•  Leria Boroº
•  Mihai Ghiþulescu


sus

Leria Boroº

 

Moºirea sufletelor

 

Suntem obiºnuiþi ca prin „educaþie” sã înþelegem de cele mai multe ori o transmitere de cunoºtinþe de cãtre profesor celui care învaþã. În egipteana veche verbul „a învãþa” era totdeauna urmat de substantivul ce desemna persoana care învãþa ºi apoi de substantivul ce desemna lucrurile pe care aceasta ºi le însuºea. Asta aratã cã egiptenii acordau o mare atenþie întâi persoanei educate ºi abia dupã aceea conþinutului educaþiei. În ceea ce priveºte educaþia promovatã de Socrate, obiceiul egiptenilor se potriveºte foarte bine, pentru cã ceea ce declarã el cã face este sã moºeascã sufletele, adicã sã conducã discuþiile cu ceilalþi astfel încât aceºtia sã ajungã singuri sã gãseascã rãspunsurile adevãrate.

Socrate avea un mod inedit ºi irepetabil de a discuta. Paideia de tip socratic este aparte în primul rând datoritã metodelor folosite de filosof: elenctica ºi ironia, care, aºa cum remarca ºi Søren Kierkegaard, nu pot fi separate, ci se susþin una pe cealaltã în demersul maieutic. Deºi declarã cã moºeºte suflete, Socrate nu ajutã niciodatã aceste suflete sã ajungã la o cunoaºtere certã, pentru cã nu acesta este scopul sãu. Aparent, am crede cã este hotãrât sã afle ce sunt anumite virtuþi, dar dialectica ºi ironismul pe care le practicã nu conduc în mod voit la vreo concluzie. Definiþiile întârzie mereu sã fie gãsite ºi dialogurile platoniciene parcã mai aºteaptã o continuare. Desigur cã Socrate era conºtient de acest lucru ºi ºi-a asumat rolul de ironist. Se deduce de aici cã scopul educaþiei sale nu a fost acela de a-i ajuta pe tineri sã descopere adevãrurile morale, ci de a le arãta cã trebuie sã fie precauþi atunci când vor sã cunoascã aceste adevãruri ºi sã nu creadã cã le-au gãsit acolo unde nu se aflã.

Deºi respingea ideea cã ar fi profesor pentru cineva, Socrate era tot timpul  înconjurat de tineri care doreau sã înveþe de la el. Dialogurile platoniciene ni-l prezintã ºi ca pe un adversar al sofiºtilor, pe care îi criticã pentru cã iau bani de la cei cãrora le dau lecþii, ca ºi cum înþelepciunea  ar putea fi predatã. În plus, Socrate afirmã cã el nu ºtie nimic ºi de aceea nu are ce sã-i înveþe pe alþii. Cu toate acestea, nu ezitã sã discute despre o mulþime de lucruri ºi, mai ales, despre cele care þin de moralã. Nu doar cã discutã despre toate acestea, dar le ºi relevã interlocutorilor faptul  cã ceea ce credeau cã ºtiu nu era întru totul adevãrat. Dar dacã el nu posedã niciun fel de cunoaºtere, aºa cum susþine, cum poate ºti cã ceilalþi se înºalã în convingerile lor?

Acest Socrate care spune despre sine cã este ignorant ºi care le aratã ºi celorlalþi cã sunt ignoranþi, dar care în acelaºi timp îi îndeamnã sã se cunoascã pe ei înºiºi ºi strânge în jurul sãu o mulþime de tineri dornici de cunoaºtere, nu poate fi decât un profesor bizar. S-ar pãrea cã  principala învãþãturã pe care o dã este aceea cã cea mai bunã metodã de a ne apropia cât mai mult de cunoaºterea autenticã este îndoiala permanentã.

Când spune cã nu ºtie nimic este evident cã Socrate este ironic, pentru cã e paradoxal sã spui concomitent cã nu ºtii nimic ºi cã ºtii acest lucru; când nu ºtii nimic nu ºtii nici cã nu ºtii nimic. Aceastã autoironie are de fapt rolul de a-i îndemna pe tinerii cu care discutã sã adopte aceeaºi strategie ºi sã nu procedeze precum sofiºtii care afirmã cã le ºtiu pe toate. Paideia sa nu se remarcã prin conþinuturi cognitive spectaculoase pe care le transmite interlocutorilor, ci prin exemplul viu pe care îl constituie Socrate. El este modelul omului care nu acceptã 'adevãruri' fãrã o analizã criticã ºi fãrã o bazã solidã. Un adevãr nu poate fi descoperit dacã nu ne este foarte clar cu ce termeni operãm. Din acest motiv insistã Socrate asupra importanþei definirii  termenilor. Interlocutorii sãi sofiºti au mereu pretenþia cã pot vorbi despre pietate, despre minciunã etc., dar ei nici nu pot da o definiþie corectã a lucrului despre care discutã. Asta aratã cã ei posedã o falsã cunoaºtere. Atunci când se înverºuneazã sã îºi legitimeze aºa-zisa cunoaºtere pe o mulþime de explicaþii nefondate, Socrate îi ironizeazã ºi le pune întrebãri pânã când îi determinã sã se contrazicã singuri. El are astfel pretenþia cã le aratã cât de ignoranþi sunt. În final însã, filosoful rãmâne acelaºi profesor bizar ºi ironic, fiindcã niciun dialog nu ne conduce cãtre o definiþie a conceptului de care se ocupã, ci ne furnizeazã doar o lungã discuþie despre modurile greºite de definire ºi posibilele cãi corecte de a defini conceptul dezbãtut.

La urma urmelor, Socrate se ocupã de moºirea sufletelor, adicã le deschide un drum spre cunoaºtere, dar nu îºi propune desãvârºirea lor. Rãmâne deci în sarcina fiecãruia sã aibã grijã de sufletul sãu astfel încât sã nu-l rãtãceascã pe drumul ignoranþei.

 

Comentarii cititori
sus

Mihai Ghiþulescu

 

Stau strâmb ºi mã gândesc la valori

 

În momentul în care încep sã scriu acest text, stau. Nu ºtiu ce va fi mai încolo, dar acum stau, graþie ideii unora de a suda 1 Mai-ul cu Paºtele. De obicei, scriu încordat ºi grãbit, cu ochii pe ceas - sã nu uit sã ajung naiba ºtie unde -, cu enºpe docomente înºirate în barã ºi vrafuri de hârtii pe masã, întrerupt de zbârnâieli de telefon, clinchete de Yahoo ºi uºi deschise aiurea. Nu se poate spune cã muncesc, dar nici cã stau. Acum stau ºi îmi place. A sta înseamnã a te opri în mijlocul unei pagini de carte ca sã deschizi o revistã online, pe care o abandonezi pentru a cãuta o melodie, pe care vrei sã o pui pe Facebook, unde rãmâi, scrolluind alene, pânã îþi aduci aminte cã eºti fumãtor. Parol cã aº mai face una-alta, dar în liniºtea generalã din jur, când toþi par fugiþi sau claustraþi, orice gest pe care mintea mea nu-l poate încadra la categoria stat mi se pare o impietate.

ªi tot stând, mi-a fugit gândul - uºor explicabil! - la un articol, de acum vreo lunã, al lui Vintilã Mihãilescu. Se numeºte Românul altfel… decât toþi ceilalþi ºi comenteazã rezultatele unui studiu recent realizat de Dorin Bodea, Valorile angajaþilor români. Concluziile nu mã surprind deloc: valorile celor mai mulþi sunt de ordin personal ºi material, valorile morale ºi „de realizare prin muncã” nu prea au prizã ºi, ce mi se pare cel mai important, existã o diferenþã uriaºã între valorile pe care fiecare ºi le atribuie ºi cele pe care le atribuie celorlalþi, între autodistribuire ºi heterodistribuire, cum vãd cã se zice profy. Împrumutând un concept din psihologie, Vintilã Mihãilescu vorbea de o „disonanþã socialã”.

Vulgarizând, una peste alta, mai tot românul se crede bun ºi îi crede pe ceilalþi rãi. În proporþii foarte mari (80-90%), oamenii declarã cã apreciazã onestitatea, confidenþialitatea ºi fidelitatea, dar sunt dispuºi sã accepte în proporþii mult mai mici (20-30%) ataºamentul celorlalþi faþã de aceleaºi valori. Cel mai bine stau lucrurile la „dezvoltare personalã”, unde avem 88,5% autodistribuire, dar ºi 47,1% heterodistribuire. Numai cã aceasta nu e asociatã nici cu „persistenþa în muncã” (85,5% faþã de 23,2%), nici cu „competenþa” (82,3% faþã de 27,7%). Impresia generalã este deci cã oamenii din jur încearcã sã se ridice prin alte mijloace decât cele general ºi deschis acceptate. Multe ºi necunoscute sunt cotloanele minþii umane, aºa cã nu mã încumet la speculaþii. Defect profesional, nu pot sã nu trag discuþia un pic spre politicã. Mã gândesc cã rezultatele studiului explicã în bunã mãsurã pãrerea proastã a românilor despre politicienii care îi reprezintã ºi voturile preponderent negative din ultimii douãzeci de ani.

Paradoxul e cât casa poporului. Vorbele lui Trahanache nu mai par chiar cretine. Vedem cã „o soþietate fãrã prinþipuri, va sã zicã cã nu le are”, chiar dacã membrii ei (pretind cã) le au. Avem, clar, o problemã de agregare. La cum se aratã lucrurile, cuvântul „societate” ar putea pãrea  - vai, vai! - o formã fãrã fond. Eu unul nu aº merge atât de departe. Mã îndoiesc cã oamenii chiar gândesc ceea ce declarã. Cred ºi sper cã e doar o plãcere sado-masochistã de a vorbi de rãu. Chiar dacã existã o diferenþã între ceea ce gândim - dacã gândim - ºi ceea ce spunem, situaþia rãmâne îngrijorãtoare întrucât, exhibând cu atâta fervoare „disonanþa socialã”, inevitabil o accentuãm.

Repet: concluziile nu mã surprind. Cercetarea nu face decât sã fixeze niºte idei rãspândite difuz. Aº fi crezut însã cã acest mod de a gândi - rezultat al experienþei istorice - e specific generaþiilor albite ºi, prin urmare, cã e pe ducã. Ei bine, mã înºelam crunt, dupã cum o aratã structura eºantionului cercetãrii. Aproape 78% din respondenþi au cel mult 35% de ani ºi 97% cel mult 50, 92,3% au studii superioare ºi - habar n-am dacã are vreo importanþã, dar cifrele-s cifre - peste douã treimi sunt femei. În condiþiile astea, mi se pare de luat aminte cã aproape 84% îºi atribuie ca valori implicarea ºi entuziasmul, pe care însã le regãsesc în jur numai în proporþie de sub 30%. În ceea ce priveºte „schimbarea, îmbunãtãþirea” - marota deceniilor postcomuniste, în numele cãreia s-a putut face practic orice - autoatribuirea este de 88,3%, iar heteroatribuirea de 33,2%.

Treaba cui vrea sã caute soluþii! Eu nu mã pot abþine sã nu mã gândesc la mine! Sunt ºi eu în rândul lumii? Mã înscriu în trend? Hmm… Ce pot sã spun, luat repede, e cã mulþi din jur îmi par cam: guri-sparte - deci slãbuþ cu confidenþialitatea; preocupaþi de schimbare doar aºa, de dragul discuþiei; preocupaþi de „dezvoltare personalã” dacã se face fãrã efort ºi sare în ochi; oneºti, dar gãsind oricând o scuzã pentru o mârºãvie mai micã sau mai mare; persistenþi în muncã atunci când sunt în concediu; îndrãgostiþi de cuvântul „competenþã”, orice ar însemna el; poate entuziaºti, dar parcã mai degrabã heirupiºti. Nu mai continui. E clar cã ºi la mine heteroatribuirile ar fi jos de tot.

Cred cã nici autoatribuirile n-ar sta mai bine. Din valorile înºirate, singura pe care mi-aº dori sã mi-o pot atribui e prietenia. În siajul ei vin onestitatea, confidenþialitatea, fidelitatea. Altfel spus, sunt valori ale microscosmului meu privat. În afara lui, devin simple abstracþiuni, de care nu pot spune cã sunt ataºat. Iatã o disonanþã personalã! Asta nu înseamnã cã în public nesocotesc tot, deºi trebuie sã recunosc cã, de multe ori, îmi place sã o fac. Încerc sã mã raportez la lista de valori, dar nu ca la valorile mele, ci ale (membrilor) comunitãþii în care trãiesc. De voie, de nevoie, trebuie sã le accept. Dacã oamenii din jur spun cã asta apreciazã, cu asta defilãm. Nici nu mã intereseazã dacã ei cred sau nu ce spun. Eu unul nu cred, dar mã supun. Consider cã îmi câºtig astfel dreptul de a-i înjura pe cei la care sesizez discrepanþe între discurs ºi comportament.

P.S. Accept cã „persistenþa în muncã” e o valoare, pentru cã îi aud pe mulþi spunând asta. Trebuie sã recunosc însã cã eu, de câte ori pot, stau.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey