•  Valentin Boiangiu
•  Paul Daian


sus

Valentin Boiangiu


De aia existã artã. Cã n-avem alternativã

 

Arta þine de frumos ?
Pãi... cu frumosul ãsta e ca ºi cu mâncarea, nu mai e un consens general.

Þine de receptor?
Da. ªi de artiºti. ªi de context. De la Dada încoace suntem educaþi într-un spirit individual

Existã un arbitru? O instanþã care stabileºte ce e frumos ºi ce nu?
Existã, sigur. Dupã mine, nu trebuie sã ascultãm doar receptorul, cã aºa ajungem la populism ºi-l dãm pe Patapievici afarã. Arta nu e ceva neapãrat confortabil. Trebuie sã ascultãm ce zice receptorul, dar nu trebuie neapãrat sã-l facem sã se simtã bine. Trebuie sã-l stârnim intelectual ºi chiar sã încercãm sã-l scoatem din zona de confort. Artistul trebuie sã fie conectat - asta þine de structuralism.

Artist-public-criticã, îmi pare cã e ca în societate, un echilibru al celor trei puteri.
Poate. ªi asta nu e de mirare, arta nu existã într-un avatar, existã în societate. Tu de ce consumi artã?

Dacã e vorba de picturã, sculpturã, instalaþii... e doar hazard. Nu caut aºa cum caut filmul, cum caut teatrul, cum caut muzica ori cartea.
Pãi vezi, nu cred cã e vreo diferenþã. Dacã e, atunci e o diferenþã de detalii.

Zici cã vrei sa scoþi receptorul din starea de confort. Ai în vedere un scop?
Nu am spus cã ãsta e primordial. Nu e neapãrat þelul meu de artist. Dar dacã se întâmplã, sunt mulþumit. Oamenii mai seamãnã între ei. La artiºti se poate întâmpla sau artistul e prin definiþie un unicat? Nu. Nicidecum. Ideea asta e defunctã. Asta, cum cã artistul e unic. And an outsider of society, the 'genius'.

Un artist poate descoperi cã un altul a gândit la fel?
Da, artistul poate descoperi asta. Mi s-a întâmplat ºi mie. Dar asta e ok, nu?

Întreb doar. Când am întrebat dacã e unic, nu m-am referit la geniu ci la faptul cã e altfel.
Altfel decât cine?

Altfel decât omul obiºnuit.
courbetToþi avem o dozã de uniqueness. Dar artistul, în esenþã, e un om obiºnuit. Asta ne-a zis-o de mult, pe la începutul modernismului, Gustave Courbet. Cu lucrarea Bonjour, Monsieur Courbet sau La Rencontre. Când Courbet îl ilustreazã pe artist ca pe un om normal, care merge la plimbare ºi întâlneºte alþi oameni. Artistul este out and about, e conectat la un structuralism cu care trebuie sã lucreze. Dar sunt artiºti ºi artiºti. La fel ca zidarii: unii mai buni, alþii mai proºti. Sau mediocri.

Forma, culoarea, materialul... elemente cu care lucrezi. În cotidian le vezi peste tot.
Nu peste tot. Ceea ce vezi în jur simþi cã poate conþine o idee artisticã? Da... idei sunt peste tot. Cum ziceam - arta e în societate. 

Priveºti cotidianul prin prisma unei armonii estetice? Te deranjeazã sã vezi culori alãturate anapoda, forme care agreseazã? 
Nu ºtiu dacã mã deranjeazã. Poate, dacã-s obosit. 
Sunt ºi eu indignat, ca tot omul, când vãd ceva pus ca pumnul pe ochi, într-un loc public, fãrã consideraþie. Dar o parte din mine e receptivã ºi din alt punct de vedere. Adicã, poate aceste lucruri pot fi folosite în altceva, într-un context mai bun ºi atunci capãtã valoare. Poate aici e o diferenþã între un artist ºi un om „obiºnuit”. Artistul bun vede ceva faþã de ceilalþi ºi vrea sã traducã. Arta e în societate, dar este o alternativã la monden. 
Ai primit un email cu un tablou?

Da, mã uit la el. Lasã-mi douã minute.
Mã duc sã trag un fum... nu se fumeazã în casã. Trei minute.

[Privesc tabloul lui Valentin Boiangiu, abia primit prin email. n.m.m.d.]

Structures 02

Gata. All yours.

Cât timp îþi ia o lucrare?
Depinde de cât e de mare, hehehe.

Ideea þi-e clarã de la început?
De obicei lucrez mult timp la ceva. ªi nu o vãd ca pe o lucrare. Eu lucrez. Nu o vãd ca pe un produs final. Pe unele le preiau dupã un timp anume. Nu mi-e clar decât cã trebuie sã lucrez. Îmi place procesul. E tare greu. Îmi place sã desenez ºi sã pictez. Îmi place sã amestec culori. ªi neg de multe ori ce fac. Asta îmi oferã surprize. Unele, groaznice.

O iei de la început?
Departuresarrivalsdepartu... De la început... nu ºtiu... totul mi se pare un început. Chiar când te uiþi a doua zi la ceea ce ai fãcut în ziua precedentã. E un nou început.

Dar când eºti aproape ºi o iei de la capãt, o noua încercare, fãrã sã atingi þinta?
Þinta se atinge în armatã, pe poligonul de tragere. Cam am probleme cu termenul ãsta. Îl folosesc ãºtia în literatura de educaþie, aici în Anglia, mult prea des.

Nu te sperie Sisif?
Sisf e ãla cu mitul din Camus? Nu-mi doresc decât sã lucrez. Asta-i viaþa. Un desen se întâmplã ca o consecinþã a unui proces de aplicare a unor impresii, pe o suprafaþã. 
Procesul e important. Desenul se desãvârºeºte fãrã ca tu sã ai conºtiinþa încãrcatã de aspectul ãsta. Daca asta ai în cap de la început, poþi sã tragi doar o linie, sau un punct..., sau un glonþ. ªi ai lovit þinta. Teoretic, ºi un punct pe o suprafaþã este un desen. ªi poþi sã atingi multe þinte, multe de tot... Dar ce faci cu ele ºi de ce ai face asta? În afarã de faptul cã ai o producþie mare mindless.

Existã un motto: „fãrã dorinþe, fãrã aºteptãri”. Þi se potriveºte?
Nu prea. Sunt un artist mediocru. Motto-ul tãu e un absolut. Eu nu-s aºa de bun. 
Dar de lucrarea pe care þi-am trimis-o, ai de zis ceva?

nd am deschis ochii asupra ei, am avut un sentiment cã vãd ceva.
E bine.

ªi brusc, la a doua privire, parcã n-am mai vãzut acelaºi lucru, a dispãrut. Am deschis din nou ochii ºi acum vãd limpede altceva.
Computer is crashed,  hahahaha

Acum vãd limpede chipul unui om ºi mã uit mereu la ochiul sãu stâng, in ciuda dinamismului din partea opusã. 
Sper cã, dacã ai timp ºi-l priveºti ºi mâine, sã vezi altceva.

Sunt curios ºi eu dacã amprenta de azi e mai puternicã ºi rãmâne de nedezlipit din mintea mea. 
Cred cã nu.

Când te-am întrebat de timpul pentru o lucrare... 
De exemplu lucrarea asta e de 1mx1m. Deci, fizic vorbind, ia mai mult timp decât una de 15x15cm. Ideea e micã, micã de tot. O sãmânþã.

... am vrut sã ºtiu cum curge el de la naºtere pânã la definitivarea ei.
Aha. Încerc sã-þi rãspund.

Am avut în minte cum mi se întâmplã mie. Am de creat un algoritm. Am observat cã-mi trebuie totdeauna un anume timp pânã sã mi se lumineze în cap ideea cea bunã.
Normal

Oricât m-aº strãdui, abia dupã ce trece un timp vãd limpede ºi atunci curge frumos soluþia.
Aha. Dar aici e o diferenþã mare. Tu ai o treabã de fãcut, o funcþiune, o soluþie. Eu nu caut o soluþie. De aceea încerc sã nu am niciodatã o margine categoricã la lucrãri. Ofer mai multe posibilitãþi. Poate ai sesizat asta în lucrãrile pe care þi le-am arãtat recent.

Eu caut o cale funcþionalã, care îndeplineºte niºte rigori...
Rigoarea o vreau ºi eu.

... una posibilã dintre mai multe, dar o soluþie poate sã fie mai frumoasã decât alta.
Iar ne întoarcem la frumos? Hahahahahha!
Þie þi se pare „frumos” ceea ce þi-am arãtat?

Frumos ca simplitate, ca un confort spiritual, firesc, la locul lui.
ªi e „frumos” la ce te uiþi? 

Eu zic cã da.
Nah, cã nu mi-a reuºit. Te-am lãsat în confort zone. N-am reuºit sã te scot.

Nu prea m-ai provocat cu lucrarea asta.
Mediocru, þi-am zis. Las' cã þi-o arãt pe aia cu þiganii.

Bine, dar mai bine zis publicul este mediocru. E amorf. Ce faci atunci?
Uite, mie mi se pare cã atunci când eºti angajat riguros cu un proces, fie el de încercãri în caietul de schiþe, informat de societate, de naturã etc...
Dupã aceea la prepararea unei suprafeþe, cu toate stagiile ei, urmatã de un proces continuu ºi susþinutã de rezolvãri prin desen, amestecare de culori (mult de tot), reluarea compoziþiei, neacceptarea instantaneului, toate chestiile astea îmi dau senzaþia de frumos. Publicul e de multe ori amorf, dar numai prin arta inteligentã îl poþi scoate din asta ºi meritã sã continui. Care e alternativa?

Niciuna
Trebuie sã ai curaj.

Aºa-i.
Pãi vezi? De aia existã artã. Cã n-avem alternativã.

Vrei sã schimbi lumea?
Nu trebuie sã mã gândesc la asta. Lumea fiind lume, e dinamicã ºi se schimbã. Eu vreau sã fiu martor implicit la schimbare. Sã nu rãmân pe dinafarã.

Dar când arta vrei sã provoace, înseamnã cã va genera o reacþie.
Aha. Încã una. Participã la miºcare. Poate câteodatã mai vizionar ca alte forme ale societãþii, dar totul participã la schimbare. Arta poate face cunoscute unele lucruri care nu-s pe rafturi la Real sau pe ProTv sau în Playboy, dar au o legãturã cu chestiile astea. E o alternativã la monden.

Alternativã în sensul cã ori una, ori alta?
Amândouã. 
ªi mondenul ºi arta participã la miºcare. Mondenul e mai încet ºi mai conservator.

Cum priveºti moda?
Moda e o artã. Mai sunt ºi alte alternative la monden pe lângã artã: ºtiinþa, religia, 
copilãria...
Moda e poate cea mai democraticã formã de artã vizualã. Îmi place moda. Nu aia din Mall. Îmi place ideea de modã cum îmi place ºi ideea de desen. Mi se pare imperativã în societate.

Cum vezi tu relaþia cu banii? De la costuri pânã la rãsplatã.
Banii sunt o invenþie abstractã care e total împotriva democraþiei adevãrate, nu cea modernã care are multe carenþe. Banii au fost inventaþi ca sã alimenteze lãcomia unora. ªi aceastã invenþie  e tare consecventã. ªi conservatoare. Mondenã.

Costurile pentru o lucrare o influenþeazã?
Din pãcate, da. N-are cum sã fie altfel. În art market, ceea ce nu existã în România. N-are cum sã fie altfel într-un capitalism atât de bine organizat, pânã la cea mai micã rotiþã. Sunt, totuºi, artiºti, destul de mulþi, care gestioneazã o balanþã destul de sãnãtoasã. La mine, de exemplu, nu se întâmplã asta, pentru cã eu nu trãiesc din artã.

Constrângerile (vezi cenzura dintr-un regim totalitar) au rol creator?
Sigur. Oferã surprize. Nu eºti în confort zone. Confortul e conservator, nu creeazã. N-are de ce.
Dacã o sã fiu nevoit sã trãiesc numai din artã, s-ar putea sã-mi ajustez modul de lucru. Sper ca sã n-o fac prea mult.

Cum este lumina la Shipley?
E rarã pe aici. 
Aºa cã ne oprim acum. Trebuie sã-mi întind niºte pânze, cât mai am luminã naturalã.

29 martie 2013

* * *

Notã despre lucrarea amintitã

Cu titlurile, insist sã fie generice, dar cu un înþeles concret. 
(ce tâmpenie scrisei) 
Toate-s 'structures', cu numere.
(de fapt nu-i aºa rãu ce scrisei)
Nu vreau sã se înþeleagã vreun narativ suprarealist din titluri. Lumea începe sã vadã noriºori, pisici ºi alte animale. Intenþia mea este sã ofer structuri abstracte, venite din desen, editare, lucruri simple, fãrã naraþiune, abstracþie totala. Dacã asta merge, atunci merg ºi altele. Dã-i ºi tu un numãr... 2, cã a fost a doua pe care þi-am trimis-o. 

Comentarii cititori
sus


Paul Daian

 

Toatã lumea se trage din Adam ºi Eva,
numai domnul Abãlaru Vî din Traian ºi Decebal

 

Paul DaianAcasã la Paul Daian. Ascultãm Big Band-ul Radio. „Sunt un mare fan blues ºi jazz. Mare, mare de tot. Gigantic”, spune Paul, presãrând tutun în foiþã ºi fãcându-ºi o þigarã. „Berti Barbera”, „Hanno Höffer”, ne lãmureºte la rãstimpuri (sunt cu Marius Dobrin), la începutul câte unui cântec. Adelina, soþia lui Paul, ne serveºte cu de toate, a comandat ºi mâncare chinezeascã. „Hai cã ãsta se ascultã la putere maximã. Vã fac o probã”, zice Paul.


Vecinii ce zic? Le place jazzul?
Pãi, mama, Dumnezeu s-o ierte, le-a explicat de mult cã sunt foarte bolnav ºi cã în fiecare dimineaþã iau un pumn de medicamente ºi seara mã apuc ºi beau ºi asta e situaþia, degeaba vine poliþia, degeaba vine ambulanþa. Vecinii s-au rãspândit, ba în fundul apartamentului, ba în camera cealaltã.


S-au adaptat...
Nu ºtiu dacã s-au adaptat. Nu cred. Dar mã lasã în pace. La ora asta pot sã ascult la maximum. Erau vremuri când ascultam la maximum la trei dimineaþa, la patru dimineaþa, ei mergând la serviciu a doua zi, nu urmând sã se culce, ca mine.


Ce mai scrii, Paul?
Am scos o carte la Gaudeamus, anul trecut, la editura Vinea. O carte de dragoste – te iubesc numai atunci când dormi, pe care am scris-o în 2001 ºi care îi e dedicatã Adelinei. Am scris pânã acum trei-patru cãrþi de dragoste, din cele 16-17 publicate. O alta se numeºte ªobolanca ºi a fost dedicatã unei doamne cãreia nu pot sã-i spun numele, pentru cã trãieºte ºi soþul ei trãieºte. Am mai scris o carte dedicatã Angelei, Stângãcia în salut a femeii. Mai am vreo 40 de cãrþi în manuscris. 38-40.


Vechi? Noi?
ªi vechi ºi noi. În decembrie am scris nouã cãrþi. Am stat în casã ºi am scris nouã cãrþi. Dacã te duci în bucãtãrie, sunt caietele, pixurile pregãtite acolo. Scriu pe hârtie, nu pot pe calculator. ªi sunt scrise din prima, fãrã corecturã, fãrã ºtersãturi, nu tai niciodatã. Le transcriu, mai bine zis.


Când am fãcut un interviu pentru Prãvãlia culturalã, în 2007, te-am întrebat ºi despre Viorel Padina, care te acuza cã l-ai turnat. Mi-ai rãspuns ceva de genul: „Sã zicã, sã se ducã la instituþiile alea, sã-ºi cearã dosarul” etc.
Este pentru prima oarã, dupã 33 de ani de la povestea aceea, când o discut. Sigur cã domnul Abãlaru Vî, ºi te rog chiar aºa sã scrii, are memoria faptelor lui, în mare parte mai bunã ca a mea, e firesc. Dar eu pot spune ceea ce el nu-ºi mai aduce aminte, lucruri pe care el nu le ºtie, din culisele Securitãþii, altele de care nu era conºtient, plus cele pe care le ascunde, dintr-un interes foarte clar: îi e ruºine de ele. De ce nu-ºi publicã în întregime dosarul de la Securitate? Pentru cã sintezele pe care le fãceau ei, securiºtii, despre el, îi sunt total nefavorabile. Îl considerau un cioflingar, un oportunist ºi un veleitar. Toate declaraþiile pe care le-a dat tras de urechi în faþa Securitãþii, alea de ce îi e ruºine sã le publice? De ce nu ºi-a publicat pânã acum Apelul ãla pentru care a fãcut atâta caz?


L-a publicat pe blog, unde susþine ºi cã l-ai turnat.
Nu l-am turnat. El a venit în Bucureºti turnat gata. L-a turnat cineva din Piteºti, un prieten de-al lui. El crede cã l-am turnat. Sã-ºi publice dosarele, ale lui, ale mele, sã vedem unde l-am turnat. Dacã eu l-aº fi turnat, ar fi publicat nota informativã prin care am fãcut asta. Nu existã aºa ceva, cã n-am fãcut. Când m-au chemat, m-au chemat la sigur. Nici nu s-au ascuns cã ºtiu, mi-au ºi arãtat Apelul: „Ãsta este?”, „Da, ãsta este”. M-a bãlãcãrit 33 de ani cã l-am turnat. Nu l-am turnat, ãsta este adevãrul, în rest, ce spune sau ce face el, îl priveºte. Dacã poate dovedi cã l-am turnat, sã dovedeascã.


Sã ne întoarcem la întâmplarea aceea...
Sã ne întoarcem, bãtrâne. Era prin ’80, era cald, nu ºtiu dacã era primãvarã, toamnã. Eram la Uniunea Scriitorilor, la o masã cu doamna Angela Marinescu ºi cu domnul Eugen Suciu ºi ne trezim cu domnul Abãlaru Vî, pe care nu ºtiu dacã ceilalþi îl cunoºteau dinainte, nu-l cunoºteau, mai fusese acolo, nu mai fusese. Nu ºtiu, nu mai þin minte. Bineînþeles cã în toatã aceastã perioadã ºi înainte sã vinã domnul Abãlaru, noi bãusem. Era singurul rezon pentru care mergeam la Casa Scriitorilor: sã mai mâncãm câte ceva ºi sã bem vodca ruseascã, care nu se gãsea prin magazine ºi se gãsea acolo. Aºa cã nu am o memorie foarte clarã a evenimentului de la început pânã la sfârºit, dar am momente foarte clare, pe acelea vreau sã le povestesc. Eu nu-l cunoºteam pe domnul Abãlaru ºi omul m-a ºocat pur ºi simplu. Vine, se opreºte în dreptul nostru, spune cã vrea sã ne arate ceva ºi sã ne roage ceva. Scoate Apelul, o paginã jumate, o paginã trei sferturi, mã rog, douã pagini, format A4, care se numea Apel pentru Europa sau cãtre Europa, nu mai þin minte. ªi începe sã-l citeascã. Între timp, m-am uitat la dânsul, care stãtea în picioare, deocamdatã. I-am vãzut pantofii scofâlciþi ºi murdari, pantalonii cu genunchi, cum se purta pe vremea aceea, cãlcaþi cu dungã, dar la genunchi nu mai aveau dungã, pentru cã aveau genunchi, proeminenþi. O cãmaºã albã, fostã albã, îi ieºea din pantaloni, haina îi era murdarã, avea pãrul unsuros ºi, foarte ciudat, un fel de mãtreaþã pe gene. Îmi cer scuze de la început, îi rog frumos pe copiii lui, înþeleg cã are doi copii, ºi pe soþia lui sã mã ierte cã spun asemenea lucruri despre tatãl lor, respectiv soþul ei, dar era o apariþie absolut siderantã. Mã gândeam, fãrã sã fi apucat sã citesc Apelul: Ãsta e un provocator. Dacã nu e provocator, e nebun. Dacã nu e nebun e... ce dracu poate fi. Cum apare el în halul ãsta sã-ºi prezinte o situaþie pe care aveam s-o aflu imediat, cum apare aºa? Nu ºtiam cã e jurist, cã vine de la CAP, de la þarã, cã acolo la þarã nu e asfalt, nu e apã caldã, cã buda e în fundul curþii, cã la biblioteca CAP-ului nu gãseºti decât istoria Partidului ºi colecþia ziarului Scânteia. Nu ºtiam nici cã avea plantat pe el un microfon. Aveam sã aflu douã-trei zile mai târziu.


ªi ai citit Apelul?
Da, l-am citit ºi am rãmas înmãrmurit a doua oarã, fãcând legãtura între conþinut ºi înfãþiºarea personajului. Textul era lamentabil, era o ruºine. Nu avea nici viziune istoricã, nici revoltã clarã împotriva regimului comunist, nu era împotriva sistemului, a lui Ceauºescu, a economiei centralizate, a uniformizãrii populaþiei, a lipsei de drepturi civile, nu pomenea nimic despre libertate, paºapoarte, cenzurã, pluripartitism. Era lipsit de conþinut economic, de conþinut social, de conþinut cultural, de conþinut civic. Parcã era fãcut de un elev de clasa a VIII-a care-ºi dã treapta ºi care înºiruie niºte fraze, nu exista o logicã a mesajului, nu exista mesaj, în primul rând, ca sã fie o logicã a mesajului. Nu existau pretenþii, nu era anti-ceauºist, voia doar ca Europa sã ne salveze. O sã-þi povestesc de Goma, de Tudoran, nu i-am trãdat pe niciunul. Erau aristocraþi, aveau culturã, aveau operã, aveau sistem, aveau eficienþã, aveau program, aveau curaj, aveau fanatism, aveau orgoliu. Ãsta n-avea nimic, era venit din cãminul cultural de la ceapeul lui unde era jurist consult. Totul era de cãmin cultural.


ªi l-aþi semnat?
Angela n-a vrut sã semneze. Domnul Eugen Suciu n-a zis nici cã semneazã, nici cã nu semneazã. El, cum era foarte puternic pe vremea aceea ºi foarte macho, aºtepta sã vadã ce facem noi. Sau nu ºtiu ce. Aºtepta pur ºi simplu.

Eu vãd cã apelul nu era semnat nici de domnul Abãlaru, nimeni nu-l semnase, ºi zic: „Bine, tu vii ºi ne propui chestia asta ºi tu nu semnezi? Nu eºti tu iniþiatorul? Nu eºti tu programatorul situaþiei? Dacã nu semnezi tu, noi nu semnãm”. El a avut un mic ºoc, nu se aºtepta sã i se întâmple lucrul ãsta.

L-a semnat?
Da. Dupã trei-patru minute. El a fost primul care l-a semnat.


ªi voi?
Angela zice: „Eu nu semnez aºa ceva”. „Semneazã, baby”, i-am zis, „semneazã, cã n-o sã pãþeºti nimic. E o ºuºã”, „Nu semnez”, „Îþi garantez eu cã nu pãþeºti nimic”.


Domnul Padina spune altceva. Cã a venit la masã, unde eraþi voi, ºi Angela Marinescu a semnat pe loc ºi cã ai vrut sã semnezi ºi tu, dar Angela nu te-a lãsat ºi cã ai semnat mai târziu,
Nu e adevãrat. Angela n-a vrut sã semneze.


L-au citit ºi alþii?
Toatã lumea l-a citit la restaurant.


ªi au semnat?
Nu. A semnat el, Angela, Eugen Suciu, eu ºi un domn, Romulus Bî.


Romulus Brâncoveanu. De ce l-aþi semnat, dacã nu vã inspira încredere?
L-am semnat... Dracu sã ne ia! Eu l-am semnat pentru cã îl semnam sau nu îl semnam, era acelaºi lucru. Semnându-l, n-am aderat la conþinut. Pe mine mã interesa fapta în sine: cineva vrea sã protesteze. Asta m-a impresionat ºi m-a fãcut sã semnez. L-am acceptat dintr-un interes omenesc – Cine e ãsta? Ce vrea el? Voiam sã-l studiez, pur ºi simplu a fost obiect de studiu, ca o broascã în laborator. Eu având în capul meu un viitor nu prea îndepãrtat în care mã pregãteam sã fac ceva, dar de unul singur. Conþinutul Apelului era derizoriu. Poate cã nici noi nu eram mai scuturaþi decât dânsul, decât domnul Abãlaru, eram totuºi golani de Bucureºti, mergeam la Casa Scriitorilor de ani de zile, cunoºteam oameni, din vedere, direct, eram un pic mai umblaþi prin lume, ca sã zic aºa. Dânsul venea de la CAP, se ocupa de ºeptel, furaje, procese contra statului, statului împotriva statului. Am înþeles dupã aceea cã era foarte necãjit ºi fãcuse acel Apel pentru cã scrisese un volum, Poemul de oþel, pe care nu i-l publicau. Acum, Poemul de oþel vine dupã Poemul de fier al doamnei Angela Marinescu, era o pastiºã a poeziei Angelei Marinescu, doamnei Angela Marinescu. Cum s-a ºi dovedit ulterior, volumul nu era cine ºtie ce, ca dovadã cã nimeni nu l-a luat în braþe, nici dom profesor Manolescu, nici vreunul dintre noi, nici un alt critic, nici un alt scriitor consacrat. L-a publicat dupã ’90 ºi a luat un premiu, foarte bine, volumul existã, poate fi citit, l-am citit ºi eu în anii ’80, mi s-a pãrut o eboºã a cãrþii Structura nopþii a Angelei Marinescu ºi mi s-a pãrut clar ºi de ce nu poate fi publicat: pentru cã el povesteºte în câteva rânduri despre hipnotizatori. Ori, în acel moment, ca ºi acum la SRI, exista ºi existã un departament unde lucreazã, acþioneazã, un grup de bio-energo-terapeuþi sau hipnotizatori, mai pe româneºte. Care nu sunt altceva decât o armã. Sigur cã ea este efcientã împotriva persoanelor care au lacune existenþiale, în rest, efectul lor scade pe mãsurã ce omul este mai realizat, mai puternic ºi mai structurat. Însã cei cu lacune existenþiale sunt foarte vulnerabili la asemenea tip de atac energetic. Ei, faptul cã el pomenea de acei hipnotizatori probabil cã atingea secretul foarte bine pãstrat al acelui departament ºi nu l-au publicat, pur ºi simplu. Nu pentru cã ar fi atacat sistemul sau economia sau politica sau pe Ceauºescu. Nu ºtiu ce a fost în mintea lui când a pomenit de hipnotizatori, ºtia lucrul ãsta, a fost o coincidenþã sau o metaforã, habar n-am!


Dar ce v-a spus despre Apel, ce urma sã se întâmple cu el?
A spus cã are aranjat acest parcurs al Apelului cãtre Europa Liberã. S-a dovedit apoi cã nu era aranjat.


Pe blog, îl aminteºte pe Cãlin Vlasie ca fiind implicat în acest parcurs.
Cãlin Vlasie era prieten cu el, însã pe vremea aceea Cãlin Vlasie era psihologul Penitenciarului din Piteºti. Nu cred cã l-ar fi ajutat Cãlin Vlasie sã trimitã la Europa Liberã Apelul, din Penitenciarul din Piteºti. Mã îndoiesc. Ca o dovadã cã nu avea nicio posibilitate sã trimitã ceva Europei Libere este cã dupã ce s-a prãbuºit acel demers de cãmin cultural pe care l-a fãcut el, a mai avut 10 ani la dispoziþie sã trimitã Europei Libere în fiecare lunã câte un eseu de 10 pagini. N-a trimis un rând. A avut 10 ani la dispoziþie sã mai facã ceva, pe cont propriu. N-a fãcut nimic. Dacã avea cu adevãrat domnul Abãlaru o revoltã autenticã, o metodã autenticã, dacã avea un fanatism autentic, de ce n-a mai fãcut dupã aceea? De ce a stat aºa cuminte? Pentru cã i s-a spus: „Fã ce vrei, dar legal” ºi omul s-a pus sã facã legal totul: sã protesteze legal.


A dat în judecatã editura, cã nu-i publicã volumul, lucru neobiºnuit în vremurile alea.
Nu s-a prãbuºit nimeni. Nu s-a miºcat nimeni. Nici mãcar dom profesor Manolescu. A fost o banalitate. ªi, în al doilea rând, unde e opera poeticã a domnului Abãlaru, pentru care a luptat? A mai avut 30 de ani la dispoziþie sã mai scrie o carte de poezie. N-a scris-o. Marea lui poezie e în bietul Poem de oþel? El stã doar ca o gãinã bãtrânã, bolnavã de prostratã, într-un cuibar vechi – cultural ºi rural – stã pe internet ºi, cu un limbaj fanarioto-þigãnesc, un fel de folclor pentru copii combinat cu un humor de Ipsilante, bârfeºte pe toatã lumea. Toatã lumea se trage din Adam ºi Eva, numai domnul Abãlaru Vî din Traian ºi Decebal

Ce s-a întâmplat dupã semnarea Apelului? Aþi fost chemaþi la Securitate?
Doar eu. Ceilalþi nu. Eu colaboram cu ei din vara lui ’79. Am colaborat cam un an. Asta este o altã discuþie, cum am ajuns sã colaborez, este o discuþie pe care nu vreau sã o purtãm acum. Peste un an jumate, doi, nu acum, nu în discuþia asta.

Nu m-au rugat sã-l torn, pentru cã el venise în Bucureºti turnat gata, fusese turnat încã din Piteºti, avea microfon plantat pe el ºi dintr-o maºinã aflatã la câteva sute de metri, ascultau tot ce se discuta prin microfonul lui, el neºtiind cã e microfonat. ªi dupã aceea, de câte ori a venit în Bucureºti, era microfonat, fãrã ca el sã ºtie, deci era foarte periculos din punctul ãsta de vedere, mai periculos decât un informator sau un turnãtor sau un colaborator, cum vrei sã-i spui, pentru cã prin înregistrare directã nu mai puteai sã modifici nimic în funcþie de simpatiile, antipatiile tale. Era direct.
M-au întrebat cine a semnat ºi-am spus: Angela, Eugen Suciu ºi cu mine. N-am scris, am spus. Angela n-a pãþit nimic, n-a fost chematã, eu n-am pãþit nimic, normal, iar domnl Eugen Suciu, care era un funcþionar de noapte pe la telefoanele din Piaþa Palatului, a ajuns brusc director de cinematograf. ªi aºa a rãmas pânã la Revoluþie. Deci, singurul care a profitat de pe urma Apelului nu a fost Abãlaru, nici Angela, nici domnul Brâncoveanu, a fost domnul Eugen Suciu, care avea deja o carte publicatã, dar n-a fost chemat nicãieri, aºa a spus.

Dacã domnul Padina era microfonat ºi securiºtii ºtiau tot, de ce te-au mai chemat?
Aºa erau regulile. Nu trebuie sã cauþi o explicaþie logicã la tot ce se întâmplã. M-au chemat sã mã întrebe, aºa, ca pe un consultant: „Ce e cu ãsta?” Eu, pânã sã mã duc la ei, încercasem sã mã pregãtesc oarecum cu niºte rãspunsuri. Nu ºtiam, nu îmi era foarte clar ce sã spun: sã fac din el un erou, un martir, nu puteam, pentru cã Apelul lui era o compunere de clasa a VII-a. El dorea sã parvinã, de fapt. Sã scape de CAP, eventual sã primeascã un apartament la Piteºti sau poate chiar în Bucureºti, sã i se publice cartea, adicã sã-i ºantajeze. Securiºtii se simþeau ºantajaþi de un individ de asemenea calibru, atât eu cât ºi ei putând face diferenþa între el ºi Paul Goma sau, mai târziu, Dorin Tudoran.

Paul Goma era un aristocrat, fãcuse închisoare, fãcuse domiciliu forþat, îºi trimisese cartea în Occident, îi apãruse cartea în Occident, aderase la Carta ’77 praghezã ºi securiºtii nu-i puteau face nimic. Avea sistem, avea tehnologie, avea legãturi, avea aristocraþie, avea calibru, avea ºtaif, avea eficienþã, era profesionist în chestia asta.
I-am citit în vara lui ’77 romanele pe care le ascunsese la Virgil Mazilescu. Toatã vara m-am dus ºi i-am citit romanele care erau ascunse acolo. Puteam sã mã duc la Securitate ºi sã le spun: „Romanele lui Paul Goma sunt la Virgil Mazilescu în dulap”. ªi ajungeam director de fabricã. Nu m-am dus. Îl respectam, bãtrâne. Ãsta avea coaie, Paul Goma, nu era un activist de la Casa de Culturã. Avea curaj, avea fanatism, ºtia sã lupte, ºtia sã riºte, sã-ºi riºte sãnãtatea, viaþa lui ºi a familiei. Bietul de Abãlaru nu risca nimic. era atât de departe de Goma ºi de ce fãcuse Goma – care ºi plecase din þarã, în noiembrie ’78. Abãlaru Vî n-a stat la Securitate câteva luni pe un scaun, pânã era gata sã facã infarct ºi i-au dat drumul. Abãlaru a dat niºte declaraþii la Securitate ºi aº vrea sã le publice, ca sã vedem ºi noi ce a declarat, dar nu se compara cu Paul Goma sau cu Dorin Tudoran, un mare boier, la fel de eficient ºi de calculat, de programat, de curajos ºi de fanatic. Atât Tudoran cât ºi Goma aveau operã în spate, aveau cãrþi, aveau poziþie socialã.

Lui Goma i se reproºa, unii îi mai reproºeazã ºi astãzi, cã nu are operã.
Eu i-am citit vreo ºapte-opt romane în manuscris. A, nu erau publicate, e adevãrat. Le-am citit cu ochii mei. Erau ascunse la Virgil Mazilescu, dactilograme, legate. Era aºa un teanc de romane. O varã mi-a luat sã le citesc, cã nu le puteam citi decât la Virgil în casã.


Le mai citeau ºi alþii?
Nu.

M-au chemat în legãturã cu Paul Goma, m-au întrebat ce pãrere am despre el. Zic: „Domne, vreo 300 de scriitori se pregãtesc sã porneascã o manifestaþie din faþa blocului în care locuieºte Goma” - locuia la o adresã, l-au arestat ºi când l-au eliberat, l-au mutat într-un alt bloc, în spatele blocului lui Virgil ºi în faþa blocului unde stãteam eu, în Drumul Taberei. „Vreo 300 de scriitori se pregãtesc sã porneascã o manifestaþie din faþa blocului lui Goma, pânã la Uniunea Scriitorilor”. Începând de a doua zi, ºase camioane ale Armatei, încãrcate cu soldaþi, au stat trei-patru zile la 50 de metri de intrarea în blocul lui Goma. Dupã patru-cinci-ºase zile soldaþii n-au mai fost în maºini, dar maºinile au stat acolo pânã a plecat Goma din þarã. Pentru cã eu am minþit.

De ce?
Uite-aºa, ca sã-i ridic coaiele. Ca sã-l fac mai periculos decât credeau ei cã poate fi, pentru cã Apelul pe care el l-a conceput ºi adeziunea la Carta ’77 se transformaserã în agenþie de tursim. Cine voia sã plece din þarã, adera la scrisoarea lui Goma. Se minimalizase oarecum situaþia în faþa Securitãþii, nu în faþa oamenilor. ªi atunci Securitatea putea sã devinã foarte agresivã faþã de el, cum a ºi fost în penitenciar, la secþia de pe Calea Rahovei.

Cu Dorin Tudoran la fel. Îl întreba într-un e-mail Florin Iaru pe Dorin: „Bine, dar Sergiu, care a colaborat cu Securitatea, nu te-a turnat deloc?”, „Nu, mã. Nu m-a turnat deloc”. Pãi, cum sã-l torni pe omul ãla? Era ca un kalaºnikov! Cum sã torni un kalaºnikov la Securitate?

Ai fi avut ce sã spui?
Sigur! Cã ne întâlneam toatã ziua ºi stãteam ore întregi de vorbã. Mã ajuta cu bani, ne plimbam, mergeam aiurea ºi discutam tot felul de chestii.


Vorbea ºi despre ce avea de gând sã facã?
Vorbea tot. ªtie el foarte bine. ªtie el foarte bine. Dimpotrivã, le spuneam: „Aveþi grijã, Dorin Tudoran e fanatic, e înnebunit de situaþie. E gata sã îºi ia familia ºi sã meargã în Piaþa Palatului sã îºi dea foc lui ºi întregii familii”. Nu era adevãrat. Dar îl fãcea periculos, mai periculos decât îºi închipuia el cã poate fi. „De ce nu-i daþi drumul? Da-þi-i dumul, cã-ºi dã foc! Vrea sã intre în greva foamei, el cu toatã familia”. Era aristocrat, ca ºi Goma. Inteligenþi, fanatici, cu experienþã - de inteligenþã ºi de viaþã, gata sã reziste la presiune, sã-ºi riºte sãnãtatea, viaþa, niºte luptãtori adevãraþi. Cum sã torni aºa ceva? Mie îmi venea sã mã târãsc în faþa lor. Nu ºtiam cum sã procedez ca sã potenþez gradul lor de pericol pentru Securitate, încât sã se teamã de ei, sã nu facã orice împotriva lor, sã fie mai reþinuþi ºi sã le dea drumul.

Era o diferenþã atât de mare între Goma, Dorin Tudoran ºi Abãlaru Vî, încât nici nu ºtiai ce sã faci cu acest Abãlaru Vî. Goma ºi Tudoran au fost brici, impecabili. Domnul Abãlaru era un parvenit care a vrut sã se mute cu serviciul de la CAP la o fabricã din Piteºti ºi sã-ºi publice o cãrþulie de poezie pastiºatã dupã o altã carte de poezie. Sau poate, Doamne iartã-mã, n-a fost un parvenit, a vrut sã facã ceva, dar nefiind dotat nici intelectual, nici moral, nici etic, n-a fost capabil. Orice ai fi spus la Securitate, Securitatea fãcea ce vrea ea. Aºa cã m-am hotãrât sã le spun adevãrul: „Îi e fricã ºi de umbra lui”. Pentru cã se vedea cã e speriat.

Era firesc sã fie speriat, venise la Casa Scriitorilor, în 1980, ºi spusese cã are un Apel pentru Europa liberã.
Sigur cã era firesc sã fie speriat, dar nu îþi pierzi tehnica, procedura, logica. Când porneºti la aºa ceva te aºtepþi la ce e mai rãu. Nu puteai sã faci aºa ceva pe vremea aia ºi sã nu pãþeºti nimic. Uite, el n-a pãþit nimic. Nici prietenul lui, domnul Brâncoveanu.


Domnul Padina povesteºte cum l-au anchetat.
De ce nu publicã acele declaraþii ale lui? Îi e ruºine sã le publice? Eu le ºtiu. Râzi cu fundul de ele. L-au luat - mã rog, la sfârºit de tot l-au luat -, l-au spãlat, l-au tuns, l-au bãrbierit ºi l-au dus înapoi la CAP-ul lui. N-a pãþit nimic. N-a avut cãtuºe la mâini, n-a avut lanþuri la picioare. Nu i-a dat nimeni o palmã, nu i-a dat nimeni niciun baston, nimeni nu l-a atins, doar cã se mai rãsteau la el, lucru pe care îl suporta foarte greu. Dar n-a pãþit nimic. A dat niºte declaraþii pe-acolo, în care promite cã se face bãiat cuminte ºi cã-ºi vede de treabã ºi cã înþelege sã respecte legile statului ºi dacã le încalcã va avea de suportat consecinþele.


De unde ºtii?
De la Securitate. De unde? Doar nu de la el, cã pe el nu l-am mai vãzut de 30 de ani.


Îþi arãtau sau îþi spuneau?
Îmi ºi arãtau, îmi ºi spuneau.

Sigur cã, în mod absolut, el este un om care a încercat o revoltã ºi nu i-a ieºit. În mod absolut. Dar tot în mod absolut, când încerci o revoltã ai un minim de cunoºtinþe, o voinþã minimã, un curaj minim. El n-avea nimic.

V-aþi mai vãzut, apoi?
Da, a dormit de vreo douã ori la mine, o datã în mansardã, o datã în subsol, dar nu puteam comunica, nu puteam schimba douã vorbe despre poezie sau culturã. Era viclean, dar nu avea o viclenie de animal, viclenia aia care-l face pe animal puternic ºi periculos ºi supravieþuitor, avea o viclenie de om rãu, meschin, neîmpãcat cu el însuºi, un om care ura pe toatã lumea pentru cã el nu era realizat. Nimeni nu-l voia, nimeni nu-l accepta, a rãmas cu domnul Romulus Bî, cu cel cu care se asemãna, în rest nimeni nu i-a întins o mânã, nu i-a oferit prietenia. Pentru cã nu se putea. Orice om cu minim bun simþ ºi minim fler îl respingea instantaneu.


Mã tot bãtea la cap: „Mai du-mã sã semneze!”. „Vreau la Nichita”, îi tot dãdea zor. L-am dus, într-o zi. Batem la uºã, deschide Nichita ºi domnu’ Abãlaru zice: „Bunã seara! ªtiþi, domnu’ Nichita, am venit sã vã spunem cã avem un apel ºi vrem sã-l semnaþi”. Nichita, care nu era beat, cã dacã era beat nu deschidea uºa, s-a uitat de sus pânã jos la noi: el cãcat în ploaie, domnul Abãlaru, eu cãcat în ploaie, domnul Filip Sergiu. Domnu’ Abãlaru cu cãmaºa descheiatã, eu dracu ºtie cum eram îmbrãcat, total necunoscuþi, el mai ales. Nichita când a auzit cã e vorba de un apel, de semnãturã, imediat i-a mers mintea cã e vorba de ceva protest, iar Nichita, care era un foarte mare poet pe vremea respectivã, era ºi un mare oportunist ºi un mare precaut, lucru care s-a dovedit la Revoluþie, cã în momentul în care a murit, în ’84, lãsase la Fondul Literar o datorie de aproape un milion de lei. Pe vremea aceea, în ’84, un milion de lei era o sumã colosalã. El primea de la Traian Iancu, în fiecare lunã, 5.000 - 10.000 de lei, aºa, absolut din partea Partidului. El nu putea sã-ºi strice bunãstarea ºi poezia pentru doi amãrâþi care vin cu o dactilogramã. Aºa cã ne-a închis uºa în nas.

Aþi mai fost la altcineva?
Nu. Îmi era ruºine. Nu ºtiu ce m-a apucat de l-am dus la Nichita, locuia ºi foarte aproape de Casa Scriitorilor, dar l-am dus. Am vrut sã plec, îmi era ruºine de Nichita, dar domnu’ Abãlaru nu m-a lãsat: „Nu, nu, stai lângã mine”, m-a luat aºa, de mânã, sã stau lângã el. N-a scos o silabã Nichita. Cu o mânã pe uºã ºi cealaltã pe tocul uºii s-a uitat de sus pânã jos la noi ºi ne-a trântit uºa în nas.


Þi-ai vãzut dosarele de la CNSAS?
Nu. Mi-au spus alþii. Ioana Diaconescu, care lucra la CNSAS. ªi dom profesor Manolescu ºtia. Eu domnului profesor Manolescu i-am spus în ’84, zic „Dom profesor, sã ºtiþi cã am colaborat cu Securitatea. Am mâncat cãcat”. În ’83 sau ’84 i-am spus. S-a uitat la mine ºi a zis: „Bine. poþi sã pleci”. Asta se întâmpla în holul Facultãþii de Litere, unde îl tot aºteptam, sã îi dau cãrþi, sã vorbim despre poezie. Nu m-a întrebat cum, de ce, sã-i povestesc ºi lui ceva. N-a fost curios. Eu în clipa aia am fost sigur cã el ºtia deja. Dupã ce i-am spus, fãrã sã-mi cearã amãnunte, mi-a fãcut o prezentare superbã la volumul care a apãrut în ’87, la Cartea Româneascã, Poeme sororale, dar, pentru cã am colaborat cu Securitatea, nu m-a bãgat în Istoria literaturii pe care a scris-o. Deºi eu de la cartea din ’87 am mai publicat 15-16-17 cãrþi care nu cred cã sunt rele, cred cã sunt la fel de bune ca ale domnului Chifu sau ale domnului Gârbea, nu ºtiu, zic ºi eu aºa, sã nu se supere dom profesor pe mine. Tot ce vorbesc eu despre oameni este în relaþia lor cu mine, nu cu alþii. Relaþia lor cu alþii nu mã priveºte. Dar pot sã vã spun cã trei sferturi din scriitorii români, dacã e vorba de scriitori, din ’45 ºi pânã astãzi, 2013, au colaborat cu Securitatea sau au dansat tango cu Securitatea sau cu propaganda de Partid. Acuma, ce e mai rãu: sã influenþezi o decizie care-i priveºte pe toþi scriitorii sau sã spui despre nu ºtiu cine cã a zis cã cincinalul n-o sã se poatã face în patru ani jumate, ci numai în ºapte? Ce e mai grav? Sadoveanu care a semnat condamnarea la moarte a multor þãrani români care au refuzat sã intre în colectivã? A semnat condamnarea la moarte ºi acei þãrani au fost împuºcaþi ºi îngropaþi. Dar n-a fost colaborator al Securitãþii. Nici Adrian Pãunescu n-a fost ºi când a murit, a fost îngropat cu onoruri militare, pentru cã domnul preºedinte Bãsescu îl considerã un mare poet. Se uitã cã nu comanda Securitatea, comanda Partidul. Securitatea executa

Ce e mai rãu? Sã fii turnãtor ordinar? Sau sã dansezi tango cu Securitatea ºi propaganda de Partid? S-a ajuns pânã acolo încât tragedia nu e dacã ai colaborat sau nu cu Securitatea, depinde ce grad ai avut. Dacã ai fost turnãtorul de jos, eºti de tot cãcatul, dacã ai fost maior, colonel, general, jos pãlãria!
Am dat douãzeci ºi ceva de note informative. Jumãtate din ele au fost dictate, „Nu ºtiu nimic”, „Las cã-þi dictez eu”. Jumãtate din cele nedictate au fost despre morþi, mitocãnie care i-a ºi fãcut sã mã ºi pedepseascã, dar asta e altã poveste.

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey