•  Andreea-Maria Calotã
•  Horia Dulvac
•  ªtefan Grosu
•  Adriana Mihaela Macsut
•  Dan Nãstasie


sus

Andreea-Maria Calotã
Clasa a X-a C, Liceul Charles Laugier, Craiova


Interviu imaginar cu Titu Maiorescu:
despre rolul poetului

 

Reporter: Care credeþi cã este rolul poeziei?

Titu Maiorescu: Cu drept cuvânt s-a zis licenþã poeticã ºi nu licenþa poetului. Numai cea dintâi este iertatã! Poezia, ca toate artele, este chematã sã exprime frumosul, spre  deosebire de ºtiinþã, care se ocupã de adevãr. 

Reporter: Aºadar, care ar fi atunci diferenþa între frumos ºi adevãr?

Titu Maiorescu: ªtiinþa este studiul creierilor dar poate aceasta sã înlocuiascã ºtiinþa sufletului? Cine cunoaºte mecanismul clavirului poate sã ghiceascã felurimea nemãrginitã a melodiilor? Cea mai mare diferenþã între adevãr ºi frumos este cã adevãrul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilã. Este doar o condiþiune elementarã a fiecãrei lucrãri artistice, de a avea un material în care sau prin care sã-i realizeze obiectul. Cuvântul prozaic este chemat a-mi da noþiuni, însã aceste noþiuni sunt abstracte, logice, dematerializate ºi pot constitui astfel un adevãr ºi o ºtiinþã, dar niciodatã o artã ºi o operã frumoasã. Frumosul nu este o idee teoreticã, ci o idee învãlitã ºi încorporatã în formã sensibilã, ºi de aceea cuvântul poetic trebuie sã reproducã aceastã formã.

Reporter: Care este menirea poetului?

Titu Maiorescu: Cine are vocaþiune? Cel ce în momentul lucrãrii se uitã pe sine ! Poetul este chemat a deºtepta prin cuvintele ce le întrebuinþeazã prin imagini care acþioneazã asupra  conºtiinþei auditoriului. El trebuie sã aibã  fantezia de a se lupta cu o greutate foarte însemnatã referitoare la  pierderea crescândã a elementului material din gândirea cuvintelor unei limbi.

Reporter: Consideraþi ca existã o condiþie de împlinire a poeziei?

Titu Maiorescu: Cu cât o rimã este mai uºoarã, cu atât este mai ieftinã ºi mai comunã, ºi poetul trebuie sã se gândeascã de douã ori pentru a o întrebuinþa. Un poet distins nu va rima niciodatã guriþã-garofiþã. În acest caz ne propunem analiza referiotoare la ideile exprimate de poet, condiþiunea fãrã a cãrei împlinire nici nu poate exista poezia. Forma fãrã fond nu numai cã nu aduce niciun folos, dar este de-a dreptul stricãcioasã, fiindcã nimiceºte un mijloc puternic de culturã. O veche împãrþire a tuturor obiectivelor gândirii omeneºti face deosebirea între lumea interioarã sau sufleteascã ºi lumea exterioarã sau fizicã.  .

Reporter: De ce nu este poezia o ºtiinþã?

Titu Maiorescu: Activitatea ºtiinþificã nu se potriveºte cu chemarea poeziei, cãci ºtiinþa provine din acea însuºire înnãscutã a minþii noastre, prin care suntem veºnic siliþi sã întâmpinãm orice fenomen al naturii cu cele douã întrebãri omeneºti: din ce cauzã? spre ce efect?, iar poezia, cum spuneam anterior, are menirea de a impresiona sufletul. Ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simþãmânt sau o pasiune, ºi niciodatã o cugetare exclusiv intelectualã sau care se þine de tãrâmul ºtiinþific, fie în teorie, fie în aplicarea practicã.

Reporter: Vã mulþumesc!

P.S. Aceste cuvinte au fost de fapt un dialog cu scrierile acestui critic literar, nãscut în 1840 la Craiova.

 

Comentarii cititori
sus

Horia Dulvac

 

Marco Lucchesi


Primul contact cu Marco Lucchesi evocã surprinzãtor fizionomia (spiritualã, ba chiar ºi fizicã ) lui Mircea Eliade. O energie susþinutã, dar calmã, vastã, însoþitã de sentimentul tonic al unei comprehensiuni copleºitoare, însoþeºte figura acestui mare umanist.

Precedate de o reputaþie copleºitoare, oarecum inhibantã, conversaþiile cu Marco Lucchesi poartã marca seninãtãþii ºi spontaneitãþii marilor spirite.

L-am întâlnit acum câþiva ani - sã fi fost prin 2010 - la redacþia Revistei Mozaicul, unde mereu surprinzãtorul (ºi de descoperit) George Popescu îºi recita propriile poemele (în italianã ºi româneºte) – versuri de-un surprinzãtor rafinament ºi energie stilisticã.
Cu Marco Lucchesi am avut câteva conversaþii într-un hol de hotel ºi, un an mai târziu, într-o cafenea din centrul Craiovei; am lopãtat împreunã printr-o ninsoare adversivã spre barul purtând cosmopolitul (craiovean) nume "Sale and Pepe" (ne-a mãrturisit cã se simte amuzat de acest melanj de etimologic latin care îl fãcea sã se simtã acasã). 

Pentru ca grotescul sã fie mai rafinat, se întâmpla ca el sã vinã din Polonia, unde aterizase într-o iarnã plinã ºi rebelã. Pãrea (era) foarte interesat de continuarea unui dialog pe care îl începusem despre conceptul creºtin de jertfã - îndeosebi de perspectiva lui ortodoxã. Ne-am oferit deîndatã cu disponibilitate diletantã sã pledãm pentru consistenþa lui specialã din perspectiva bizantinã - postura de gazdã turistico-culturalã îþi insuflã un soi de neaºteptat naþionalism. 

L-am invocat cu mare mândrie pe Pãrintele Galeriu cu a lui Jertfã ºi Rãscumpãrare- lucrarea sa de doctorat publicatã la editura Anastasia. Marco Lucchesi a înþeles imediat postura substanþialã în care aºeza Galeriu acest concept - apreciind susþinerea lui dincolo de o matrice sacralã: jertfa (ºarjând în psihanalizã) a cãpãtat incorecta semnificaþie publicã a unui act dureros, când ea este mai degrabã bucurie, sãvârºirea actului disociat de dorinþe în sensul Vedic (am evocat atunci un vers din Vede - din fericire accesibile nouã prin minunata traducere a lui Sergiu Al George - în care se spunea cã ºi respiraþia trebuie sã fie tot o dãruire, o jertfã; dar ºi pe Mircea Eliade, cu acel regressus ad uterum, º.a.m.d.).
Din pãcate, cartea lui Galeriu se prãbuºise în gãurile negre ale bibliotecii mele complet haotice, aºa cã o zi mai târziu i-am putut oferi volumul lui Dumitru Stãniloaie: Studii de teologie dogmaticã ortodoxã. Rar am avut senzaþia unui destinatar mai potrivit!
Sper ca discuþiile noastre sã mai poatã continua cândva.

 

(Prezentare în volumul de poezie Surâsul haosului (Il sorriso del caos) al scriitorului brazilian Marco Lucchesi, apãrut la Editura Aius, în traducerea lui George Popescu - lansat in februarie 2013 la Craiova).

 

Comentarii cititori
sus

ªtefan Grosu

 

Aspecte exegetice despre Maat, Me ºi Torah

 

Conform normelor filosofice, dreptul ºi dreptatea sunt noþiuni metafizice iar în sensul aristotelic reprezintã norma normans, adicã o lege moralã obiectivã, care asigurã ordinea într-un stat de   drept. Se poate defini conceptul dreptului în sens laic, precum o noþiune etico-juridicã, adicã un criteriu în baza cãruia se aprobã sau se dezaprobã, în lumina unui ideal etic, orânduirea socialã de stat, relaþiile economice, politice ºi juridice, normele ºi legile în vigoare într-o epocã datã,  precum ºi acþiunile indivizilor, ale grupurilor sociale, ale comunitãþilor umane, ale popoarelor, statelor (cf. Dicþionar de Filosofie, Editura Politicã, Bucureºti, 1978, p 210).  Se pot aborda,  aºadar, accepþiile: istoricã, juridicã, psihologicã, religioasã ºi sociologicã.

Astfel, se poate stabili cã Maat ºi Torah sunt, în primul rând, legi religioase care genereazã o viaþã moralã ºi o anume filosofie ºi moralã de viaþã.

Dreptul ºi dreptatea sunt componente ale legii morale naturale ºi se  poate  afirma cã, din  punct  de vedere uman, nu pot exista: drept absolut ºi, respectiv, dreptate absolutã. Aºadar, existã douã puncte de vedere: unul subiectiv, pur uman ºi unul obiectiv, care izvorãºte de la Dumnezeu.

„Datoritã unei judecãþi divine ce opereazã în decursul istoriei, omul trebuie sã înfãptuiascã     dreptatea, aceastã datorie fiind înþeleasã într-o manierã mereu mai interioarã, ajungându-se   la adoraþie în duh ºi adevãr. În perspectiva planului de mântuire, omul înþelege, pe de altã parte, cã nu poate dobândi aceastã dreptate prin propriile sale forþe“(cf. Leon- Xavier, Dufour,  Vocabular    de    Teologie   Biblicã, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureºti, 2000, p. 100)

De menþionat cã vechii egipteni aveau o religie de tip politeist dar dreptul ºi dreptatea aveau valenþe divine pentru cã erau în conformitate cu ordinea instituitã de cãtre zeiþa Maat, fiica Zeului Suprem Ra, Zeul Soarelui ºi soþia zeului Thot, Zeul Înþelepciunii).

Torah este lege revelatã de cãtre Dumnezeu Poporului ales iar cel care a primit-o în numele neamului sãu a fost Moise. Maat este o lege care nu este revelatã dar conþine elemente sacre. Deci atât Torah, cât ºi Maat (chiar dacã în accepþie dogmaticã Maat nu este lege Revelatã, conþine însã umbre ale Legii divine pentru cã multe prescripþii ale ei se regãsesc în Torah), sunt legi izvorãte din Matricea Primordialã Dumnezeu, Creatorul Tuturor Vãzutelor ºi Nevãzutelor  (Gen. 1).

În traducere din ebraicã, cuvântul Torah înseamnã Lege (provenit din latinescul lex) iar   termenul Maat, se traduce din egipteana veche prin Lege, echivalent cu Me din sumerianã.  

Torah, adicã legea, de-a lungul veacurilor este supusã unui proces lung, mai întâi în modul discursiv al transmiterii orale, apoi este rodul scrierii ºi re-scrierii ºcolilor de scribi, iar, în general, „ansamblul scrierilor Vechiului ºi Noului Testament se  prezintã ca produsul unui lung ºir de reintegrare a evenimentelor fondatoare, în legãturã cu viaþa comunitãþilor de credincioºi” (cfUtilitatea pentru exegezã, în Interpretarea Bibliei în Bisericã, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureºti, 1995, p. 50). Torah, revelatã de Dumnezeu poporului israelit,  reprezintã  un eveniment fondator pentru cã, din punct de vedere istoric, reprezitã trecere de la   nivelul tribal la etapa superioarã a cristalizãrii poporului evreu din cele 12 clanuri (mai târziu, în Noul Testament, vor exista 12 apostoli ai lui Christos). Urmând linia hermeneuticã a  jurisprudenþei Torah se observã însã cã se disting influenþe vechi din douã izvoare legislative: legea sumerianã, adicã Me ºi legea egipteanã veche, adicã Maat. Influenþa codului legislativ sumerian este vãzutã mai ales în vremea patriarhilor (de exemplu când se spune cã Abraham, neavând moºtenitori cu Sara, poate lãsa averea unui slujitor sau chiar copilului slujnicei sale, Agar). Nu se poate vorbi însã de ordinea în sens Me. Din punctul de vedere al unei conceptualizãri sacre, este necesar a se pleca de la izvorul Me, apoi mergând cu analiza în profunzime se ajunge la matricea sacrã Maat ºi, prin aplicarea exegezei religioase, în sens  biblic  se  ajunge la  Matricea Revelatã Torah.

Comentarii cititori
sus

Adriana Mihaela Macsut

 

Excursus despre consilierea filosoficã

    

Mânatã de o exacerbatã cãutare a raþionaltãþii ºi „de o nevoie adâncã de a domina lumea prin înþelegearea ei, ºtiinþa progreseazã spre scopul -el- un model conceptual al realitãþii“ numit atomism, prin care filosofia Eladei face zeii sã disparã ºi reduce sufletul la aglomerare de simple particule elementare. Dar oare cum se pot combina aceste particule spre a avea ca rezultat apariþia Afroditei? O astfel de abordare desparte viaþa de naturã pentru cã atomii, ca obiecte finite, eliminã „orice lucru în care un alt tip de minte ar gãsi întreaga semnificaþie a lumii” (cf. Francis Cornford, De la filosofie la religie. Un studiu asupra speculaþiilor occidentale, op. cit., p.6), o lume rece în care „zeii au dispãrut; sufletul este redus la o aglomerare de particule materiale; pe scurt, viaþa a pierit din naturã” (ibidem). Este admirabilã aceastã metodã raþionalã în ºtiinþã, dar Afrodita, prinsã în vraja vinului din amforã, cheamã dansul... nimfelor dionisiace.  Mitul Afroditei... cheamã miturile evocate de Platon, care sunt „mituri ale sufletului, adicã miturile unei lumi interioare” care „nu ascunde un vid sufletesc..., iar scopul ei este modelarea sinelui spre lumea interioarã”. (cf. Karl Reinhardt, Miturile lui Platon, traducere de Karl Schuster, studiu introductiv de Vasile Muscã, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002, p. 39).

Filosofia începe cu contemplarea frumuseþei Afroditei, nãscutã din...apa primordialã a lui Thales, o poveste fantasticã, despre care comenteazã... nihilistul Nietzsche într-un acces emoþionant de romantism: „trebuie sã o privim cu seriozitate din trei motive: în primul rând pentru cã propoziþia enunþã cu adevãrat ceva cu privire la originea lucrurilor; în al doilea rând, pentru cã el o face fãrã niciun fel de figuri de stil ori fabulaþie; în al treilea ºi ultimul rând, pentru cã ea conþine ... ideea  cã totul este unul” (cf. Friedrich Nietzsche, Naºterea filosofiei în epoca tragediei greceºti,  traducere Vasile Muscã, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002, p. 36). Astfel, Thales „devine primul filosof” (ibidem) ºi de atunci încep filosofii straniul lor drum de introspecþie, adicã... filosofii comenteazã despre tot ºi despre toate câte sunt sub soare.

Purtaþi de talazul apei lui Thales, filosofii au început sã comenteze dar naºterea filosofiei, în mod efectiv, are loc odatã cu Platon. Timpul a trecut, dar povestea spune cã nimic nu este nou sub soare, de la Platon încoace. Aºadar, filosofii comenteazã despre toate care sunt sub soare, avându-l ca mentor atemporal pe Platon. Oamenii de astãzi trãiesc în acelaºi context ºi sunt frãmântaþi de aceleaºi întrebãri precum oamenii din vechime. Consilierea filosoficã este o poveste despre Elada, Platon ºi o peºterã în care sunt blocaþi oameni chinuiþi de întrebãri existenþiale.

„Citesc...  filosofii  nu sunt mai  aproape de  înþelesul realitãþii decât a fost Platon. Ce situaþie ciudatã! Ce uimitor este cã Platon a putut sã ajungã atât de departe! Sau cã noi nu am putut ajunge atât de departe! Oare s-a întamplat aºa deoarece Platon a fost mai pãtrunzãtor?” (cf. Ludwig Wittgenstein, Însemnãri postume 1914-1951, coordonator Sorin Vieru, Editura Humanitas, Bucureºti, 1998, p. 42).

Omul,  în calitatea sa de fiinþã raþionalã, încearcã sã cunoascã realitatea existentã (sã stabileascã cantitatea, calitatea ºi legãturile dintre lucruri) ºi sã fixeze reguli, principii ºi legi dupã care se fundamenteazã existenþa (mai multe amãnunte, în acest sens, se gãsesc în Adriana Mihaela Macsut, Doxa în concepþia lui Platon, tezã de doctorat, manuscris, coordonator Gheorghiþã Geanã). Oamenii din vremea lui Platon ºi de acum se gãsesc, în starea lor naturalã, blocaþi într-o peºterã în care pot vedea doar un foc palid care este doar o palidã umbrã a Soarelui adevãrat (cf. Platon, Republica (partea I-V), în Platon, OpereV, editori Constantin Noica & Petru  Creþia, traducãtor Andrei Cornea, Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti, 1986, Cartea a VII-a -  Mitul Peºterii). În cele din urmã, unul dintre aceºti oameni reuºeºte sã se dezlege ºi iese din peºterã, ajungând sã vadã lumina Soarelui (ibidem). Acest om este tocmai consilierul filosof care are menirea de a se întoarce în Peºterã ºi sã le explice apoi oamenilor cã ei sunt prinºi în capcana unei iluzii prin care percep focul ca Soare. Primul cabinet de consiliere filosoficã a apãrut în 1981 la Köln sub îndrumarea filosoful german Gerd Achenbach. Atenþie, cã este o consiliere  pentru cei sãnãtoºi la minte, fiind o terapie prin care vizeazã accentuarea valorilor personale ale individului, care alcãtuiesc baza comportamentului acestuia, îi influenþeazã alegerile ºi îi asigurã echilibrul personal”. (cf. Lavinia Ioana Udrea, O discutie despre consilierea filosoficã ).

P.S. Acest fragment face parte din manualul propriu de consiliere filosoficã. Pentru cititorii Prãvãliei Culturale iatã curpinsul cãrþii (fragmentul face parte din capitolul Filosofii comenteazã):

Thales, cercul, apa… negustoria ºi filosofia
Filosofii comenteazã
Filosofia este uimire!
Diletantul filosof
Filosoful, lumea ºi musca Þzeþze
Homo sapiens, gorila ºi filosofia
Filosofia ºi învingerea nebuniei
Filosoful, transcendenþa ºi bãltoaca
Filosoful ºi jocul
Voltaire ºi lumea ca regat al filosofiei
Viaþa, nimicul telescopul ºi filosofia
Filosofia ca o flacãrã de chibrit
Filosofia ºi înotul
Filosoful ºi cugetarea bunã
Filosoful, reflexia ºi  oglinda
Filosoful, consilierea ºi coºmarul
Terapia kantianã ca remediu la lipsa raþiunii
De filosofia naivã la întrebãri existenþiale
Filosofia, scara ºi... liftul
Filosoful, ideea ºi pantoful
Filosoful, saltul în gol ºi profunzimea
Lecþia de filosofie cu comediantul Molière
Socrate (toboºarul filosofic) ºi Xantipa (demiurgica), cuplu redivivus pentru... terapie luminoasã
Filosofia, inspiraþia (rara avis) ºi mediocritatea
Ion Minulescu, un filosof îndãgostit
Heraclit, Pantha rei, frumuseþea, lumina ºi... terapia biofotonicã

 

Comentarii cititori
sus

Dan Nãstasie

 

De ce nu am fost niciodatã bun la practica în liceu -
amintirile 'discrete' ale unui profesor de tehnologie

 

Pe la începutul anilor '70 învãþãmântul românesc era stabilizat ºi, probabil, destul de eficient. ªcolile erau ierarhizate în popularitate dupã rezultate, profesorii aveau respectul comunitãþii ºi, în general, mergeam la ºcoalã ca sã învãþãm. Cum totul pãrea normal, s-a simþit însã imediat nevoia de schimbare... Întâi a fost introdusã 'treapta', un cutremur educaþional, care a zguduit sistemul din temelii, urmatã de invazia tehnologiilor, un tsunami, care a demolat cultura generalã... Lovitura de graþie a fost administratã de abuziva folosire a elevilor în agriculturã. Douã decenii mai târziu, la dezintegrarea comunismului, sistemul naþional de învãþãmânt era corupt, ineficient ºi plin de balast. Educatorii nu mai educau, ci deveniserã supraveghetori sau figuranþi într-o comedie absurdã.

Ca elev, am avut norocul sã fac parte din ultima generaþie cu admitere la liceu, la începutul clasei a noua, ºi sã fiu scutit de masivele seisme structurale aduse de treaptã, dar simptomele degenerãrii nu ne-au ocolit. De exemplu, am început studiul istoriei în primul an de liceu, cu antichitatea, ºi am continuat cu feudalismul, în clasa a zecea, dar istoria a dispãrut din catalog în anul urmãtor, fiind înlocuitã de socialism ºtiinþific ºi economie politicã ºi lãsând povestea neterminatã. Sau, cel puþin, fãrã un sfârº fericit.

Lipsa Istoriei nu pare sã fi deranjat pe nimeni, mai ales cã majoritatea materiilor din catalog erau încã decente ºi bine predate. Fãceam parte dintr-o clasã bunã, într-unul din cele mai bune licee din oraº: 'Fraþii Buzeºti'. Clãdirea masivã, cu ziduri de fortãreaþã ºi gratiile de la ferestrele de la demisol - care erau destinate mai mult sã blocheze ieºirea rezidenþilor decât intrarea altor tineri interesaþi de educaþie - inspiraserã denumirea de 'Bastilia'. Aºezatã în colþul unei intersecþii, Bastilia domina peisajul urban local prin cele trei nivele cenuºii, întinse pe o lungime respectabilã în douã direcþii, ca o ancorã uriaºã din beton. În colþul opus al intersecþiei se întindea un parc iar vis à vis de una dintre laturile clãdirii se gãsea o bazã sportivã cu terenuri de handbal, tenis ºi baschet, asfaltate. Strada dintre clubul sportiv ºi clãdirea liceului era mãrginitã de copaci uriaºi, care menþineau în permanenþã o umbrã deasã, odihnitoare.

Culoarea distinctã a uniformelor Bastilienilor era un portocaliu învecinat cu roºu-ul, culoare nedefinitã clar, ºi care pãrea sã fie încã dezbãtutã de cele douã ceaprãzãrii din oraº, care ofereau nuanþe diferite pentru bordura ºepcilor cu cozoroc ºi embleme. Cele douã tonuri diferite se amestecau când, la sunetul soneriei, sutele de elevi care se revãrsau pe porþile liceului aduceau cu o invazie primãvãraticã de gãrgãriþe vesele, în costume de înmormântare.

Bastilia era recunoscutã pentru þinuta profesorilor ºi a calitãþii materiilor predate. Mai puþin cunoscutã era marea excepþie: lucrul manual, care s-a transformat apoi în pregãtire practicã, modificatã la rândul ei în practicã în producþie, care a devenit în final practicã, mai ales, agricolã.
Organizatã ca un bloc de una sau douã sãptãmâni pe trimestru, pregãtirea practicã a fost întotdeauna o experienþã ciudatã pentru mine. Dupã patru ani de liceu eram convins cã nu am aptitudini practice din moment ce nu aveam cunoºtinþe practice.

Atelierele-ºcoalã erau situate într-o clãdire micã, ascunsã parcã, într-o enclavã a curþii interioare, elevatã la o altã altitudine ºi cu altã atitudine, accesibilã prin câteva trepte de beton. Odatã ajuns acolo, te simþeai ca dupã o cãlãtorie în timp, în trecut ºi într-o civilizaþie dispãrutã, din epoca fierului.

Maistrul Funeraru avea o lecþie pe care o repeta la nesfârºit. Fiecare elev trebuia sã confecþioneze o frunzã de tablã. Dupã copierea unui ºablon, profilul putea fi tãiat cu dãlþi tocite sau bomfaiere cu pânze ºtirbite. Ghilotina, care ar fi uºurat procesul decupãrii, era interzisã. Caracter complex, Funeraru nu accepta calea cea mai simplã. Zgomotul ciocanelor ºi al dãlþilor era infernal, iadul având oarecum legãturã cu utilizarea finalã a frunzelor. Acestea erau destinate sã facã parte din ornamente din fier forjat, pentru cimitire, produse ºi vândute de Funeraru. Odatã decupate, frunzele trebuiau ºlefuite cu pile vechi, unele fãrã mânere, dar majoritatea fãrã dinþi. Sunetele, scrijeliturile ºi scârþâielile, produse de metal frecat pe metal, dãdeau o nouã dimensiune acusticã învãþãmântului de liceu.  Izolarea atelierului era astfel justificatã. La sfârºitul orelor, Funeraru evalua fiecare frunzã cu o notã în catalog, dar cred cã nota era de fapt preþul cu care urma sã vândã piesele de metal. Frunzele mele au fost în general ieftine ºi aºa am început sã cred cã nu eram bun la lucrãri practice.

Un alt caracter exotic a fost maistrul Ghiulãu, în anul urmãtor, când lucrul manual fusese promovat la statutul de pregãtire practicã. În faþa atelierelor era o micã suprafaþã netedã, acoperitã cu zgurã roºiaticã. În prima zi, Ghiulãu ne-a aliniat pe acel mic platou ºi a strigat catalogul de pe o listã copiatã într-un carneþel. Nu s-a deranjat sã deschidã atelierul ºi ne-a anunþat cã avem o misiune undeva în zona Gãrii. Ca sã ajungem acolo, urma sã luãm autobuzul de Parc. Am pãrãsit curtea ºcolii încolonaþi ºi, sincer sã fiu, vestea cã nu vom mai tãia frunze „la câinii“ din cimitir, m-a bucurat. Coincidenþa fãcea sã locuiesc în zona Gãrii ºi fãceam acest drum cu autobuzul, zilnic. Ajunºi la capãtul de linie, Ghiulãu ne-a condus cu siguranþa unui general roman, mai întâi printre blocuri în construcþie, apoi pe strãzi ºi strãduþe tot mai micuþe ºi mai întortocheate. Ne-am oprit în faþa unei curþi cu un gard dãrãpãnat ºi fãrã poartã. Îmi imaginam cã urma sã reparãm gardul respectiv...

Cu un ton neaºteptat de amical ºi uºor conspirativ, Ghiulãu ne-a explicat cã, de fapt, nu mai e nevoie de serviciile noastre, iar el are ceva important de fãcut în acea zi. Dupã ce a subliniat cã suntem liberi sã facem orice, exceptând sã ne întoarcem la ºcoalã ºi cã trebuia sã fim „discreþi“, ne-a întors spatele ºi a dispãrut dupã colþul strãzii. Am rãmas încolonaþi ºi tãcuþi, încremeniþi în acea formaþie câteva minute, reacþionând cu suspiciunea unor gãini cãrora li s-a deschis uºa coteþului înainte de cântatul cocoºului. Cuvântul „discret“ a fost dezbãtut, explicat tuturor ºi analizat literar. Încet, ne-am destins, am început sã vorbim mai tare, iar treptat coloana s-a dezintegrat pe mãsurã ce ne-am relaxat. Era o senzaþie nouã, nu eram obiºnuiþi sã fim liberi la ora asta ºi în uniformã. Reîntorcându-ne în staþia de autobuz, puteam vedea blocul în care locuiam, dar tentaþia hoinãrelii prin centrul oraºului, dimineaþa, mi s-a pãrut mult mai serioasã, aºa cã am prins un autobuz în direcþia de unde venisem, împreunã cu toatã trupa.

Dupã câtva timp de bântuit fãrã þintã pe strãzile centrale, destul de pustii la acea orã, am ajuns la singura instituþie culturalã care, pentru puþinii bani de buzunar pe care-i aveam, ne oferea o distracþie nelimitatã. Cinematograful încontinuu, '23 August', încã funcþiona în apropierea noului magazin Mercur. Plãtind preþul unui singur bilet puteai rãmâne la mai multe proiecþii ale aceluiaºi film. Singurul dezavantaj era cã filmele erau cele mai proaste din circuit ºi vizionarea lor multiplã nu le fãcea mai bune. Filmul zilei era unul rusesc, alb-negru, despre eroii comuniºti ai celui de-al doilea rãzboi mondial. Era însã interesant sã urmãreºti mai întâi ultima parte a filmului, care la a doua vizionare era ca un gol în reluare. Preþul scãzut al biletului justifica atmosfera spartanã a instituþiei.
Scaunele din placaj nu erau confortabile, dar majoritatea erau libere ºi schimbarea frecventã a locului reînnoia experienþa cinematograficã, privitã parcã dintr-un nou punct de vedere, care ne-a umplut ziua.

În dimineaþa urmãtoare, Ghiulãu ne-a scutit de drumul cu autobuzul. Am pãrãsit curtea ºcolii, din nou încolonaþi, dar de data asta am fost ghidaþi pe câteva strãduþe labirintice pânã am intrat în curtea unei biserici. Discursul conspirativ a fost mai scurt, dar concluzia aceeaºi, ºtiam deja, „discreþie“... Maistrul nu îºi terminase treaba din ziua precedentã ºi ne cerea o nouã zi liberã. I-am acordat-o cu generozitate ºi o jumãtate de orã mai târziu patrulam din nou fãrã þintã prin centrul oraºului, înainte de a ateriza în centrul de culturã cinematograficã '23 August'.

Am intrat din nou pe la mijlocul filmului. Pe ecran, Ivan tocmai ataca un Panzer cu baioneta, ºtiam deja scena, dar la reluare pãrea ºi mai eroicã. În afarã de grupul nostru destul de restrâns, mai erau foarte puþini spectatori în salã. Ar fi fost destul de greu de descris cinefilul de la acea orã, din acel loc, din cauza întunericului, dar un miros deosebit ne-a dat indicii nepreþuite. Nu era încã ora prânzului, dar mirosul puternic ºi neobiºnuit pentru un loc public, era miros de sarmale... Cuplul aºezat pe rândul din spatele nostru savura delicatesele culinare dintr-o oalã adâncã, fãrã sã-ºi dezlipeascã ochii de pe ecran. Oala era aºezatã pe scaunul din mijloc, oferind acces din ambele direcþii. Deºi nu era nimic comic în faptele eroice ale lui Ivan, râdeam cu hohote nestãvilite, spre indignarea sarmalagiilor care ne-au ºuºuit cu severitate, ceea ce a provocat chicoteli ºi mai sincere... Din când în când, câte unul dintre noi repeta parola zilei, cuvântul „discret“, care pãrea sã se potriveascã în orice context. Asocierea cu sarmalele era cel puþin savuroasã...

A doua zi, dupã scurta întâlnire de dimineaþã cu profesorul Ghiulãu ºi verificarea prezenþei, în spatele bisericii, aºteptam cu mare nerãbdare sã aflãm dacã sarmalagiii cinefili sunt prezenþi la filmul istoric. Ca întotdeuna sceptic, Horia se îndoia cã vor avea acelaºi fel de mâncare. Poate ciorbã... poate fasole... Am fãcut pariuri fanteziste ºi „discrete“. Dezamãgirea a fost serioasã când am constatat cã suntem singurii spectatori din salã ºi mirosul era aproape civilizat. Filmul sovietic parcã-ºi pierduse tot umorul fãrã elementul olfactiv.

Saturaþi de experienþa cinematograficã, în zilele urmãtoare ne-am îndreptat atenþia spre baza sportivã de peste drum de ºcoalã, unde puteam juca fotbal. Partidele durau multe ore, fãrã nicio întrerupere, în ciuda suprafeþelor dure ºi zgrunþuroase de asfalt. Într-una din zile am avut un meci cu o clasã rivalã care a beneficiat de o serioasã galerie organizatã de fetele lor. Am pierdut cu un scor ridicol ºi la fiecare gol încasat suporterele celebrau cu ºi mai multã exuberanþã zgomotoasã.

Entuziasmul galeriei pare sã fi deranjat clasele din ºcoalã, care erau doar peste drum, ºi în dimineaþa urmãtoare Ghiulãu ne vorbea ca un pãrinte dezamãgit. Ne-a reamintit cã ne rugase sã nu ne întoarcem la ºcoalã, dar unii dintre noi îi ignorasem instrucþiunile. Ce fãcusem nu era „discret“. Simpla menþionare a cuvântului provoca ropote necontrolate de râs ºi ne abþineam cu mare greutate. Se pare cã unele persoane, care n-ar fi trebuit sã ºtie ce se întâmplã, erau informate... a continuat Ghiulãu. Era supãrat ºi nu puteam decât sã-i dãm dreptate. Atinsesem probabil sfârºitul vacanþei neaºteptate ºi, resemnaþi, eram gata sã intrãm în atelier la 'frunze'. Spre uluirea noastrã însã, am fost din nou încolonaþi, mãrºãluiþi într-un loc „discret“ ºi lãsaþi liberi, din nou. În total am intrat în atelierul-ºcoalã doar în douã zile din cele douã sãptãmâni ºi progresul meu a fost foarte modest, întãrindu-mi concluzia cã nu sunt bun la lucrãri practice.

În anul al treilea de liceu pregãtirea practicã a devenit 'practicã în producþie'. Cele douã sãptãmâni urmau sã se desfãºoare într-una din uzinele mastodont ale oraºului. Rolul profesorului de practicã era doar de supraveghere, din moment ce simplul contact cu producþia urma sã ne facã mai maturi, mai înþelepþi ºi mai bine pregãtiþi. Cum poþi convinge pe cineva sã înveþe sã înoate dacã nu-l arunci direct în bazin? Aruncarea noastrã în mijlocul unei uzine de zeci de mii de salariaþi urmãrea exact aceeaºi reþetã. Maistrul Pârlogea, un individ mic de staturã, cu serioase complexe napoleoniene, s-a dovedit un educator care voia sã cucereascã lumea prin anecdote. Purta un pardesiu cenuºiu, care semãna foarte bine cu halatele tehnicienilor din fabricã, ceea ce îi dãdea ºi un aer elegant ºi o atitudine tehnicã. Dupã ce ne alinia, dimineaþa, ºi ne adresa câte o lecturã preventivã, continua fãrã întrerupere cu bancuri în acelaºi ton, monoton. Care e culmea auzului? Sã auzi cum se crapã de ziuã. ªi continua fãrã sã aºtepte sã ne cadã fisa... Care e culmea ghinionului? Sã faci pe prostul ºi sã rãmâi aºa...
La plecarea din uzinã ne alinia, din nou, înainte de a ieºi pe poartã, verifica prezenþa ºi continua. Care e culmea melancoliei? Sã cazi pe gânduri ºi sã-þi rupi mâna. Dar culmea norocului? Sã te calce Salvarea... Bunã ziua, ne vedem mâine...

Am fost repartizaþi în secþii, pe lângã diferite grupuri de muncitori pentru care nu eram decât o bãtaie de cap în plus. Trebuiau sã ne þinã ocupaþi ºi, uneori, ei înºiºi nu prea aveau ce face. De aceea, cel mai adesea, ni se cerea sã mãturãm podeaua, sã alegem ºi sã sortãm ºaibe, piuliþe ºi ºuruburi dintr-o cutie imensã, de metal, sau sã turtim cu ciocanul niºte piese de cupru de forma unui degetar, ocupaþia mea favoritã. Din pãcate se pare cã nu le turteam bine ºi Costicã Cepoi, muncitorul la care eram repartizat, m-a pus sã mãtur din nou, ceea ce mi-a întãrit convingerea cã nu sunt bun la practicã. Dar cel mai des ne uitam la ceas, plictisiþi peste mãsurã. Dupã care puteam mãtura din nou podeaua.

Nu aveam voie sã ne miºcãm prin fabricã ºi maistrul Pârlogea apãrea din cele mai neaºteptate direcþii, muºtruluindu-ne serios dacã i se pãrea cã nu lucrãm destul de susþinut. Care e culmea matematicii? Sã stai de unul singur ºi sã te simþi în plus. Rolul pardesiului de camuflaj în uzinã îl fãcea sã facã parte din peisaj ºi sã fie detectat cu greutate. Chiar ºi în trecere, tot era timp de un banc sau douã. Culmea somnului? Sã visezi cã dormi...

Care e culmea ridicolului? ne întrebam ºi noi, dupã plecarea lui Pârlogea. Cã trebuia sã pãrem ocupaþi când de fapt nu aveam nimic de fãcut. O asemenea situaþie contradictorie avea un singur nume: comunism, dar la vremea respectivã i se spunea epoca de aur. Pancarda roºie atârnând de tavan, ºi care pierduse câteva litere, era destul de grãitoare: Nici mun-ã fãrã pîine, nici pî-ne fãrã mu-cã...

Pauza de gustare de la zece ºi jumãtate era o schimbare binevenitã în monotonia zilei, pentru cã nu mai trebuia sã ne prefacem. Eram fascinaþi privind cum se prãjeau cârnaþii cu flacãra oxi-acetilenicã sau cum pâinea uscatã se rumenea pe reºouri improvizate doar dintr-o cãrãmidã ºi o rezistenþã, sau cum se poate mânca o ceapã întreagã fãrã folosirea cuþitului. Care e culmea comunismului?
Care e culmea culmilor? Când mutul îi spune surdului cã orbul se uitã la ei... De data asta ne-a speriat serios, strecurându-se în spatele nostru, Pârlogea ne administra un alt banc în timp ce noi ne întrebam de unde a apãrut ºi mimam cã suntem ocupaþi.
N-am nici cea mai vagã idee cum ni s-au acordat mediile la practicã, dar încrederea mea în aptitudinile mele practice nu a crescut. Care e culmea prostiei? Sã stingi lampa ºi apoi sã aprinzi un chibrit ca sã verifici dacã s-a stins. Într-un fel, chiar asta se pãrea cã facem zilnic.
Cât ei se prefac cã ne plãtesc, ºi noi ne facem cã muncim, e principala idee pe care am reþinut-o de la nea Cepoi ºi poate cã asta era Culmea comunismului, singurul banc pe care nu ni l-a spus profesorul de practica în producþie.

Ultimul an de liceu a fost agricol. Era perioada în care cafeaua ºi hârtia igienicã au început sã disparã din magazine. Era începutul dureros ºi îndelungat al sfârºitului... comunismului. Practica în producþie a devenit eminamente agricolã ºi s-a mutat pe câmpuri ºi livezi. Amintirile mele din acel an sunt vagi ºi estompate de numeroasele campanii agricole în care am participat mai mult de un deceniu, dupã aceea, ca elev, student, inginer stagiar, profesor. Una dintre amintiri a fost produsã de surpriza cã recoltam mere de un soi ºi o calitate pe care nu le vãzusem niciodatã în magazine. Erau mere de export... ni s-a spus, ºi îmi puteam doar imagina adãugarea unei secþiuni de aprozar shop-urilor pe valutã, ca sã poatã fi vândute alãturi de coniacul Napoleon, combinele Akai ºi þigãrile Kent, accesibile numai deþinãtorilor de monedã strãinã.

Un alt moment pe care mi-l amintesc vag e cã stãteam cu întreaga clasã pe un munte de cartofi, într-un depozit de mãrimea unui hangar de aeroport, dar nu îmi amintesc de ce. Nu pare relevant. A fost prima datã când am înþeles cã, uneori, nu e o diferenþã prea mare între a face sau a nu face nimic. Ne apropiam de sfârºitul liceului ºi, poate, de sfârºitul inocenþei.

ªi, ca o ultimã impresie semnificativã, îmi amintesc modul în care unii dintre profesorii noºtri, adevãraþi gentlemeni în clasã, deveneau brutali ºi aroganþi pe tarla. Cei brutali ºi aroganþi în clasã nu deveneau gentlemeni, de aceea fenomenul era greu de explicat. Poate cã sãlbãticia stimula sãlbãticie sau poate cã nimeni nu voia sã fie acolo... Îmi imaginam o lozincã roºie enormã, parcã desprinsã de pe o copertã a unui album Pink Floyd, care flutura în vântul rãcoros al toamnei, cu inscripþia: Þãrani, ajutaþi-i pe elevi, studenþi ºi militari, în strângerea recoltelor agricole!

Dar cea mai clarã amintire e cã din nou s-a dovedit cã nu aveam aptitudini ºi interes pentru practicã ºi eram deja în ultimul an...

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey