•  D'Autore: „…il tocco soltanto potria cognosere non vere.” [RO]
•  D'Autore: „…il tocco soltanto potria cognosere non vere.” [IT]
•  Povestiri cu un violoncel - film
•  Ultimul amant fierbinte - teatru
•  Bunã seara, domnule Wilde! - teatru
•  Jesus Christ Superstar - legendele nu mor niciodatã


sus

Attilio Mina

 

…il tocco soltanto potria cognosere non vere.”
(Leonardo Da Vinci)

 

Talmudul, referindu-se la Crearea Omului, spune cã opera Creatorului ar fi trebuit sã fie „de tip siamez”, în sensul cã omul creat sã fie legat în mod iconologic chiar imaginii Creatorului sãu. În fond ar fi fost vorba, în proiectul Creaþiei, de o operã în care Omul ºi Creatorul ar fi trebuit sã fie (sã reprezinte) aceeaºi imagine a lui Dumnezeu, ca o oglindã fidelã. Din pãcate, acest lucru nu s-a întâmplat ºi cu toþii cunoaºtem cum ºi în ce grad specia noastrã este, chiar ºi dupã lunga sa evoluþie, atât de imperfectã. Din momentul în care a fost refuzatã asemãnarea absolutã cu modelul, însãºi ideea de reprezentare perfectã a devenit un mit ºi scopul principal al oricãrei forme descriptive ºi a oricãrui mod de exprimare artisticã ºi tehnicã.
La început a fost desenul, cu munca asiduã ºi tensiunea intelectualã a artistului angajat în a sui, de-a lungul secolelor, tot mai sus spre þelul greu de atins, de contopire totalã cu modelul. Totul în asemuirea absolutã a reprezentãrii, astfel încât imaginea creatã sã redea subiectul în toate detaliile sale, pânã când opera nu va mai putea fi deosebitã de model prin intermediul banalelor capacitãþi senzoriale.
Utopie? Nu, pur ºi simplu un vis cu ochii deschiºi pe calea lentã a împlinirii, fãcut din cercetarea teoreticã ºi aplicativã ºi din ceea ce, în timpuri mai apropiate, ne face mãrturie de credinþã tatãl tuturor geniilor, al tuturor artiºtilor ºi a fiecãrui om de ºtiinþã aplicatã, Leonardo Da Vinci, cel care a scris cã spera sã reuºeascã sã picteze tablouri în care subiectele reprezentate sã fie considerate cópii ºi reproduceri ale simþului tactil („…il tocco soltanto potria cognosere non vere..” ): acolo unde inima nu bate!
În fine, în cucerirea veridicitãþii, atât a copiei în imagine cât ºi a celei de-a treia dimensiuni, etern efemere, venirã dupã desen: pictura, fotografia, cinematograful, holografia; ºi aceasta, ultima, este povestea timpurilor noastre în devenire. Sã fie clar, însã, principiul: este vorba mereu ºi în orice caz despre o a treia dimensiune 'mincinoasã' a figurii, pur ºi simplu remodelatã în mod artificial în contextul uneia sau mai multor tehnici de iluzie graficã a profunzimii volumetrice.
Numele sãu actual este 'stereografie', termen atotcuprinzãtor al oricãrui tip de reprezentare polidimensionalã care, ad litteram, înseamnã: reprezentare a corpurilor solide prin proiectarea lor pe o suprafaþã planã. Sinonime, dar specifice, care definesc tehnici de reprezentare dintre cele mai diverse sunt, la rândul lor: stereoscopia, stereograma, anaglifa. Cea din urmã este acel tip particular de imagini dublate prin contur ºi în cromaticã dublã (albatru, verde sau roºu) care, pentru a se bucura de fantasticile efecte de profunzime ºi de totalã identitate cu modelul, trebuiesc neapãrat sã fie privite cu ochelari speciali, cu texturã bicromaticã: roºu ºi albastru sau roºu ºi verde.
Deci chiar despre anaglifã ne vom ocupa, prezentând cãutãrile lui Franco Gengotti, grafician, publicist, producãtor de film, mic editor în 3D, editor de serii de cãrþi electronice, cercetãtor ºi experimentator.
gengotti-1O precizare: aºa cum am spus, vom prezenta imagini ºi filme în exemplificarea celei de-a treia dimensiuni, simulatã cu anaglife, iar cititorul nedotat cu ochelarii speciali decodificatori nu se va putea bucura de minunatele efecte vizuale. În prezent, aceºti ochelari sunt destul de rãspândiþi ºi chiar se comercializeazã. Se pot realiza uºor, din filme colorate semitransparente (foi sau dreptunghiuri reciclabile de plastic colorat ºi/sau vechi filtre fotografice, prin care se priveºte imaginea). Roºu pentru ochiul stâng ºi verde sau albastru pentru dreptul. Existã chiar o variantã ºi mai avantajoasã, oferitã de însuºi Gengotti: sã îi primiþi cadou prin poºtã, scriind la adresa http://www.gengotti.it/gallery/occ.htm
Poate nu într-un timp foarte scurt, poate chiar cu o micã întârziere a poºtei, dar efectul atât minunat, pe cât de surprinzãtor, va fi asigurat ºi pentru vizionãri viitoare, pentru care internetul este o sursã nesfârºitã de imagini.gengotti-2
Gengotti, adicã Franco, având în vedere cã îl cunosc de la o vârstã foarte fragedã, de când era elev, îºi desfãºoarã activitatea în cercetarea celei de-a treia dimensiuni de mai bine de 30 de ani. Cu un trecut de grafician de publicitate, de regizor în primele televiziuni private italiene. A cãlãtorit 
în toatã lumea, intrând în diverse afaceri, nu numai fotografice, între care una dintre cele mai spectaculoase ºi de nebãnuit: a participat, cu studiile sale fotografice, la restaurarea Statuii Libertãþii. 
Pentru a realiza, ca autor ºi editor, un album de fotografii, a petrecut mai multe nopþi, închis singur, în Sfântul Mormânt la Ierusalim.

A escaladat, cu aparatul sãu fotografic, cele mai înalte montagne russe din Europa ºi a colaborat cu Agenþia Spaþialã, americanã ºi europeanã, la realizarea de imagini 3D de pe Marte, planeta „roºie ºi albastrã”.

Video: solul de pe Marte, Mars Exploration Rover Mission

gengotti-4În fine, de tânãr a cãlãtorit pe douã continente în cãutarea de gnomi ºi de spiriduºi (elfi) care sã vrea sã fie imortalizaþi în fotografiile sale.

În prezent colaboreazã cu muzee, cu societãþi ºtiinþifice, cu agenþii spaþiale. 

În imaginea alãturatã apare astronautul italian Paolo Nespoli, în timp ce vizualizeazã imagini 3D cu instrumentele furnizate de Gengotti.

Ca inventator ºi designer, breveteazã instrumente utile pentru cercetarea tridimensionalã. Ca publicist ºi profesionist al comunicãrii comerciale, are clienþi importanþi în diverse corporaþii  multinaþionale.

  

Video: mesaj Missoni, Italia, prima defilare catwalk 3D. 

Mica editurã fondatã ºi condusã de el este orientatã cãtre tipãrirea ºi comercializarea unor serii de imagini dedicate spaþiului tridimensional, precum ºi a unor cãrþi digitale (e-book). Între acestea se evidenþiazã volumul publicat deja de câteva ori: Israel în trei dimensiuni, o lungã cãlãtorie fotograficã, tridimensionalã, a Israelului de ieri ºi de azi; a etniilor ºi a religiilor.

Video: Israel în trei dimensiuni

gengotti-5

Fotografia lui Gengotti, chiar dacã este folositã la limitele extreme ale reprezentãrii tridimensionale, a rãmas, substanþial, ea însãºi, naturalã, adicã o imagine desenatã de cãtre luminã. Dar conþinutul ei, formele sale, au devenit altceva, din moment ce, pentru a cita din nou pe Leonardo: „il tocco soltanto potria cognosere non vere.”

 

Traducerea din italianã:
Camelia Cãprariu

 

Comentarii cititori
sus

Attilio Mina

 

“…il tocco soltanto potria cognosere non vere.”
(Leonardo Da Vinci)

 

Il Talmud, con riferimento alla Creazione del Genere Umano, scrive che l’opera del Creatore  avrebbe dovuto essere “siamesica”, ovvero che l’uomo nascente avrebbe dovuto essere legato iconologicamente all’immagine stessa del suo creatore. In definitiva si sarebbe trattato, nel progetto della Creazione di un’opera in cui l’Uomo ed il Creato avrebbero dovuto rappresentare l’essenza stessa dell’immagine di Dio, essendone lo specchio fedele. Purtroppo ciò non avvenne e tutti sappiamo come e quanto il Genere nostro, risulti, pur nella sua lunga evoluzione, assai imperfetto. Da quel tempo in cui fu negata la verosimiglianza assoluta con il modello, l’idea stessa della perfetta raffigurazione divenne il mito ed il fine principale di ogni forma rappresentativa e di ogni espressione dell’arte e della tecnica.
In principio fu il disegno, con la fatica e la tensione intellettuale dell’artista protese nel salire, nei secoli dei secoli, sempre più in alto nel limite sempre sfuggente della totale adesione al modello. Il tutto  nella assoluta verosimiglianza rappresentativa in modo che l’immagine raffigurata fosse così fedele al soggetto preso a campione che la sua rappresentazione non fosse poi distinguibile dal modello attraverso le comuni capacità sensoriali.
Utopia? No, semplicemente un sogno ad occhi aperti in via di lenta realizzazione, fatto di ricerca teorica ed applicativa e di ciò, dai tempi a noi più remoti ne fa fede il padre di tutti i geni, di tutti gli artisti e di ogni uomo di scienza applicata: Leonardo Da Vinci, che ebbe a scrivere di sperare di riuscire a dipingere quadri in cui i soggetti rappresentati fossero riconosciuti come copie e riproduzioni dal solo senso del tatto (cit:“…il tocco soltanto potria cognosere non vere...”): laddove il cuore non pulsa!
Infine, nella conquista della verosimiglianza tanto della copia in immagine quanto della terza dimensione sempre sfuggente, vennero dopo il disegno e la pittura, la fotografia, il cinema, l’olografia; e quest’ultima è storia dei tempi nostri a divenire. Sia chiaro però un concetto: si tratta pur sempre ed in ogni caso di una terza dimensione bugiarda della figura, semplicemente rimodulata artificiosamente nel contesto di una o più tecniche dell’illusione grafica della profondità volumetrica.
Il suo nome oggi è quello di “stereografia”, termine omnicomprensivo di ogni genere della rappresentazione polidimensionale, che letteralmente significa: raffigurazione comunque ottenuta di un solido su di un piano. Sinonimi ma specifici ed indicativi di tecniche rappresentative tra le più svariate sono a loro volta: “stereoscopia, stereogramma, anaglifo”. Si chiama in quest’ultimo modo quel particolare genere di immagini sdoppiate nel segno a contorno ed a doppia colorazione (blu, verde o rossa) che per goderne i fantastici effetti di profondità e totale adesione al modello devono essere obbligatoriamente visionate con appositi occhialini a gelatine bicromatiche rosse e blu, rosse e verde.
Ed è proprio dell’anaglifo che ci occuperemo nel presentare le ricerche di Franco Gengotti, grafico, pubblicitario, video maker, piccolo editore in 3D, editore di collane virtuali in e-book, ricercatore e sperimentatore.
Una avvertenza: come si è detto presenteremo immagini e video all’insegna  della terza dimensione simulata con anaglifi e il lettore sprovvisto degli appositi occhialini decodificatori, non potrà goderne i prodigiosi effetti. Al giorno d’oggi occhialini di questo tipo sono abbastanza diffusi ed anche commercializzati. Da subito sono facilmente realizzabili con gelatine colorate semitrasparenti (fogli e/o cartellette raccoglitrici di plastica colorata, e/o vecchi filtri fotografici da porre all’occhio. Rosso, al sinistro, verde o blu, per il destro. Vi è comunque una buona alternativa offerta dallo stesso Gengotti: riceverli in omaggio per posta, facendo riferimento al link a seguire. Forse non subito, ma poi con minima attesa postale, l’effetto tanto magico quanto sorprendente sarà assicurato anche per altre e future visioni di cui internet è gran fornitore.
http://www.gengotti.it/gallery/occ.htm

gengotti-unoGengotti, cioè Franco, giacché lo conosco dalla più giovane età come allievo, si applica alla ricerca della terza dimensione da oltre 30 anni. Con un passato da grafico pubblicitario, da regista nelle prime televisioni private italiane. Ha girato il mondo cimentandosi nelle imprese, non solo fotografiche, tra le più spettacolari e impensabili: ha partecipato con i suoi rilievi fotografici  al restauro della Statua Della Libertà.

 

gengotti-due

Per realizzare come autore ed editore un suo foto-libro ha passato notti rinchiuso e solitario nel Santo Sepolcro di Gerusalemme.

 

 

Ha scalato con la sua fotocamera le più alte “montagne russe” (d’Europa, ed ha collaborato con l’ente spaziale americano ed Europeo alla realizzazione di immagini 3D di Marte, il pianeta in “rosso e blu”.

Video: il suolo di Marte, Mars Exploration Rover Mission immagini realizzate in collaborazione con  Nasa ed Ente Spaziale Europeo

gengotti-treInfine, giovanissimo, ha girato due continenti alla ricerca di  gnomi e folletti che volessero essere immortalati nelle sue foto ricordo. Nell’oggi, collabora con musei, enti scientifici, istituzioni spaziali.

 

 

 

Fig. l’astronauta itasliano Paolo Nespoli mentre si esercita all’osservazione tridimensionale con la strumentazione fornita da Gengotti.

Come inventore e progettista, brevetta strumentazioni utili per la ricerca tridimensionale. Da pubblicitario e professionista della comunicazione commerciale ha importanti clienti tra le varie multinazionali.

Video: messaggio Missoni Italia

La piccola casa editrice da lui fondata e diretta, stampa e commercia e collane di immagini tutte dedicate alla tridimensionalità e libri digitali, i cosiddetti “e-book”. Tra i vari libri, stampati, spicca il volume già più volte ristampato: “Israele a tre dimensioni”, un lungo viaggio fotografico nella terza dimensione fotografica dell’ Israele di ieri, di oggi; delle etnie e delle religioni.

Video: Israele a tre dimensioni.

gengotti-quatroLa fotografia, seppure utilizzata nel suo estremo limite della rappresentazione tridimensionale da Gengotti, è rimasta sostanzialmente naturalmente se stessa, vale a dire una immagine automaticamente disegnata dalla luce, ma i suoi contenuti, le sue forme sono diventati un’altra cosa al punto che, nelle immagini di Gengotti,  per dirla nuovamente con Leonardo:  “il tocco soltanto potria cognosere non vere.”

 

Comentarii cititori
sus

Florentina Armãºelu

 

Povestiri cu un violoncel


Cello TalesDocumentarul Povestiri cu un violoncel le poate prilejui nespecialiºtilor în materie de instrumente muzicale ca mine o dublã „descoperire”. În primul rând, a pasiunii pe care acest instrument o inspirã profesioniºtilor domeniului, îndeosebi când este vorba de exemplare vechi de câteva secole, încã funcþionale azi, adevãrate opere de artã produse de lutieri celebri ca Stradivari, Gagliano, Testore. În al doilea rând, a practicãrii, pe lângã maniera de interpretare clasicã, a unor metode mai puþin obiºnuite de a contura o linie melodicã: prin ciupirea corzilor, frecarea arcuºului de corzi între cãluº ºi cordar sau bãtãi ritmice în cutia de rezonanþã.

Povestirile sunt prezentate sub forma mai multor fire narative, fiecare urmãrind un punct diferit de vedere - al lutierului, al muzicianului, al expertului în istoria ºi autentificarea instrumentelor muzicale - împletite în jurul unei întâmplãri reale: furtul unui violoncel Testore, datat 1719, aparþinând lui Pierre Gerbaud, muzician al orchestrei radio-televiziunii din Luxemburg. Fiica muzicianului lanseazã o campanie asiduã de cãutare ºi dupã ºase ani reuºeºte sã identifice instrumentul pe un site Internet din Hong Kong. Dupã alþi patru ani de demersuri ºi negocieri, violoncelul este redat posesorului sãu, prea târziu însã pentru a-l mai gãsi în viaþã.

Relaþia dintre muzician ºi violoncelul sãu este una foarte personalã ºi profundã, mãrturiseºte ºi Daniel Müller-Schott, instrumentist german, însoþit de acest companion nu doar la repetiþii ºi concerte ci ºi în cabina de pasageri în timpul cãlãtoriilor sale, pe un loc suplimentar rezervat. Poate ºi pentru cã violoncelul este instrumentul cel mai asemãnãtor cu o fiinþã umanã, ca formã, dimensiune, tonalitate. De aceeaºi pãrere este ºi Roland Schueler, lutier vienez, care ne împãrtãºeºte câteva din „secretele” meseriei. Pentru reuºita unui instrument sunt necesare rãbdare, atenþie la detalii ºi respectarea unor reguli transmise din generaþie în generaþie de la maestru la ucenic. Aflãm astfel cã procesul de maturare ºi uscare a lemnului înainte de prelucrare poate dura uneori, în funcþie de natura materialului, 16-18 ani. În plus, calitatea sunetului depinde de cel mai mic detaliu constructiv, cum ar fi, poziþionarea „inimii” sau a „sufletului” (it. anima), o piesã tubularã din lemn plasatã în centrul cutiei de rezonanþã între cele douã feþe principale ale violoncelului.

Pe lângã calitatea sunetului, forma, dimensiunile, culoarea lacului, încrustaþiile decorative, tipul de corzi, arcuºul sunt tot atâtea elemente importante pentru autentificarea, datarea ºi evaluarea acestor instrumente pe piaþa de specialitate. Conform unui expert de la Southeby’s, exemplarele vechi, autentice, se pot vinde la licitaþie la preþuri ce pot atinge zeci de mii de euro.
Care este adevãrata valoare a acestor instrumente? În ce constã unicitatea lor? Copiºtii afirmã cã producearea de duplicate, pe care nici specialiºtii nu le pot distinge cu uºurinþã de original, este posibilã. Muzicienii vorbesc însã de aceea „personalitate” ºi „atmosferã” unicã încarnatã de un violoncel folosit de atâtea generaþii de instrumentiºti înaintea lor. Realitate? Mit al perfecþiunii alimentat de artiºti, artizani, colecþionari, oameni de afaceri?

Sunt întrebãri pe care le propune realizatoarea luxemburghezã Anne Schiltz (a cãrei filmografie include ºi un portret al unei familii de saºi din Transilvania - Sweet Life and all that goes with it) pe parcursul a 75 de minute de muzicã, opinii, impresii, frânturi de evenimente cu ºi despre un violoncel.


Regia
: Anne Schiltz

Titlu original: Cello Tales

Producþie: Luxemburg, 2013

Credit foto: http://www.cinando.com/DefaultController.aspx?PageId=FicheFilm&IdF=91873&IdC=1092

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Un spectacol agreabil

 

andoneUltimul amant fierbinte, recenta premierã montatã de Mircea Corniºteanu la Teatrul Naþional „Marin Sorescu” din Craiova este o comedie clasicã, dupã o reþetã verificatã de Neil Simon pe Broadway ºi în câteva filme, între care mai cunoscutele la noi Desculþ în parc ºi Adio, dar rãmân cu tine. Spectacolul se construieºte în jurul lui Barney Daycash (Adrian Andone), patron de restaurant cu specific pescãresc, aflat în plinã crizã a vârstei mijlocii. El încearcã, într-o succesiune de trei aventuri nefinalizate, sã spargã  monotonia unei vieþi trãite sub calapodul previzibilitãþii ºi sã îºi înºele pentru prima datã soþia.

Prima tentativã o are ca protagonistã pe Alana Navazio, interpretatã cu toate atuurile suflându-i în pânze de Gabriela Baciu, care pune în scenã o femeie atrãgãtoare, cu o sexualitate frustã ºi intimidantã, ce-l surprinde nepregãtit pe presupusul Don Juan. Ea ºtie ce vrea ºi nu o sperie „un pic de contact fizic”, tot aºa cum ºtie ce nu vrea: discursuri despre nevasta blândã, caldã ºi bunã pe care el o iubeºte foarte mult, povestea lacrimogenã a unei fidelitãþi ce dureazã de 23 de ani, devoalarea tentaþiei de a fi cu o femeie o singurã datã, mustrãri de conºtiinþã, mãrturisiri despre gândul la moarte ivit, tot pentru întâia oarã, la 44 de ani, conversaþii prelungite în exces, mai ales cã întâlnirea din garsoniera mamei lui este una contratimp. Gabriela Baciu ne propune nu doar o Alana ce îºi expune nonºalant frumuseþea maturã, dar ºi o persoanã inteligentã, de o sinceritate ce devine adesea ironicã ºi, în câteva rânduri, cinicã.baciu De la tachinãri ce vizeazã grija lui de a nu lãsa urme sau reflexul de a-ºi adulmeca mâinile cu miros de stridii, ea devine nemiloasã, pierzându-ºi interesul pe mãsurã ce îi înþelege pasul înapoi, cãci despre asta e vorba - în ciuda unui sãrut pasional, care îi sparge buza, lui îi e teamã sã treacã la fapte ºi tot amânã, desfãºurând un ceremonial al învãluirii cu totul inadecvat, fãrã efect seductiv, ba dimpotrivã, menit sã taie cheful. Alana nu se vrea duhovnic ºi nici nu a venit sã se spovedeascã, discursul lui patetic o plictiseºte, considerã cã un bãrbat care îºi doreºte o zi de dragoste, „ceva sublim, ceva curat”, nu poate fi decât „deviat sexual sau întârziat mintal”, aºa cã renunþã la primul patron de pescãrie din viaþa ei ºi-i doreºte „Baftã în urmãrirea unui vis imposibil”. Gabriela Baciu este perfect conectatã la un rol solicitant, ºi din punct de vedere fizic în scenele mai „încinse”, în care impresioneazã însã mai ales prin trecerea gradualã de la aºteptãrile fireºti la o resemnare lucidã.

În ciuda promisiunii rostite dupã acest amor neconsumat - „N-am sã mai fac asta niciodatã”, Barney recidiveazã într-un alt anotimp, în aceeaºi încremenitã garsonierã a mamei (reuºitã scenografia lui Viorel Peniºoarã-Stegaru), cu fotografii de familie pe pereþi. Personajul pe care ni-l oferã Adrian Andone este amuzant prin simpla apariþie, prin pregãtirile cuibuºorului de nebunii, repetate identic, prin similitudinea gesturilor ºi a situaþiei, doar minciuna spusã la telefon unui colaborator diferã, acum nu mai pretinde cã e la cumpãrãturi de Crãciun, în mall, ci la dentist. Adrian Andone dã credibilitate unui bãrbat ºters, neexperimentat, hotãrât ca pentru o scurtã dupã-amiazã „sã schimbe ºablonul”, dar, în acelaºi timp, incapabil sã iasã de pe propriile ºine, în ciuda progreselor pe care le face de la o întâlnire la alta (la prima nu avea þigãri, la urmãtoarea vine cu mai multe pachete, de diferite mãrci).

colanCea de-a doua femeie pe care vrea sã ºi-o treacã în palmares „amantul fierbinte” este Bobby Michele (Iulia Colan), o tânãrã sexy, provocatoare în blugii ei scurþi, cu tatuaje pe picioare ºi pe gât ºi cu o atitudine degajatã, doar e o zi de varã, iar termometrele aratã 40 de grade Celsius. Iulia Colan stãpâneºte cu atenþie ºi tact trecerile bruºte dintr-o stare în alta ale unei june care se dovedeºte prostuþã, confuzã, fermecãtoare ºi aiuritã. O prezenþã senzualã, cu momente lascive ºi intenþii neclare: el sã fie un bãrbat sincer, drãguþ, nu „un cãcãnar”, ca alþii care au tot agresat-o, „Nu eu provoc chestiile astea. Mi se întâmplã”, pare a crede apetisanta „lolitã” care, pe cât de magnetic îl atrage fizic pe Barney, pe atât îl þine la distanþã cu halucinante poveºti despre foºti iubiþi ºi actuala propietãreasã nazistã la care stã cu chirie, despre meseria ei, scena - „Eu n-am nevoie decât de un contract. Talent am cãcãlãu” ºi neajunsurile profesiei - „Dacã nu eºti negresã, nu ai nicio ºansã”. Barney face acelaºi joc, ar îndrãzni, dar clipa potrivitã nu se aratã, Bobby pare convinsã cã „Bãrbaþii însuraþi nu pot fi vicioºi. Prea se simt vinovaþi”. Iulia Colan îºi creioneazã personajul în tuºe tot mai groase, bine dozate, scoþând la ivealã semne noi, mai clare decât labilitatea, ale bolii psihice: mania persecuþiei, mici crize de isterie calmate, terapeutic, de câteva fumuri. Bobby nu fumeazã însã „þigãri din alea”, le are pe ale ei, „jumãtate tutun turcesc, jumãtate iarbã”, care te fac „sã decolezi” ºi aventura lui Barney se terminã în clipa în care le încearcã el însuºi.

Nici la al treilea demers, ce are loc toamna, în condiþii ºi cu pregãtiri asemãnãtoare, eroul nu are maimacsim mult succes. Aleasa este, de aceastã datã, Jeanette Foster (Geni Macsim), prietenã de familie ºi cea mai bunã amicã a soþiei lui Barney. Cu o înfãþiºare de femeie habotnicã, înfofolitã ºi cu ochii acoperiþi de ochelari de soare, ea pare a-ºi lua nesfârºite precauþii, dar are ºi momente când ar fi dispusã sã-ºi trãdeze soþul care, la rândul lui, o înºealã. Geni Macsim creeazã o Jeannette melancolicã, depresivã, mulþumitã de viaþa ei doar în proporþie de 8.2 la sutã, o femeie ce nu simte gustul mâncãrii: „N-ai cum sã te distrezi cu mine”. Se aratã, în schimb, preocupatã de cãderea lumii, de promiscuitatea înconjurãtoare. ªi ea e confuzã, dezamãgitã, cu idei fixe, dar ºi capabilã sã accepte ºi sã recunoascã adevãrul cã oamenii greºesc ºi cã, dacã o fac, din slãbiciune, nu înseamnã cã sunt neapãrat necinstiþi. Ajunge la aceastã concluzie pe parcursul unei dispute ca un dans pãtimaº, când vehementã, când alintatã ori pasionalã, cu un Barney mai implicat ºi în largul lui decât la precedentele întâlniri, mai hotãrât, dar care ºi el se regãseºte în urma dialogului cu efect de duº rece.

Finalul este previzibil: Barney îºi sunã, cu proxima ocazie, nevasta ºi o invitã la o întâlnire clandestinã în garsoniera mamei lui, dar spectacolul pus în scenã de Mircea Corniºteanu, care a ales inspirat ºi ilustraþia muzicalã, are ritm, umor ºi spontaneitate. „Ca-n viaþã!”, cum se spune.

all

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin

 

Despre importanþa de a fi serios

 


Când am aflat despre premiera cu Bunã seara, domnule Wilde!, m-am bucurat ca de o regãsire. Am dus dorul acestei comedii muzicale, aºa cum mi-o amintesc mai degrabã din reprezentarea absolvenþilor IATC din 1984, decât din spectacolul lui Alexandru Bocãneþ, la Teatrul Notarra, în 1971, accesibil prin difuzarea la televizor.

Tot privind cu interes spectacolele studenþilor în actorie, mã duc cu gândul la exuberanþa promoþiei care-i includea pe Adrian Pãduraru, Rãzvan Popa, Oana Pellea, Mioara Ifrim, Carmen Trocan, Claudiu Istodor, Stelian Nistor, Cristian Rotaru, într-o montare ce-mi pare cã vine ca o mãnuºã unor tineri la început de drum. Cãrora nu trebuie decât sã le dai prilejul sã fie ei cu adevãrat. ªi nu pot uita lacrimile Oanei Pellea, de la reverenþa de final, pe scena care acum poatã numele tatãlui ei. Ei bine, am trecut cu inima deschisã pragul Teatrului Liric "Elena Teodorini" ºi m-am bucurat cã speranþele nu mi-au fost clãtinate.

wilde2Este prima comedie, ba încã ºi muzicalã, dintre spectacolele pe care le-am vãzut ca fiind regizate de Alina Rece ºi am simþit cã are gustul acestui gen dificil. Inventivitatea, condiþie primordialã, m-a dus cu gândul la alt spectacol de referinþã, Degeþica. De data aceasta, de la bun început, am avut o surprizã: uitasem cã povestea începe la Londra, aºa cã am savurat ineditul cu care o perdea de ceaþã a pus o amprentã pe spectacol. ªi de aici, tot felul de trucuri, care mai de care mai ingenioase. Fidelã utilizãrii imaginilor filmate, Alina Rece a recurs acum la o inspiratã proiecþie de fundal, bine încadratã spre a 'construi' astfel un decor. Dar, mai ales, de mare efect a fost dublarea funcþiei clopoþelului prezent în casa unei familii cu blazon. Dacã, trãgând de ºnurul lung al unui astfel de clopoþel, gazda anunþã valetul despre un serviciu sau altul, fãcând acelaºi gest cu ºnurul simetric plasat pe scenã, se schimbã aspectul vremii: plouã sau iese soarele, se aud trãznete sau câte mai aminteºte meteorologia.

Inventivitatea merge mai departe de tehnicã ºi are meritul de a impune o soluþie de mare impact la nivelul jocului actoricesc, acolo unde Dragoº Dragomirescu face un rol în travesti (Lady Bracknell) prin care cucereºte publicul. De la aspectul fizic ºi pânã la pronunþie, atitudinea, gestul cu care îºi mai aºeazã sânii, toate astea îl apropie de spectatori, care astfel îi percep mesajul ºi îi urmãresc evoluþia în poveste. Este cuceritor, precum Tony Curtis în Unora le place jazz-ul (Some Like It Hot). Spectacolul are ritm alert ºi asta nu doar datoritã muzicii lui Alexandru Iosub, suport generos, ori datoritã coregrafei imaginate de Francisc Valkay, ori pentru cã evolueazã în buiestru un 'cal', ci pentru cã e o concepþie regizoralã orientatã spre publicul obiºnuit cu vivacitatea operetei ºi nu numai cãtre el. Teatrul Liric are astfel prilejul de a-ºi atrage spectatori noi ºi sunt semne bune în acest sens, având în vedere reacþiile spontane din salã. În special din partea unor tineri care au avut revelaþia acestui gen de spectacol ºi au rezonat la umor, la jocul mai în glumã, mai în serios, al dragostei ºi al întâmplãrii.

ªi taman despre seriozitate este vorba în piesa lui Oscar Wilde. Titlul ei, The Importance of Beingwilde3 Earnest, a devenit, în versiunea româneascã, Ce înseamnã sã fii onest. Dar adaptarea prenumelui, Onest în loc de Earnest, impune o deplasare, semnificativã, totuºi, a conotaþiei acestuia. Onestitatea cerutã de domniºoarele sfârºitului de secol XIX, ba chiar ºi de cele ale anilor '20, epocã în care a adus Alina Rece intriga piesei, dintr-o dorinþã, justificatã,  de mai bunã receptare, înlocuieºte astfel, seriozitatea, cea specificatã de Oscar Wilde. Ori, ce fatã nu-ºi doreºte un bãiat serios? Iar grija de mamã, vigilenþa de mãtuºã, ba chiar responsabilitatea de tutore, exact asta au în vedere. Cã seriozitatea se bazeazã, adesea, pe blazon, pe avere, asta e altceva. Ideea e sã fii Earnest, nu doar sã te cheme aºa (Onest în versiunea româneascã). Iar a fi serios este un bun prilej de a glumi. Pe seama falsei percepþii a acestui concept ori, mai bine, prin valorificarea sa. Cãci umorul de mare clasã e obþinut numai prin seriozitate. Iar ilustrarea acestui concept în spectacolul despre care vorbesc este jocul lui Laurenþiu Nicu. Absolvent la Departamentul de Teatru din Craiova, în 2007, cu apetenþã pentru explozie în registru comic, a avut un parcurs constant, meticulos, de-a dreptul serios. Cu fiecare rol ºi aº aminti aici vizibilitatea lui în Don Quijote de la Naþional-ul craiovean.

Teatrului Liric a fost o alegere care a determinat apropierea de dans apropierea de muzicã, iar spectacolele în care a jucat, a fost protagonist ºi autor stau mãrturie. Bunã seara, domnule Wilde! se sprijinã, actoriceºte, pe jocul sãu. Un model de miºcare scenicã, de mimicã, de spontaneitate ºi profesionalism. Zâmbetul sãu, precum al marilor clasici într-ale umorului, este o emblemã. Este interesant cum Cosmin Vasilescu, partenerul de scenã al lui Laurenþiu Nicu, îºi regleazã jocul dupã acesta ºi, pe mãsurã ce se deruleazã povestea, creºte în profunzime ºi câºtigã în mãiestrie comicã.Spectacolul beneficiazã ºi de experienþa actoriceascã a douã nume pe care e de dorit sã le vedem mai des în peisajul nostru teatral: Anca Þecu ºi Edith Mag. Prima într-un inedit rol comic, mizând pe rãsfãþ ºi potenþând dinamismul, a doua recurgând la efectul comic al unei autoritãþi impuse persuasiv.

wilde1Cuplurile personajelor interpretate de Lelia Vais ºi Dan Cornescu, respectiv de cãtre Eva ªtefãnescu ºi Dragoº Teodorescu rãmând mai degrabã de plan secund în construcþia spectacolului, dar sunt piloni eficienþi. Ceea ce necesitã îngãduinþã din partea unui public serios este trupa de dansatori. Teatrul Liric este încã departe de anii sãi de glorie, când avea resurse pentru a strãluci într-un gen foarte pretenþios. Dar revenirea sa acolo unde îi este locul este perfect posibilã ºi fiecare pas pe care-l face e în aceastã direcþie.

Subtitlul piesei lui Oscar Wilde, A Trivial Comedy for Serious People, defineºte cu umor ºi seriozitate exact asemenea oameni, serioºi în joc ºi în demersul profesional.

 

 

NOTǍ

Teatrul Liric "Elena Teodorini" Craiova
Bunã seara, domnule Wilde!
Comedie muzicalã dupã Ce înseamnã sã fii onest de Oscar Wilde
Premiera: 18 aprilie 2013

Muzica: Alexandru Iosub
Regia artisticã ºi adaptarea textului: Alina Rece
Versuri: Eugen Mirea
Conducerea muzicalã: Alexandru Iosub
Scenografia: Rãsvan Drãgãnescu
Coregrafia: Francisc Valkay
Asistent regie artisticã: Dan Cornescu
Asistent coregrafie: Eva ªtefãnescu
Concert-maestru: Dan Bozgan

DISTRIBUÞIA:

Algernon Moncrieff - Laurenþiu Nicu
Jack Worthing - Cosmin Vasilescu
Gwendolen Fairfax - Edith Mag
Cecily Cardew - Anca Þecu
Lady Bracknell - Dragoº Dragomirescu
Miss Prism - Lelia Vais
Dr. Chasuble - Dan Cornescu
Marianne - Eva ªtefãnescu
Lane - Dragoº Teodorescu

Pregãtirea muzicalã: Maria Cristiana Stan
Sufleur: Viorica Tomuº
Regia tehnicã: Costinel Stancu
Maestru de lumini: Roberto Bujor
Sonorizare: Sorin Tican
Videoproiectie: Florin Cocãu

Orchestra ºi Ansamblul de balet al Teatrului Liric "Elena Teodorini" Craiova

 

Comentarii cititori
sus

Viorel Pîrligras

 

„Jesus Christ Superstar” - legendele nu mor niciodatã

 


O datã pe an ascult cu sfinþenie Jesus Christ Superstar - un album pe care-l savurez doar de Paºte tocmai pentru a nu-i banaliza gustul. Ani de-a rândul am omorît un dublu vinil pe care-l cumpãrasem de la ruºi, unul cu coperta prost tipãritã, ce amintea de un ambalaj de piele, apoi, când epoca ºi curelele de transmisie ale pick-up-ului meu s-au dus, am fãcut rost de varianta electronicã. Acum e simplu, poate fi ascultat integral ºi de pe youtube.

Opera rock realizatã pe muzica lui Andrew Lloyd Webber ºi libretul lui Tim Rice pare banalã - ca subiect - azi, totuºi, pentru a putea fi degustatã la justa ei valoare, trebuie menþionat special anul apariþiei ºi contextul social. În 1970 rock-ul era pe val, iar operele rock o ciudãþenie care prindea teren. The Who, The Kinks sau The Pretty Things lansaserã deja lucrãri ambiþioase sub acest generic, astfel încât Jesus Christ Superstar nu deschidea uºa inovaþiei muzicale, dar pãrea a fi prima lucrare conceputã de alþi muzicieni decât cei din gãºtile rock. Cuplul de succes Andrew Lloyd Webber ºi Tim Rice venea din zona muzicalurilor de pe Broadway, motiv pentru care multã vreme lucrarea lor a ºi fost intitulatã rock musical. Evident, orchestra simfonicã are un rol major în acompaniament, dar, ascultând Jesus Christ Superstar veþi remarca importanþa instrumentelor specifice grupurilor rock ºi a chitãrii electrice în mod deosebit. Însã cel mai important atú al acestei creaþii este faptul cã vine ca o reacþie a curentului flower-power din anii '60-'70, care cãpãtase deja o dimensiune imposibil de neglijat prin giganticele marºuri ale pãcii ºi concertele americane de la Woodstock ºi din Insula Wight. „The Hippies: Philosophy of a Subculture” - ca sã citez publicaþia Time din 1967 - îºi aflã expresia ideologicã în mod curios suprapusã peste povestea lui Iisus cu care îºi gãseºte multe elemente comune: viaþa simplã, în comuniune, non-violenþa, nerecunoaºterea claselor sociale. Or, tocmai acest lucru l-a exploatat creaþia Jesus Christ Superstar - o reinterpretare a ultimei sãptãmâni din viaþa lui Iisus transpusã în elemente moderne. Spun moderne pentru cã ele se observã încã din limbaj: „Hey JC, JC won't you smile at me? (Sanna Ho Sanna Hey Superstar)” - cântã mulþimea, sau „One thing I'll say for him - Jesus is cool”, zice Caiafa. „If you'd come today you would have reached a whole nation, Israel in 4 BC had no mass communication” - Iuda („Superstar”). Nu cunosc indicaþiile libretului în domeniul vizual, dar probabil cã ele apar la fel de moderne ca în filmul din 1973 al lui Norman Jewison, devenit ºi el un film cult.

Conflictul apare între viziunile diferite pe care le au cei doi membri ai unei comunitãþi ce se pare cã trãiesc precum hippy. Liderul - Iisus - este criticat de Iuda pentru direcþia greºitã pe care a luat-o în proslãvirea cultului personalitãþii (vã sunã cunoscut?): „All your followers are blind/ Too much heaven on their minds/ It was beautiful but now it's sour/ Yes it's all gone sour”. Replica pare într-adevãr a unui egocentric: „I'm amazed that a man like you can be so shallow thick and slow/ There is no man among you who knows or cares if I come or go”. Sau, mai târziu - „Look at your blank faces! My name will mean nothing/ Ten minutes after I'm dead!” („Last supper”). În plus, între El ºi ceilalþi apare ºi femeia (Maria Magdalena). Autorii au mizat în acest fel pe creerea unui conflict puternic, dar acest fapt le-a adus iniþial, se pare, o cenzurã a albumului, de cãtre BBC.

Povestea merge apoi în ritmul cunoscut. Pe acest fond, corul autoritãþilor, între care preoþii ºi membrii consiliului sunt principalii, decid cã influenþa Lui asupra poporului este prea puternicã ºi cã, pentru binele lor, „He is dangerous/... Must die, must die, this Jesus must die”. ªi Iisus este sacrificat, în deplinã conformitate cu relatãrile Evangheliilor.

Albumul abundã de momente excepþionale ce transmit o emoþie puternicã. Tema cântatã de Maria Magdalena în „I Don't Know How To Love Him” ºi reluatã de Iuda în „Judas' Death”: „I don't know how to love him/ I don't know why he moves me/ He's a man - he's just a man/ He's not a king - he's just the same...” este una din cele mai frumoase piese de pe album.

Scenele de maxim dramatism, precum „Blood Money”, alterneazã cu partituri gen charleston în „King Herod's Song”, iar enumerarea celor 39 de lovituri de bici („Trial Before Pilate”) ºi partitura instrumentalã „John Nineteen Forty-One” din finalul albumului sunt momente care îmi taie rãsuflarea de fiecare datã.

Excelentã interpretarea vocalã a lui Murray Head în rolul lui Iuda, dar întotdeauna m-am întrebat dacã Ian Gillan a fost soluþia cea mai bunã pentru rolul lui Iisus. Deºi inflexiunile sale vocale în dialogul cu Iuda, în „The Last Supper”, sau din partitura „Gethsemane” amintesc de solistul vocal al legendarei (altã legendã!) Deep Purple, per ansamblu cred cã a fost ales doar pentru numele sãu.

jc„Jesus Christ Superstar” este un album pe care l-am descifrat ºi pãtruns în timp, o legendã din '74, când un licean ce cânta la chitarã, amic al fratelui meu, a avut curajul sã monteze la serbarea de sfârºit de an din liceul Titulescu tema principalã din „Superstar” („Jesus Christ, Jesus Christ/ Who are you? What have you sacrificed?/ Jesus Christ Superstar/ Do you think you're what they say you are?”) în variantã „Astãzi noi, anul doi/ Vã invitãm sã ne ascultaþi./ La sfârºit, dacã vreþi/ Puteþi sã ne ºi aplaudaþi...” S-a vorbit ani de zile în cercul de prieteni despre curajul sãu riscant, deºi, sunt convins, profesorii habar n-aveau la acea vreme de sursa inspiraþiei muzicale, în mod evident By request-ul lui Cornel Chiriac de la Radio Europa liberã. Dar ºi asta a devenit o legendã, una din multele þesute în jurul rock-ului ºi a lui Iisus. Pentru cã legendele, în mod cert, nu mor niciodatã.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey