•  Lucia Dãrãmuº
•  Anton Georgescu
•  Toma Grigorie
•  ªtefan Grosu
•  Adriana Mihaela Macsut
•  Adina Mocanu
•  Dan Nãstasie
•  Florin Prunã
•  Loredana Terec-Vlad
•  Calinic Toropu (I)
•  Calinic Toropu (II)
•  Cornel Mihai Ungureanu


sus

Lucia Dãrãmuº

 

Feþele jucãuºe ale lui Eros

 

Motto: Amor mentis vis est maxima, atque blandus animi calor. (Propert.1.2.eleg.) - Dragostea este o forþã foarte mare a cugetului, dar ºi blânda cãldurã a inimii.

 

Desigur cã amploarea biografiilor moderne cu privire la feþele culturale ale eros-ului depãºeºte orice joc imaginativ, pasiunea descarnatã pentru un asemenea subiect tulburã cele mai ascunse coarde ale sufletului.

Cum ar putea sta altfel lucrurile, de vreme ce Eros, zeul temut de greci, picurã în mintea oamenilor focul iubirii, deznãdejdea acesteia, pasiunea, dorinþa, virtutea, plãcerea, gelozia, devotamentul, altruismul; toate aceste chipuri reprezentând nimic altceva decât imaginea capricioasã a copilului înaripat. Pentru ca povestea anticã sã fie completã, însãºi Afrodita se înspãimânta de nefireasca schimbare a plodului ei luminos, cãutând sã se fereascã de acesta.

Sã mã bucur pânã la paroxism lingvistic de libertatea ºi jocul nãstruºnic al literei - cu siguranþã cuvântul ºtie cã e cuvânt ºi cã are posibilitãþi nebãnuite - vin în completarea celor afirmate mai sus cu celebrele vorbe „Plaisir est fils de l’Amour;/ Mais c’est un fils ingrat qui fait mourir son père.”
Interesant cã subiectul ca reflecþie tematicã în culturã se leagã de femeie, de valenþele acesteia ºi, poate bizar, de autoritatea bisericii.

Erezia, care-ºi decripteazã sensurile din instanþele gnostice sub directa autoritate clericalã a secolului al XII lea ce propunea ºi impunea dispreþul total faþã de dorinþele trupului, cuprinde marile curþi europene. Fenomenul marcheazã mutaþia metaforicã a eros-ului pe toate planurile culturale: literaturã, picturã, muzicã etc. Pasiunile ascunse, iubirile neîmpãrtãºite, explodeazã în artã sub chipul iubirii melancolice, amor hereus, cum propune Ioan Petru Culianu în cartea Eros ºi magie în Renaºtere. Spre deosebire de antichitate, de antichitatea greacã, unde întâlnim ºi o altã privire asupra femeii. O gãsim pe aceasta, nu de puþine ori, într-o luminã puternicã, dominatoare, capabilã sã intervinã în viaþa cetãþii, impunându-se printr-o grevã sexualã, abordând arta rãzboiului, dar ºi educând, punând bazele unei ºcoli pentru fete. Avem cazuri de femei concrete, pe de o parte, iar pe de altã parte le întâlnim pe zeiþe, cu capriciile lor, gata sã intervinã în deciziile pãmântenilor, în iubirile lor, în paturile acestora.  Zeiþele grecilor, cele mai multe, sunt rãzbunãtoare, rãzboinice, dacã ar fi sã o amintim doar pe Athena, nãscutã cu armura pe ea, gata sã atace. Dacã nu se luptã, înºealã. E cazul Aphroditei, cãsãtoritã cu  ºchiopul Hephaistos, pe care, desigur, îl va înlocui din când în când cu Ares, zeul plin de forþã, gata de harþã, zeul rãzboiului. Dar ºi pãmântencele sunt stãpânite de tumultuosul fior al rãzboiului, de dragul cãruia îºi sfârtecã uneori câte un sân, simbol al feminitãþii, maternitãþii, simbol al sexualitãþii, organ iubit de bãrbat în vederea explorãrii. Ne aflãm aºadar în lumea amazoanelor, cele care preiau atributele bãrbatului, prin simplul fapt cã sunt capabile sã aducã pe lume copii singure, din legãturi întâmplãtoare, ucigând pruncii de parte masculinã, dar ºi pentru  competenþa lor de a locui un spaþiu, prin tradiþie al bãrbatului, de a domina acest spaþiu, care este cel al rãzboiului. Afirmându-se prin forþã, ucid nu doar feminitatea, ci ºi acþiunea prin care aceasta s-ar fi putut evidenþia - sexualitatea, naºterea.

De puterea sexualitãþii lor sunt conºtiente ºi femeile din Lysistrata, care recurg la manipularea conjugalã, declarând o grevã sexualã, separându-se de bãrbaþii lor, în scopul încetãrii rãzboiului. E de la sine înþeles - bãrbaþii cedeazã. Se pare cã grecii nu erau nicidecum pudibonzi, cât timp îºi expuneau pe scenã toate obsesiile erotice, toate spaimele sexuale. Trebuie subliniat, totuºi, cã femeia, în genere, stãtea în gineceu, acest fapt este pus în evidenþã ºi lingvistic prin termenul athenaios, care are doar masculin. Asupra problemei vom face popas ulterior.
Revenind la imaginarul mental bisericesc, acesta aºeazã femeia ºi sexualitatea, latura eroticã, într-un unghi de-a dreptul întunecos.

Marile teme religioase care au dominat secole întreaga culturã sunt detronate, glasul totalitar al catolicismului este înãbuºit odatã cu victorioasa voce liricã a poeziei italiene. Asistãm însã ºi la o demitizare a imaginii femeii, care, pânã la data recuperãrii eros-ului, este prezentã în picturã, muzicã, literaturã sub chipul femeii înger. Nu omitem sintagma femeii diavol, însã canoanele culturii au propulsat mai degrabã prima sintagmã decât pe cea de a doua, femeia diavol fiind rodul oarecum întârziat al imaginaþiei clericilor.

Începând chiar cu epoca de piatrã descoperim în peºteri cu precãdere imagini feminine decât masculine, întruchipând zeiþa fertilitãþii. Apoi reprezentãrile se amplificã, se rotunjesc, devin de-a dreptul sferice, cu încãrcãturi sacre prin eterna maternitate, prin ipostaza Fecioarei Maria, perpetua nãscãtoare de prunci.

Recuperarea eros-ului se leagã de femeie, dar ºi de ierarhiile ideatice clericale. Femeia nu este altceva în închipuirea feþelor bisericeºti decât unealta satanei, cea care întinde mreje, orgolioasã, fãrã credinþã, cea care deþine toate capcanele eros-ului. Diabolizarea imaginii feminitãþii apare odatã cu modul de interpretare eretic al scrierilor biblice de cãtre preoþi. Sexualitatea, mariajul, dorinþele carnale sunt reprezentãri diabolice ale manifestãrii femeii diavol - Eva. Figura centralã a Noului Testament - Iisus înconjurat de femei - este îndepãrtatã. Se pare cã frenezia eros-ului care apare în texte precum dansul Salomeii, încãrcate de lascivitate, sexualitate, carnalitate, nu poate depãºi latura instinctualã a clericilor. Acestora nu le rãmâne decât sã aplice psihologia inversã. Vor declara dispreþul total faþã de ceea ce ei înºiºi iubesc, faþã de ceea ce sunt stãpâniþi - Eros. Imaginea femeii ca fiinþã inferioarã, secretoasã, necruþãtoare, lascivã, dominatã de dorinþe ascunse, este întreþinutã în Renaºtere ºi de medici, care vedeau în aceasta  fiinþa masculinã mutilatã. Textele în limba latinã sunt multiple. Însuºi Nietzsche comenteazã aceastã mentalitate limitatã descoperitã la clerici ºi medici: „boala nu mai e privitã ca un rãu, ci ca o pedeapsã divinã”. Biserica vede sexualitatea ca pe un act diabolic, diabolizând pânã ºi trupul.

Eros-ul polarizeazã cultura odatã cu victoria acesteia asupra factorului religios. Trubadurii vor cânta iubirea sub toate aspectele ei - virtutea, trãdarea, neîmplinirea, sacrificiul, rãzbunarea, reprezentând doar câteva ingrediente ale acesteia. Romanticii vor suprapune cele trei tablouri  - iubirea, femeia, universul - încercând sã schiþeze perfecþiunea. Vocea lui Novalis umanizeazã cerul ºi pãmântul: „Iubita mea este o imagine a universului iar universul ajunge la împlinire în fiinþa iubitei mele”.

Feminitatea cunoaºte atât valenþele castitãþii, ale Fecioarei mame, dar ºi pe cele ale iubirii prin unire. Avem filmul complet: îngerul ºi demonul. Eros-ul nu mai este resimþit ca un pãcat primar, ci ca pe un element natural al fiinþei, o forþã elementarã dintre masculin ºi feminin.  Spaþiul dominat de femeie (peºtera, grota, casa, universul) devine sinonim cu Koimeterion - locul în care bãrbatul porneºte drumul invers în regãsirea androginului - perfecþiunea. Perfecþiunea nu se poate atinge decât prin eros, în ºi prin prezenþa efectivã ºi afectivã a femeii, ne spune încã din antichitate Platon, în Banchetul. Ulterior, cultura, prin diversele forme pe care le îmbracã, ne spune acelaºi lucru.

Femeia mamã pe de o parte organizeazã ºi pune în miºcare principiul uman, ºi conform lui Julius Evola nu implicã eros-ul, iar pe de altã parte femeia amantã cunoaºte scenariul complex al carnalitãþii ºi participã afectiv la drumul invers parcurs de bãrbat.

Axa culturalã propune aproape cu fiecare operã un tip feminin din cele douã. Ne oprim doar în dreptul câtorva, dacã ar fi sã exemplificãm:
A)      tipul femeii eterne:
Fecioara Maria
Marie-Françoise Thérèse
Margarete - Goethe
Marie Arnoux
Beatrice
B)      tipul femeii diabolice:
Rosanette

Emma Bovary
Lust
Margaret - Mann
Odett - Proust
Ella - Petrescu

Plimbarea de mânã cu Eros prin culturã n-ar fi tocmai completã dacã n-am arunca un colþ de privire ºi cãtre fiinþa masculinã stãpânitã deopotrivã de mrejele acãpãrãtoare ale neastâmpãratului copil.
Ajunºi în acest prag, se cuvine sã deschidem Banchetul, autor Platon. De aici aflãm despre întâietatea erosului. Alãturi de Thanatos ºi Dike, Eros este puterea sufletului, care concurã la împlinirea mitului pe pãmânt. Trebuie sã se þinã cont de distincþia pe care o face filosoful grec între “Eros-ul divin” ºi “Eros-ul Pandemos.” Dacã primul implicã sophia, cel de al doilea are o componentã mai mult decât frivolã. Tot de aici aflãm despre inexistenþa eros-ului în vechime, omul fiind sferic - complet prin sine însuºi, cu patru braþe, patru picioare - Ianus - un cap cu douã chipuri. Interesantã abordarea lui Platon cu privire la sexe: acestea erau trei - masculin, feminin ºi androgin. Pe o scarã ierarhicã, masculinul, creat de Soare, era cel mai important, androginul, creat de lunã, ocupa a doua poziþie ca importanþã, iar femininul, creat de pãmânt, reprezenta pricipiul ultim. Aroganþa acestor fiinþe îl determinã pe Zeus sã-i despice în douã jumãtãþi. Astfel se face cã jumãtatea masculinã îºi va cãuta partea ei masculinã (aici avem prima justificare a homosexualitãþii), jumãtatea femininã va cãuta sã-ºi reîntregeascã feminitatea (lesbianismul), jumãtatea androginã, desigur, îºi va cãuta perechea opusã ei. Din aceastã perspectivã Eros-ul nu este decât principiul unificãrii, dorinþa de reîntregire a ceea ce a fost cândva. Înzestrate cu nobleþe, conform lui Platon, nu sunt jumãtãþile nici androgine, nici feminine, ci jumãtãþile masculine, din care purced în lume puternicii bãrbaþi, oamenii de stat, pentru cã aceste jumãtãþi masculine nu au în vedere nici naºterea, nici plãcerea, ci o dorinþã de unire misticã, sufleteascã, adicã tocmai ce reprezintã Eros - misterul unitãþii; doi este unu.

Dar cultura nu îºi defineºte partea conceptualã de iubire doar prin eros.
Pentru a numi iubirea în limba greacã avem patru posibilitãþi, dupã cum cosiderã lexicologii:
1. Agape - Acest termen, dacã ar fi sã-l credem pe R.C. Trench, „s-a nãscut în sânul religiei revelate” ºi se manifestã la gradul superlativ, antrenând deopotrivã mintea, inima, voinþa ºi emoþia, dupã cum afirmã William Barclay. Termenul nu implicã sexualitatea, gãsindu-l în scrierile filosofilor antici foarte rar, în schimb apariþia în Noul Testament este covârºitoare. Semantica termenului, în contextul mai larg al cãrþii, se dezvoltã în interiorul limbii latine creºtine.
2. Philia - Este des întrebuinþat în limba greacã, desemnând atât apropierea fizicã, philein înseamnã a atinge, a mângâia, dar este mult mai mult, descriind mai degrabã relaþia sufleteascã dintre douã sau mai multe fiinþe.  Aristotel în Etica Nicomahicã 8.4.1. vorbeºte despre acest tip de dragoste ca despre un foc ce arde cu flacãrã intensã, fiind întreþinut, dar care se poate stinge.
3. Storge - Un alt tip de iubire, care este restrictiv, referindu-se la dragostea din sânul familiei.
4. Eros - Iatã cã am ajuns din nou la acest tip de iubire. Termenul nu apare nici mãcar o singurã datã în Noul Testament, probabil pentru cã implicã sexualitate, senzualitatea, descriind dragostea dintre sexe.
Aceastã iubire sexualã, ne spune Aristotel, începe cu privirea, mai apoi se aprinde pasiunea, dacã ar fi sã-l luãm în calcul pe Epictet (Discursuri 4.1.147)
Cu privire la originea lui, Platon în Banchetul 203b – 204d, - Editura pentru literaturã universalã, Bucureºti,1968- face afirmaþia: „Când s-a nãscut Aphrodita, zeii se ospãtau. ªi erau mulþi acolo; între ei ºi Poros, feciorul lui Metis. Dupã ce au mâncat, iatã, sosi ºi Penia sã cerºeascã ceva de la ospãþ. Aceasta stãtea pe la uºi. În tot acest timp, Poros, ameþit de nectar, ieºi în grãdina lui Zeus. Cum era el stãpânit de licoarea zeilor, adormi. Penia, împinsã de dorinþe ascunse, îºi puse în gând sã aibã un copil cu Poros. Se culcã lângã acesta ºi astfel îl concepu pe Eros. (…) Înþelepciunea este desigur din rândul celor mai frumoase lucruri; pe de altã parte Eros reprezintã iubirea pentru tot ce-i mai frumos. De aici deducem cã Eros are nãzuinþe cãtre înþelepciune. Fiind deci filosof, el se rânduieºte între cei ce ºtiu ºi cei ce nu ºtiu nimic.”

Eros-ul, carnalitatea, în acest spaþiu al antichitãþii, atrage cu precãdere bãrbatul. Este binecunoscutã homosexualitatea greacã. Trebuie sã facem însã distincþie între homosexualitatea la greci, de cea la romani ºi sã nu mai vorbim de homosexualitatea zilelor noastre. Diferenþa majorã constã în implicarea termenului paidagogos. Toate tipurile de relaþii homosexuale conchideau latura afectivã, însã doar homosexualitatea greacã avea în vedere educaþia. Homosexualitatea modernã se dezvoltã ca exacerbare a relaþiei masculin pasiv, masculin activ, bazatã doar pe afectivitate, relaþie întâlnitã la romani.

Pare-se cã Eros, micul înaripat, nu era nici pe departe atât de inocent, asexualitatea la copii e un mit lansat prin graþiile bisericii. Dovadã stau scrierile antice - complexul lui Oedip… Sexualitatea sub toate aspectele ei o întâlnim în toate timpurile. Trebuie sã aruncãm o privire furiºatã asupra istoriei. Aproape fiecare personalitate avea câte o hetaira. Isocrate a avut-o pe Metaneira, Alexandru cel Mare pe Thais, Pericle pe Aspasia, Sophocle pe Archippe, Aristotel pe Herpylia, Platon pe Acheaenassa, toate femei foarte frumoase ºi extrem de inteligente. De la Demostene aflãm cã soþiile sunt de dorit doar pentru copii legitimi, pentru plãcerile trupului sunt însã necesare frumoasele ºi inteligentele  curtezane.

Din acelaºi câmp semantic fac parte termeni precum porneia, akatharsia, aselgeia.
Porneia este dragostea care se poate cumpãra, prostituþia. Referindu-se la acest fenomen Seneca vede în castitate o dovadã a urâþeniei. Iuvenal în Satire ironizeazã ieºirile sexuale ale Mesalinei, soþia lui Claudius, despre care spune: „se întorcea în aºternutul imperial cu toate mirosurile casei de toleranþã.” Nero îºi satisface poftele fie în aºternutul mamei lui, fie în patul vreunui tânãr, Caligula lângã faldurile rochiei Drusillei, sora acestuia.

Platon se pare cã preferã adolescenþii imberbi, desigur socotindu-se ca fãcând parte din jumãtatea superioarã, ancestralã a masculinului, cum ne lasã sã înțelegem din Banchetul 178 D: „nu cunosc nici o bucurie mai mare pentru un tânãr aflat la începutul vieþii decât un amant virtuos, nici pentru un amant o bucurie mai mare decât un tânãr iubitor”. Suetonius în Nero 28 afirmã cã împãratul l-a luat în cãsãtorie pe Sporus. Nici Iulius Caesar nu ascapã de vântul „bolii naþionale” cum o numeºte J. Chapman – homosexualitatea - cezarul fiind amantul lui Nicomede al Bitiniei.
Akatharsiareprezintã o formã de imoralitate, imoralitate fizicã, imoralitate materialã. Literatura clasicã întrebuinþeazã termenul pentru a desemna în special murdãria, starea de rãu a trupului, aºa cum apare la Hippocrates. Când descrie o plagã, impuritãþile din jurul acesteia, preferã termenul akatharsia. Akatharsia cunoaºte o lãrgire semanticã în momentul în care este preluat de literatura creºtinã din limbajul laic direct de la autorii clasici.
În interiorul limbajului ecleziastic termenul se tehnicizeazã, descriind impuritatea spiritului în sensul larg: indecenþã, imoralitate sexualã, gândire josnicã, desfrânare.
Aselgeia este desfrâul maxim. Porneia se manifestã în special în sfera relaþiilor sexuale, akatharsia implicã ºi sexualitatea, imoralitatea acesteia, dar ºi a spiritului. Aselgeia se pare cã reprezintã forma supremã de degradare, „neruºinare a ticãloºiei” afirmã Platon în Republica 424 E. Acest termen este preferat de Josephus Flavius când o descrie pe Isabela în Antichitãþi Iudaice VIII, XIII,1.

Eros, copilul nãstruºnic, „aspru ºi murdar, cu picioarele goale ºi fãrã culcuº” dupã Platon, pare-se cã reuºeºte în orice timp sã suceascã minþile tuturor. Tabloul postmodern nu aratã cu nimic mai diferit decât cel din antichitate sau celelalte timpuri. Planurile social, religios, politic, ºtiiþific, cultural, confirmã acest fapt.
Chipul lui Eros din perspectiva culturii aratã astfel:
- Eros, copilul care viseazã cu inima - Ce que le coeur ne voit pas, le coeur n’y rêve pas.
- Eros, copilul care preferã fructele dulci - Les fruits défendus sont les piu doux.
- Eros, copilul care furã sãrutãri angelice - Stolen kisses are sweetest.
- Eros, copilul care preferã sã zboare indiferent de consecinþã - La passion déprave, mais elle élève aussi.
- Eros, copilul care îºi pierde capul - Non perde il cervello se on chi l’ha.
- Eros, copilul fãrã prejudecãþi - Les prejugés sont la raison des sots.
- Eros, copilul tiran - L’amour est un tyran qui n’épargne personne.
- Eros, copilul care ºtie sã priveascã - Loving comes by looking
- Eros, copilul fãrã nici un defect - Wo Liebe fehlt, erblickt man alle Fehler.
- Eros, copilul care învinge indiferent de mascã:
“ Omnis vincit amor”
Tutto vince amor”
Amour vainc tout.”
Alles besiegt die Liebe.”

 

Comentarii cititori
sus

Anton Georgescu


Eternity


I am the only one left
Who knows the name of a fish merchant
Who sold fish for a living
In a Bucharest market
Almost one hundred years ago,
So much for eternity…

His name was Marin
And I never saw his face
And I never smelled his sweat
Or touched his body,
So much for eternity…

I only know that he caught fish
For a living
And he had children
And he had a wife
And many times he doubted God
So he must have known
What love is
What pain is
What life is

I am the only one left
Who knows that Marin died
In his sleep
Because of a weak heart
And when they buried him
The priest promised
Remembrance forever,
So much for eternity…

I am the only one left
Who knows that Marin
Has never known his grandchild
And stroked his hair
And patted his back
And said: I’ll show you how to catch fish

Because I am that grandchild
And he was my grandfather
And I never saw his face
And I never smelled his sweat
Or touched his body,
So much for eternity…


Still with Us

All these billions of people
Who lived and died
Since there was a beginning
For living and dying
They are still with us
On this tiny planet
A luminous speck of dust
In a cold, endless cosmic pit

Nobody left the planet
They only moved
In other shapes
In other forms

Shakespeare
And Napoleon
And Einstein
And my grandfather
Are all now
A tree
A leaf
A sandy strip on the beach
A gust of wind
The tail of a cloud
A couple of hairs on your head

Nobody ever left the planet
Or vanished
Into the cold, endless cosmic pit
They are all with us
Sailing together
The soundless waves of time


Incomparable Wonders

She wants me to go to China
And Egypt
And Italy
To see what is left
After the history streamed down
Like a stormy river
Into the cosmic nothingness
Of the stone

She wants me to go
To the beginnings and the ends of the planet
To see the wonders of the world
When the wonders are a few blocks away
The trees in the ravine,
Or a few meters away
The leaves of grass in the back of my house
Made from the cosmic nothingness
Of the stone

And sometimes the wonders
Barge into my home
Noisily, annoyingly, detestably
Like that fly on the ceiling
With the structure of its wings
More complex than one thousand pyramids

What do I say?
One million pyramids
One trillion pyramids
The black hole
Of incomparable wonders

The wings of that fly
Hide the genius of something
Or somebody
The people call The Creator
When they run out
Of logical explanations
Or they had enough of being wrong
Constantly wrong

What do I say?
One million geniuses
One trillion geniuses
The black hole
Of incomparable wonders

Comentarii cititori
sus

Toma Grigorie

 

Cugetãri

 

. Dacã justiþia e oarbã, înseamnã cã vede banul cu ochiul diavolului.
. Se ºtie cã politica nu e numai curvã, ci ºi parvenitã.
. Corupþia este râia cãpreascã a funcþionarului, de care nu poate scãpa.
. Cultura spiritualã nu se poate nici mânca, nici bea. Deci politicienii nu recunosc decât agro-cultura!
. Bugetul trebuie sã fie constituit din banii þãrii puºi pe masã la vedere. De ce guvernanþii þin mâinile sub masã ?
. Obiectivul fundamental al politicii partidului / partidelor de la putere dupã ’89 a fost sã demoleze toate proiectele bune ale înaintaºilor ca sã le promoveze pe ale lor, chiar dacã erau mai proaste.
. S-a constatat cã lupta surdã între putere ºi opoziþie n-are nicio legãturã cu acutele necesitãþi naþionale. Osul sã trãiascã!
. Cilibi Moise se întreba: De ce nu se fac mai înalte tavanele puºcãriilor ca sã încapã ºi oamenii mari?
. Eminescu conchidea într-un poem: Poezie sãrãcie! Jurnaliºtii angajaþi din iepocã replicau: Reportaj avantaj! Cei de azi (cam toþi în pãr) clameazã: Euro adevãr! 
. Se susþine pe bunã dreptate cã dezintelectualizarea este una dintre cauzele principale ale prãbuºirii societãþii contemporane ºi viitoare.

Comentarii cititori
sus

ªtefan Grosu

 

Etica sub aspect filosofic ºi ºtiinþific

 

Etica are o dublã valenþã: filosoficã ºi ºtiinþificã.  Este filosoficã pentru cã se raportezã la începuturile cugetãrii antice din vremea când Thales (jucându-se cu cercul) se întreba care este scopul vieþii. Ca disciplinã ºtiinþificã se poate spune cã a apãrut în Sumer când neguþãtorii îºi puneau problema cum sã facã o afacere de succes dar ºi credibilã. Punct de reper în definirea eticii îl reprezintã lucrarea lui Aristotel, intitulatã Etica nicomahicã. În contextul etic, Aristotel îºi pune întrebarea ce este binele ºi cum poate fi un om fericit.

,,Problema fundamentalã a eticii aristotelice graviteazã în jurul naturii ºi mijloacelor de realizare a Binelui suprem, instituit ca scop absolut, spre care tinde totul . Nu este vorba de Binele în sine, abstract ºi transcendent, profesat de ºcoala platonicã, prin a cãrui analizã criticã Aristotel îºi defineºte net poziþia, ci de binele realizabil în practicã, deci de un bine.“ (cf.  Stela Petecel, Prefaþã, în Aristotel, Etica Nicomahicã; introducere, traducere, comentarii ºi index de Stella Petecel, Bucureºti, editura Iri, 1998, p. 3).

În esenþã, pentru timpul actual gîndirea eticã începe printr-o devenire filosoficã, fiind "un moment capital în demersul spiritual al timpului nostru, o gândire ce nu poate fi neglijatã, pentru cã ea ne constrânge la o repetare a propriei noastre culturi ºi metafizici (filosofie) - repetare, nu pur ºi simplu ca reluare de teze sau sensuri tematice, ci ca revenire la problemele filosofiei iniþiale: „surprinderea esenþelor dincolo de imediatul sensibil" (cf. Sorin Tudor Maxim, Etica in afaceri, curs Universitatea ªtefan cel Mare, Suceava). Timpul actual aratã cã omenirea, trãitoare într-o perioadã de crizã, se confruntã cu probleme morale, iar etica devine, astfel, ca în antichitate, inima filosofiei. În lumea afacerilor, bântuitã de criza mondialã, etica devine o condiþie esenþialã pentru supravieþuirea unei afaceri (doar o afacere eticã este credibilã pentru parteneri de afaceri). Astfel, nu întamplãtor, cãrþile de eticã devin un fel de best sellers, iar "gândirea eticã este un moment capital în demersul spiritual al timpului nostru, o gândire ce nu poate fi neglijatã, pentru cã ea ne constrânge la o repetare a propriei noastre culturi ºi metafizici (filosofie) - repetare, nu pur ºi simplu ca reluare de teze sau sensuri tematice, ci ca revenire la problemele filosofiei iniþiale: surprinderea esenþelor dincolo de imediatul sensibil" (ibidem).

Din punct de vedere ºtiinþific "vor putea fi evidenþiate ºi funcþii specifice ale eticii, între care: funcþia cognitivã (de cunoaºtere); funcþia normativã (cea care prescrie anumite reguli pentru comportamentul uman); funcþia persuasivã (cea care vizeazã dimensiunea de a influenþa aceste comportamente umane)" (ibidem). Întrebarea care se pune este de ce este nevoie de etica ºtiinþei sau de eticã în calitate de ºtiinþã. Luatã, în mod strict, cercetarea ºtiinþificã adunã, de pildã, merele putrede alãturi de mere bune ºi este nevoie de discursul etic spre a alege merele bune dintre merele putrede. Astfel, se poate mãsura valoarea unui mãr bun. Discursul etic este extrem de important ºi pentru lumea politicã.

"De exemplu, se pune problema capacitãþii omului de ºtiinþã de a rãspunde la întrebarea dacã «un mãr sãnãtos plus un mãr putred fac întotdeauna douã mere?». Anatomia aritmeticii de mai sus aratã, însã, diferit. Pentru omul de ºtiinþã, 1+1 va da întotdeauna «2» deoarece aºa este structuratã logic mintea umanã, pe reperul fundamental al «unitãþii». Mai mult decât atât, adevãratul om de ºtiinþã este cel care nu adunã un mãr sãnãtos cu un mãr putred, un om cinstit cu un criminal, un guvernat cu un guvernant, un exploatat cu un exploatator etc. Pentru cunoaºterea ºtiinþificã, un asemenea exerciþiu aritmetic nu doar cã este irelevant, ci ºi generator de confuzie ºi eroare. Pentru omul politic, însã, implicaþiile aritmeticii sunt cât se poate de uºor de valorificat. Acesta, de pildã, adunând un mãr sãnãtos cu un mãr putred poate declara cã... a crescut nivelul de trai; prin însumarea milioanelor milionarului cu zerourile cerºetorului, politicianul va spune cã, în general, «societatea»... o duce bine!“ (cf.  Cosmin Marinescu, Economistul recent: între relativismul ºtiinþific ºi recursul la eticã,
http://www.ecol.ro/content/%E2%80%9Eeconomistul-recent%E2%80%9D-intre-relativismul-stiintific-si-recursul-la-etica).

 

Comentarii cititori
sus

Adriana Mihaela Macsut

 

Semiluna Fertilã - o poveste anticã

 

Geografic, lumea în care se cristalizeazã Biblia este identificatã cu Semiluna Fertilã, care se întinde de la nordul Golfului Persic spre zona mãnoasã a Nilului. Punctul de plecare în cartografierea biblicã îl constituie Westminster  Atlas (cf. A. Ioseph, Fitzmayer, et.al Introducere,  comentariu la Sfânta Scripturã, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lãpuº, 2005,  p. 203). Topografia biblicã implicã aprecieri asupra identificãrii localitãþilor ºi în special despre raporturi între actualele nume arabe ºi vechile localitãþi biblice. Geografia ºtiinþificã despre Semiluna Fertilã  este destul de grea pentru cã utilizeazã sisteme complicate de transliterare din araba modernã în lumea biblicã. Sunt ºi probleme rezultate din diferitele forme de transliterare.

,,În afarã de aceasta, în ceea ce priveºte numele de localitãþi din alte limbi (n.a. în limba românã vocalizarea din Biblia ortodoxã, ediþia Gala Galaction, diferã de Biblia protestantã, Ediþia Cornilescu) s-a dezvoltat o silabisire protestantã ºi una catolicã (de exemplu Goshen, Midian ºi Ghibal faþã de Gessem, Madian, Galad); silabisirea protestantã... este bazatã pe vocalizarea masoreticã medievalã. Lectura în catolicism din LXX, în ambele cazuri reflectã cea mai veche prounuþie ebraicã din timpul versiunii LXX (....). Nici unul dintre cele douã sisteme nu reproduce exact nume ebraice originale” (ibidem, p. 204)

Geografia biblicã începe cu Patriarhul Abraham ºi acest debut este legat de lumea de unde a venit acest patriarh adicã Ur (Genezã 11, 31), oraºul sumerian considerat de  arheologi cel mai vechi din istorie. Se completeazã apoi, începând din Ur la sud, Haran la Nord mergând spre  coastele Siriei ºi spre sud în Egipt - de unde a început Odiseea Exodului ºi a Eliberãrii Poporului Evreiesc (cf.  Exod). Rezultã o Semilunã Fertilã cu capetele plasate în Golful Persic ºi Canalul Suez ºi partea centralã la graniþele actuale ale Turciei. Aceastã fâºie este denumitã Semiluna Fertilã. Motivul îl constituie faptul cã ea contureazã o reþea de izvoare care permit practicarea agriculturii, în timp ce zona înconjurãtoare este deºert, ºi a unor drumuri comerciale din Babilon în Egipt, dintr – un punct în altul al Semilunei Fertile  (ibidem, p. 209).  

În partea extremã a Semilunei Fertile se aflã Ur, patria lui Abraham (care, aºa cum s-a mai precizat, este cea mai veche cetate din istoria lumii). Când Abraham din Ur a ajuns în Egipt, aici exista deja o civilizaþie înfloritoare, având o mie de ani vechime. Ur reprezintã o strãveche cetate din sudul Babilonului, identificat cu Tell – Muqyyar, pe malul drept al Eufratului, la jumãtatea drumului dintre Bagdad ºi Golful Persic. Aici s-a descoperit, la începutul secolului trecut, un turn datând din secolul al XIX- lea î.Cr., în onoarea Zeului Lunii, Namnar - Sin, divinitate masculinã. Istoria cetãþii Ur se întinde pe o perioadã de aproximativ trei mii de ani: fiind întemeiatã prin mileniul al IV lea, a cunoscut o perioadã a maximei înfloriri în secolul al XIX- lea î.Cr. Aici s-a gãsit baza legislativã, Codul din Ur - Namni (cca. 2050 î.Cr.) care s-a constituit a fi esenþial pentru Codul lui Hammurabi. Sumerienii, popor nesemitic, stãpâneau zona Eufratului de Jos, în vremea Dinastiei Timpurii (cca.2800-2400 î. Cr.). Existã, din acele vremuri, texte sapienþiale admirabile în Epopeea  lui  Gligameº, Textele   lui  Surupak.

În vremurile strãvechi, lumea  sumerianã  era consideratã  o  limbã clasicã ºi universalã (precum  mai târziu în lumea anticã ºi medievalã erau greaca ºi latina iar în zilele actuale este engleza), iar din aceastã limbã, care a valorificat primul alfabet ºi prima scriere din  istorie, au derivat scrierile culturilor babiloniene, asiriene ºi chiar ebraice. Originea scrierii sumeriene nu este cunoscutã ºi se presupune cã ar fi existat o altã culturã înainte. Urme ale avansatei civlizaþii sumeriene au fost descoperite de Leonard Wolly într-un cimitir stãvechi. (cf. Samuel Schultz, Cãlãtorie prin Vechiul Testament, Imprimeria de Vest Oradea,1999, p. 78 ).   

Civilizaþia sumerianã atinge un stadiu avansat  (spre anii 2300 î.Cr.)  ºi  apoi  începe sã decadã, fiind cuceritã de un popor semitic, akkadienii, care a dominat timp de douã secole. Apoi invazia gutianã pune capãt supremaþiei akkadiene ºi urmeazã cucerirea ammoriþilor, semiþii de vest.

Prin anul 1700 apare, în Mesopotamia, civilizaþia babilonianã, promotorul ei fiind regele Hammurabi (cca. 1700 î.Cr.) care a transformat mica localiate Babilon într -un centru veritabil al lumii antice a Semilunei Fertile. O realizare a acestui rege rãmâne celebrul Cod de Legi Hammurabi, care constituie cutuma pentru lumea patriarhilor biblici.

Originea istoriei Egiptului este atribuitã regelui Menes (cca 3000 î.Cr.) care a unit douã regate: unul din Deltã ºi altul din Valea Nilului. Regii dinastiei de început ºi-au avut capitala la Teba, în Egiptul de Sus. În acest sens s-au descoperit în mormintele regale de la Abydos, vase de piatrã, bijuterii, vase de aramã, evidenþiind o culturã strãveche. Perioada clasicã a civilizaþiei egiptene este denumitã 'Perioada Vechiului Regat' (cca. 2700-2200 î.Cr.) ºi a avut ca realizãri remarcabile piramidele ºi opere literare. În acest timp se pun bazele construcþiei piramidelor. Prima piramidã  este construitã de Imhotep, preot, arhitect, medic dar ºi autor de proverbe. Giganticul Sfinx, reprezentându-l pe regele Khafra din Dinastia a IV-a, este o realizare care dãinuie ºi astãzi.  Textele Piramidelor, scrise de clasa sacerdotalã în timpul Dinastiilor a V-a ºi a VI-a, evidenþiazã   credinþa egiptenilor în viaþa dupã moarte. Tot acum se  elaboreazã ºi Proverbele lui Ptahotep, o importantã scriere sapienþialã practicã, având similitudini cu literatura sapienþialã biblicã,   îndeosebi cu Proverbe, autorul fiind un Mare Vizir din Dinastia a V-a (cf. W. Hayes, The Sceptres of Egypt, The Harper and Brothres Edition, 1953 - o lucrare care prezintã pe larg istoria Egiptului din acastã perioadã). Între anii 2200-200 î. Cr. au urmat cinci Dinastii decadente.

Regatul Mjlociu (2000-1780 î. Cr.) reprezentã reapariþia guvernãrii centralizate ºi capitala a fost stabilitã la Memphis. Este perioada în care se fac construcþii impunãtoare (palate, canale de irigaþii) dar nu lipseºte nici contribuþia literarã: Amenemope, Cântecele Harpistului, care merg  pe linia înþelepciunii lui Ptahoptep ºi care este regãsitã în Proverbele biblice (James B. Prithard, Ancient  Near Eastern Texts Relating to The Old Testimony, Princeton University Press, 1955; lucrarea prezintã o bunã traducere a textelor sacre ale Egiptului Antic).

Regatului Mijlociu îi urmeazã o perioadã de asuprire de cãtre alte popoare ºi abia în Dinastia a XVIII-a (160 î.Ch) se restabileºte supremaþia egipteanã ºi se instituie perioada denumitã a Regatului Nou.

Importante în acest context sunt ºi cercetãrile de la Ugarit (1000-1200 î.Cr), un univers antic al   Semilunei Fertile, descoperit în 1929 ºi încã insuficient conturat. Populaþia Ugaritului este   cananeanã,  iar  literatura identificatã de sãpãturi are valenþe mistice (asemãnãtoare celei   sumeriene) dar ºi sapienþiale în sens practic (ca în lumea biblicã ºi egipteanã anticã). Scrierile  descoperite se  referã  la Zeul Baal ºi la poziþia dominantã a Zeului El în Panteonul ugaritic. Numele de El este utilizat de scrierile veterotestamentare ºi se referã la Yawheh. Apare ºi  mitologicul Leviatan (cf. Iob 3,8; 41Isaiia 27,1) dar care pe tãbliþele ugaritice este sub  denumire de  L.V. T. ( vocalizat LOTAN), care se luptã cu Baal (cf. M.H. Pope, El in The Ugaritic Texts, Leiden, 1955, p. 20). Din punct de vedre geografic, vârful Semilunei Fertile se  deplaseazã de la Haran spre vest, la graniþa de astãzi a Turciei, apoi pe linia Alep-Damasc- Ierusalim, ajungând astfel la cetatea Ugarit. Limba ugariticã este foarte importantã pentru studiul formei arhaice a lumii ebraice.

Din punct de vedere biblic, centrul lumii este Ierusalimul, unde se afla Templul. Din aceastã  lume a Semilunei Fertile s-a ivit Patriarhul biblic Abraham, strãmoºul poporului evreu, venind din regiunea strãveche a Mesopotamiei (cetatea Ur). Triburile nomade din acele vremuri, în cãutare de pãºuni, au ajuns în fertila zonã a Nilului, din Egipt, având numele, în texte vechi, hapiru (cf. Ovidiu Drimba, Istoria  Culturii  ºi Civilizaþiei, Editura Enciclopedicã ºi ªtiinþificã, pp. 176 – 173, vol I ºi Vladimir Petercã, De la Abraham la Iosua, Institutul Teologic Romamo-Catolic, Bucureºti, 1996, pp 12- 13,- lucrãrile menþionate prezintã pe larg accepþia termenului de hapiru).

 

Comentarii cititori
sus

Adina Mocanu           

 

Identitate ºi conformism într-o societate nouã?

 

barcelona 1Acum doi ani mi se pãrea cel puþin fabulos sã cãlãtoresc, sã descopãr lumea, sã observ diferenþele, sa cunosc diverºi oameni cu care pot sa interacþionez. Mi se pãrea cã venind din România era ca ºi cum aº fi ajuns la punctul de destinaþie ca orice american, francez, olandez sau englez. Acum locuiesc în Barcelona, un oraº multicultural, pe care orice strãin îl considerã excepþional, însã de când locuiesc în Vest, simt mereu cã îmi lipseºte acea dorinþã de cunoaºtere a noului pe care o aveam în urmã cu doi ani. Poate vã întrebaþi de ce? Am aceastã senzaþie cã sunt zilnic bombardatã cu noul ºi extraordinarul pe care îl primesc fãrã voinþa mea, ceea ce îmi creeazã o stare de disconfort. Noutãþi editoriale, premiere teatrale, filme multiculturale, expoziþii naþionale ºi internaþionale, excursii, cursuri academice fac parte din multitudinea de evenimente culturale pe care le poþi avea ca locuitor al þinuturilor catalane. Poate pentru mulþi sunt inovatoare, dar acest ansamblu devine obsesiv pentru o persoanã care simte cã diversitatea înseamnã, într-un fel, limitare. Barcelona e impresionantã, fascinantã, incitantã, culturalã, însã ca orice oraº cosmopolit (Londra, Paris, New York etc.) spaþiul comun aproape e inexistent, stilul de viaþã se miºcã într-o circularitate capitalistã.

În Spania, pentru a avea acces la orice instituþie culturalã, trebuie sã fie contracost. Pentru a accede la Universitate, fiecare individ trebuie sã plãteascã, iar criza economicã a afectat în aºa mãsurã încât o persoana care vrea sã studieze trebuie sã aibã resurse financiare destul de bune. ªcoala este destul de elitistã pentru mulþi spanioli, aproape totul este redus la fondurile financiare. În acest fel cercul se restrânge, iar slujbele sunt ocupate de cei care au parte de o educaþie pe mãsurã. Ajutoarele financiare sunt prea puþine, iar criteriile de selecþie pentru a primi un ajutor din partea statului sunt destul de drastice. Totul se întâmplã în aºa mãsurã, încât nu se mai þine cont de responsabilitatea faþã de comunitate, ci se practicã tot mai intens individualismul. Fiecare individ face totul pentru el, câºtigã pentru el, iar societatea în care se integreazã e redusãbarcelona 2 numai la momentul capitalist ºi la spaþiul privat. În timpuri de crizã, coabitarea este parþial eradicatã, iar simþul comun e din ce în ce mai slãbit.

ªi totuºi, trãieºti în Vest (mulþi ar spune, orice e mai bine ca în România), este adevãrat cã Vestul are multe pãrþi bune în ceea ce priveºte organizarea ºi siguranþa fiecãrui locuitor, posibilitãþile existenþiale, traiul mai bun, dar mi se pare cã toate acestea încep sã devinã idealuri. Vestul te primeºte cu braþele deschise, ai drepturi nenumãrate în calitate de cetãþean european, însã toate acestea se lovesc de drepturile ºi perspectivele locuitorilor 'de drept' ai þãrilor respective. Aici intervine problema rasialã ºi lupta latentã împotriva discriminãrii.

ªi, totuºi, nu e greu sã te adaptezi, însã fiecare ieºire în stradã înseamnã o luptã cu identitatea ta (trãiesc în Spania, vorbesc româna, studiez într-o universitate spaniolã, plãtesc taxele la stat, dar pentru ei îmi port eticheta de româncã). Poate cã e mai bine, pentru cã aceastã luptã înseamã mai multã libertate ºi dorinþa de a încerca ceva nou tot timpul, de a trece peste graniþe ºi de-a te barcelona 3transforma într-un inadaptat al propiei tale condiþii.

Societatea în care trãiesc, de mai bine de doi ani, m-a ajutat sã fac alegeri, sã mã descopãr ºi sã cresc, sã decid ºi sã nu mã supun nimãnui. Pe de altã parte, România mi-a oferit accesul la o educaþie intelectualã, cu bune ºi rele, cu lipsuri ºi împliniri.

Totul se rezumã acum la puterea de a alcãtui acel puzzle de valori pe care fiecare individ trebuie sã le aibã pentru a construi ºi popula o societate care se aflã într-o continuã schimbare.

 

Comentarii cititori
sus

Dan Nãstasie

 

Marea Gradinã din Poiana Mare

 

Pentru exerciþiul urmãtor e nevoie de o þintã  situatã la o distanþã respectabilã. Imaginaþi-vã apoi cã umflaþi un balon de cauciuc pânã la refuz, pânã aproape de presiunea de explozie. Apãsând ferm cu degetele, blocaþi ieºirea aerului ºi îndreptaþi balonul spre centrul þintei. Dacã balonul s-ar deplasa conform traiectoriei unui jet, sub efectul Coandã, aþi nimeri, mai mult ca sigur, centrul þintei. Eliberând însã balonul, în realitate, acesta va zbura dupã o curbã impredictibilã, schimbându-ºi arbitrar direcþia ºi în mod sigur ocolind þinta. Viteza iniþialã va scãdea brusc odatã cu micºorarea rapidã a presiunii ºi, în final, balonul se va prãbuºi fãrã vlagã, amintind incidental de un prezervativ folosit.

Cam asta a fost traiectoria ºi comportamentul sistemului naþional de învãþãmânt, imediat dupã prãbuºirea comunismului. Dezumflarea rapidã, schimbãrile neaºteptate de direcþie, lipsa unei þinte, sau a unei viziuni, au caracterizat primii ani de tranziþie. Doar dupã aceea a fost ºi mai rãu.

În ultimele decenii comuniste învãþãmântul fusese abuzat, deformat ºi, în final, umflat ca un balon cu tehnologii ºi ºcoli tehnice. Catalogul, deºi de mãrimea unui afiº de teatru, a devenit neîncãpãtor pentru rubricile materiilor adãugate. Peste noapte, majoritatea liceelor au devenit industriale. O armatã de ingineri, fãrã pregãtire pedagogicã, a fost recrutatã ca sã predea acele materii. Cum inginerii nu aveau cunoºtinþe practice, o altã armatã de maiºtri instructori a fost recrutatã pentru predarea tehnologiilor în atelierele-ºcoalã. Aceºtia nu aveau nici pregãtire pedagogicã ºi nici o decentã pregãtire tehnicã. Mulþi absolviserã liceul cu mare greutate ºi le-ar fi stat mult mai bine în bancã decât la catedrã.

Impactul acestor mãsuri dezastruoase nu a fost simþit imediat doar pentru cã, în comparaþie cu alte eºecuri ale sistemului, rezultatele învãþãmântului corupt ºi defectuos vor avea un impact întârziat, pe termen lung, al câtorva generaþii, care se simte abia acum în societatea româneascã. Balonul a continuat sã fie umflat ºi rapoartele false au continuat sã fie trâmbiþate.

Ca sã nu adauge cheltuieli suplimentare bugetului educaþiei, când Ceauºescu îºi construia piramida personalã, numitã alegoric Casa Poporului, cele câteva zeci de mii de ingineri ºi maiºtri lucrând în licee, ca educatori, au continuat sã fie plãtiþi de cãtre industriile din care fuseserã recrutaþi. Statutul lor ingrat, de slugã la doi stãpâni, a creat ºi mai multã confuzie ºi o divizare a cancelariei. Tot din motive financiare li s-a retras dreptul de a obþine calificãri pedagogice prin grade didactice. Astfel, balonul educaþional s-a tot umflat cãpãtând o formã tot mai hidoasã, devenind tot mai mare, dar ºi tot mai lipsit de conþinut.

Cãderea comunismului a însemnat pur ºi simplu tãierea sforii care þinea balonul sub presiune ºi eliberarea lui. Rezultatul a fost spontan, spectaculos ºi imprevizibil. Autopropulsat de imensa presiune acumulatã, balonul a urmat rapid o traiectorie sinuoasã ºi impredictibilã prin perioada de tranziþie, eliberat dar fãrã þintã, izbindu-se de interese electorale, prejudecãþi sindicale, miniºtri fãrã viziune, teorii contradictorii ale învãþãmântului ºi, în final, prãbuºindu-se fãrã vlagã ca prezervativul folosit ºi în primul paragraf.

Câteva curente revendicative au devenit dominante. Pe de o parte liceele au început sã-ºi scuture mãtreaþa tehnicã ºi sã-ºi modifice profilurile, multe redevenind teoretice. Pe de altã parte, inginerilor ºi maiºtrilor instructori li s-a acordat dreptul de a-ºi susþine gradele didactice ºi de a dobândi, prin examene ºi perfecþionare, cunoºtinþe ºi calificãri pedagogice.

Perioda respectivã m-a surprins lucrând la inspectoratul judeþean ca inspector pentru materii tehnologice. Eram unul dintre cei patru inspectori angajaþi prin concurs ºi am rezistat primelor douã restructurãri succesive, pe mãsurã ce numãrul personalului tehnic s-a redus în ºcoli. În mod specific tranziþiei spre dezastru, tot mai mulþi ingineri ºi maiºtri deveneau tot mai calificaþi pe mãsurã ce-ºi pierdeau posturile.

O mare parte a timpului meu era dedicatã inspecþiilor pentru gradele didactice de cãtre ingineri ºi maiºtri-instructori. Înainte de prezentarea la examen, aceºtia trebuiau sã obþinã o notã de trecere la o asistenþã oficialã cu un inspector sau un metodist al inspectoratului. Cum în licee exista o armatã de ingineri ºi maiºtri instructori, numãrul inspecþiilor era copleºitor. Fosta tovarãºã Constantin, menþionatã în 1985 (http://www.pravaliaculturala.ro/evantaie_2013-2.html#3), devenitã doamna Constantin, mã ajuta ºi fãcea parte din echipa mea.

Fiecare inspecþie presupunea în mod oficial asistarea la patru lecþii diferite, sintetizatã într-un proces verbal, de lungime considerabilã, pe care trebuia sã-l scriu caligrafic în registrul ºcolii. Ideea asistenþelor mi s-a pãrut întotdeuna traumaticã ºi artificialã. Majoritatea profesorilor inspectaþi acþionau nervos ºi artificial. Unii îºi regizau orele, repetându-le anticipat cu clasa, ca pe mici montaje artistice, alþii acþionau spontan, ca în commedia dell'arte la o înmormântare. Atitudinea mea era de încurajare, considerând dreptul de a obþine grade didactice o reparaþie necesarã. Inspecþiile erau mai degrabã o formalitate, pentru cã nu-mi amintesc de niciun candidat respins.

Formalitatea era însã luatã în serios când venea timpul „mesei, felicitãrilor ºi dansului”, adicã un lunch sau dinner oferit de candidat în finalul sesiunii. Vremurile erau relaxate ºi, în general, acceptarea invitaþiei la masã era un semn de promovare a testului. Directorii ºcolilor facilitau întregul protocol, adesea masa fiind servitã în biroul lor ºi întotdeauna cu participarea lor. Probabil cã aveau o contribuþie personalã ºi la alegerea meniului.

Cele mai complicate erau inspecþiile în afara oraºului, mai ales în localitãþile greu accesibile. Uneori însã, candidatul fãcea tot posibilul ca sã-mi asigure o deplasare confortabilã, ºi atunci job-ul semãna cu un picnic laþarã. Dupã austeritatea ºi tensiunea celor patru ore, pe care în pitorescul peisaj rural le reduceam în general la trei, urma un ospãþ copios, ca la iarbã verde, în ciripit de pãsãrele ºi zbor de fluturaºi coloraþi. 

Îmi voi aminti întotdeuna o inspecþie la liceul din Poiana Mare, cea mai îndepãrtatã ºi inaccesibilã localitate din judeþ. Acolo nu se putea ajunge cu trenul iar autobuzul fãcea vreo trei ore, ceea ce practic mi-ar fi lãsat foarte puþin timp în ºcoalã. Inginerul Rostovan a organizat transportul meu cu ajutorul unui prieten, ºi tot ce aveam de fãcut era sã cobor în faþa blocului meu, dimineaþa devreme.

Era o zi frumoasã de sfârºit de primãvarã, ºi poate cã aerul dimineþii era rãcoros ºi proaspãt, dar nu puteam fi sigur din cauza densitãþii gazelor de eºapament de pe bulevard. Tramvaiele treceau cu zgomotul lor specific, de butoaie de tablã rostogolite pe asfalt. Mã ºi gândeam cã vatmanii nu aveau nevoie de claxon, nimeni nu l-ar fi auzit. Cãlãtorii agãþaþi de scarã se puteau bucura de vremea care începuse sã se încãlzeascã ºi îºi puteau descheia primii nasturi ai pardesielor.

Trecãtorii se miºcau grãbiþi în toate direcþiile, doar eu ºi  arbuºtii de pe marginea drumului contemplam ºi completam nemiºcaþi peisajul. Era deja târziu, dar îmi puteam imagina cu uºurinþã o mulþime de motive pentru întârziere, þinând cont de distanþa pânã la Poiana Mare. Soarele începuse sã ardã ºi aº fi vrut sã trec la umbrã, dar nu o puteam face pentru cã ºoferul nu mã cunoºtea ºi putea sã creadã cã am plecat.

Imobilizat la marginea strãzii, mi-am plasat servieta pe iarba rarã de la marginea bordurii, scrutând bulevardul în sus ºi în jos. Traficul era aglomerat, cu o mulþime de maºini gonind în ambele directii dar nici una nu dãdea semne cã ar încetini. Dintr-o datã un taxi s-a desprins din trafic, a semnalizat ºi a oprit în faþa mea. Eram plãcut surprins, ideea de a cãlãtori într-un taxi mi s-a pãrut tentantã ºi a devenit ºi mai interesantã când uºa din spate s-a deschis, lãsând sã coboare o tânãrã foarte prezentabilã. Mã pregãteam sã mã prezint, dar n-a fost nevoie, tânãra m-a ocolit ºi a dispãrut în clãdirea din spatele meu. Apoi taxiul s-a reîntors în trafic, lãsându-mã sã mã uit din nou la ceas, mai mult din reflex, ºtiam deja cã e târziu, foarte târziu.

Trecuserã deja 45 de minute, o întreagã lecþie, dar eu asistasem doar la traficul de dimineaþã. Când, din cauza cãldurii, probabil, mi s-a pãrut cã am auzit clopoþelul de recreaþie, am pornit pe jos spre serviciu. Am sunat liceul din Poiana Mare ºi am cerut sã vorbesc cu inginerul Rostovan. Secretara mi-a spus cã nu e posibil pentru cã domnul inginer e la pescuit. Totul începea sã capete o tentã kafkianã. Ziua mea era un eºec înainte de a începe. Mi-l imaginam pe Rostovan, confortabil, la umbra sãlciilor, cu o bere în mânã, la marginea iazului Poienei Mari...

Câteva zile mai târziu, Rostovan m-a cãutat ºi ºi-a cerut scuze. Nu, nici vorbã de pescuit, o foarte complicatã afacere de familie, cu un scenariu combinat între Hamlet ºi Ursul pãcãlit de vulpe îl forþase sã amâne inspecþia. Mã ruga respectuos sã reprogramez asistenþa, ceea ce am fãcut, dar singura datã liberã era în ultima sãptãmânã de ºcoalã. Mi-a promis cã va veni personal la 7 dimineaþa, sã mã ia de acasã, ºi vom fi în Poiana Mare pe la 9:00, ca sã avem timp de o inspecþie pe îndelete.

Nu a fost nevoie de serviciile lui, am pornit dimineaþa devreme cu maºina colegului meu Pilescu, care avea o inspecþie programatã în aceeaºi zi, la acelaºi liceu. ªofer proaspãt, îºi conducea cu entuziasm Oltcit-ul în orice direcþie posibilã, drumurile liniºtite de þarã fiind favoritele lui. Pilescu ºi cu mine aveam viziuni ºi atitudini diferite în modul în care ne propuneam sã rezolvãm problemele educaþionale ale tranziþiei. Fost redactor ºef al unui ziar comunist, Pilescu îmbrãþiºase capitalismul cu acelaºi entuziasm, ceea ce îl fãcea impredictibil, uneori.

Cãlãtoria a fost plãcutã, printre lanuri de grâu ºi câmpuri de secarã care începeau sã-ºi schimbe culoarea de la verde la turquoise. Traficul era relaxat ºi cãruþele de pe mijlocul drumului, ºi mai relaxate, alungau monotonia.

Am ajuns puþin dupã ora 9:00 ºi serenitatea Liceului din Poiana Mare m-a impresionat din primul moment. Eram obiºnuit cu clase gãlãgioase, cu elevi chicotind ºi alergând în cercuri sau spirale arhimedice, dar puþinii elevi întâlniþi erau tãcuþi ºi politicoºi. Construcþia masivã a clãdirii principale ºi muºcatele din câteva glastre rãspândite la ferestre mã fãceau sã mã simt ca într-o mãnãstire. Chiar ºi aerul profesorului singuratic care traversa grãbit curtea ºcolii inspira pietate.

Directorul, Fundeanu, o cunoºtinþã recentã, dupã brigada care încercase sã domoleascã lupta pentru putere în ºcoalã, dintre ingineri ºi profesori, ne-a întâmpinat cu un zâmbet local ºi o strângere de mânã, provincialã. Biroul lui mirosea plãcut a cafea, la care am fost invitaþi. Secretara a servit-o în ceºti mari, din ceramicã albastrã. Ne-am aprins þigãrile, comentând ultimele evenimente. Cofeina ºi nicotina au îndepãrtat oboseala cãlãtoriei ºi ne-au relaxat. Eram gata de treabã dar directorul nu pãrea deloc grãbit. De fapt nimeni nu pãrea grãbit în ºcoalã. Fundeanu i-a descris în detaliu pe cei doi candidaþi, folosind superlative ºi comparaþii mãgulitoare. Deºi am auzit sunetul soneriei, m-a surpins din nou lipsa acelei explozii a zgomotului care o urmezã de obicei, într-o ºcoalã, uºi trântite, þipete ºi zarvã specificã miºcãrii browniene a adolescenþilor. Era mai degrabã o liniºte de culoare de spital, în care se auzeau distinct paºii unei femei cu tocuri. Din descrierea directorului, Rostovan era un inginer foarte capabil dar mai ales un foarte bun pescar. Mi s-a pãrut cã îl cunoºteam deja.

Am schimbat câteva impresii ºi cu cei doi candidaþi care, în mod ciudat, au fost invitaþi la cafea. Grãbeºte-te încet, pãrea sã fie principiul de bazã al liceului local. Dupã o discuþie prelungitã, cei doi s-au retras sã continue pregãtirile, iar directorul ne-a servit o altã cafea. Mã uitam tot mai îngrijorat la ceas, trecuse mai mult de o orã de când sosisem ºi se anunþa o zi foarte, foarte lungã. Singura realizare de pânã acum fusese sã evit sã calc în bãlegarul din zona de parcare.

În sfârºit, pe la 11:00 am fost anunþaþi cã pregãtirile sunt gata ºi, împreunã cu inspectorul Pilescu, am fost condus spre sala cu pricina. Nu era o salã de clasã, ci o încãpere de protocol, al cãrei singur mobilier era o masã uriaºã, acoperitã de bunãtãþi. Mezeluri, sarmale, fripturi, meniul unui revelion într-o prezentare rusticã. Directorul radia de entuziasm, ca un chelner de clasã, îi lipsea doar ºorþul. În loc de catalog, inginerul Rostovan þinea în fiecare mânã câte o sticlã de vin. A spune cã a fost o surprizã, ar fi exagerat, a fost un ºoc, am rãmas mut, neºtiind cum sã reacþionez. Reacþia lui Pilescu era, de asemenea, greu de anticipat.

Eram ca în mijlocul unei partide de poker, în care fiecare încerca sã ghiceascã, doar din atitudine, ce gândeau ceilalþi, fãrã sã-ºi trãdeze propriile emoþii. Erau prea multe persoane de faþã ca sã deschid gura ºi sã nu regret mai târziu, dar privirea furioasã aruncatã de Pilescu a fost reconfortantã. Amândoi am pãrãsit sala, reîntorcându-ne în biroul directorului fãrã un comentariu. Directorul ne-a urmat ºovãitor, în timp ce Rostovan încremenise cu sticlele în mânã ºi arãta ca statuia lui Rostovan.

I-am reamintit lui Fundeanu cã venisem pentru inspecþii, cãlãtorisem mai mult de o sutã de kilometri ºi pierdusem deja douã ore de aºteptare. O zi aproape irositã. Directorul a comandat o altã cafea ºi apoi ne-a explicat cu un ton pãrintesc, cã suntem în Poiana Mare, în ultima sãptãmânã a anului ºcolar. În general, copii nu mai vin la ºcoalã în ultimele douã sãptãmâni ºi clasele sunt pustii. Patru lecþii sunt imposibil de susþinut fãrã elevi. Totuºi, el însuºi putea garanta pentru integritatea profesionalã a celor doi candidaþi ºi formalitatea unor asistenþe nu putea schimba acest fapt. Colegul meu nu arãta prea bine, cred cã tensiunea arterialã îi crescuse în mod periculos. Personal îmi era greu sã-mi regãsesc pulsul. I-am cerut directorului sã ne lase singuri, ca sã ne consultam.

Am subliniat, în alte împrejurãri, formalitatea, absurditatea ºi subiectivismul acestor inspecþii, dar acum înþelegeam mai mult ca niciodatã importanþa lor. Împreunã cu Pilescu am analizat posibilitãþile pe care le aveam în faþã. Prima reacþie ar fi fost sã trântim uºa, sã sãrim peste bãlegar, sã  ne urcãm în maºinã ºi sã pãrãsim mânãstirea. Am fi pierdut o jumãtate de zi ºi i-am fi pus pe cei doi candidaþi într-o poziþie imposibilã, vizând cariera lor viitoare. Gradele lor s-ar fi amânat cu cel puþin un an, poate mai mult. Considerând ultimele tulburãri din ºcoalã, am fi sancþionat colectiv tot personalul tehnic, spre deliciul profesorilor. Chiar corectã, opþiunea era un eºec diplomatic. Alternativa de a accepta oferta unei mese copioase era la fel de tragicã, fiindcã procesul verbal al inspecþiilor ar fi arãtat ca o carte de bucate sau o listã de minciuni, ceea ce era din nou neacceptabil. O asemenea abatere de la minusculul cod moral al vremurilor nu ar fi trecut neobservatã.

Dupã minute care pãreau nesfârºite, de consultãri, am ajuns la soluþia unui compromis. Din moment ce nu aveam cum sã schimbãm cultura localã ºi absenteismul din ultimele sãptãmâni, singurul lucru pe care-l puteam oferi era sã asistãm la lecþii în faþa oricãror clase, reale sau înjghebate ad-hoc din elevii ºcolii. Lecþiile trebuiau sã fie adevãrate, de durata reglementarã, cu un topic clar. Directorul ne-a privit de parcã tocmai sosisem de pe lunã, când i-am explicat oferta noastrã. A încercat sã ne convingã cã în ºcoalã nu erau suficienþi elevi pentru douã clase. Nu m-am putut abþine sã nu-i reamintesc cã ne aflam în Poiana Mare, poate cã adjectivul nu e întâmplãtor. Cum nu pãrea sã mai fie ceva de negociat, directorul ne-a rugat sã avem rãbdare ºi a pãrãsit biroul în fugã. Era pentru prima datã când am vãzut pe cineva grãbit.

A durat cam o orã ºi alte douã cafele pânã am auzit din nou soneria care anunþa începutul lecþiilor inspecþiei, singurele din ºcoalã. Sunetul mi-a evocat mai mult baterea clopotelor la chindie. Rostovan ºi colegul lui adunaserã toþi elevii disponibili, cei care erau la ºcoalã din întâmplare, cei care se jucau pe stradã sau cei pe care îi putuserã convoca prin prieteni dispuºi sã batã pe la uºile caselor gospodarilor din comunã.

O duzinã de adolescenþi de vârste diferite, în uniformã, þinutã de plajã sau de fermier, alcãtuiau clasa domnului inginer. Câþiva elevi îmbrãcaþi asemãnãtor ºi cu trãsãturi similare pãreau sã fie fraþi, dar desigur de vârste diferite. Nu cred cã mai fuseserã vreodatã în aceeaºi clasã. Liniºtea era aproape dureroasã ºi tensiunea din aer era palpabilã. Ca profesor însã, Rostovan nu era rãu deloc. Un bun povestitor, dupã ce a depãºit emoþia primelor minute, a redevenit stãpân pe vocea lui ºi a prezentat o lecþie acceptabilã, chiar dacã inutilã. Un profesor trebuie sã emane pasiune ºi convingere ºi sã fie un actor modest, fie ºi ratat, iar Rostovan îndeplinea ambele condiþii, chiar dacã pasiunea pãrea sã fie mai ales în zona piscicolã.

În a doua lectie i-am cerut sã predea o altã materie ºi s-a conformat. Dupã a treia lecþie, din simpatie faþã de elevi, i-am spus cã e suficient. Copii au pãrãsit clasa ca din puºcã, întorcându-se la vacanþa lor prematurã iar serenitatea a pus din nou stãpânire pe ºcoalã. Pilescu terminase ºi el, arãta exasperat dar oarecum mulþumit. Era deja mult trecut de ora prânzului.

Ne-am reîntâlnit în sala de protocol, unde sarmalele se rãciserã de mult. Ar fi fost nepoliticos sã refuzãm ospitalitatea localã, acum când eram la sfârºitul unei lungi zile de lucru.

 

Comentarii cititori
sus

Florin Prunã

 

Oscilaþia adevãrului pragmatic

 

Una dintre cele mai acceptate teorii epistemologice este cea a „corespondenþei”. Aceasta presupune existenþa unei relaþii de corespondenþã între idei/propoziþii ºi realitatea asupra cãrora acestea se referã. În cadrul acestei teorii „adevãrul” este o proprietate specificã doar ideilor prin intermediul cãrora se semnificã acordul lor cu realitatea; „falsitatea” semnificã dezacordul cu realitatea; (se mai poate de asemenea accepta cã „adevãrat” ºi „fals” sunt calitãþi atribuite doar anumitor opinii ce pot fi de regulã exprimate prin intermediul limbajului). „Teoria pragmatistã a adevãrului” propune existenþa unei relaþii speciale între „adevãr” ºi „utilitate”, în sensul cã aceastã relaþie presupune o împletire a celor douã noþiunii într-un mod interdependent –„Se poate spune despre el („adevãrul”) cã este folositor pentru cã este adevãrat, fie cã este adevãrat pentru cã este folositor1. Urmãrind-ul în continuare pe W. James în eseul sãu Concepþia pragmaticã despre adevãr: „presupunând cã o idee sau o opinie este adevãratã, ce diferenþã concretã va rezulta din faptul cã ea este adevãratã, în ceea ce priveºte viaþa noastrã prezentã? Ce experienþe pot diferi de cele pe care le-am avea dacã opinia ar fi falsã? Pe scurt care este valoarea de piaþã a adevãrului?2. James conchide, în cele din urmã, cã adevãrul este ceva ce „i se întâmplã unei idei”, ea devine adevãratã datoritã evenimentelor ce o înconjurã. Se pune, aºadar, accentul pe interpretarea valorii epistemologice ale unei concepþii/opinii, în funcþie, doar, de consecinþele sale practice, „adevãrul” ºi „falsul” devin astfel instrumente de ghidare pentru experienþã - dar, care pot fi identificate doar prin intermediul acesteia din urmã. În acest condiþii relaþia dintre „conceptºi „realitateeste una de interdependenþã ºi poartã o înfãþiºare radical empiricã. 

Este uºor de sesizat faptul cã teoria pragmatistã a lui James propune la rândul ei un anumit tip de relaþie corespondentistã, relaþie în care este stabilitã corespondenþa dintre ideile ºi consecinþele acestora. Dar, în cadrul acestei terorii, relaþiei de corespondenþã i se imprimã o anumitã condiþie de „utilitate” (cu transpunere, obligatoriu, practicã), care trebuie sã reiasã din cunoaºterea diferitelor propoziþii adevãrate la nivelul experienþei (realitãþii) operatorilor. Doar posedând aceastã caracteristicã propoziþiile sunt adevãrate (deci în corespondenþã cu realitatea). În continuare voi arãta cã aceastã abordare a relaþiei dintre „adevãr” ºi „realitate” în procesul de judecare al statutului diferitelor idei/propoziþii ridicã unele dificultãþi ºi incoerenþe de naturã logicã.

Adevãrurile istorice

Majoritatea celor care au avut oportunitatea de a studia, chiar ºi într-un mod tranzitoriu, Istoria Românilor vor recunoaºte ca fiind adevãrat faptul cã Tudor Vladimirescu a existat în realitate ºi cã informaþiile ce îl desemneazã nu sunt doar poveºti ce însufleþeºc cãrþile contemporane de istorie. Dacã printre aceºtia s-ar afla ºi un adept al teoriei pragmatiste asupra adevãrului, ar urma cã, obiºnuita sa credinþã este fundamentatã pe efectele utile pe care existenþa trecutã a lui Tudor Vladimirescu o are asupra sa. Atunci când este nevoit sã îºi argumenteze credinþa, adeptul teoriei lui James, o va face folosindu-se de principiul utilitãþii adevãrului. Prin urmare el se gãseºte nevoit a identifica legãtura dintre el ºi Tudor Vladimirescu astfel încât prin ea sã reiasã caracterul folositor al existenþei propriu-zise a domnitorului asupra sa. Acest proces de identificare pare a fi unul extrem de complicat, mai ales dacã i s-ar impune o rigoare ºtiinþificã. Dificultatea este foarte clarã cum, pentru pragmatiºti veridicitatea existenþei lui Tudor Vladimirescu nu este atinsã prin faptul cã a existat în realitate un om care a purtat acest nume, ci prin faptul cã le este folositor a crede cã într-adevãr a existat un om care s-a numit Tudor Vladimirescu. Mai exact pare cã pentru un pragmatist devine irelevant dacã a existat un om cu numele de Tudor Vladimirescu, tot ce este luat în seama de acesta, sunt efectele utile pe care acest fapt le-ar putea avea asupra sa.

În acelaºi mod, un adept al pragmatismului ar fi îndreptãþit sã susþinã ca fiind adevãratã existenþa oricãrui personaj din mitologia greacã, în mãsura în care reuºeºte sã identifice o traiectorie folositoare a efectelor credinþei sale. Astfel, utilizând metoda pragmatistã, s-ar putea dovedi veridicã existenþa ciclopilor, minotaurilor sau chiar a nimfelor, farã nici un fel de alte probleme.

„Valoarea de piaþã” a adevãrului

Pragmatismul este interesat de diferenþa concretã care va rezulta din faptul cã o idee sau opinie este adevãratã în ceea ce priveºte viaþa noastrã prezentã; de experienþele ce vor diferi faþã de cele pe care le avem dacã opinia ar fi falsã. Pe scurt care este valoarea de piaþã a adevãrului?3

Sã presupunem cazul unei persoane „X”, care a ascultat un program radiofonic structurat în douã pãrþi (judecând dupã informaþiile oferite ascultãtorilor): una economicã ºi una sportivã. X are posibilitatea de a testa pragmatic ambele informaþii primite, spre a le stabili valoarea de adevãr. Acesta va utiliza informaþiile economice într-un fel anume. Se presupune cã experienþa rezultatã a avut rezultate folositoare, prin urmare X are toate motivele sã considere informaþiile primite drept adevãrate. Dintr-un motiv sau altul, X se limiteazã la testarea doar a informaþiilor de natura economicã. Informaþiile sportive nu au fost testate, valoarea de „adevãr” sau „fals” a acestora nu poate fi aºadar determinatã. Astfel ar pãrea cã „valoarea de piaþã”a acestora nu existã, nefiind estimatã, deci nici influenþa pe care acestea o au asupra lui X nu poate exista.

Se poate obiecta astfel: chiar dacã nu toate informaþiile (ex.: informaþiile sportive) îl influenþeazã pe X, existã numeroase procese (mesaje subliminale, decizii geo-politice, instincte, diverse boli, etc.) care îl influenþeazã pe acesta într-un mod semnificativ fãrã ca el sã fie conºtient de efectele lor; (cum nu pare posibil ca tocmai X sã fie atotcunoscãtor). Dar „valoarea de piaþã” a acestor informaþii rãmâne totuºi zero pentru X, pentru cã aceste evenimente nu pot fi testate prin „filtrul utilitãþii”, fiind astfel excluse din „experienþa adevãratã” a lui X.

Ca ºi obiecþie este acceptabil cã nu este necesar ca X sã supunã verificãrii fiecare informaþie/ opinie de care dispune, sau care poate exista la un moment dat în lume. Într-adevãr nu este posibil acest lucru, dar trebuie evidenþiatã „condiþia de utilitate” ce constituie un „plus de restrictivitate” în potenþialul de identificare al „adevãrului”. Acest proces ajunge datoritã acestei condiþii sã fie influenþat de preferinþele, circumstanþele, ºi de opiniile lui X (inclinaþiile sale spre problemele economice în defavoarea celor sportive, etc.). Din pricina accentului care se pune pe experienþa personalã - care nu poate fi niciodatã aceeaºi pentru doi indivizi - adevãrul este supus relativizãrii.

Problema stã ºi în înþelesul conceptului de „utilitate”, care nu este fixat într-un mod satisfãcãtor de cãtre James. Acest concept diferã de la un individ la altul ºi de la o circumstanþã la alta. Într-un context pragmatist, „adevãrul” nu se poate separa de subiectivitatea individualã, care îl influenþeazã într-un mod acut. Astfel, utilitatea individualã - ce diferã de la un individ la altul - îl „leagã” pe pragmatist într-o realitate în care experienþele sale (trecute ºi viitoare) vor fi guvernate de preferinþele sale ºi care îl fac pe acesta sã parã infailibil în procesul determinãrii „adevãrurilor” dupã care se va ºi ghida.

O altã problemã a pragmatismului lui James este faptul cã „adevãrul” poate fi determinat doar printr-o testare empriricã în care conceptul de utilitate funcþioneazã ca un „martor luminos”: Adevãrul e ceva de i se întâmplã unei idei.(...) Adevãrul sãu este de fapt un eveniment,un proces, ºi anume procesul prin care aceasta se verificã, verificarea sa”.4

În aceste condiþii devine foarte greu de stabilit „valoarea de piaþã” a unui eveniment, datoritã caracterului fluctuant pe care acestea îl au. Teoria pragmatistã a adevãrului lasã deschisã posibilitatea de joncþiuneconstantãîntre „adevãrat” ºi „fals” referitor la orice opinie. Aceastã miºcare este însufleþitã de caracterul subiectiv pe care îl are conceptul de „utilitate”. „Adevãrul este un eveniment, un proces”, aºadar orice determinare a acestei „valori de piaþã” a „adevãrului” ar presupune înainte o oarecare capacitate de predicþie a urmãrilor acestuia, care ar fi exprimatã prin utilizarea aleasã a acestuia. Aceastã capacitate de predicþie nu a putut încã fi perfectatã de cãtre om spre a avea rezultate stabile, astfel infailibilitatea procesului de determinare al adevãrului pragmatic nu poate fi, momentan, posibilã.

În aceastã doctrinã „adevãrul” nu are un caracter static; James ne propune cã acesta trebuie sã fie un proces continuu de verificare în care ulterior „valoarea sa de piaþã” va joaca rolul determinant. Într-un mod obiºnuit, în interiorul altor teorii epistemologice, mai conservatoare, „adevãrul” ºi „falsul” sunt descoperite tocmai prin acest proces de verificare. Pare aºadar just faptul cã odatã ce ne folosim de schema lui James nu putem ajunge niciodatã la vreun „adevãr” cert.

Lucrurile ar sta altfel dacã am înþelege prin acest concept un proces nesfârºit de identificare ºi corelare a urmãrilor diverselor noastre credinþe cu experienþele rezultate din acestea.

1 William James – Concepþia pragmatistã despre adevãr;
2 Idem
3 William James – Concepþia pragmatistã despre adevãr;
4 William James – Concepþia pragmatistã despre adevãr;

 

Comentarii cititori
sus

Loredana Terec Vlad

 

Un studiu despre etica afacerilor

 

Etica afacerilor se poate defini ca fiind studiul eticii aplicate firmelor sau sectorului public, privat sau mixt. În acest context, întrebarea care este pusã în acest articol ar fi daca este nevoie de eticã în afaceri (cf. Adriana Mihaela Macsut ºi ªtefan Grosu, Aspecte definitorii despre etica în afaceri, în Daily Business, 4 martie 2013, 
http://www.dailybusiness.ro/bloguri/adriana-macsut/companii/aspecte-definitorii-despre-etica-in-afaceri-2248), iar „din punct de vedere istoric se poate afirma cã etica în afaceri începe în Sumer” (ibidem).  Raportat la afaceri, din cele mai vechi timpuri pânã astãzi, etica afacerilor se referã la un comportament moral în afaceri. Din acest punct de vedere, studiul opiniilor, valorilor ºi modelelor de comportament ale ºefilor de departamente din cadrul firmelor, precum ºi consecinþele actelor, sunt evaluate din perspectiva teoriilor ºi atitudinilor vis à vis de deciziile organizaþionale, incluzând în aceasta dilemele etice în ceea ce priveºte transparenþa deciziilor luate. Dupã cum afirma Roger Crisp, „etica în afaceri este un domeniu de investigaþii filosofice, având propriile sale probleme ºi teme de discuþie, specialiºti, publicaþii, centre de cercetare ºi, desigur, o varietate de curente sau ºcoli de gândire”. (cf. Roger Crisp apud Dan Crãciun în Etica Afacerilor, Editura Universitãþii din Oradea, 2005, p.  11).

Pentru tradiþionaliºti, misiunea unei firme este aceea de a genera utilitate, abordarea instrumentalistã limitând firma la ceea ce se numeºte în literatura de specialitate, rentabilitate, comportamentul etic fiind doar o modalitate de a asigura îndeplinirea funcþiei pentru care a fost înfiinþatã. Din punctul de vedere al non-utilitaritariºtilor, se poate aprecia faptul cã a fi etic este o finalitate a individului ºi nu o formã de a face bani, comportamentul etic fiind considerat forma prin care o organizaþie recunoaºte rolul sãu în societate ºi oferã exemple de conduitã pentru aceasta. Aºadar, putem afirma faptul cã, în cadrul unei organizaþii se stabileºte un contract social, acest lucru fãcând referinþã la dreptul organizaþiilor de a funcþiona ºi de a oferi societãþii bunuri ºi serivicii; societatea pretinde beneficii pentru grupurile þintã, încercând, din acest punct de vedere, satisfacerea adecvatã a unui anumit tip de necesitate, iar în caz contrar rezilierea contractului sau renunþarea firmei pentru neîndeplinirea condiþiilor pentru care a fost înfiinþatã.

,,Etica în afaceri este studiul modului în care normele morale personale se aplicã în activitãþile ºi scopurile întreprinderii comerciale; nu este un standard moral separat, ci studiul modului în care contextul afacerilor pune persoanei morale, ce acþioneazã ca agent al acestui sistem, propriile sale probleme specifice“ (cf. Laura Nash Good Intentions Aside. A Manager’s Guide to Resolving Ethical Problems, 2nd ed, Harvard Business School Press,Boston,Massachusetts, p. 5).

În consecinþã, etica este un component cheie al activitaþii organizaþiilor, dat fiind faptul cã   interacþiunile dintre grupurile þintã ºi acestea sunt repetitive ºi continue.

Ca ºi arie a eticii aplicate, etica afacerilor s-a nãscut în sec XX în Statele Unite. Începând de aici, s-a extins în toatã lumea, fiind o temã din ce în ce mai dezbãtutã ºi actualã ºi care au avut ca scop înfiinþarea departamentelor care sã garanteze integritatea ºi responsabilitatea organizaþiilor vis à vis de societate ºi individ.

 

Comentarii cititori
sus

Calinic Toropu

 

Chavez: Si!... y No

 

chavezChavez, care se voia urmaºul lui Bolivar ºi continuatorul lui Fidel, a murit la 58 de ani, fãrã sã termine ceea ce îºi propusese. Pe de altã parte, unii ar spune cã a murit la timp, dacã ne amintim cã a fost atins ºi el, la un moment dat, de beþia puterii. Chavez va rãmâne un inspirat leader, pentru cei care ºi-au gãsit un loc în societate datoritã lui - mai ales amerindieni ºi negri, ºi un crud tiran, pentru cei care ºi-au pierdut privilegiile pe care le avea din epoca pre-Chavez - mai ales urmaºii coloniºtilor spanioli. Oricum va fi categorisit, va fi numit "mare". ªi, în opinia mea, a fost ºi unul ºi celãlalt. Ce mã surprinde însã, este faptul cã aceia care îl criticã (ºi urãsc profund) atunci când sunt întrebaþi: „de ce?“, nu au o argumentaþie solidã. Îl acuzã cã a investit banii, aduºi de petrol, în programe sociale (ca ºi cum asta ar fi rãu!) sau spun, „da, a scãzut sãrãcia în barillo-urile venezuelene, dar cã nu a redus-o suficient!“. Discutabil, dacã ne raportãm la durata ºi istoria perioadei Chavez.

În acelaºi timp sunt foarte mulþi care îl iubesc profund ºi suferã pentru moartea sa. ªi nu mã refer la familia apropiatã, pe care a adus-o în funcþii interesante ºi bine plãtite, ºi pe care a fãcut-o stãpânã peste terenuri inimaginabil de întinse (dupã cum spune un reportaj al unei ziariste din Franþa, „Chavez, marea minciunã“); mã refer la cei care au avut, datoritã lui, acces la educaþie - gratuit -, la sãnãtate - gratuit -, la transport - 3 sau 4 cenþi de bolivar ºi la mâncare. ªi la locuri de muncã. Dar nu ºi la securitate, dacã notãm cã numai în Caracas se numãrau peste o sutã treizeci de crime în fiecare sãptãmânã, în ciuda faptului cã armata - care i-a rãmas mereu fidelã - era omni-prezentã.

Dacã ºomajul de 8% este în limitele acceptabile, datã fiind perioada economicã prin care s-a trecut (pentru comparaþie, în Canada este similar, iar în SUA este chiar mai mare), dacã PIB-ul pe cap de locuitor este de peste unsprezece mii de dolari pe locuitor, în schimb inflaþia depãºeºte 23%, iar dezvoltarea economicã nu a fost gânditã pe termen lung. Fãrã investiþii importante - mare parte din petro-dolari finanþau miºcarea bolivarianã (de stânga) pe continentul sud-american, sau sprijineau þãri precum Cuba -, sugrumând economia privatã, obligând-o sã suporte fãrã discernãmânt proiectele sociale, menþinând un curs artifical pentru moneda localã, bolivar fuerte, - ceea ce a dus inevitabil la proliferarea pieþei negre -, s-a ajuns ca economia naþionalã sã se sprijinie, în principal, pe douã industrii: petrol ºi... bere.

ªi tocmai în asta vãd problema cu care se va confrunta Venezuela în viitor. Indiferent de cine va veni la putere.

E riscant sã pronostichezi viitorul unei þãri sud-americane, în general; cu atât mai mult în cazul Venezuelei, care iese dintr-o stare anormalã, dacã o comparãm cu ce se întâmplã în jurul sãu, dar consecventã istoriei continentului. ªi mãcar dacã totul ar þine doar de culturã…

Dar rezervele sale de petrol, cele mai mari în lume, complicã lucrurile: China deja o considerã ca pe sursa strategicã proprie, iar SUA, dar mai ales mega-companiile petroliere, abia aºteaptã sã-ºi ia revanºa în urma înfrângerii istorice suferite prin naþionalizarea industriei petroliere (începutã de altfel de predecesorii lui Chavez), prin alungarea companiilor strãine ºi prin sprijinirea inamicilor acestora… 

Comentarii cititori
sus

Calinic Toropu

 

 Habemus Papam… se pregãteºte urmãtorul!

 

Faptul cã noi, cei din Quebec, am avut un cardinal papabil, Marc Ouelett, ne-a fãcut sã trãim mai intens decât alþii atât perioada dinainte, cât ºi cele douã zile de Conclav, care au culminat cu desemnarea noului Papã. Ortodox fiind - ºi credincios… atunci când dau de greu -, participarea mea la evenimentul care a marcat existenþa a peste un miliard de catolici a fost fãrã emoþii. Aºadar, am urmãrit toatã zbaterea aceasta, uneori cu detaºare, alteori cu exasperare faþã de spaþiul pe care îl ocupã în cotidian, de cele mai multe ori cu interesul pãgân de a înþelege cum ºi cât va dori biserica catolicã sã-ºi rezolve problemele care-i submineazã autoritatea ºi dacã se vizeazã o aducere la zi.

Impresia, întãritã ºi de prima reacþie - pe cât de involuntarã, pe atât de sincerã - a mulþimii adunate în Piaþa Sfântul Petru din Roma, în 13 martie 2013, ora 19:06, este cã 115 cardinali din 117 (doi nu s-au prezentat) au preferat, pentru a doua oarã, sã lase reforma pe mai târziu. Explozia de bucurie, declanºatã de fumul alb, a fost stinsã repede, în momentul în care a fost anunþat  Jorge Bergoglio, al Argentinei, ca Papã cu numele Francisc. Aici se meritã o parantezã: numele sãu este, simplu, Francisc ºi nu Francisc I. Va fi numit aºa doar în cazul în care un viitor papã va dori sã poarte acelaºi nume, caz în care acela îºi va adãuga sufixul II. Deci, cum spuneam, pronunþarea numelui cardinalului Bergoglio - care la pariuri avea cota 1/20 - a adus pentru câteva momente o tãcere profundã în piaþa din faþa Basilicii.

Da, este primul papã non-european; da, este primul papã provenit din America de Sud, cu o mare concentrare de catolici practicanþi; da, este primul papã dat de iezuiþi care au avut relaþii tumultuoase cu autoritatea papalã; da, este un om modest ºi simplu… Dar nu era cel aºteptat în momentul acesta. Biserica catolicã este, dupã Walmart  sau înaintea acesteia ! - cea mai mare corporaþie mondialã, cu 1.2 miliarde de clienþi, cu peste 1 milion de angajaþi, cu zeci de milioane de voluntari, cu o reþea de distribuþie globalã, cu unul dintre cele mai valoroase logo-uri ºi care opereazã pe o importantã piaþã emergentã, dupã cum o portretizeazã 'The Economist'.

În acelaºi timp ea se gãseste într-o crizã moralã importantã, generatã în special de cazurile frecvente de pedofilie; se confruntã cu scãderea credibilitãþii prin refuzul de armonizare cu tendinþele actuale de recunoaºtere a cãsãtoriilor între persoane de acelaºi sex, de liberalizare a avorturilor; nu reuºeºte sã-ºi reformeze practicile, precum celibatul preoþilor ºi de acceptare a femeilor preot. Dacã la toate acestea mai adãugãm ºi greºelile trecute ale Vaticanului, precum flirtul cu elementele nazist-fasciste (Dosarul Odessa) ºi scandalul bãncii Ambrosiano; dacã notãm prezenþa importantã a 'aripii de afaceri' a 'guvernului catolic' pe piaþa imobiliarã ºi în tranzacþiile bancare; dacã nu-ºi reface imaginea de organizaþie ocultã atât de puternic implantatã în imaginarul colectiv (de cãtre instituþii precum Opus Dei), realizãm cã Biserica Catolicã are mai mult nevoie de un ºef care sã fie bun CEO cu (bunã)credinþã, decat de un preot care sã vinã cu autobuzul la slujbã. Are nevoie de un gestionar de resurse umane, mai degrabã decât de un dascãl de modã veche. Are nevoie de un leader deschis la dialog, ºi nu de un tradiþionalist intransigent.

ªi pentru cã CV-ul lui Jorge Bergoglio nu pare sã fie, dacã este sã ne referim la viaþa ºi faptele acestuia… a fost ales Papa Francisc. Ca un semn de carte, ca o pauzã nu foarte lungã (datã fiind vârsta acestuia) pânã când cardinalii, dintre care mai mult de jumãtate au fost numiþi de Papa Benedict al VI-lea - ºi deci nu se cunosc încã -, îl vor pregãti pe acela care poate defini o nouã strategie de întreprindere.

Depinde doar de Papa Francisc ca fumul care a ieºit pe coºul Basilicii Sfântul Petru sã fie mai mult decat smoke screen ºi ca istoria sã îl reþinã mai mult decât doar „Papa Francisc cel umil”.

29 martie 2013
Laval

 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Scene cu Nicolae Coande


23 septembrie 2003
L-am sunat pe Nicolae sã-l felicit, e ziua lui de naºtere. Mi-a povestit editorialul la care scria, era vorba despre ministrul de Externe, despre americani, despre acel mamã-tatã al lui Gellu Naum, care îþi dã sã mãnânci, dar îþi mai trage ºi una dupã ceafã, din când în când. “Ce-am vrut sã spun, nici eu nu ºtiu. De povestit e uºor, darul ãsta îl moºtenesc de la bunicul meu. De scris e mai greu”, zicea.
 
Octombrie 2003
Am urcat scãrile înghesuite ºi abrupte cãtre biroul lui Nicolae de la ultimul etaj al unei clãdiri vechi din centrul Craiovei, care gãzduieºte redacþia ziarului Cuvântul Libertãþii. Aºtept sã-mi scrie o recomandare pentru primirea în Uniunea Scriitorilor, dar mai are doi oaspeþi, aºa cã studiez ambientul încremenit parcã în anii de socialism. La o masã, un bãtrân director de marketing, de pe vremea oficiosului comunist Înainte, formeazã un numãr de telefon, tuºeºte de câteva ori, salutã, se prezintã, face o introducere, converseazã despre vreme ºi vremuri, apoi atacã în receptor: „Am remarcat cã tindeþi spre dezvoltare. Nu ne daþi ºi nouã niºte piese auto ºi vã acordãm spaþiu publicitar în ziarul cu cea mai bogatã tradiþie din Oltenia?”. Unul dintre musafirii lui Coande pare ºi el un activist de partid ºcolit dupã cãrþi sovietice. Foloseºte expresii de genul “ªi-au conjugat eforturile” ºi îi cere cu inocenþã de informator, pãrerea despre revistele de culturã craiovene.
- Scrisul Românesc?
- Un magazin. Un ghiveci, rãspunde Nicolae.
- Mozaicul?
- O publicaþie cu alonjã intelectualã.
- Dar de Ramuri ce ziceþi?
- Ramuri este o revistã pe la care a trecut Nicolae Iorga!
În fundal, ºtirile ºi muzica de la Radio România Actualitãþi. Pe un raft zãresc un titlu de roman: Nunta lui Petre, de Jean Bãileºteanu.
Cei doi domni pleacã. Nicolae îmi scrie de mânã, pe o coalã A4, recomandarea. Observã cã mã uit la chipul brãzdat de riduri adânci al lui Cezar Ivãnescu, într-o fotografie ce va ilustra un interviu.
- „Aºa trebuie sã arate un poet”, i-am zis nevesti-mii. „Cum? Aºa vrei sã ajungi?”, mi-a rãspuns.
Râde, ducându-ºi palma la gurã, un gest care i se întâmplã mereu când povesteºte întâmplãri amuzante.
 
Ianuarie 2004
Coande îmi spunea cã atât Folfa, cât ºi Fundãtura Homer, le-a scris pe când era arepentor. De când lucreazã la ziar, n-a mai reuºit sã închege un volum de poezie. Poate va veni cu unul nou din Lagenbroich, aºezarea de lângã Koln, unde a ajuns cu o bursã a Fundaþiei Heinrich Boll. „Trãiesc din renta unuia care a fost cândva poet”, îmi spune într-un e-mail primit astãzi, având drept subject „Bursuca germanã”.
 
Noiembrie 2006
Pe drum spre Târgul Gaudeamus de la Bucureºti. În tren cu Nicolae Coande, Ion Maria, Marius Dobrin ºi Albert, bãiatul lui Marius. Nicolae ni-l povesteºte pe Ioan T Morar recitând Paloarea mea la Festivalul de Poezie de la Sibiu, ne vorbeºte despre despre politeþea unor oameni rutinaþi, care nu mai vor sã spunã adevãrul, despre singurãtãþile perdante ale scriitorilor români ºi acest deficit: nu coagulãm. „Omul e ca o nucã. Dacã îi dai un pumn, se deschide; altfel degeaba o rogi: Deschide-te frumoasã nucã! Pumn în sensul de stimul, de iniþiativã”, abia îi auzeam cuvintele prin zgomotul grãbitului accelerat.
„Dacã lumea asta este materialã, are un motor. Dacã nu, are un suflu, un suflet cum spunem noi, românii. Dacã lumea are formã de om, cum zic unii mistici, are o inimã undeva; dar tot are un motor. Ei bine, indiferent ce formã are lumea, motorul ei e în Occident”, adaugã. Intervin Ion Maria ºi Marius, iar Nicolae le rãspunde cu argumente: bani, capitalism, protestantism ºi legãtura dintre ele. Eu tac ºi încep sã zâmbesc pe mãsurã ce revine la vremurile de acum ºi la plaiurile noastre: „Dar viaþa conþine ºi bãlegar, nu numai lux ºi strãlucire. Ieºi dimineaþa din casã ºi calci într-un cãcat de câine: «Ptiu! Þi-am spus sã nu te mai caci aici!» E adevãrat cã ne-am obiºnuit cu un anumit confort, vrei sã poþi sã faci o baie, nu sã aºtepþi sã se încãlzeascã Oltul”.
 
2007
Merg cu Nicolae pe strada Cuza. Lângã statuia lui Marin Sorescu din faþa teatrului craiovean, o femeie citeºte. Bea dintr-o sticlã, se întoarce la lecturã, iar bea, iar se uitã în carte. „Îþi trebuie curaj pentru a citi anumite lucruri!”, îmi ºopteºte el.
 
2008
În biroul lui Coande de la secretariatul literar al Teatrului Naþional „Marin Sorescu”. Îmi povesteºte cã au primit o adresã de la Tribunal referitoare la unul dintre angajaþi care avusese o problemã de rezolvat în înstanþã, adresã care începea astfel: „Cãtre Teatrul Naþional Maria Tãnase”. „Românii sunt, prin tradiþie, mai legaþi de folclor decât de teatru ori literaturã”, zicea. „La Paris poþi sã fii sãrac, dar elegant. La noi: Scriitor? ªi mai eºti ºi sãrac? Nu eºti nici mãcar ºef la Direcþia pentru Culturã?”. Tocmai îl sunase un director de acolo, îl invitase sã scrie oricând pentru revista lor. „Cu cine ne confundã ãºtia?”, mã întreba.
 
2009
Seara, în camera mea de la Casa cu Leu, dupã 12 ore în redacþie. Abia terminasem de vorbit cu Grigore Cartianu care voia sã-i telefonez, la 10 seara, directorului de la Penitenciar ºi sã mã asigur cã e corect ce scrisese reporteriþa în textul trimis la Bucureºti. Sunã telefonul. Coande. Rãsuflu uºurat. Mã întreabã dacã vreau sã vin la o premierã, la teatru. Vreau, numai sã pot scãpa de la ziar. Îl întreb ce face. Priveºte Culoarea minciunii, un film cu Anthony Hopkins ºi Nicole Kidman. Îmi vorbeºte despre Montale, despre poezie ºi cãrþile care se citesc „încet, pe deºãlate, cum spune olteanul”. Despre a fi înãuntru sau afarã. ªi despre un þigan pe care îl întâlnise în Târgul de Sãptãmânã. Bãuserã câte o bere, mâncaserã mici împreunã ºi acela îi povestise despre Portugalia, unde peºtele e singura mâncare, despre Londra, unde a fost încarcerat, ºi despre Germania: „Sunt naziºti, dã-i în mã-sa, dar i-au dat niºte bani lu’ mama, pentru chestia aia cu Transmisia”; „Transnistria”, îl corectase Nicolae. „Aºa cum zici! Ei au fãcut-o ºi tot ei plãtesc”.
 
2010
Abia ne aºezasem pe locurile noastre din rândul doi, eram cu Giorgiana ºi Corina în sala micã a teatrului, ºi aºteptam sã înceapã conferinþa lui Solomon Marcus. Coande ºi-a pus taºca pe un scaun din faþa noastrã . „Bunã seara lucrurilor de aici!”, ne-a salutat ºi, imediat, a întrebat-o pe Corina, care zâmbise: „ªtii?”; „Nu”, a rãspuns ea; „Aºa a zis poetul la intrarea într-o camerã în care erau ºi obiecte”.
 
2011
Un apus splendid pe malul Dunãrii, la conacul lui Dinescu. „Hora neopaºoptistã la Cetate”, îmi zice Nicolae. Privim mai de departe mulþimea strânsã în jurul mesei, în timp ce amfitrionul taie din crapul imens gãtit dupã o reþetã polonezã. „Mai þii minte tu dragã Mãrie, când ne-am cunoscut întâi la vie, cã n-aveai elastic la chiloþi, te legai cu sârmã de baloþi”, fredoneazã Nicolae varianta lui Mãrin Cornea, auzitã în bâlci la Roºiori de Vede. Mai îmi zice una pe care n-o ºtiam: „Fir-ai a dracu lampã cinci eu te-aprind ºi tu te stingi!”
 
Tot 2011
Întors din Maramureº, Nicolae îmi povesteºte despre poetul Ion Butnar al cãrui prieten ajunsese prefect. ªi cum s-au întâlnit cei doi ºi domnul cu funcþie, obiºnuit ca oamenii sã-i cearã de la apartamente la locuri de muncã pentru soþie, îl întreabã: „Ai nevoie de ceva?”. Poetul zice: „Nu”. Dar. dupã câteva clipe, se rãzgândeºte: „De fapt, aº vrea. Dã-mi ºi mie o þigarã”.
 
2012
Cobor cu Nicolae cãtre agenþia de bilete a teatrului. Nu mai are chef de toate conferinþele ºi întânirile cu scriitori pe care le modereazã. „Sunt momente când nu vrei”, zice. „Îmi vine sã dispar de la evenimente pe care eu le organizez. Nu vreau sã-i mai prezint, aº vrea sã vin, sã-i ascult. Cum zicea maicã-mea în seara de Revelion: «Sã stau la masã ca cucoanele»”.
 
2013
În birou la Coande. Vorbeºte la telefon cu editorul Jean Bãileºteanu, îl întreabã dacã a înscris cartea poetului Anton Jurebie la premiile Filialei Uniunii Scriitorilor. Se pare cã nu o fãcuse. „De multe ori þinem la oameni, dar nu ne pasã, de fapt, ce li se întâmplã”, îl aud. Dupã ce închide, îmi citeºte poeme de Acosmei ºi îmi spune cât a câºtigat anul trecut din articolele publicate în diferite reviste ºi cum îl invidiazã Ion Maria. Mã conduce pânã jos, ia o zambilã de pe masa lui dom Miticã, ºeful agenþiei, ºi o miroase. „Îmi aminteºte de femei”, zice.
 
Nu mai ºtiu anul,
dar e sâmbãtã dimineaþã. Împreunã cu Florin Oncescu, prozator stabilit la Montreal, îl aºteptãm la intrarea în sala micã a teatrului craiovean pe Nicolae Coande, care vine de la Severin, de la un festival de poezie, unde a bãut pânã la 3 noaptea. Schimbãm câteva cuvinte, Florin trebuie sã plece, are de prins avionul pe Otopeni, pe Nicolae îl sunã soþia. „Sunt aici cu tânãrul, dar ambiþiosul prozator CMU. Mi-a mai venit vreo bursã din Germania?”, glumeºte, iar dupã ce închide, îmi zice, obosit: „M-aº întinde ca beþivu’ pe iarba asta verde, la umbra statuii lui Sorescu. Doar cã statuia lui Sorescu nu face umbrã. Când voi fi întrebat: «Maestre, ce fel de statuie vrei?», am sã spun: «Una care sã facã umbrã»”.

(Puteþi afla aici impresii de la o "Searã pentru minte, inimã ºi literaturã" avându-l ca invitat pe Nicolae Coande, în localitatea natalã, Osica de Sus) 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey