãþãmântul românesc

 

Unii pot considera un progres faptul cã în programele ºcolare ale elevilor au fost introduse discipline din categoria noilor educaþii (de pildã, educaþia antreprenorialã, educaþia faþã de mass-media, educaþia pentru pace ºi cooperare etc), însã mulþi uitã cã acest gen de materii au rolul de a forma preponderent competenþe de ordin moral. Etica - teoria despre moralitate - este una din principalele ramuri ale filosofiei, dar aceasta din urmã este de multe ori desconsideratã, iar ca disciplinã de învãþãmânt are mai degrabã statutul unei materii superflue ºi plictisitoare. Astfel, oamenii uitã încã o datã cã filosofia este „mama“ tuturor ºtiinþelor, atât a celor de profil real, cât ºi a celor umaniste.

În România, filosofia se studiazã în licee abia în clasa a XII-lea, când elevii sunt în mare parte acaparaþi de pregãtirile pentru examenul de bacalaureat ºi pentru cel de admitere la facultate. Majoritatea au decis deja asupra facultãþii pe care doresc sã o urmeze ºi nu mai au disponibilitatea de a acorda importanþã disciplinei Filosofie.  

Nu am intenþia de a minimiza importanþa ºtiinþei sau a unor discipline de studiu, dupã cum nu aº vrea nici sã situez ºtiinþa ºi filosofia pe poziþii antagonice. Vreau totuºi sã subliniez faptul cã ºtiinþa nu se poate lipsi de o ramurã importantã a filosofiei - epistemologia sau teoria cunoaºterii - care pune probleme de întemeiere a cunoaºterii ºtiinþifice, de validitate a enunþurilor ºtiinþifice etc. În afarã de aceasta, ºtiinþa încearcã sã amelioreze viaþa oamenilor dispersând realitatea într-o multitudine de fragmente ºi continuând mereu pe aceastã cale a segmentãrii ei, însã ea nu realizeazã o unitate a realitãþii, pe care numai capacitatea de abstractizare a omului o face posibilã ºi aceastã abilitate este exersatã doar în filosofie.

A dispreþui rolul filosofiei înseamnã totodatã a dispreþui însemnãtatea ei pentru ºtiinþe ºi pentru om. ªcoala româneascã încearcã sã producã ingineri, psihologi, sociologi, manageri etc., uitând cã oamenii au nevoie de rãspunsuri ºi pentru întrebãri care depãºesc sfera acestor profesii. Nu întâmplãtor în S.U.A. existã o Asociaþie a Practicienilor în Filosofie la care s-au format ºi specialiºti din Europa, printre care ºi Catherine Monnet, consilier filosofic francez. Ea oferã consultanþã eticã, pentru un preþ de 50 de Euro pe orã, acelor oameni care nu au nevoie de psiholog sau de medic pentru a li se pune un diagnostic, ci vor sã înveþe cum sã devinã propriii „psihiatri“ - termen înþeles în sensul strict etimologic de „doctori de suflete“ -, adicã doresc sã înveþe cum sã rezolve unele dileme etice, cum sã gândeascã liber ºi sã se comporte, cum sã-ºi „ascutã“ conºtiinþa etc.

Atâta vreme cât în România filosofia se studiazã atât de puþin, profesorii de filosofie cu greu pot avea o normã întreagã din orele predate la un singur liceu. A fi profesor de filosofie în România devine din ce în ce mai puþin tentant. De altfel, se întâmplã adesea ca disciplina Filosofie sã fie predatã elevilor de cãtre cadre didactice care nu au o pregãtire în acest domeniu ºi nici mãcar într-un domeniu înrudit. Situaþia este ºi mai tristã în privinþa aºa-ziselor noi educaþii care sunt predate tot de profesori ce nu sunt specializaþi în formarea competenþelor ce corespund unor conþinuturi educaþionale predominant morale. Cei cu pregãtire filosoficã ar avea aceste competenþe, dar ei sunt pe cale de dispariþie. Nu este de mirare cã disciplinele din sfera noilor educaþii ºi cultura civicã rãmân de regulã fãrã amprentã asupra comportamentului elevilor. 

Comentarii cititori
sus

Mihai Ghiþulescu

 

Despre comunism, cu frustrare

 

Mi se pare cã vorbim mult despre comunism! Mai în serios, mai de pamplezir, dar vorbim mult! Mult ºi divers! Am auzit de curând niºte fãtuce - nu mã suspectaþi, vã rog, de nimic; pur ºi simplu îmi place cuvântul! - fãcându-l comunist pe tatãl uneia, care nu o lãsa sã iasã nu ºtiu unde. Un student ºi-a mormãit în fular „ãsta e comunism”, când i-am spus cã nu e elegant sã intre la curs dupã profesor. Un prieten se proclamã mereu comunist, privind cu jind dupã maºini scumpe. Încerc sã-mi bag degetele în urechi, când simt cã se apropie textul plebeu cu „era mai bine înainte” sau cel cu ºtaif elitist, „comunismul a fost o idee bunã prost aplicatã”. Mi se umflã tâmplele ori de câte ori vreun televizorist, oricum ºi-ar spune el, vorbeºte de Ceauºescu, Stalin, Securitate etc., etc., de obicei pentru a pocni, prin asociere, pe cineva care nu îi place. Dacã nu trece repede problema asta economicã globalã - realã, nu zic! - eu o sã mor nu de inaniþie, ci de nervi, pentru cã nu mai suport sã aud de „eºecul capitalismului”, deci de nevoia de altceva, adicã mãcar de puþin comunism, pe ici, pe colo.

Vorbim mult despre comunism pentru cã e important sau/ºi el devine (mai) important pentru cã vorbim mult despre el. Scuzaþi piruetele! Nu ºtiu - ºi nici nu prea mã intereseazã - ce o fi vrut sã spunã nenea ãla bãrbos cu „stafia care bântuie Europa”, dar, deºi nu-mi place, trebuie sã recunosc cã, într-un fel, a nimerit-o. Stafia comunismului - acuzaþi-mã de plagiat, dar ghilimele nu pun aici! -, luând diverse forme ºi culori, bântuie Europa ºi, deci, ºi „mintea românului” - european par excellence nu? Eu zic direct cã trebuie exorcizatã! ªi cum altfel decât prin discurs? Iar discursul poate fi ideologic sau istoric. Despre cel de al doilea vreau sã vorbesc acum.

Trebuie sã demonstrãm istoriceºte cã regimul comunist a fost rãu ºi, pe cât posibil, sã facem greu/imposibil de crezut cã ar fi putut fi altfel. Cum? Metoda cea mai facilã ºi cea mai uzitatã e expunerea rãului: foame, frig, interdicþii, puºcãrie, moarte etc. Mai patetic sau mai la rece, cam asta s-a fãcut pânã acum. Or, problema cu genul ãsta de discurs e, pe de o parte, cã ajunge, mai devreme sau mai târziu, sã irite, generând reacþii de respingere, iar pe de alta, cã poate fi contracarat prin discursul pozitiv, ãla cu apartamente, locuri de muncã, CEC-uri, Dacii etc. etc. ªi uite aºa toatã operaþiunea se compromite, pentru cã povestea de bine, fiind - recunosc! - credibilã, o face pe cea de rãu mai puþin credibilã, sau chiar deloc credibilã. Discuþiile cantitativiste, despre ce a fost mai mult/important, rãul sau binele, zic eu cã nu-ºi au rostul.

Ar fi mai eficientã, cred, o naraþiune în care binele ºi rãul sã stea laolaltã, împletindu-se, din care sã rezulte cã rãul este inerent comunismului, iar binele nu. Altfel spus sã reiasã - ºi aici comparaþiile sunt esenþiale - cã în absenþa comunismului binele ar fi fost oricum posibil, iar rãul nu.

Cam asta mi-ar plãcea mie sã pot demonstra atunci când (trebuie sã) le vorbesc unor studenþi - nu vreau sã fiu neutru, nu vreau! - despre regimul comunist din România. În mintea mea pot sã o fac, dar mi-e imposibil sã leg totul într-un text coerent. N-am problema asta cu alte epoci sau cu alte chestiuni istorice, pe care le cunosc mult mai puþin. A nu se înþelege cã mã dau mai mare decât sunt. Încropesc ºi eu ce pot cu materie primã de la alþii. Oricum, în alte cazuri pot asambla mai bine, cât sã nu se audã scârþâieli de argumentare.

Cred cã ºtiu de ce sunt în situaþia asta! Cu puþinã vreme în urmã, când fãceam pe deºteptul la o masã, pe o temã de istorie contemporanã, un stimabil istoric m-a apostrofat cu un: „De unde ºtii tu bã’, ai trãit atunci?”. Stimabilul fiind medievist, am putut sã i-o întorc mârlãneºte: „Ee las’ cã nici mata’ nu eºti vãr din fraþi cu Mihai Viteazu’!”. Dar mi-a picat fisa. Nu pot vorbi cum aº vrea despre comunism pentru cã-l simt aproape, pentru cã într-un fel sau altul l-am trãit, chiar dacã nu ne-am intersectat, din fericire, prea mult. Nu mi-e chiar istorie. E prea multã memorie, prea multã senzaþie. Dacã pentru alte vremuri mã pot erija în Balzac, pentru comunism sunt Proust (îmi ºi imaginez zâmbetul superior al literaþilor!). Ceilalþi mi-or înþelege madlenele, dar mi-e teamã cã nu mi le simt.

Acum trãsei vorba spre mine, dar cred cã suntem mulþi care avem problemele astea. Nu ºtiu cum se rezolvã, nu am o încheiere, vreau doar sã mai povestesc ceva. M-am nimerit în Praga exact când se împlineau 40 de ani de la intervenþia sovieticã din ’68. Dupã cum era de aºteptat, peste tot era câte ceva care sã ilustreze momentul: pe stradã, în cârciumi, în teatre, în staþiile de metrou. Mie mi-a plãcut. Istoria era fãcutã exact cum mi-aº fi dorit eu sã o fac. Dupã ceva timp, s-a întâmplat sã vorbesc cu un fost diplomat din ambasada româneascã de la Praga ºi i-am zis: „Domne, ãia ºtiu sã-ºi facã istoria, ºtiu sã se detaºeze, ºtiu sã (se) convingã!”. Omul a râs ºi mi-a rãspuns: „Eee, or fi plãtit ºi ei niºte americani!”.

P.S. În locul cuvântului comunism, pe care l-am tot vânturat mai sus, cred cã poate sta totalitarism. Eu asta am zis, pentru cã asta mã roade aici ºi acum.

 

Comentarii cititori
sus

Calinic Toropu

 

Experimentul cipriot

 

Fãrã sã fiu adept al vreunei teorii conspiraþioniste, cred totuºi cã asistãm la începutul unor schimbãri majore, cu efect pe termen lung, în relaþia de încredere pe care o avem cu sistemul bancar ºi cu propriile guverne. Mã refer la þãrile unde acestea - atât instituþiile financiare, cât ºi guvernele - se iau în serios, îºi respectã clienþii ºi funcþioneazã dupã norme naturale, logice ºi mai ales responsabile.

Sã ne reamintim cã þara asta, micã, despre care nu am mai auzit nimic de 30 de ani, reuºeºte, aproape fãrã veste, sã dea peste cap acele tuturor burselor. Dupã ce guverne succesive au adus Ciprul în pragul falimentului, diriginþii zilei s-au vãzut în situaþia de a solicita ajutor financiar Uniunii Europene, FMI-ului ºi altora, recte Rusia. Creditorii au impus ciprioþilor, în schimbul ajutorului de 10 miliarde de euro solicitat, precum ºi a amânãrii scadenþelor, sã economiseascã la rândul lor 6 miliarde de euro. Probabil, ideea a venit în urma experienþei cu Grecia, de anul trecut, care a pus în pericol existenþa însãºi a UE, dar care se zbârlea de câte ori i se cerea sã facã la rândul sãu ceva în schimbul ajutorului financiar pe care l-a primit. În condiþiile în care în Grecia munca la negru a atins cote nemaîntâlnite în þãri civilizate, iar impozite se plãtesc doar simbolic.

Nedumerirea mea vizavi de Cipru este sã înþeleg cum a putut o þarã cu abia 1,1 milioane de locuitori sã aibã atâtea datorii ºi cum nici instituþii interne ºi nici parteneri financiari nu au reacþionat înainte de a se ajunge aici. Este oare din cauza comoditãþii? Este din cauza incompetenþei? Este din cauza paradisului fiscal care atrãgea fondurile exterioare, în special din Rusia?...

Fapt este cã, împins în colþ de propriile-i erori ºi de presiunile creditorilor, guvernul cipriot a încercat sã-ºi achite partea de 6 miliarde zeciuindu-ºi partenerii de pânã acum: populaþia cipriotã ºi deponenþii strãini. Dacã analizãm în context decizia aceasta, realizãm cã guvernul a acþionat cu o sinceritate dezarmantã ºi a rãspuns cu „da” la toate întrebãrile de mai înainte: se considerã partener cu populaþia în decãderea finanþelor publice, ºi-a recunoscut incapacitatea de bun gestionar al þãrii ºi a admis cã depunerile din exterior nu sunt dintre cele mai curate. Atât doar cã asociaþii sãi nu au mai þinut cont de întelegerea tacitã care le-a marcat coabitarea: populaþia nu a fost de acord sã-ºi piardã privilegiile, iar Rusia s-a arãtat vexatã (sic!) cã proprii sãi cetãþeni  sunt taxaþi în Cipru.

Dar dincolo de toate astea - la urma urmei, ce înseamnã un milion de oameni raportat la 6 miliarde? - marele pericol îl reprezintã exemplaritatea a ceea ce aº numi experimentul cipriot pentru guvernele altor þãri. Daca el reuseste, chiar ºi parþial - pentru sume de peste 100.000 euro -, experimentul riscã sã fie replicat ºi în alte pãrþi, cu finalitatea cã sistemul bancar, aºa cum a fost el inventat de arabi cu peste o mie de ani în urmã, nu mai poate exista. De ce? Este simplu: pentru cã la baza acestuia stã încrederea cã, dincolo de fluctuaþiile pieþei, depunerile sunt garantate.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey