•  Leria Boroº
•  Mihai Ghiþulescu


sus

Leria Boroº

 

Sacrificiu la noi, sacrificiu la ei

 

Cãrturatul sârb Vuk ªtefanovici Karagici a cules cu multã migalã o seamã de poeme epice ale poporului sãu. Într-o culegere ce reuneºte traduceri româneºti ale unora dintre aceste poeme (Cântece populare sârbeºti apãrutã la Editura Minerva în 1977) se aflã ºi povestea construirii cetãþii Scutari din Serbia. Asemãnarea cu legenda meºterului Manole este izbitoare, dar nu vreau sã discut aspecte ce þin de geneza ºi originile celor douã relatãri - cea româneascã ºi cea sârbeascã. De altfel, relatãri asemãnãtoare se mai gãsesc în Balcani (ºi nu numai), iar lucrarea Comentarii la Legenda Meºterului Manole a lui Mircea Eliade este edificatoare în acest sens.

Aspectele filologice legate de poemul sârbesc Zidirea cetãþii Scutari nu sunt þinta mea, cãci nu sunt filolog. În schimb, vreau sã dedic urmãtoarele rânduri câtorva idei legate de filosofia jertfei, prezentã atât în povestea meºterului Manole cât ºi în cea a ridicãrii cetãþii Scutari. Izbitor de asemãnãtoare, cele douã relatãri aduc în prim plan mai multe elemente ce ar putea fi abordate dintr-o perspectivã mitologicã, filologicã, istoricã, etnologicã etc, dar ele expun ºi o filosofie a jertfei fãrã de care este imposibilã construirea unui edificiu durabil. A construi o mãnãstire sau o cetate este oricum dificil, dar aici se discutã de o anume mãnãstire ºi de o anume cetate. Edificarea lor nu poate sã nu se loveascã de obstacole. Orice lucru mãreþ se realizeazã urmând o Cale a Crucii, iar mersul pe acest drum este îngreunat de obstacole, presãrat cu dificultãþi ºi dus la capãt doar cu preþul unei jertfe. Nu e vorba aici de pesimism ori de fatalism, ci de o filosofie bazatã pe metoda observaþiei: omul a observat cã drumul sãu prin labirintul vieþii implicã sacrificii pe post de mijlocitori ai idealului sãu. Apare întrebarea însã de ce acest drum, mai ales atunci când implicã ºi creaþie, este greu fiindcã aºa e firesc sã fie sau este greu fiindcã omul nu crede cã poate fi uºor. Cu alte cuvinte, cum ar întreba psiho-sociologii: care este locul controlului, intern sau extern? Dificultãþile ºi nevoia de sacrificiu sunt rezultatul gândirii omului sau sunt ceva natural, extern, care nu þine de ceea ce omul gândeºte? Sau poate ambele variante… Cred cã un rãspuns poate fi conturat punând în continuare câteva întrebãri în plus! Încearcã omul sã îl imite pe Dumnezeu, prin creaþie? Îi oferã omul lui Dumnezeu un sacrificiu pentru a-l ierta cã a îndrãznit sã creeze? Este pur ºi simplu datoria omului sã aducã o jertfã pentru cã el nu este Dumnezeu ºi este în natura lucrurilor sã sacrifice ceva preþios pentru a crea ceva durabil? Ceea ce am vrut sã subliniez prin aceste întrebãri este o anumitã filosofie a sacrificiului þesutã în jurul actelor mãreþe de creaþie. Oamenii au o anumitã percepþie despre relaþia lor cu divinitatea ºi despre ceea ce le este îngãduit lor ca fiinþe umane. Psihologii ar spune cã e vorba de aºteptãri. Dacã nu te aºtepþi de la tine sã creezi ceva mãreþ probabil cã nu vei reuºi niciodatã sã creezi ceva mãreþ. Dacã totuºi te zbaþi sã creezi ceva mãreþ începi sã crezi cã ai sãvârºit o impietate. Din nou, psihologii ar numi asta teama de succes. Oamenii au realmente aceastã teamã, rãdãcinile acestei metehne putând fi gãsite printr-o sondare a tiparelor psihologice pe care le prezintã persoana în cauzã.

Problema acestei filosofii a sacrificiului este cã ea izvorãºte într-o anumitã mãsurã dintr-o - dar ºi perpetueazã o - concepþie despre limitele fiinþei umane ºi despre umilinþa de care ea trebuie sã dea dovadã. Cei mai mulþi oameni considerã cã doar Dumnezeu creeazã din nimic ºi cã omul poate crea doar din ceea ce i-a pus Dumnezeu la dispoziþie. Omul creeazã din ceva ce n-ar fi existat dacã Dumnezeu nu ar fi creat întâi. Mai mult, omul crede cã s-ar produce un dezechilibru dacã el ar crea ca ºi cum materia i-ar aparþine. Evident cã aceastã filosofie, în aceastã formã, este caracteristicã oamenilor care au trãit cu mult înaintea noastrã. Astãzi, oamenii cred cã se pot substitui lui Dumnezeu, cã pot face orice cu natura, cã Dumnezeu nici nu existã… cã se justificã sacrificarea câtorva oameni pentru a salva (aparent) mai mulþi oameni. Am ajuns cumva tot la filosofia sacrificiului, care sunã destul de utilitarist, mai ales în zilele noastre. Filosofia de azi se deosebeºte totuºi întrucâtva de cea din trecut, fiindcã astãzi omul este vizibil mai puþin prin intermediul edificiilor fascinante ºi mai mult prin intermediul tehnologiei, care îmbie la poezie într-o atât de micã mãsurã!

Comentarii cititori
sus

Mihai Ghiþulescu

 

Gosha & Max
sau
Despre bãrbaþii de lângã

 

Eram mic de tot când m-am gândit, pentru prima datã, cum am putut ºi eu, la problema raporturilor dintre un el ºi o ea care formeazã un cuplu. Iatã cum! Printre neamurile ºi prietenii alor mei existau câteva familii receptate strict prin prisma jumãtãþii lor feminine. Adicã prin conceptul de „tanti”. Evident, erau ºi (mult mai) multe altele definite prin „nenea”, dar nu astea m-au interesat pe mine. Se întâmpla adesea ca tanti sã-ºi ia maºinã, chiar dacã numai nenea avea permis, ca tanti sã aibã o grãdinã frumoasã, chiar dacã maestrul grãdinar era nenea etc… Noi mergeam mereu la tanti, chiar ºi când era ziua lui nenea. Când un astfel de nene a venit singur în vizitã, chiar dacã mi-a adus o maºinuþã foarte tare, universul meu a fost tulburat rãu. Un pic mai târziu, am auzit spunându-se despre el: „Prea e prost, prea moare-n curu’ ei!”. Azi pot da scris cã omul ãla, viu încã, n-a fost niciodatã prost, dar ce mai conteazã?

În adolescenþã am avut norocul sã ajung - pentru scurtã vreme, e adevãrat - în apropierea unor cupluri în care doamna, de data asta, era ditamai vedeta, iar domnul era perceput, de lumea largã, pripitã ºi rea, mai degrabã ca un baston decât ca un soþ. Ba chiar unul dintre ei se procopsise, prin masculinizarea pseudonimului soþiei, cu o poreclã scârbos-ridicolã. Am putut sã-mi dau repede seama cã el nu trãia chiar de florile mãrului pe lângã cucoanã, dar, când am întrãznit sã întreb „Ce se face asta dacã-l pierde pe bãrba-su?”, o altã celebrã ºi distinsã doamnã mi-a rãspuns: „Eh, îºi gãseºte alt fraier!”. O fi!

În sfârºit, de câteva luni încoace mã gândesc din nou la bãrbaþii care trãiesc, cel puþin aparent, în umbra unei femei. Acum, totul a început de pe Facebook, unde îmi picã adesea sub ochi varii poze cu Regina Elisabeta a II-a. Din când în când, prin ele mai apare ºi figura mereu zâmbitoare a Prinþului Philip, Ducele de Edinburgh, soþul Reginei va sã zicã. Aveam mai de mult oarece simpatie pentru personaj, simpatie care a crescut în ultima vreme, vãzându-l cum îºi duce pânã la capãt misia de „consort”. Cred cã nu e deloc uºor. Nu cã ar fi (mai) uºor sã fii „consoartã”, dar nu ºtiu, nu pot ºi deci nici nu vreau sã vorbesc eu despre asta.

Aº vrea sã filosofez, dar nu prea mi-e la îndemânã ºi nici nu vreau sã mã leg de vieþile oamenilor, aºa cã mã folosesc de poveºti din filme. În primul rând, trebuie sã notez douã biografii: Iris (SUA, 2001, regia Richard Eire) ºi The Iron Lady (SUA, 2011, regia Phyillida Lloyd), în care „versatilul” (zice IMDB-ul) Jim Broadbent îi întruchipeazã pe John Bayley, soþul lui Iris Murdoch (Judi Dench), ºi Denis Thatcher, soþul „Doamnei de Fier” (Meryl Streep). Sunt douã exemple de dãruire pânã la autodistrugere, în care dragostea trebuie sã fi fost determinantã, dar nici întâmplarea/istoria nu trebuie ignoratã.

Dar poveºtile mele preferate sunt altele, mai vechi. Le spun în ordinea în care le-am aflat. Mai întâi, Moscova nu crede în lacrimi (URSS, 1980, regia Vladimir Menshov). Katia (Vera Alentova) a urcat de la statutul de tânãrã muncitoare sositã din provincie la cel de director de fabricã ºi, în acelaºi timp, a crescut singurã un copil. Propagandã e destulã, dar poate fi ignoratã. Ajunsã în floarea vârstei ºi a carierei, Katia noastrã îl întâlneºte, în tren, la ceas de searã, pe Gosha (Alexei Batalov), sculer matriþer, meseriaº cu mâini de aur. E divorþat - a avut o soþie bunã, care ºi-a gãsit un alt bãrbat - ºi recunoaºte cã-i place sã bea, „dar niciodatã la muncã sau pe stomacul gol”. Gosha e un tip spectaculos: o suceºte din vorbe pe Katia, o duce cu taxi-ul, a doua zi o aºteaptã în faþa blocului ºi se instaleazã cu maximã dezinvolturã în viaþa ei. ªtie clar ce vrea, dar recunoaºte cã „sã te cãsãtoreºti cu cineva dupã doar 2 zile e un act necugetat” ºi cã „e mai bine sã aºteptãm o sãptãmânã”. Marea problemã e cã - nu prea în ton cu spiritul epocii ºi al locului, ar trebui sã deducem - el crede cã dacã „femeia are un salariu mai mare sau are o poziþie superioarã, mariajul nu merge”. În plus, o avertizeazã pe Katia cã dacã va ridica vreodatã tonul la el, nu-l va mai vedea niciodatã. Cu toate astea, nu are nicio reþinere sã-ºi lege ºorþul la brâu ºi sã se apuce de gãtit, cât ea se odihneºte. Atunci când aflã cã are de-a face cu o directoare, se face nevãzut ºi se pune pe bãut. E convins, în cele din urmã, sã se întoarcã. Îmi place sã cred cã dragostea l-a fãcut sã-ºi calce pe principii, deºi filmul pare sã vrea sã inducã mai degrabã ideea vindecãrii lui de gândirea „retrogradã”.

Cu treizeci de ani mai devreme apãruse Sunset Blvd. (SUA, 1950, regia Billy Wilder), povestea unei foste vedete de film mut, Norma Desmond (Gloria Swanson), acum retrasã ºi plãnuind, nerealist, o (re)lansare în filmul vorbit. Pânã la apariþia lui Joe (William Holden), tânãrul scenarist pentru care dezvoltã o obsesie, în viaþa Normei exista un singur personaj: Max (Erich von Stroheim), ºofer, valet, bucãtar, om bun la toate, care îi suportã, fãrã crâcnire, toate mofturile. Joe îl simte ca pe un „pachet de nervi” ºi spectatorul poate bãnui de la început cã e ceva în „neregulã” cu omul ãsta, pe cât de supus, pe atât de sigur pe sine. Spre final, aflãm cã rolul pe care ºi-l asumase nu era sã îi serveascã stelei apuse doar masa, ci, mai ales, sã o alimenteze cu iluzii. O spune chiar el direct: „Asta e slujba mea, ºi e de multã vreme… Am descoperit-o când avea 16 ani. Am fãcut-o vedetã ºi nu pot permite sã fie distrusã… I-am regizat toate filmele de început”. Iar când Joe dã sã-l compãtimeascã pentru transformarea în servitor, Max adaugã apãsat: „Eu am cerut asta, oricât ar pãrea de umilitor. Aº fi putut sã-mi continuu cariera, dar, dupã ce m-a pãrãsit, totul mi s-a pãrut insuportabil… Am fost primul ei soþ”. ªi o va þine învãluitã în iluzii pânã la sfârºit.

Am trãit multã vreme cu impresia cã Gosha ºi Max sunt complet diferiþi, cã sunt de fapt douã extreme: unul cãpos pânã la Dumnezeu, bazându-se doar pe faptul cã e „un tip drãguþ”, celãlalt, ditamai regizorul la Hollywood, dispus imediat sã se umileascã public. Acum mã gândesc cã asemãnãrile sunt mai importante decât deosebirile: amândoi îºi calcã pe mândrie, pânã la urmã, ºi din acelaºi motiv pe care nu-l mai numesc; amândoi renunþã, pe deplin conºtient, la dominaþia publicã, oricum discutabilã, în schimbul unei dominaþii domestice. Nu sunt nici proºti, nici prostiþi.

Ar fi chiar culmea sã trag vreo concluzie moralizatoare pe un subiect atât de complex, din douã poveºti rezumate, ºi alea din filme. Dar eu cred cã tot ce se poate întâmpla în artã, se poate întâmpla ºi în realitate. Dacã cineva a imaginat un lucru, cu siguranþã se va gãsi ºi cineva care sã-l facã. Pe lângã tipurile de mai sus, existã, cu siguranþã, multe altele Aº vrea doar atât: sã nu ne grãbim sã-i etichetãm în vreun fel, la grãmadã, pe „bãrbaþii de lângã”. Habar n-avem ce e în mintea lor. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey