•  Horia Dulvac
•  Adrian Ioniþã ºi Matei Bîtea


sus

Horia Dulvac

 

„Apoi le-am închis pe toate, împreunã cu unghia
încarnatã într-o cutie. Era cutia de lemn de la soacra mea,
în care þineam, ca pe niºte obiecte voodoo,
moþul de pãr ºi certificatul de botez al fiului meu”


Voodoo


Stabilisem încã din copilãrie cã trebuie sã mã perpetuez. Însã cine spune cã e uºor, se înºealã profund. Pentru asta trebuia sã devii rãbdarea întruchipatã.

Între noi fie vorba, eu ajunsesem o asemenea creaturã. Tenacitatea mea mã cam înspãimânta. Chiar dacã nimerisem într-o existenþã adversã, nu puteam fi lichidat. Simplul fapt cã eram în viaþã, mã legitima al naibii de tare. (Puteam sã încerc sã devin chiar violent.)

ªtiam cã  fusesem numit sã întreþin timpul. De mine depindeau toþi.
Toþi: stãteau pe scaunele din loja cea înaltã ºi fãceau semne mute. (Li se tãiase sonorul.) Bunici, mãtuºi. Un carnaval veneþian. Sau mai degrabã o înmormântare la cimitirul Sineasca - cu muzicanþi salivând în goarnele de alamã.
La ultima înmormântare a colegului meu de liceu, fanfara asta de þigani era atât de pateticã, încât un cãþel a urinat pe pantalonul meu. Era un noriºor stingher: a fãcut ºi el de câteva ori ham-ham ºi s-a ascuns sub poalele cerului.
Cerul - purta o rochie al naibii de bine împodobitã. Semãna cu ceva de care nu îmi aduceam bine aminte: ah, da, o roatã de bâlci, plinã de iluzii, cu gust de vatã de zahãr solubil - se numea tiribombã. (Un mecanism cu lanþuri kepleriene, ce se rotea implacabil.)

Dupã ce noriºorul-cãþel a fãcut pipi pe pantalonii mei de postav cumpãraþi de la unchiul Nae din Lugoj,  m-a privit cu ochi rugãtori: urina caldã îmi urcau în sus pe picior, ca o lianã. M-am uitat: era un ºarpe de casã, inofensiv.
Balconul cu mãtuºi era, dupã cum spuneam, atât de plin cã dãdea sã cadã. Mã gândeam la cât de sigure pot fi azi clãdirile astea bãtrâne: þipetele înalte ale solistelor fãcuserã sã crape globii oculari ai pereþilor, ca niºte coajã de ou.
De acolo, de la balcon, îmi fãcuserã capul calendar: „Nu ai voie sã mori înaintea noastrã”, strigau.
Nu puteam sã îi dezamãgesc.

Aºa cã am scotocit cu beþigaºul printre resturile de carne ale memoriei mele. Un organ dureros. Mai ales cã zãcea uitat pe acolo de cine ºtie câtã vreme, nefolosit.
Înainte de toate, am dat de resturile lui Tata. Deºi mort, o bucatã stricatã de vis fusese uitatã în ºifonier ºi începuse sã miroase. Era dulapul acela primit de la bunica, un obiect de altfel igienic, altãdatã plin ochi de gutui ochioase ºi frunze foºnitoare de tei.
L-am ridicat ca pe o pulpã grea de porc. Nu degeaba fusese el crai bãtrân. Continua sã atârne greu, deºi nu mai avea nicio treabã cu gravitaþia - chiar ºi aici, în lumea faptului împlinit.  Asta e, trebuia sã fiu recunoscãtor cã aveam pe cine duce în spinare. Sub masca unui ins cumsecade, viaþa lui anonimã atârna greu. (Oare eu o sã reuºesc?)
Câte seminþe ºi-o fi lãsat el sã facã ravagii prin lume, imprudent!
Apoi am scos câteva fotografii care se încarnaserã în unghie ºi fãcuserã acolo un mic puroi. L-am stors cu atenþie pe o bucãþicã de vatã cu spirt ºi l-am lãsat sã prindã coajã. Despre ce era vorba?
Era fotografia mea preferatã, alb negru, pe un suport de celuloid care începuse sã se scurgã. Am curãþat-o ºi pe ea cu dezinfectant la marginea ochiului.
În fotografie: eu, la câþiva ani (una din vârstele acelea de amnezie infantilã, singurele ocazii în care pot spune cã mi s-a permis sã fiu fericit), pe genunchii bunicului meu cel frumos (Cãlugãrul Vasile îmi dezvãluise pe treptele bisericii Logreºti o etimologie pe care am folosit-o apoi excesiv – cãlugãr vine de la grecescul kalos gheros - bãtrân frumos).
În mod ciudat, fotograful gãsise de cuviinþã sã împodobeascã peretele care fusese ales drept fundal, cu un cocostârc împãiat. Cu un ochi lateral care râdea, dar în acelaºi timp plin de curiozitate.
Îmi place fotografia asta din douã motive. Întâi, pentru cã bunicul aratã ca un alsacian: chiar observasem asemãnarea lui cu portretul unuia dintre eseiºtii francezi pe care îi citisem în adolescenþã (se chema Alain). Al doilea motiv este cocostârcul. De neînþeles, prezenþa lui fãcea sã mã pot privi cu ochi complet strãin. Mã pierdeam în propria mea memorie. Chiar recitam ceva ce nu ºtiam prea bine: „Cocostârcul pãr sucit, bla bla bla tocmai pornit”. Sau cam aºa ceva.

-  „Lucrul acesta e posibil ºi pentru cã nu am pus deoparte nicio rãmãºiþã de memorie”, mi-am spus dupã un ºir de deducþii a cãror succesiune am uitat-o imediat ce fuseserã parcurse. Adicã, întreaga mea copilãrie, ca ºi acum, fusesem un risipitor. Unul care pierde hãlci întregi din carnea lui.
Ceea ce nu e deloc uºor, cãci nenorocita de anterioritate îþi dicteazã întotdeauna ceva (probabil fals). Acesta e prezentul - cum sã nu-l pui deoparte? (Ia încercaþi sã ascultaþi limba natalã ca pe o înºiruire de sunete dintr-o limbã strãinã: nu veþi reuºi!)
Dupã ce m-am debarasat de bucata de carne, mi-am frecat mâinile simþindu-mã foarte uºor. Am împachetat fotografiile ºi le-am ºters cu o batistã înmuiatã în spirt. (Încã o batistã transformatã în cârpã de aruncat.)
Apoi le-am închis pe toate, împreunã cu unghia încarnatã într-o cutie. Era cutia de lemn de la soacra mea, în care þineam, ca pe niºte obiecte voodoo,  moþul de pãr ºi certificatul de botez al – fiului meu - se spune cã astea sunt lucruri care trebuie ferite de ochiul copilului, pânã el însuºi ajunge sã aibã copii.
Reuºisem  ceva, nu ºtiu ce. Scãpasem de gândul acela automat, însoþit de durerea surdã a faptului cã exist.
De bãnuiala cã, odatã cu gândurile mele precaute, s-a strecurat ceva greºit.

Comentarii cititori
sus

Adrian Ioniþã
Matei B
îtea

 

Înregistratorul

 

Era nervos. Devenise ºef peste tura de noapte ºi se aºtepta ca asta sã producã un fel de schimbare miraculoasã între noi. Adicã între noi ºi el, probabil credea cã se va observa o diferenþã netã care sã ne arate foarte clar cã el este undeva sus, iar ceilalþi jos. Dar nimic nu se schimbã! Toate erau la fel, o turã de noapte este o turã de noapte! Ce dracu sã se schimbe!? Ok, el era ºeful! Altceva? S-a luat de mine, ca sã creeze un exemplu. Inventase ceva, nu mai ºtiu ce, o chestie banalã... I-am zis „fuck yourself“. S-a înfuriat ºi n-a vorbit cu mine câteva ore. Mai târziu, cãtre dimineaþã, un coleg mi-a spus: „go check him out“. Tom era la strung ºi finisa un baseball bat. M-a întrebat sarcastic dacã îmi place. Apoi a adãugat: „Uite, vezi, la capãt o sã înfãºor bâta cu bentiþa asta de pânzã, e un material special! Când lovesc, nu lasã urmele acelea groteºti ºi diforme, vânãtãile nu vor fi groase de parcã aº lovi cu cazmaua! O urmã finã, ca o vipuºcã la pantalonii generalilor! Aº putea spune cã va fi chiar diafanã...”

A doua zi a lipsit de la serviciu. Au mai trecut câteva zile, dupã care toatã tura de noapte a fost desfiinþatã ºi am fost mutaþi în tura de dupã-amiazã. Lucrurile au început sã se precipite, am înþeles cã se face o investigaþie. Eram chemaþi la birou. Ieºeau unul câte unul, cu priviri speriate, fãrã sã vorbeascã. Unul dintre ei mi-a aruncat în treacãt „maybe you killed him“. M-am speriat. Tom a fost omorît în noaptea aceea în care ºi-a pregãtit un baseball bat. Din discuþiile colegilor reieºea cã poliþia era interesatã sã afle cine are un Ford Escort alb ºi dacã cel ucis a avut conflicte cu alþi colegi. Când m-au întrebat ce ºtiu despre Tom, am spus adevãrul. Da, nu era un tip care sã-mi placã, ne-am certat, dar asta trebuia sã conducã neapãrat la o crimã?

Am simþit dintr-o datã cã sunt suspectul numãrul unu pe lista lor. Aveam un Ford Escort alb ºi în noaptea crimei mã certasem cu victima. În plus, începusem sã am dureri de cap. Nu ºtiu cum se adunaserã toate belelele la mine. Nu doream decât sã-mi vãd de treburile mele!

Trecuserã aproape douã sãptãmâni de la noaptea aceea, am încercat sã rememorez zilele care au trecut ºi îngrijorarea mea s-a transformat în panicã. Nu puteam sã îmi amintesc nimic. De parcã toatã memoria mi-a fost ºtearsã. Nu mi s-a mai întâmplat aºa ceva înainte. Mã lãudasem de multe ori cã am o memorie fotograficã ºi nu de puþine ori fãceam mici demonstraþii ca sã îi conving pe sceptici. Într-una dintre ocazii i-am dat unui coleg o transcriere a unei discuþii pe peste o orã. Mi-a spus cã am înregistrat convorbirea pe bandã ºi fac pe grozavul. I-am spus sã verifice dacã am un magnetofon asupra mea. Dupã ce l-am convins, i-am spus cã a doua zi îi voi aduce o transcriere a conversaþiei care era în curs. A zâmbit cu neîncredere ºi mi-a spus cã vrea sã o vadã ºi pe asta. Când i-am adus transcrierea mi-a spus „I'll be damned, you can make more money than you think“.

Metoda pe care o foloseam era foarte simplã. Ca sã rememorezi ceva ai nevoie de o minte uºoarã. Singurul lucru pe care îl fãceam, atunci când îmi propuneam sã „înregistrez“ ceva, era sã marchez momentul în mintea mea ºi sã las liber „analizatorul asociativ“. Cineva o sã întrebe, ce mai este ºi acest analizator? Este un proces care face ca între cuvinte, sunete în general, ºi imagini, sã existe o asociaþie, care intrã în focusul acestui analizator. Procesul de înregistrare este tridimensional, fiecare sunet este asociat cu obiectele din jur, cu miºcarea lor: fumul unei þigãri, sclipirea unui geam, un gest de aplecare, absolut orice detaliu din jur devine tot atât de semnificativ ca ºi cuvântul scos pe gurã, ba mai mult, este ancorat în imaginea ce îl înconjoarã.

Arta înregistrãrii stã în pãstrarea unei minþi cât mai relaxate. Orice altã activitate mintalã nu face decât sã adauge date în plus, sã plumbuiascã, ca sã zic aºa, acest film mental. Analizatorul este un fel de recorder automat. Partea mai dificilã este recuperarea informaþiei. Ea nu putea fi fãcutã decât dupã 6 ore de la înregistrarea mentalã, ºi numai între 4.30 ºi 6.00 dimineaþa. Odatã ce programam mintea sã „recupereze“ înregistrarea, acest lucru se fãcea cu detalii mult mai complexe decât însãºi conversaþia pe care am avut-o, ºi asta pentru cã revedeam ºi imaginile asociate cu ea. Totul era ca o felie de realitate reapãrutã miraculos pe ecranul minþii.

Nu am folosit niciodatã acest talent în vreun scop anume. Poate doar ca amuzament, pentru cã nu vroiam ca lumea sã se uite la mine ca la un freak. În cazul acesta, însã, aveam nevoie disperatã de a recupera memoria acelor zece zile care au trecut de la asasinarea lui Tom. Zilele treceau ºi aerul din jurul meu devenea din ce în ce mai irespirabil. Viaþa mi se transformase în iad, cãci durerile mele de cap deveniserã insuportabile. Îmi palpam ceafa în permanenþã. Puneam comprese cu apã rece, cu oþet, cu tot ce-mi trecea prin cap. Nimic. Durerile doar se estompau, apoi reveneau parcã mai puternice. Mi-am spus cã e cazul sã consult un medic.

Fratele lui Tom a venit în companie însoþit de un poliþist ºi i-am vãzut prin geamul patronului cum discutau toþi trei. Din când în când se uitau spre mine. Chiar dacã nu mi-a zis nimeni nimic, eu m-am îmbolnãvit pur si simplu. Simþeam un piston imens cum se zbãtea în capul meu, lovea ºi încerca sã-mi spargã cutia cranianã, încerca sã iasã afarã. Am ajuns acasã aproape mort. Aveam dureri de cap îngrozitoare. Am lipsit de la serviciu aproape o sãptãmânã, perioadã în care am stat în casã cu obloanele trase ºi privirile aruncate în tavan. Îmi rãscoleam toatã mintea sã descopãr ce s-a întâmplat în noaptea aceea. Degeaba, memoria mea era ca o placã de ardezie imaculatã.

Când m-am întors la lucru totul pãrea normal. Încercam sã cântãresc în privirile celor din jur dacã mai sunt considerat suspect. În pauzã am aflat cã Tom va fi înmormântat ºi chiar se fãcea o colectã ca sã cumpãrãm o coroanã. Am fost întrebat dacã vreau sã merg la înmormântare. Numai la gândul acesta mi s-au înmuiat picioarele. Îi blestemam pe poliþiºti, pe legiºti, pe toþi cei care, din cauza anchetei, s-au opus pânã atunci funeraliilor. Motivaþia era necesitatea de a studia mai atent cadavrul, nu înþelegeau cum a fost ucis, era plin de dungi roºietice, subþiri ºi care nu pãreau a fi capabile de a produce leziuni interioare, cu atât mai mult moartea.

Tom avea o familie numeroasã, vreo ºase fraþi ºi douã surori. O familie cu un trecut destul de bizar ºi violent. Erau originari din Porto Rico ºi Tom a fost cel mai rãsãrit dintre ei. A fãcut liceul ºi a avut o perioadã de glorie ca antrenor de Tai Cuando. Mai mult, se zvonea cã se pricepe ºi la magie. În general lumea se ferea sã intre în disputã cu el din cauza acestei reputaþii. Iar ideea ca eu sã merg la înmormântare începuse sã mã îngrozeascã. Mãcar de n-ar fi fost durerile de cap, care parcã nu se mai terminau!

Casa funerarã era luminatã puternic ºi parkingul era supraaglomerat. Înãuntru, numai feþe ceroase ºi cenuºii, femei cu vãluri întunecate peste faþã, bãrbaþi þepeni, neobiºnuiþi la costum. Tom stãtea în coºciug ºi pãrea atât de viu încât m-am speriat. Doar dunguliþele acelea roºii se mai vedeau pe mâini. Una era pe frunte. Ce naiba, astea nu trebuiau sã se înnegreascã? Involuntar am început sã mã gândesc la zãdãrnicia vieþii ºi la destin. ªi parcã aºteptam ca Tom sã se ridice ºi sã mã întrebe iarãºi vreo bazaconie, vreo tâmpenie inutilã, doar aºa, ca sã se ia de mine ºi sã mã scoatã din sãrite. Am mai luat o pastilã, mã durea capul...

Poliþia nu a gãsit criminalul ºi, pentru un timp, a mai þinut cazul „sub investigaþie“. Nu am mai fost chemat sã dau nici un fel de mãrturie ºi acest lucru mã þinea într-o tensiune continuã pentru cã ºtiam cã sunt suspect de omor. Peste douã luni poliþia s-a plictisit ºi a închis dosarul. „L-au lovit în cap cu un baseball bat ºi l-au aruncat într-un ºanþ“, mi-a spus patronul companiei. „În fiecare noapte, în drum spre casã, Tom se oprea la barul de lângã pod. Cum avea gura mare, câþiva muºterii i-au pus gând rãu. În noaptea cu pricina Tom s-a gândit sã-i punã la punct. Lucrurile au luat însã o altã turnurã ºi a fost lovit ºi ucis de chiar arma pe care ºi-o pregãtise“.

Aveam senzaþia cã totul s-a liniºtit, la fel de brusc cum a început. Venise timpul sã mã ocup ºi de durerile mele de cap. Aºa se face cã mã aflam în cabinetul medical. Doctorul s-a uitat la ceafa mea ºi mi-a spus cã se rezolvã, nu e nimic grav, doar cã trebuie tratat. Îmi dã o alifie ºi dupã câteva zile nu voi mai simþi nimic. M-a întrebat ce s-a întâmplat, ce m-a izbit, cãci se vedea urma unei lovituri. „Roºie ºi subþire? Abia conturatã?” am întrebat cu un fel de spaimã. Iar medicul mi-a rãspuns, cu vorbe care mã urmãresc ºi acum: „Da, ai o urmã subþire, aº putea spune chiar diafanã, la fel ca vipuºca de la pantalonii de general!” Eram ameþit! Acesta este motivul pentru care am plecat urgent din orãºelul acela stupid, unde nu pricepeam nimic din ce se întâmplã.

Cât despre memorie, niciodatã nu am reuºit sã recuperez sfârºitul acelei nopþi, iar þinerea mea de minte nu mai era ca înainte. Ceva se schimbase în mod major, memoram doar chestiile obiºnuite. Aº putea spune cã am devenit un om normal. Era ca ºi când cineva mi-ar fi spart aparatul cu care înregistram...

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey