•  Andreea Chiru
•  Anton Georgescu


sus

Andreea Chiru

 

Cenuºã pe inimi

 

Motto
„Tu domneºti în veci, iar noi pierim fãrã încetare“ (Cartea lui Baruh).

 

Cetatea Fãgãraºului îºi pierduse farmecul. Arãta ciudat, ca o ruinã pustie, deºi, privind-o dinafarã, nu pãþise absolut nimic. Vlad Roman ºtia însã cã este distrusã pentru totdeauna.

Se întorsese în Fãgãraº. Cine ar fi crezut cã trãdarea Atenei îl va face sã renunþe deodatã la tot ce avea ºi tot ce era? Renunþase la cariera lui militarã, renunþase sã se mai numere printre oamenii de încredere ai lui Constantin Mavrocordat ºi, mai ales, renunþase sã mai ridice vreodatã pretenþii la tronul Þãrii Româneºti. Maicã-sa nu îi mai vorbea, dar el era totuºi mulþumit cã o þinuse inima în clipa în care o anunþase ce are de gând sã facã cu viaþa lui. În schimb, înfiptã cu încãpãþânare în braþul lui Vlad, o femeie necunoscutã îi urma peste tot paºii. Se cãsãtorise cu fosta lui logodnicã, simplu ºi rapid, ca ºi cum nu ar fi alungat-o niciodatã din preajma lui. Ea nu spusese nimic când se trezise împachetatã cu haine, mobilã, bijuterii ºi tot ce avea mai de preþ. Nu spusese nimic nici când aflase cã trebuie sã îºi pãrãseascã pãrinþii, fraþii, þara ºi sã se mute definitiv într-un loc în care românii erau cãlcaþi în picioare, iar viaþa politicã nu accepta prezenþa vreunui român, oricât de înzestrat ar fi fost. Drumul se dovedi un calvar, dar ea tot nu îndrãzni sã deschidã gura. Soþul ei, frumosul ei soþ, nu era deloc el însuºi. Se prefãcea liniºtit, sau poate era liniºtit, dar din când în când ceva tresãrea în el ºi îl apuca un soi de nebunie, de disperare care-l fãcea sã vrea sã-ºi muºte pumnii. Aproape cã nu realiza cã este ºi ea în trãsurã, cã este lângã el. Avea ochii tulburi, se încrunta, apoi trântea ºi o înjurãturã. Când intrarã în Fãgãraº, mâinile lui tremurau. Monica era moartã de frig, Transilvania se acoperise de zãpadã ºi pãdurile, oricât de frumoase ar fi fost, suflau parcã cu plãmânii îngheþaþi asupra celor care le strãbãteau.

Cei doi soþi îºi luarã în primire casa, un mic castel de la marginea Fãgãraºului, cumpãrat cu multã tocmealã de la un stãpân de pãmânt, falimentat. Era înalt ºi alb, cu ferestre mici ºi camerele întunecoase, dar destul de împopoþonat în interior, cu arcade numeroase, cu mobilã de preþ ºi galerii din aur. Covoarele erau persane, canapelele rotunjite ca niºte insule primitoare, dar Monica nu îºi putu înfrâna impresia de sãrãcie. Dacã ar ºtii tatãl ei unde nimerise ea... mai bine sã nu ºtie, oricât de sãracã i-ar fi fost casa, ea avea deja toatã bogãþia la care visase cândva- pe soþul ei. Încercã sã se lipeascã de braþul lui în clipa în care intrarã în castel, dar el se feri.

- Nu e cam mic? întrebã Monica o jumãtate de ceas mai târziu, în timp ce servitorii alergau în mai multe direcþii sã încãlzeascã casa, sã aºtearnã masa ºi sã aducã stãpânilor ceai negru, fierbinte.
- Mic? E un castel, de ce sã fie mic?
- Faþã de casele noastre e mic, se încãpãþânã Monica, totuºi cu vocea domoalã ºi cam ºoptitã. Dar mã bucur cã aici vom trãi doar noi doi, fãrã mama ta ºi fãrã sora ta. E mai bine sã fim doar noi doi.
Vlad se ridicã din fotoliul sãu devenind neliniºtit; unde îi era ceaiul? Ce mare scofalã sã fie servit ºi el cu un ceai în casa lui nouã?
- Nu e mic deloc, îi zise absent, castelul ãsta e enorm pentru doi oameni ca noi. Cu ce îl vom umple?
- Cu copii... îi rãspunse ea, înroºindu-se de fericire, dar ºi de teamã cã la cum decurgeau totuºi lucrurile între ei, noaptea, în pat, copiii aveau sã devinã doar un vis frumos.
Vlad se întoarse spre ea, fulgerând-o cu privirea. Copii? Era aºa de blondã, de palidã ºi de lipsitã de farmec... Nu purta nicio bijuterie ºi asta pentru cã niciun soi de nestematã nu îºi gãsea parcã locul pe trupul ei simplu, ca o bucatã de carne tãiatã liniar. Vroia copiii lui, Doamne ce nebunie! Simþi cã se sufocã...
- Du-te mai bine ºi desfã-þi cuferele cu haine, îi zise el aºezându-se iarãºi în fotoliu, dar cu ochii furioºi.
- Nu-i nevoie, am servitori pentru treaba asta, îndrãzni ea.
- O femeie ºtie mai bine cum sã îºi aseze catrafusele în dulap... Du-te, nu mai sta! Doar nu ai de gând sã leneveºti toatã viaþa lângã mine.

Monica se ridicã de pe canapea ºi îºi ascunse decepþia în spatele privirii senine. Avea ochii albaºtri, aproape cenuºii, dar pe chipul ei prelung, oval, nu erau deloc frumoºi. Îl iubea pe Vlad Roman încã din clipa în care îl vãzuse, cu zece ani în urmã, când tatãl ei ºi tatãl lui aranjaserã o logodnã din interes. Vlad Roman nu îi dãduse mai deloc atenþie în acest timp, se obiºnuise probabil cu ideea cã ea avea sã îi devinã soþie, dar se comporta totuºi ca ºi cum termenul acesta de soþie nu însemna aproape nimic pentru el. O femeie ºi nimic mai mult. Apoi apãruse ca din senin la uºa casei ei, vorbise cu tatãl ei, fãcându-l sã se enerveze subit ºi sã ridice vocea. Vlad Roman rupsese logodna în doar câteva cuvinte. Nu bãnuia nimeni cât suferise ea atunci, cât o duruse ºi câte nopþi la rând plânsese fãrã sã înþeleagã cum de îl pierduse. Câte dimineþi petrecuse la bisericã, la toate bisericile din Curtea de Arges, îngenunchiatã, cerându-i înapoi lui Dumnezeu bãrbatul promis. Iar minunea se petrecuse, în sfârºit - e adevãrat dupã mai mult de un an. Vlad Roman o luase fulgerãtor în cãsãtorie. Totuºi, trecuserã deja câteva sãptãmâni de atunci ºi soþul ei refuza sã îºi consume cãsãtoria. Monica începu sã îºi aranjeze rochiile, cu minþile rãtãcite, visând. Din cauza oboselii, a deciziilor atât de crunte pe care le luase, apoi din cauza drumului acesta infernal spre noua lor casã, bãrbatului sãu nu-i stãtea poate capul, deocamdatã, la plãcere ºi iubire. Dar cândva, îi va sta... Deschise un dulap pe care îl gãsea hidos ºi îºi aruncã înãuntru mai multe jupoane deodatã, înfiorându-se cu numele lui Vlad Roman pe buze.

Jos, tolãnit tot în fotoliu, Vlad Roman încercã sã închidã ochii ºi sã se liniºteascã. Avea iaraºi chipul nebãrbierit, iar þepii negrii îl fãceau sã se scarpine destul de des. Fãgãraºul nu mai era la fel... parcã murise, ba nu, se zvârcolea, trãgând sã moarã. Oare Atena ce fãcea în clipele astea, exact în clipele astea în care el îºi luase în primire noul cãmin? Ar fi dat orice sã afle... sã o vadã la ea acasã, fericitã, îndrãgostitã ºi emoþionatã, aºa cum nu fusese niciodatã în preajma lui. Cum putuse sã ia în cãsãtorie alt bãrbat? ªi tocmai pe odiosul acela de Dinu Bradea... Dumnezeule mare! Pe Dinu Bradea!

- Sper cã o bate, sper cã o surghiuneºte ºi silueºte! Sper cã o umileºte în fiecare clipã, cã þipã la ea, o tãvãleºte ºi batjocoreºte! se trezi el vorbind singur.
O servitoare trecu ca o umbrã pe lângã el ºi Vlad Roman îºi pierdu cu totul controlul.
- Unde dracului mi-e ceaiul, slugã neghioabã ºi leneºã ce eºti?! strigã la ea. Dacã nu te întorci în clipa asta cu ceaiul meu, cinsprezece bice încasezi pe spinare!
Femeia tresãri, se albi, îngrozitã, ºi lui Vlad i se pãru cã parcã o aude chiþãind de fricã. În clipa urmãtoare, sluga se întoarse ºi, tremurând toatã, puse pe mãsuþa de lângã fotoliu ceaiul stãpânului ei. El îl bãu, fãrã sã þinã cont cã îi arde gâtul de fierbinte ce era. κi scãrpinã bãrbia, din ce în ce mai nervos. Nu-ºi mai gãsea deloc locul, nu mai putea sta în casa asta, nu cu slugile astea, nu cu Monica. Se ridicã, îºi aruncã în spinare o mantie îmblãnitã ºi plecã de acasã trântind uºa.

Veºtile circulaserã repede ºi deja toatã lumea aflase cã Vlad Roman s-a întors în Fãgãraº, de data asta definitv. Erau cu totii uluiþi. Ce cãuta bãrbatul ãsta aici? κi cumpãrase castel, devenise domn de pãmânt ºi renunþase deci la ºansa de a mai urca vreodatã în tronul Þãrii Româneºti. Ce cãuta aici oare? Nu mai avea nicio misiune de îndeplinit. Trecuserã patru luni de când se cãsãtoriserã ºi Dinu nu îi dãruise încã Atenei nici mãcar speranþa unui copil. Sau ea nu îi dãruise lui aceastã bucurie. Între timp, Atena se mai calmase însã, ajungând sã se împace ºi resemneze cu faptul cã tatãl avea moºtenitorul mult visat, chiar dacã nu din partea ei. Pe de altã parte, Dinu se purta neaºteptat de bine cu ea, îi vorbea foarte frumos, era blând, în ciuda aºteptãrilor ei, ºi ochii lui deveniserã parcã albaºtri tot timpul. Descoperi cu oarece surprindere cã soþul ei s-a îndrãgostit, cã o iubeºte cu adevãrat. Era ciudat, nu ca Vlad Roman... Nu îi cerea nimic, nu era gelos, nu îºi schimba stãrile de la o clipã la alta, iar îmbrãþiºãrile lui nu erau tocmai nestãpânite ºi lipsite de rãbdare ca ale lui Vlad Roman. Sau poate cã erau, dar ei îi fãceau plãcere.

Dinu Bradea nu se desprindea de lângã soþia lui ºi de când Atena îi cãlcase pragul dormitorului, bãrbatul nu mai pãrãsise Fãgãraºul în direcþia celor douã Þãri Române, unde fãcea negoþ cu vinul sãu la preþuri exorbitante. ªi deodatã totul se nãrui. Atena aflã cã Vlad Roman trãieºte în Fãgãraº. Cã ºi-a cumpãrat castel ºi trãieste acolo cu soþia lui. Soþia lui?! În prima clipã, i se tãie respiraþia. Abia ce fusese la Traian, s-o cearã pe ea de nevastã! O ºi înlocuise cu alta? Îi veni rãu, se rãsti la Dinu sã o lase în pace cã nu se simte bine. Apoi se ascunse în dormitor cãutând sã se elibereze în vreun fel de senzaþia ciudatã ºi apãsãtoare care i se aºezase pe piept. Nu ºtia ce sã facã, sã râdã sau sã plângã? Se însurase nemernicul? Cât trecuse de când venise dupa ea? Avea deja pe alta!  Ce monstru de femeie dormea acum în braþele lui, se bucura de trupul lui aºa cum se bucura ea de trupul lui Dinu? Pe cine fãcea Vlad Roman aºa fericitã cum o fãcea pe ea, Dinu?!

Pânã spre searã, Dinu Bradea era ºi el la curent cu prezenþa lui Vlad Roman în Fãgãraº. Se schimbase la faþã ºi, dacã i-ar fi pãsat, Atena ar fi observat cã ochii lui sunt iarãºi întunecaþi, sfredelitori ºi plini de neîncredere. Redeveni rece, distant ºi pe buzele sale se întoarse acel rânjet neplãcut, plin de dispreþ ºi silã faþã de ce îl înconjura.

- Se logodeºte Ilinca... trebuie sã mergem ºi noi, va fi o micã petrecere, îi explicã Atena o sãptãmânã mai târziu în jurul mesei de searã.
Cãutã sã nu îl priveascã în ochi, fãrã sã îºi poatã explica mãcar ºi ei aceasta neputinþã. Dar oricum, era evident, la Ilinca îl va întâlni ºi pe Vlad Roman! Fata colonelului îl invitase cu mare pompã, povestind la tot oraºul cum îi cãlcase în casã, în acel castel, îi cunoscuse soþia ºi se emoþionase toatã împreunã cu tatãl ei, invitându-i pe cei doi la logodnã. Vlad Roman acceptase. Soþia lui nu scosese tot timpul vizitei nici mãcar un cuvinþel. Stãtuse ca un cãþeluº la picioarele lui Vlad, ceea ce îi transformase pe ei doi într-o imagine stranie ºi cam neplãcutã.
Un zgomot ciudat o fãcu pe Atena sã se înfioare. Dinu o sfredelea cu ochii lui mici, foarte mici ºi paharul din mâna lui cedase, spãrgându-se ºi fãcând sã curgã tot vinul pe mânecã ºi pe masã.
- ªi vrei neaparat sã mergi? De ce?
- Toatã lumea va fi acolo, rãspunse Atena cam neinspiratã. ªi Raluca ºi Matei merg, eu cum sã lipsesc? Iar Ilinca a fost la nunta noastrã...
- Dar o petrecere de logodnã? Nu e nuntã, de ce sã petreci de douã ori? O petrecere e suficientã... Cea de la cununie. Zenovia! strigã în direcþia þigãncii care nu apãruse încã sã ºteargã masa ºi sã cureþe cioburile.
Atena se ridicã repede ºi ºterse ea în locul þigãncii mâna lui Dinu, punând cioburile într-o farfurie goalã. Sã îl implore? Sã se prefacã furioasã? Deodatã îl încolãci pe Dinu cu un braþ pe dupã gât ºi tot refuzând sã înfrunte privirea lui, îi sãrutã pãrul ºaten, aproape roºcat. κi foºni juponul, ca pe vremea când nu era cãsãtoritã ºi se folosea de zgomotele mãtãsii ºi ale tul-ului ca de o armã secretã. Ochii lui Dinu tot nu se albãstriserã, îi plecase în schimb ºi îi plimba pe talia ei, pe pieptul ei care se ridica ºi cobora cam repede în ritmul respiraþiei. Atena se aºezã pe genunchii lui ºi îl sãrutã direct pe gurã. Apoi pe gât, dorindu-ºi zadarnic ca el sã se înfioare. ªi dintr-o datã Dinu începu sã râdã. O împinse din braþele lui, se ridicã de la masã ºi îºi trecu mâna prin pãr, mângâindu-se singur, plin de importanþã ºi plãcere.
- Dacã toatã lumea va fi acolo, e cu neputinþã sã lipseºti tu! Draga mea, nici nu se poate altfel! Desigur cã vom merge, desigur... Ce þi-ai închipuit?

Petrecerea de logodnã avu loc, bineînþeles, la hanul colonelului. Îl aranjaserã ca pe o salã de bal, în fond, era o minune cã cea mai mare fiica a lui se logodise în sfârºit la cei 27 de ani ai ei ºi niciun efort financiar nu rãmase neprecupeþit.
Atena nu mai putea de nerãbdare. Simþea cã, în sfârºit, drumul ei ºi drumul lui Vlad Roman aveau sã se întâlneascã încã o datã, pentru a lua apoi o direcþie absolut necunoscutã ºi, în timp ce se întreba înnebunitã cu ce se va îmbrãca, aproape cã uitã cã este cãsãtoritã. Uitã ºi cã Vlad este la rându-i cãsãtorit. Simþi pentru prima oarã în viaþã nevoia unui pãhãrel mic de vin. Va sta faþã în faþã cu Vlad Roman! Dupã mai mult de un an! Oare cum arãta? Oare schimbase cercelul din ureche? Oare se urâþise de necaz cã ea nu l-a aºteptat? Oare ce îºi vor spune? Începu sã tremure cu toatã fiinþa ei ºi speriatã ºi fericitã, dorindu-ºi cu disperare sã îl vadã pe Vlad  Roman, dar ºi temându-se de apariþia lui. ªi apoi mai era ºi acest Dinu care în ultimele ore tãcea ºi o sfredelea, o sfredelea ºi tãcea, tot bea din vinul lui, pe ea nu o servea deloc ºi arãta tot mai ameninþãtor într-un fel de neînþeles. Chipul lui Dinu era la fel de ciudat ca ºi firea lui, uneori pãrea o bucatã de stâncã, tãiatã drept, cu unghiuri ascuþite la baza nasului, ºi peste buze, alteori pãrea un bãrbat cu faþa uºor rotunjitã, seninã, de-a dreptul frumoasã.

- Ai sã mã înjunghii la cât mã priveºti! îi zise deodatã, exasperatã, incapabilã sã se decidã la una din rochile pe care le întinsese deja pe pat.
- Te pot înjunghia ºi fãrã sã mã uit la tine, îi rãspunse el din fotoliu.
Nici nu apucã sã-l vadã cum scoate un briceag mic din buzunarul de la piept, îl deschide ºi azvârle deodatã în direcþia ei.
- Hopa! o atenþionã Dinu.
Atena þipã, cuþitul îi ºuierã pe lângã ureche, îi retezã o buclã subþire ºi apoi se înfipse în lemnul dulapului. Îl privi uluitã ºi îngrozitã, dar Dinu zâmbea. De fapt rânjea.
- Vezi cât de simplu  e? o întrebã el, distrat.
Se ridicã din fotoliu, îºi smulse briceagul din uºa dulapului, îl închise ºi-l strecurã înapoi la piept.
- Fii cuminte, Atena, doar nu o sã plângi acum ca o fetiþã. Ce naiba? Hai, fii cuminte! Liniºteºte-te, doar nu vrei sã arãþi rãvãºitã ºi încercãnatã. Se logodeºte Ilinca, ce naiba? Cum sã nu o eclipsezi? Vrei sã te ajut sã alegi o rochie teribilã? Vrei sã te ajut...? Mmm?
Cum de crezuse cã bãrbatul ãsta o iubeºte, cã este îndrãgostit de ea? Când el aruncã cu cuþitul în ea? Dumnezeule mare! Ce prefãcut! Atena ºterse din minte tot ce trãise vreodatã frumos cu Dinu Bradea. Aºa ceva era cu neputinþã! Sã arunce cu cuþitul în ea! Fãrã motiv! Îl dãdu afarã din camerã ºi se încuie pentru mai multã siguranþã.

Petrecerea de logodnã se desfãºurã fastuos, trãdând ambiþia colonelului de a depãºi orice nuntã petrecutã în Fãgãraº. Vlad Roman nu vãzu însã nimic în jurul lui, aproape cã nu recunoscu hanul, de teamã cã îºi va recunoaºte acolo ºi sentimentele pe care le trãise în timpul cât Atena era a lui ºi nu a lui Dinu Bradea. Nici nu ºtia cum ajunsese atât de repede la petrecere; când oare se îmbrãcase, când oare îºi luase nevasta de braþ ºi cum oare de o târîse pânã aici? Nu ºtia nimic. În momentul în care intrã în han, fierbea. Cãutã sã se liniºteascã, trase aer în piept, se luptã cu nevoia de a rãcni cât îl þineau plãmânii, de a striga numele Atenei ºi a o blestema cât pentru douã vieþi.

Colonelul îi ieºi în întâmpinare, vesel, mândru, dar ºi puþin cherchelit. Îl salutã exagerat de respectuos, fãcu plecãciuni ca în faþa unui ºeic, îi mulþumi pentru onoarea de a-i cãlca iarãºi pragul ºi atrase astfel atenþia tuturor asupra lui Vlad Roman ºi a soþiei sale. Mulþi dintre cei pe care îi cunoscuse într-un context mai fericit se strânserã în jurul lui. Nici urmã de Traian... nici urmã de Raluca sau Matei... Începu sã se teamã... Dacã nu venise nici ea? Monica îl întrebã ceva, îi repetase deja de trei ori întrebarea, dar Vlad nu îi rãspundea nici acum. Nu o auzea... O împinse usurel, fãrã sã îºi dea seama, aruncând-o în braþele celorlalte douã fiice ale colonelului care, ºocate, încercarã sã salveze situaþia ºi o copleºirã cu cuvinte de bun venit. Începu sã se plimbe printre invitaþi... Unde era ea, oare? Se ascundea de el, era atât de laºã încât sã nu vinã? „Atena, vino, haide, vreau sã pun mâna pe tine, sã te despic pur ºi simplu, sã te fac bucãþi cu mâinile mele“.

Deodatã se opri de parcã ar fi fost lovit în ceafã. O vãzuse. Atena stãtea într-un colþ izolat, vorbea cu câteva fete pe care Vlad nu le putu recunoaºte. Lovitura se transformã într-o durere prelungã care începu sã îi alunece pe ºira spinãrii. Atena era neschimbatã. Chiar ºi acum... Dumnezeule mare, chiar trecuse un an de zile? Chiar nu mai era a lui? Arãta neschimbatã... κi prinsese pãrul sus, la spate, avea fruntea seninã ºi înaltã, mai multe bucle fuseserã împletite ºi ridicate pe lângã tâmple, dându-i un aer atât de inocent. Tocmai ea, inocentã! Restul buclelor atârnau grele într-o agrafã sau poate mai multe, ameninþând sã se desfacã ºi reverse dintr-o clipã în alta pe ceafa aceea atât de albã; aceeaºi talie subtire, acelaºi piept rotund ºi amãgitor, ascuns, dar mai mult expus într-o þinutã decoltatã. Atena purta o rochie albã, strãlucitoare, din mãtase, având pe ici pe colo pictate flori roºii, de un roºu sângeriu, încadrate în frunze verzi ca iarba - pe mâneci, pe piept, în jurul taliei ºi pe marginea tivului. Lipseau volanele, lipsea dantela, dar mãtasea lucea, aproape te fãcea sã vrei sã pui mâna, sã mângâi, ºi Vlad Roman se simþi fermecat. Dar ea întoarse uºurel ochii în direcþia lui ºi îl vãzu. Ochii ei zâmbeau. Apoi  trecu mai departe cu privirea, ca ºi cum nu l-ar fi recunoscut. Scuturã astfel toatã vraja din inima lui Vlad, amintindu-i cã pe urmele ei venise aici. Se întoarse la furie, la nevoia de a o pedepsi, se întoarse la gândul ca ticãloasa asta inocentã îl trãdase ºi îi distrusese viaþa. Acum iat-o! Zâmbea, se mândrea cu frumuseþea ei ºi se fãcea iarãºi cã nu-l cunoaºte! Începu sã se apropie de ea, întunecându-se cu fiecare pas, spumegând de mânie, pregãtindu-se sã punã în sfârºit capãt nebuniei lui ºi s-o omoare. κi încleºtase deja mâna pe pumnalul sãu scurt de la brâu, inima îi bãtea nebunã, i se zvârcolea înãuntru, ºi Vlad Roman îºi strângea cu forþã arma între degete, gata sã o scoatã ºi sã se arunce asupra Atenei. Apucã sã tragã doar pe jumatate pumnalul de la brâu, când se opri iarãºi. Cu aceeaºi durere în ceafã. Dinu Bradea îi ieºi deodatã în faþã, se strecurã lângã Atena ºi îºi puse braþul în jurul taliei ei. Apoi degetele lui alunecarã ca din greºealã mai jos, ºi Vlad Roman putu sã-l vadã pe Dinu Bradea plimbându-ºi prelung mâna pe ºoldul soþiei lui. O strânse tare ºi îi lipi trupul de trupul lui. Vlad Roman încetã sã mai respire. Încremeni pradã unei dureri cum nu mai cunoscuse niciodatã. I se pãru cã îi zdrobeºte capul... Îºi sterse fruntea, descoperind cã a transpirat îngrozitor. Era sufocant aici... Se întoarse ºi îºi cãutã soþia, cu inima continuând sã i se zvârcoleascã în piept. Se refugie lângã ea, tulburat ºi nici nu-ºi dãdu seama cu cine vorbeºte când îi porunci tocmai Ilincãi sã îi aducã un pahar cu vin. Spre surpriza tuturor, chiar ºi a logodnicului, Ilinca se supuse ºi îi întinse repede lui Vlad Roman bãutura cerutã. Ar fi vrut sã plece de acolo, sã plece alergând, sã nu se mai întoarcã niciodatã, sã uite de tot ºi de toate, dar nu se putea totuºi desprinde.

În colþul acela izolat, Atena tremura în sinea ei la fel cum tremura Vlad la vedere. Bineînþeles cã îl vãzuse, bineînþeles cã i se tãiaserã ºi ei picioarele, dar nu arãtase nimic din ce simþea. Dinu o strângea în braþe, uºurel, pe la spate, se lipise de ea, fãcând-o sã vrea sa-l respingã. Ce avea? ªi dupã cât de îmbufnaþi veniserã amândoi pe drum, se mira cã deodatã uitase de briceagul aruncat în directia ei. Ea nu uitase.

- Îmi respiri în ceafã ca o sobã, m-am încãlzit deja, dã-mi drumul! îi zise ea cu duºmãnie.
Un fior de plãcere se furiºã pe chipul lui Dinu, care nu îi rãspunse nimic dar îi dãdu totuºi drumul. κi trecu iarãºi mâna prin pãrul lui mare ºi bogat, cu o expresie încurcatã, apoi o lãsã în pace. Se aºezã pe capul colonelului, ciocnirã douã pahare cu vin ºi Dinu nu se putu stãpâni nici în seara asta:
- Cine ar fi crezut cã vom trãi aici o logodnã? Câþi ani are Ilinca? Cââât, 27 de ani? Vezi, Dumnezeu încã mai face minuni...
Toatã searã, Atena îl urmãri cu privirea pe Vlad Roman. Chiar dacã se prefãcu ocupatã cu orice altceva, pe Vlad Roman nu îl scapã nicio clipã din ochi. Îl studie cu grijã, cu plãcere, îi studie gesturile, felul în care îi vorbea celei care îi purta numele ºi la final nu putu decât sã triumfe. Vlad Roman nu mai era Vlad Roman! Pãrea mai înalt ca pe timpul când se plimba cu ea de mânã, dar toatã strãlucirea de pe chipul lui pãlise. Pãrea dãrâmat, încerca sã fie indiferent, ºi poate chiar era, dar când ochii lui o întâlneau pe Atena, se umpleau de viniºoare roºii, precum o ranã. Iar femeia de lângã el nu era decât o umbrã. Înaltã ºi palidã, ºtearsã, era doar o umbrã pe care nimeni nu o vedea. Ce trãsãturi banale! Ce atitudine umilã! ªi ce þinutã neinspiratã! Din cauza cã nu se obiºnuise cu frigul Transilvaniei, Monica purta în seara aceea o rochie de catifea, groasã, verde închis cu mâneci lungi ºi largi, cu o tunicã subþire ºi neagrã deasupra, încadrându-i pieptul care nu pãrea menit sã atragã priviri. Oare de ce îºi purta pãrul blond atât de strâns? Îl impletise pe tot ºi îl adunase în vârful capului, ca pe o plãcintã, care nu te îmbia totuºi sã muºti din ea.

Ce noapte! Atena reuºi sã fie în centrul atenþiei, o fãcu pânã ºi pe Ilinca geloasã, acaparându-i logodnicul ºi provocându-l sã danseze cu ea, înainte de a-ºi atârna lanþurile cãsniciei la gât, se învârti pe lângã colonel, pe lângã rudele acestuia venite din întreaga Transilvanie, le fãcu invidioase pe toate fetele de acolo explicându-le cã moda volanelor dese ºi grele trecuse ºi deci ele erau acum demodate, gustã de faþã cu toatã lumea din vinul soþului sãu, fãcându-l pe acesta sã se enerveze peste mãsurã, dar stârnind hohote de râs în timp ce se prefãcea cã nu este alcool, ci apã chioarã. Râdea ºi râdea, fãrã griji, fericitã de parcã ea se logodise ºi nu prietena ei. ªi totuºi, în sinea ei, Atena derula iar ºi iar, la nesfârºit, amintirea lui Vlad Roman în braþele unei þãrãnci, apoi imaginea lui Vlad Roman spunându-i cã o iubeºte, apoi imaginea lui Vlad Roman cãzându-i la picioare ºi cerându-i iertare. Ar fi dat orice sã fi fost de faþã ºi când se întorsese dupã ea ºi aflase cã a cam întârziat...! Dupã un timp îi trecu toatã veselia ºi începu sã îºi piardã rãbdarea. Trebuia sã îi vorbeascã, trebuia sã îl priveasca în ochi, sã i se arunce la piept, ori poate sã îl afuriseascã în auzul tuturor.

Durã însã mai mult timp pânã gãsi ocazia sã se apropie de Vlad, singurã, ºi sã îi vorbeascã. Se înclinã afectatã, mãtasea rochiei ei fremãtã la picioarele lui Vlad ºi Atena zâmbi.
- Se cuvine sã te felicit pentru proaspãta ta soþie...
Râse încetisor, aproape cu dispreþ.
- Mulþumesc, mulþumesc mult... rãspunse el cu voce gravã.
Vlad încerca acum sã parã rece ºi formal, dar nu reuºea. Atena era ca o floare deschisã în faþa lui, cu petalele întinse cãtre el ºi tot ce-ºi dorea era sã o ia în braþe ºi sã o striveascã. Încã mai avea pumnalele la brâu, dar mâinile îºi pierduserã forþa de mai devreme. Bãuse deja câteva pahare de vin. Se simþea obosit, înfrânt ºi atât de trist, încât nu-i mai pãsa de nimic.
- Era cazul sã mã însor, sã mã aºez la casa mea, nu?
- Întocmai! Pânã ºi eu m-am aºezat la casa mea.
Atena zâmbi din nou, savurându-ºi rãutatea.
- Mãcar eºti fericit? continuã. Sau liniºtit? Soþia ta pare cu adevãrat calmã ºi liniºtitoare.
Vlad tresãri, dar maxilarul nu i se mai încleºtã ca pânã atunci; la suprafaþã îi apãru amãgitoare ºi blândã gropiþa care înmuia de obicei inima oricãrei femei dinaintea lui. κi dori mai mult ca niciodatã sã o poatã lua în braþe, sã o strângã, sã o strângã pânã o sufocã, sã o ucidã cu braþele lui, în liniºte, fãrã sânge, fãrã zbucium ºi luptã. Iar ea nu pricepea nimic din toate astea, habar nu avea ce îi inspirã, se uita mândrã ºi sigurã pe ea, uite, era plinã de venin, rãzbunãtoare ca un copil rãsfãþat. Ar fi vrut sã o previnã, sã o ameninþe, dar nu reuºi. Faptul cã nu mai putea desface braþele pentru a o trage la pieptul lui era de nedescris. Ochii îi devenirã sinceri, dezgoliþi de formalitate, se umplurã iarãºi de furie ºi neputinþã, fãrã sã bãnuiascã nicio clipã cã ceea ce simþea el acum, simþise ºi Atena în lipsa lui.
- Atena... poate cã þi-a venit rândul sã-mi întorci rãul pe care þi l-am fãcut, dar crede-mã cã în final toate astea nu vor mai conta. Nimeni n-o sã te mai iubeascã aºa cum te-am iubit eu!
Ea zâmbi ºi i se aprinserã obrajii foarte rãu.
- Nici tu n-o sã mai iubeºti pe nimeni aºa cum m-ai iubit pe mine!
Se înclinã iarãºi în faþa lui, teatral, ca în faþa unui mare rege, dar nu îi mai zâmbi deloc. Se uitã pur ºi simplu  la el cu inima deschisã ºi plinã de rãzbunare. Apoi se îndepãrtã dintr-o datã, lãsându-i lui Vlad senzaþia cã pluteºte. Tot mai departe de el...

Pe drum spre casã, în trãsurã, Atena iºi dãdu seama cã Dinu Bradea este schimbat; avea senzaþia vagã cã o vãzuse stând de vorbã cu Vlad, însã nu se simþea vinovatã cu nimic. În fond nu greºise cu nimic, fusese aºa drãguþã cu toatã lumea, iar cu Vlad Roman abia vorbise un minut. Nu era vinovatã cu nimic! Gândurile îi rãmãseserã însã înþepenite în amintirea ochilor lui Vlad Roman ºi a ultimelor lui cuvinte. O cam marcaserã. „Nimeni nu te va iubi aºa cum te-am iubit eu”... Atena oftã fãrã sã vrea, iritatã cã soþul ei o luase practic cu forþa de la petrecere, deºi ea ar mai fi vrut sã stea...

Dinu îi aruncã un zâmbet batjocoritor ºi îºi aprinse o þigarã cu gesturi prelungi. Nu pãrea dispus sã-i adreseze Atenei niciun cuvânt, de parcã prezenþa ei nu îi fãcea deloc plãcere. Totuºi, când ieºirã din Fãgãraº îºi puse o mânã pe genunchiul ei ºi se învãlui în fum ºi tãcere pânã aproape de  Veneþia de Jos.
- Mai avem puþin, îi zise deodatã, ca ºi cum Atena i-ar fi pãrut nerãbdãtoare.
- Nu mã grãbesc, rãspunse ea privindu-i mâna mare þinutã ferm pe piciorul ei. De ce m-aº grãbi...?
Dar tot uitându-se la degetele lui prinse pe rochie parcã se înfiorã. Simþi cã roºeste ºi, speriatã, întoarse capul într-o parte, ca Dinu sã nu observe. Deveni agitatã, mâna lui era tot mai grea ºi încleºtatã pe piciorul ei, parcã o strângea, deºi el nu se uita la ea, ci tot înainte ca ºi cum ar fi fost singur .
ªi când ajunserã acasã, în dormitor, Dinu pãrea în continuare sã nu o vadã; zãbovi câteva clipe în picioare, apoi ieºi dupã un pahar de vin. De fapt ieºi din casã, se aºezã pe terasã ºi îºi aprinse o altã þigarã, lãsând-o pe Atena sã îl aºtepte, neliniºtitã dintr-o datã ºi parcã chiar nerãbdãtoare. Adormi însã înainte ca el sã se întoarcã în camerã.

Vlad Roman ajunse ºi el acasã. Era zdrobit. Dacã Atena încercase sã se rãzbune pe el cu adevãrat, îi ieºise de minune! Vlad simþea cã nu îºi mai revine... tot tulburat, tot tremurând, tot visând un singur  lucru: cã o omoarã cu mâinile lui. Bãuse serios la petrecere, fãrã sã îi pese de soþia lui ºi de cei din jur. Încã ar mai fi bãut ceva ºi acasã. Se aºezã în fotoliul pe care îl trãsese lângã fereastrã ºi pe care avea de gând sã îl arunce din casã cât mai repede. Îi trebuia mobilã nouã... Dar nu acum. O clipã se îngrozi, neputând sã-ºi aminteascã dacã a luat-o ºi pe Monica acasã cu el sau nu, dar se liniºti, convins cã de ea are grijã colonelul în cazul în care a rãmas la han. Îºi lãsã capul pe spatele fotoliului, pradã unei ameþeli plãcute. ªi pradã unei imagini pe care nu ºi-o mai putea desprinde dinaintea ochilor. Atena dansând în rochia ei albã, de mãtase, învârtindu-se, râzând, atât de veselã, de fericitã ºi liberã de orice sentimente. Fericitã ca o fetiþã, ca o copilã, inocentã, neatinsã vreodatã de niciun bãrbat.

Monica era cu el acasã, nu o uitase în urmã. Se strecurã încetiºor de tot pe lângã el ºi stinse lumânârile care ardeau frenetic. Se fãcu cu totul întuneric în jurul lor ºi femeia se furiºã în spatele fotoliului pe care zãcea Vlad Roman. Începu sã îi mângâie încet, ºovãitor, pãrul. Ar fi vrut sã-ºi plimbe degetele în pãrul acesta spectaculos, atât de lung, de negru, de bogat. Fãrã sã mai ezite îi desfãcu legãtura care þinea pãrul strâns. Nu îl vãzuse niciodatã cu pãrul desfãcut, liber. Începu sã îl mângâie ºi mai mult, pasional, cu gesturi îndrãgostite. El o lãsã, nu o respinse ca în alte dãþi. Închisese ochii ºi avea impresia cã nu Monica, ci însãºi Atena este lângã el, îi despleteºte pãrul, îºi trece degetele peste ceafa lui, îi mângâie tâmplele, îi sãrutã fruntea... Atena. Îi veni s-o strige încetiºor, pãtruns de o pasiune cum nu mai simþise demult. Da, era Atena, nu era Monica, ale ei erau mâinile. ªi ce plãcut se juca în pãrul lui ºi ce plãcut devenea încet totul în jur, dupã ce trãise jumãtate de searã într-un iad fierbinte. O lãsã sã ducã atingerile ºi pe gât, pe umeri, pe braþe ºi deodatã simþi cã o vrea cu adevãrat, cã în sfârºit, acum ºi aici o mai poate lua încã o datã pe Atena în braþe, o poate strânge la piept fãrã sã îl mai împiedice nimic. κi trase soþia pe genunchi, convins cã este Atena. Continua sã þinã ochii închiºi, dar se lãsã sãrutat, rãspunse sãrutãrilor, eliberându-se de tristeþe, de neputinþã ºi gelozie.
- Iubitul meu, se tângui Monica, înnebunitã de plãcere. Iubitul meu, repetã ea fãcându-ºi soþul sã sângereze pe dinãuntru.
Cât se chinuise s-o convingã pe Atena cã este iubitul ei? Ea nu îi spusese niciodatã aºa, oricât de mult insistase el. Uite, îi spunea în seara asta. Vlad deschise ochii ºi îi închise repede la loc. Era Atena, nu Monica. κi lãsã iarãºi capul pe spate, cerându-i ei sã îl sãrute.
- Atena... murmurã Vlad fãrã sã-ºi dea seama ce spune. Iubita mea...
O simþi cum tresare, cum încearcã sã se smulgã de la pieptul lui, sã îl respingã. Aºa fãcea ºi Atena... dar nu o lãsã. O prinse ºi mai bine, o strânse ºi mai puternic, gata sã îi zdrobeascã toate coastele. Apoi o sãrutã, muºcând-o de buze, de gât.
- Atena, iubita mea... Atena, iubita mea... repetã el. Nu te mai zbate, nu am sã-þi dau drumul...

A doua zi se trezi cu o stare neaºteptatã de bine. Se simþea eliberat. Lângã el, Monica încã dormea, arãtând rãvãºitã ca un cearºaf galben. Vlad ezitã sã o priveascã. Era însã mulþumit. Nici nu realizase pânã atunci cât îi lipsise trupul unei femei... chiar ºi trupul Monicãi îi fusese suficient. Tot chinul prin care trecuse în seara precedentã avea acum altã semnificaþie. κi dãduse seama cã Atena se cãsãtorise din rãzbunare. Doamne Dumnezeule! Din rãzbunare! Fiinþa asta smintitã se cãsãtorise pentru a-i face lui rãu! Se sacrificase pe ea în asemenea mãsurã numai pentru a-i dovedi lui cât de mult o rãnise. Vlad Roman se dãdu jos din pat, fericit. Atena îl iubea! Pe el ºi nu pe Dinu Bradea! Se cãsãtorise cu Dinu Bradea pentru a se rãzbuna pe el. Ce pãcãlealã sinistrã! Animalul acela de bãrbat, veºnic beat, nici nu avea idee cã Atena se foloseºte doar de el pentru a-i face de fapt rãu iubitului ei... Vlad îºi prinse pãrul în coadã ºi începu sã râdã. Nu el, ci Dinu Bradea era cel pãcãlit!

 

Comentarii cititori
sus

Anton Georgescu

 

Femeia aceasta, mama mea

 

1. Orice femeie devine mamã în urma unei relaþii sexuale

Mama mea a fost o femeie pe numele ei Smaranda. Ca toate celelalte femei, ea a devenit mamã în urma unei relaþii sexuale cu un bãrbat. Acel bãrbat a fost tatãl meu. Mã întreb dacã ar fi interesant, revelator sau doar ºocant pentru mine sã aflu detalii intime privind contextul în care am fost conceput, ca de exemplu dacã amorul lor a fost presãrat cu picanterii de dormitor, dacã actul a sine a fost îndelungat sau scurt, aducând mai mult cu o descãrcare nervoasã, dacã în final au simþit amândoi acea plãcere nepereche pentru care oamenii din mai multe þãri folosesc un cuvânt identic, care mie îmi sunã mai mult ca o boalã fatalã: orgasm. În mod sigur tata a avut orgasm când m-au conceput, pentru cã un bãrbat e construit sã savureze ºi sã celebreze în orice condiþii inseminarea femeii ºi apoi sã se batã în piept pentru reuºitã, dar am dubii serioase cã mama a simþit vreo senzaþie fizicã mai deosebitã. La vârsta când am început sã înþeleg mulþimea de lucruri care ani în ºir mi-au sãrit în ochi cu prezenþa lor cotidianã, strigând la ochi orbi ºi la urechi surde priveºte ºi înþelege, fãrã sã reuºeascã sã-mi porneascã vreodatã motorul silenþios al judecãþii, victimã ignorantã, ca toþi ceilalþi oameni, a invaziei zilnice de întâmplãri mãrunte, stupide, fãrã sens, numite generic viaþã, mi-am dat seama cã mama nu îl iubea pe tata.

„Iubire” ca aceea despre care citim in cãrþi sau vedem în filme, o relaþie vizibilã ºi totuºi intangibilã, unind doi oameni care se îmbarcã împreunã, de comun acord, uniþi de o pasiune robitoare ºi eliberatoare în acelaºi timp, într-o croazierã a senzaþiilor ºi descoperirilor de sine în ape care, ca existenþa omului, sunt ºi clare, ºi tulburi. Dar la urma urmelor dragostea zugrãvitã artistic nu este altceva decât idealul pur al perfecþiunii sentimentului, în timp ce majoritatea oamenilor rãmân doar mânaþi de invizibilele legi ale firii din afara lor, de procesele biologice adânc tãinuite înlãuntrul lor, de frica de singurãtate ºi de moarte într-un univers care nu este altceva decât hãu pur, nesfârºit, absolut, negru, planând ameninþãtor deasupra oraºelor animate, colorate, luminate feeric de focurile de artificii ale anului nou, când oamenii celebreazã cu o plãcere masochistã duºmanul lor imbatabil: timpul. Legãturi simpatetic-neuronale, combinaþii chimice guvernate de configuraþia ºi conþinutul glandelor, pe care majoritatea oamenilor le numesc, generic, cu ignoranþa întãritã de puterea obiºnuinþei, dragoste.

Poate cã odatã în viaþa ei Smaranda s-a simþit atrasã de un alt bãrbat, pe care ar fi putut sã îl întâlneascã ºi sã îl iubeascã, ºi poate chiar l-a întâlnit ºi l-a iubit într-un amor furat, ciopârþit de timp, strivit de convenienþa socialã, sau doar în unul platonic, neîmpãrtãºit, ºi poate a ºtiut cã ãla era bãrbatul pe care îl cãuta, sau poate cã nu a ºtiut. Poate doar a trecut pe lângã el, pe stradã, ºi pentru o fracþiune de secundã poalele hainelor lor s-au atins, cu un fâºâit moale, înfundat, si poate cã amândoi au simþit un val de cãldurã împrãºtiindu-li-se în abdomen, brusc, fãrã explicaþie: era dimineaþã, soarele era încã copil, iar strada moþãia adumbritã, ºerpuind in posibilitãþi neexplorate, învelitã in rãcoarea cu miros de copilãrie a castanilor. Sau poate cã nu a întâlnit niciodatã acel bãrbat pentru simplul motiv cã el trãia în Africa, ºi vorbea limba Zulu, ºi îi plãceau femeile cu pielea neagrã ca abanosul, ºi umbla desculþ. Asta nu se va ºti niciodatã, ºi nimeni nu o va putea ºti. Pariez ca nici mãcar Creatorul nu o va ºti, doar dacã este un dumnezeu meschin, obsedat de control, un tipicar cu minte îngustã petrecându-ºi existenta lui infinitã în timp ºi spaþiu ca sã monitorizeze ºi sã influenþeze miºcãrile haotice, lipsite de sens, ale unor furnici pe care le-a inventat într-o sãptãmânã când nu avea ceva mai bun de fãcut, le-a creat ca sã se miºte nenatural, ridicate pe picioarele din spate, ºi le-a implantat un creier cu care sã înþeleagã cã viaþa lor e scurtã ºi cã vor muri fãrã sã înþeleagã de ce au trãit si, mai ales, de ce trebuie sã moarã.

Nu ºtiu dacã Smaranda s-a simþit vreodatã atrasã de alt bãrbat, dar ºtiu sigur cã acel bãrbat nu a fost tata. Dar asta nu m-a împiedicat pe mine sã exist, un rezultat al relaþiei lor sexuale, al copulãrii care s-ar fi  putut produce ziua sau noaptea, care nu mai conteazã cã s-a produs fãrã atracþie fizicã sau sentimentalã, ci poate doar din dorinþa comunã de a avea un copil, pentru cã în lumea oamenilor o familie fãrã copii este o familie neîmplinitã. Sau poate cã m-au conceput din dorinþa egoistã de a avea pe cineva care sã îi îngrijeascã atunci când vor fi bãtrâni, cineva pentru ale cãrui servicii nu vor trebui sã plãteascã, deºi este fapt dovedit cã în general calitatea serviciilor bazate pe relaþia sanguinã este mult îmbunãtãþitã de existenþa unei motivaþii financiare.

 

2. Înþepenit in casa pãrinþilor mei, ostatec în casa copilãriei mele

ªi iatã-mã aici, în aceastã clipã care s-a ºi evaporat în aburul uitãrii de îndatã ce am menþionat-o, în cãdere liberã în cascada mutã a timpului care ne menþine într-o stare de permanent consum, de incertitudine devoratoare, parcã vrând sã scape prea repede de noi, eu, fiul lor, imobilizat în casa lor, care este ºi casa copilãriei mele, incapabil sã gãsesc ieºirea din labirintul complicat, lipsit de sens, al existenþelor lor încurcate ca un ghem de aþã tras afarã de pe mosor de o mânã neîndemânatecã, ºi totuºi atotputernicã. Pãrinþii mei sunt amândoi bãtrâni, foarte bãtrâni, ºi pentru ei bucuria vieþii s‑a transmutat în groaza vieþii. Nesiguranþa cã mâine vor putea rãmâne erecþi, capabili sã facã umbrã pãmântului. În anumite þãri din Africa, oamenii la vârsta lor au pierdut deja ºirul anilor, au uitat care le e vârsta, iar rudele ºi cunoscuþii lor au uitat ºi ei. Iar când vine vremea recensãmântului, ºi inspectori de la guvern, cu cãmãºi albe, umede de transpiraþie, pãtate de praf, plictisiþi, obosiþi, tracasaþi, îi întreabã ce vârstã au, spun ºi ei, într-o doarã, “am patruzeci ºi cinci de ani,” ºi asta e ceea ce funcþionarii sfârºesc prin a pune pe hârtie, ºi din cauza asta demografi veniþi din multe pãrþi ale lumii descoperã toþi cã Africa este un continent tânãr. Sã te faci doctor, îmi spune tata în timp ce despãtureºte ziarul în care nu vei gãsi nici o frazã care sã descrie o bucatã cât de micã de realitate, nealteratã de minciunã sau fals. Sã iei o fatã cu bani, se bagã mama, cã noi am fost pârliþi, dupã care se uitã cu ochi acuzatori la tata, care nu a fost bun de fãcut bani, nu a fost bun la oameni, nu a fost bun ca bãrbat, ºi în general nu prea a fost bun de nimic. În zece minute se vor certa pentru cã tatei i se face o foame de lup dupã doza zilnicã de insulinã pe care ºi‑o injecteazã sub pielea de la burtã, iar mama s-a puturoºit, nu mai vrea sã facã nimic pentru familie.

„Un ou n-ai fost in stare sã îþi faci toatã viaþa, Miroane! Mã aºtepþi pe mine sã te hrãnesc ca pe un copil de þâþã. Alþi bãrbaþi se descurcã singuri, tu ai nevoie permanentã de ajutor. Ca un bebeluº. Poate cã m-am sãturat ºi eu, uite cã nu mai vreau sã intru în bucãtãrie în seara asta! Vreau sã mã relaxez. Sã mã gândesc numai la mine…”

„Dã-i dracului pe ãilalþi bãrbaþi,” contraargumenteazã tata, „mi-ai împuiat capul cu prostia asta. Nu o sã mã apuc acum, la bãtrâneþe, sã fac ce nu am fãcut când eram tânãr! Dacã þi‑e lene sã pui un ou în tigaie, mã culc flãmând.”

Eu visez în acest timp la tramvaiele roºii ºi albe ale Bucureºtiului, zgâlþâind din somn dimineaþa buimacã de varã cu scrâºnet ascuþit de metal cãlcând metal, cu pietrele pavajului marilor bulevarde rotunjite ºi lucioase, rãsunând ca niºte instrumente de percuþie sofisticate când sunt cãlcate de cauciucurile moi ale maºinilor, cu standurile de covrigi calzi înºiraþi pe sfoarã, pe lângã care oamenii trec în vitezã, ignorând mirosul de pâine caldã, ca fãcutã de bunica în vatra de lângã bucãtãrie, cu parcuri verzi pãtate de un soare galben viu, în care oameni tineri stau pe bãnci ºi se sãrutã. Visez sa fiu oriunde altundeva decât în casa pãrinþilor mei.

 

3. Tata pune ochii pe Smaranda în condiþii pe care lumea nu le considerã morale

Mama nu l-a iertat niciodatã pe tata pentru cã i-a fãcut ochi dulci când fosta lui nevastã trãgea sã moarã, decimatã de cancerul care se încolãcise întâi la sân ºi apoi se târâse prin tot corpul, ca un ºarpe cãruia îi place sã trãiascã ascuns adânc sub piele de femeie. Ei i‑a pãsat întotdeauna de ce vorbeºte „lumea”, un termen pe care îl auzeam invocat în casa noastrã de câteva ori pe zi: Ia ºi tu o cãmaºã curatã pe tine, cã ne vorbeºte lumea! Nu mai umbla cu golanul lui Rouã, cã lumea vorbeºte rãu de ei. Tãceþi din gurã, nu mai vorbiþi aºa tare, cã ne aude lumea! Potrivit impresiei pe care mi‑o lãsau reacþiile mamei, apartamentul nostru liliputan nu era spoit cu var alb, ci cu o concocþie groasã formatã din milioane de buze anonime care ºoptesc sentinþe acuzatoare printre milioane de urechi ciulite în permanenþã, ca sã nu scape nici o referire la elemente de pe o listã numitã „lucruri care nu sunt pe placul lumii.”

Smaranda era sora medicalã care fusese desemnatã sã vinã, o datã pe zi, ca sã administreze injecþii cu morfinã muribundei. Era frumoasã Smaranda la vremea aia, deºi trecuse biniºor de prima tinereþe. Bãrbaþii încã întorceau capul dupã ea, cu instinctul vânãtorului care simte miros de pradã, aºa cã de ce sã îl acuze pe tata? „Nu ai avut mãcar rãbdare sã îþi duci femeia la groapã ºi sã o jeleºti un pic, sã porþi doliu, dupã datina veche. Ce zic eu, nu ai avut rãbdare sã moarã. Femeia ta zãcea în pat, gata sã se stingã dintr-o clipã în alta, ºi tu te holbai la fundul meu. Ptiu, toþi bãrbaþii sunteþi la fel, niºte pãcãtoºi… Vã gândiþi numai la aia, doamne iartã-mã!” îºi  încheia mama pledoaria ºi dãdea din mânã scârbitã. Smaranda se referea la presiunile sexuale pe care le pun bãrbaþii pe femei, mânaþi de dorinþa de sex acerbã, oarbã, grea, care le ia gândirea, le înmoaie judecata, îi face robii instinctului. Bãrbaþii sunt uneltele planului divin care a propus popularea rapidã, masivã, agresivã a unei planete minuscule învârtindu-se în jurul unei stele pitice ºi ea, cu niºte fiinþe bipede, vulnerabile, perfide ºi lacome. Dar ea nu putea sã intre în dezbateri filozofice, nu era în firea ei, ºi spunea „aia” când se referea la obiectul carnal al dragostei animale, neînfrânate, deºi ºi eu ºi tata înþelegeam despre ce vorbea, încã tata cu mintea mai plinã de detalii grafice pe care eu nu le puteam avea la vârsta aia, pentru cã eram încã virgin si vãzusem vulve de femei numai într-o revistã pornograficã veche, ferfeniþitã de prea multã folosire ºi dosire pe sub paturi, în colþuri umbrite de camere, unde nu putea fi descoperitã uºor. Mama era o fãpturã ruºinoasã, pe care am auzit-o rostind doar un cuvânt din categoria celor considerate impure: cãcat. Când tata era bolnav la pat, trãgând sã moarã de la o infecþie gravã la prostatã, incapabil sã se ducã la baie fãrã asistenþã, s-a scãpat pe el, a defecat între cearºafuri, ºi atunci am auzit-o certându-l: „Uitã-te la tine: om bãtrân ºi te cãcaºi pe tine! Ce mã fac eu cu tine în halul acesta. Miroane?” ºi tonul din vocea ei vroia sã spunã “dacã nu mori acum, cum mã descurc eu cu tine, de-acum încolo?”, deºi nu am auzit-o niciodatã punând gândul ãsta într-o frazã explicitã.

De fiecare datã când îi reproºeazã bãrbatului ei cã nu s-a putut abþine ºi a început sã o curteze când femeia lui nu se rãcise bine în groapã, fãcând-o ºi pe ea pãrtaºã la pãcatul lui, Smaranda pune o mascã duºmãnoasã pe faþã, ochii i se oþelesc, pomeþii obrajilor îi cad, pielea i se face cenuºie. Tata nu suportã mutra asta, reproºurile ei aspre, fãrã perdea, el crede cã n‑a fãcut nimic rãu ºi rãbufneºte rãstit într-o admisie pripitã: „Ce vrei acum, eu nu puteam sã stau fãrã femeie!” Dar asta nu face decât sã toarne gaz pe foc, supãrarea Smarandei þine, se adânceºte, iar tata, exasperat ºi aþâþat de duºmãnia de pe faþa mamei, îi zice cu nãduf: „Ce, iar þi-a cãzut nasul?”

În ziua când s-au întâlnit prima oarã, în camera soþiei muribunde a tatãlui meu, Smaranda locuia împreunã cu sora ºi cumnatul ei, în casa lor din ªalba Micã, pe strada Alângãi, la numãrul 15. Eu nu am înþeles niciodatã ce putea sã însemne o „alângã.” Dacã reprezenta un lucru sau dacã era numele cuiva sau denumirea unui loc geografic, oricum îmi suna oribil în urechi. Probabil cã asta au simþit ºi edilii oraºului, pentru cã la un moment dat plãcuþa strãzii a fost schimbatã ºi strada redenumitã „Strada Trandafirilor”, asta în ciuda faptului cã nu era nici un trandafir, oamenii preferând sã punã crini sau lalele sau nimic. Dar ani de zile dupã  schimbare oamenii continuau sã foloseascã denumirea Alânga când se refereau la stradã, ºi ãsta era un alt semn cã oamenilor nu le place schimbarea. Poate pentru cã au destulã schimbare în vieþile lor care curg la vale, ca într-o cãdere de apã rapidã, învolburatã, zbuciumatã fãrã rost în valuri mici dar tãioase, înspumate pe la margini. Când mama l-a întâlnit pe tata în condiþii pe care ea le-a definit mai târziu ca imorale, sorã-sa ºi cumnatu-sãu se cam sãturaserã de ea. Smaranda locuise la ei aproape zece ani, era fatã bãtrânã la cei treizeci ºi trei de ani ai ei, în ciuda faptului cã avusese cârduri de peþitori, pe care îi refuzase unul câte unul, pe fel de fel de motive. Iar când ocazia s-a ivit în persoana unui inginer tomnatec, apropiind cincizeci de ani, cu femeia lui trãgând sã moarã, rãpusã la pas domol de cancer, au zorit-o sã nu piardã ºansa. „Da’ e bãtrân, nea Costache!“ se vãicãrise Smaranda lui cumnat-sãu, degeaba, pentru cã nea Costache era hotãrât sã nu piardã ºansa din mâini. „Și ce dacã e bãtrân, Smarando, asta e chiar mai bine, înseamnã cã e fire stabilã, nu îi mai umblã mintea dupã fuste. E om aºezat de-acum, vrea o casã a lui, de care n-a avut noroc. ªi inginer pe deasupra, om cu carte…” Smaranda nu era uºor de convins: “Ce aºezat, nea Costache? Dacã l-ai vedea ce ochi dulci îmi face când mã duc sã îi fac injecþii nevesti-sii care zace în pat, piele pe schelet, te-apucã scârba!”

Când Smaranda a continuat-o pe ai, plângându-se ba cã inginerul e muieratic, ba cã e neserios, ºi gras pe deasupra, nea Costache i-a dat un ultimatum, nu direct, ci prin gura nevestei. Adicã sorã-sa a luat-o deoparte ºi i-a zis: „Mã Smarando, Costache acesta e pornit rãu de tot! Eu zic cã trebuie sã te þii de ingineru’ ãsta acum cât ai ocazia, cã nebunu’ ãsta al meu nu te mai suportã, te vrea afarã din casã. Și îmi face ºi mie viaþa un coºmar”.

Cred cã în final mama l-a dispreþuit pe tata nu pentru lipsa lui de principii morale, ci pentru cã a fost unealta sorþii, mijlocul care a permis dislocarea ei din spaþiul aparent confortabil al unei familii pe care o simþea ca fiind a ei, deºi nu era. Casa surorii ei ºi a cumnatului, unde putea sã îl îngrijeascã pe Lãbuº, câinele gospodãriei cu ochii plini de puroi, de la o infecþie cu praf, care pãrea sã nu se mai termine, în timp ce nea Costache îl lovea cu bocancul greu drept in pântec, înjurându-l, „Marº de-aci, javrã ordinarã, o sã ne umpli de pureci!”, dupã care câinele pleca fãrã sã mai schelãlãie, parcã acceptându-ºi fãrã luptã locul mizerabil în lumea oamenilor.

 

4. O picturã cubistã a unei femei, Smaranda

Femeia aceasta, Smaranda, are multe feþe, care se reveleazã in funcþie de unghiul din care priveºti ºi de subiectul care o priveºte. Oamenii sunt ca vinurile pãstrate în pivniþã: unele dintre ele sunt dulci, zemoase, altele sunt acre ºi iuþi la limbã, unele sunt tari, altele sunt slabe. Și pentru cã Smaranda face parte din stupul  gigantic numit omenire, viermuind de bipede întreprinzãtoare, cu un cap disproporþionat de mare faþã de trup, care sunt preocupate  constant sã facã ceva, sã dãrâme totul numai ca sã o ia mereu de la capãt, ºi sã re‑construiascã, sunt îngrozite sã se opreascã pentru a privi cerul ºi stelele, alegând sã fie într-o continuã miºcare, mânate de spaima nemiºcãrii eterne, ea existã numai în mãsura în care ceilalþi se uitã la ea ºi privirile ºi vorbele lor îi spun cã existã. Dacã nimeni pe planeta asta nu i-ar fi spus mamei vreun cuvânt, vreodatã, probabil cã ea ar fi crezut cã e o salcie la marginea lacului, o salcie de un fel aparte, umblãtoare, vorbitoare, cu mâini ºi cu picioare crescute precum crengile dintr-un trunchi comun, sau poate ar fi crezut cã e palã de vânt, care ia forma unei maimuþe energice, vii, dar în final tot plãmãdealã de vânt e. Dar din momentul în care s-a nãscut, oamenii din jurul ei, familia, societatea, au avut grijã sã îi spunã cum e, cum trebuie sã fie, cum trebuie sã nu fie. Și aºa Smaranda a aflat ºi ºtie cã e o creaturã micã, gingaºã, un caracter flexibil ºi generos, o persoanã mofturoasã, cu schimbãri dese de dispoziþie, care nu se poate hotãrî la nimic, cãreia îi pute totul în jur, o femeie mignon, cu trãsãturi delicate, fine, o persoanã inteligentã, cu o judecatã echilibratã, o femeie pudicã, cu fricã de Dumnezeu, o creaturã cu douã feþe, ºireatã, cu ºtiinþa vieþii, pe care o þine ascunsã bine în spatele unei figuri de mironosiþã, cu nasul mic ºi faþa de stea de cinema, fundul cam mare ºi picioarele scurte, o soþie ataºatã, caldã, dedicatã soþului ei ºi familiei, o sorã bunã, o persoanã care e tentatã sã creadã tot ce îi spui ºi pe care toþi pot sã o ducã de nas cum vor, o femeie cãreia nu i-a prea pãsat de simþãmintele celorlalþi, incluzând sora ei mai mare, prea preocupatã sã îºi vadã de propriul interes, un caracter puternic, de oþel, care nu se îndoaie uºor, o persoanã cu principii de fier, o persoanã imaturã, o persoanã mergând la bisericã dar în general fãrã tragere de inimã sã þinã toate posturile ca în calendarul bisericesc, o femeie care e gata oricând de confruntare, cu faþa urâþitã de priviri duºmãnoase, o fiinþã umanã nutrind compasiune adâncã pentru semenii ei mai puþin norocoºi, o soþie lamentabilã, o mamã rea, o mamã bunã…

 

5. Tata moare în patul în care am fost conceput

Ca toþi ceilalþi care cãlãtorim prin viaþã fãrã asigurare împotriva morþii ºi cu speranþa unui drum uºor, fãrã incidente, mama a încercat cu o precauþie optimistã sã memoreze pãrerile celorlalþi despre ea ºi sã le aplice corecþii oferite de propriile ei pãreri despre sine. Rezultatul acestei activitãþi este construcþia încrederii sau îndoielii de sine, una dintre puþinele activitãþi care dau sens trecerii noastre pasagere prin nesfârºitul cosmic, iar în cazul Smarandei rezultatul a fost o personalitate cu douã feþe, una lãuntricã, una expusã. Privitã dinafarã de ochi strãini, mama apãrea moale ca un pumn de fãinã, în timp ce pe dinãuntru noi ºtiam cã era tare ca o barã de oþel. Cu noi, cu tata ºi cu mine, se întâmpla ceva apropiat de metamorfoza unei larve de fluture: personalitatea ei lãuntricã ieºea afarã ca o cârtiþã sãtulã de întuneric, rezultatul fiind o confruntare aproape permanentã cu tata pe lucruri de nimic, stofa ieftinã, peticitã peste tot, din care e croitã viaþa oricãrei familii. Tata trebuie sã fi resimþit din greu muntele înalt din faþa lui pe care nu era capabil sã îl urce, pentru cã de câte ori se certau - ºi asta se întâmpla destul de des -, încheia întotdeauna cu acelaºi reproº rostit nervos: „Eºti o femeie cu care e imposibil de trãit!” ªi totuºi a trãit cu ea. Ani mulþi, unii dintre ei buni. ªi in final a murit cu ea lângã el, în aceeaºi camerã în care se chinuise douã luni, îngrijit de ea, hrãnit de ea, pe jumãtate paralizat. A murit când eu citeam în camera alãturatã o carte al cãrei titlu ori autor ori subiect ori culoarea coperþii nu mi le mai amintesc, pentru cã probabil creierul meu a îngropat într-adins în groapa adâncã a uitãrii orice amintiri care-i sunt neplãcute. Mama nu a þipat, nu s-a tras de pãr sau jeluit cu glas amarnic când l-a vãzut pe tata dându-ºi sufletul, doar a intrat in camera mea, fãrã sã batã, ca sã îmi aducã vestea. „Tatãl tãu a murit,” mi-a zis simplu, fãrã tremur în glas, cu firescul cu care mi-ar fi spus „Tatãl tãu a venit de la lucru, spalã-te pe mâini ºi vino în bucãtãrie, sã mâncãm”. Am fost îngrozit când mama mi-a spus sã o urmez în camera alãturatã, în care cadavrul zãcea întins pe pat, într-o poziþie nefireascã prin imobilitatea absolutã. Acelaºi pat în care dormisem de atâtea ori înainte somnul dulce al dupã-amiezii, acelaºi pat în care mã masturbasem când ai mei erau plecaþi în oraº, la cumpãrãturi mai lungi din care rareori veneau cu altceva decât douã plase de mâncare. Acelaºi pat în care mã concepuserã, cu cincisprezece ani în urmã, dupã o partidã de sex în care tata avusese cu siguranþã orgasm, ºi mama mai mult ca sigur nu. Eram înfricoºat pentru cã nu mai vãzusem un om mort înainte, ºi se întâmpla acum chiar în apartamentul nostru minuscul, ºi era tatãl meu. Tatãl meu mort? Tata care striga la mine cu voce panicardã sã fug sã deschid televizorul la ºapte fãrã cinci minute in fiecare searã, ca sã nu pierdem telejurnalul? Când am gãsit puterea sã mã uit la el, nici mãcar nu pãrea mort, era doar extrem de palid. O faþã de cearã. Ochii îi erau închiºi, dar gura i se cãscase larg, dându-i înfãþiºare de strigoi, contorsionatã în copia unui râs straniu, un singur cadru din filmul unui hohot la al cãrui sfârºit nimeni nu mai apucase sã fie martor. În ciuda transformãrilor rapide aduse de rigor mortis, tata pãrea cã doarme un somn adânc, ºi singurul lucru care lipsea era sunetul ca un grohãit al sforãiturilor puternice, neîncetate, pe care le auzeam în fiecare noapte dinspre camera lor, distinct, prin peretele despãrþitor. Subiect în ciclul negãrii iniþiale, mã pomenisem întrebându-mã în gând de ce mama nu încearcã sã îl zgâlþâie puternic, sã strige la el, sã îl pãlmuiascã peste obraz ca sã îl trezeascã din coºmarul adânc în care pãrea cufundat. Și apoi era lumina soarelui care intra voioasã prin fereastra întredeschisã, care lãsa sã pãtrundã în camerã boarea cãlduþã a începutului de varã, vara copilã împrãºtiind muzica simplã a unei planete care pãrea prinsã într-o forfotealã continuã, un corp ceresc plin de viaþã unde nu puteai concepe cã în fiecare secundã mor sute de mii de oameni, ca sã facã loc altor sute de mii sã se nascã. Câtã risipã de material organic! Câtã risipã de visuri ºi de gânduri neterminate!

Nu am vãzut-o pe Smaranda vãrsând o singurã lacrimã la înmormântarea tatãlui meu. Nici mie nu mi-a venit sã plâng. Nu am vãzut pe nimeni plângând în jur. Eu nu am simþit magnetismul figurii tatãlui când era în viaþã, ºi poate pentru cã el era primul care detesta transformãrile aduse de bãtrâneþe. Pe peretele camerei pãrinþilor era agãþatã o ramã cu o fotografie veche, alb negru, cu ambele culori dând de‑acum în nuanþe de cenuºiu, care îl arãta pe tata la nici treizeci de ani (nici el nu îºi mai amintea vârsta când fãcuse poza.) De multe ori se uita la fotografia aia veche, din care privea arogant un tânãr cu ten închis, probabil mãsliniu, ochi scociorâtori ºi o mustaþã subþire, bine îngrijitã, ºi zicea plin de nostalgie: „Priveºte ce bãrbat frumos eram la tinereþe! Ce înseamnã bãtrâneþea asta! Face din om ne‑om…” Doar atât spunea. Atât putea fi tot ce îmi spunea într‑o zi. Tata nu m‑a luat niciodatã sã batem mingea afarã, sau sã înotãm împreunã, sau sã cãlãrim bicicletele fãrã vreo direcþie clarã într‑o dupã-amiazã leneºã de august, dar mã lua cu el de multe ori prin centrul oraºului, pe Strada Unirii, unde oamenii nu veneau cu treabã, veneau doar sã se plimbe, sã se uite unii la alþii, sã se salute ºi sã vorbeascã între ei, dacã se cunoºteau. Mergeam tãcuþi eu ºi tata, unul lângã altul, de la un capãt al strãzii la altul, ºi înapoi. Repetam turul ãsta de câteva ori înainte de a ne întoarce acasã. Când întâlnea vreun cunoscut, mã prezenta cu mândrie: „Ãsta e fiu‑meu. E premiant la Liceul Nicolae Bãlcescu. A câºtigat menþiune la olimpiada naþionalã de matematicã.” ªi­‑atât. Tata nu mi‑a spus niciodatã cã mã iubea, deºi sunt convins cã eram tot timpul în gândurile ºi în inima lui. Numai cã termeni legaþi de iubire, derivaþi din ea, nu existau în vocabularul lui. Nimeni în familia noastrã nu îi folosea, iar eu nici atât. Eram prea tânãr ca sã definesc simþãminte, sã mã bucur de ele, sau sã le resimt. Ceea ce simþeam pentru el la vârsta aia era mai mult afecþiunea naturalã pe care o resimte orice fiu pentru pãrintele sãu, magnetismul sângelui lui pe care îl purtam în mine. O afecþiune care nu s-a transformat niciodatã în timpul cât el a fost o prezenþã vie pentru mine în dragoste definitivã, necondiþionatã, incasabilã. Eram mai degrabã obiºnuit cu el fiind mereu acolo, fiind pentru mine, o prezenþã constantã în viaþa mea, bãrbatul pe care îl vãzusem de cele mai multe ori în scurta mea existenþã de pânã atunci, dar cu care nu reuºisem sã comunic mai mult decât cu Minodor, bunul meu prieten de joacã. Mi-era ruºine cu el pentru cã era bãtrân, ºi uneori nu gãsea cuvintele potrivite, ºi fãcea gafe exprimându-se, ºi alegea sã îºi expunã pãrerile despre lume ºi societate în faþa tuturor, deºi pãrerile lui mergeau contra curentului general de opinie, ºi de cele mai multe ori oamenii încetau sã îl asculte, râdeau de el, îl luau în tãrbacã, fãceau miºto de el, chiar îl insultau când li se pãrea cã bate câmpii argumentând cã America este o þarã de oameni agresivi cu violenþa in sânge, o adunãturã de oportuniºti, obsedaþi de putere ºi de bani, un imperiu mai influent decât Imperiul Roman, ºi din multe puncte de vedere mult mai periculos decât imperiul sovietic, pe care toþi îl urau ºi îl vroiau pierit de pe faþa pãmântului, ºters din istoria trecutã ºi viitoare. Oamenii mai tineri îl provocau la dueluri verbale numai ca sã sfârºeascã prin a-ºi bate joc de el, a face glume nesãrate pe seama „lu’ dom’ inginer care le ºtie el pe toate”, i se adresau cu „tataie” si fãceau referiri la bãrbãþia lui apusã. Apusã ca puterea ruºilor pe care îi iubeºti tu, tataie! Mã durea cã oamenii îl tratau cum îl tratau, ºi mã chinuia neputinþa de a face ceva, de a-i lua apãrarea, de a lupta pentru el, de a-i reda demnitatea.

La înmormântarea lui, am simþit cã era de datoria mea sã plâng, ºi m-am sforþat sã plâng, reuºind numai atunci când mi-am vãzut colegii de ºcoalã sosind într-un grup disciplinat, tãcut. Doar cã plânsul ãla nu era izvorât din pãrerea de rãu cã tata murise. Pãrerea de râu era pentru mine, jeleam timpul greu prin care ºi eu ºi mama trebuia sã trecem, vroiam ca ºi colegii mei sã vadã cât e de greu sã fii în situaþia mea ºi cât de brav trebuia sã fiu ca sã fac faþã ca un bãrbat clipelor ãlora devastatoare, în timp ce ei, cu pãrinþii lor tineri, puternici, influenþi, erau protejaþi.

A doua zi dupã înmormântare, mama m-a rugat sã o ajut sã punã într-un sac toate hainele tatei. „Astea merg la oamenii sãraci,” mi-a spus simplu, dar cu determinare, ºi eu doar am dat din cap a aprobare, fãrã sã am habar cine erau sau cum arãtau acei „oameni sãraci” la care se referise. Singurii oameni sãraci de care auzisem erau prãpãdiþii de pe strãzile metropolelor americane, victime ale societãþii de consum, bazatã pe exploatarea omului de cãtre om ºi pe lãcomia capitaliºtilor rapace. Mi-a plãcut una dintre hainele tatei, pentru cã aducea cu unul din sacourile purtate de detectivul Mannix din serialul de televiziune pe care îl urmãream cu pasiune, ºi am întrebat-o „Pot sã o pãstrez pe asta?” la care ea mi-a tãiat-o scurt: „Tu nu o sã porþi haine de la oameni morþi.” În clipa aia am realizat cã tata va rãmâne întotdeauna în memoria mea un om mort, ºi cã lucrul de care îmi voi aminti mereu va fi pielea palidã, ca de cearã, gura larg deschisã, care arãta ca un instantaneu fotografic al unui hohot de râs sau de plâns cadaveric.

(Continuarea în numãrul viitor)

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey