•  Nicolae Coande - despre Gottfried Benn
•  Nicolae Coande - despre Wolf Lepenies
•  Toma Grigorie
•  Xenia Karo


sus

Nicolae Coande


Gottfried Benn – doliu nu poate fi


melancolie
Prin anii ‘80 ai secolului trecut, când am descoperit Panorama poeziei universale contemporane a lui A. E. Baconski, am fost lovit în plin de forþa poemelor lui Gottfried Benn. Aveam 20 de ani ºi mi s-a pãrut cã vocea sa era de departe printre cele mai puternice dintre zecile reunite într-o culegere care a fãcut epocã în România. Un stil aristocrat, în care materialul straniu al poemului era clãtinat în retorte rafinate, demne de un alchimist al verbului, versuri constelate de o enigmã ºi o stranietate care mã urmãresc ºi azi. Mi-a rãmas în minte o strofã din poemul Sinteza, cu versurile de final ca o loviturã de ciocan datã inimilor slabe înainte de a simþi cum poezia vine ca un cutremur, fãrã vreun semn, fãrã sã batã timid la uºã: „Creierul meu s-a întors din caverne,/ din ceruri, din vite, din mâzgã târzie./ Ceea ce i se mai acordã femeii,/ e o suavã, sumbrã onanie.“ Benn se simþea ºi era un solitar eºuat în fenotipul german, tânjind dupã lumina spiritualã a Franþei, un tip „marcat ºi strãin: tipul contrar“, aºa cum îºi face simþit chipul în versurile ce poartã semnul exclusului: „Porþi semnul de hilot pe faþã/ ºi pâine-þi dã vreo meserie,/ dar þi-e tabu externa viaþã,/ când pãstrãtor tu eºti, sortit, de Poezie.// Esenþa nimeni nu þi-o ºtie,/ vechi, noi, relaþii ocoleºti,/ te recunoºti în poezie,/ te dãruieºti ºi te jeleºti.// Iar întrebat ce faci ºi unde,/ ºi care e recolta ta,/ tu doar cu nu-uri poþi rãspunde,/ ºi-un ce secret doar sugera.“ (Porþi)

Gânditorul german Wolf Lepenies a fãcut o analizã a profilului intelectual ºi moral a acestui scriitor în care a vãzut un „poet ºi eseist incomparabil..., care îi smulgea literalmente limbii germane posibilitãþi de exprimare nemaiîntâlnite, aºa cum a fãcut-o Nietzsche înaintea lui.“ (Ce este un intelectual european?, Curtea Veche, 2012). A fost silit sã practice meserii, precum cele de medic ºi militar, pentru a se putea întreþine - el, care, potrivit lui Lepenies, dacã ar fi trãit în Franþa, ar fi devenit un mare om de litere. Portretul subtil pe care i-l face Lepenies este concentrat în acestã efigie subtilã a poetului care a râvnit ca nimeni altul sã creeze expresia: „... ceea ce îl caracterizeazã este un nihilism al fermitãþii, un mod de a gândi pe loc, capabil, totodatã, de o mare mobilitate interioarã.“ Ceea ce-i înrudeºte pe cei doi, crede gânditorul german, este ceea ce ambii vãd în artã: „ultima posibilitate a unei activitãþi metafizice în miezul nihilismului european.“ Însã, în vreme ce Dumnezeul lui Nietzsche e mort, Dumnezeul lui Benn este „forma care lasã speranþã ºi nihilismului.“ Ce se întâmplã însã atunci când nihilismul astfel înþeles al artistului întâlneºte nihilismul Reich-ului preconizat de naziºti? Vremurile erau tulburi în Germania ºi astfel îl vedem pe rafinatul Benn aderând dupã 1933 la ideologia nazistã, preamãrind un regim preocupat, chipurile, de elemente profunde ale artei ºi care se credea capabil de a crea „omul german interior“. Ceea ce l-a sedus, conchide Lepenies, „a fost imaginea unui stat care punea în scenã politica precum o operã de artã, totalã, care deposeda masele de orice gândire proprie, nãucindu-le prin serbãri...“ Gãsim la Benn, în chiar formularea sa, un „principiu al justificãrii lumii ca fenomen unicamente estetic.“ Frumos se mai amãgesc poeþii când ies din poezie, dar mai ales când rãmân!

Cu formula precisã a Ioanei Orleanu, Benn a „practicat o viaþã întreagã camuflajul. «Masca» îi era indispensabilã.“ ªi-a dat destul de repede seama cã nu se potrivea intenþiilor estetic-criminale ale nazismului („Ne simþim ca niºte artiºti“, afirma ritos Goebbels), însã cãderea în politic se produsese. Nu poþi, cum spunea cineva, sã treci prin noroi ºi sã-þi pãstrezi blana de herminã imaculatã. A devenit indezirabil miºcãrii hitleriste, dupã acel scurt preludiu amoros, iar în 1938 era dat afarã din Uniunea Scriitorilor Germani; acuzaþiile nu au întârziat sã aparã, mergând de la culpa de, ceea ce poate azi pãrea hilar, „expresionist”, pânã la foarte gravul: „evreu”. A fãcut cercetãri genealogice pentru a demonstra cã este „arian” - iatã unde l-a dus viaþa. Într-un ziar SS-ist era acuzat cã scrie „porcãrii contra naturii”. Estetizarea politicii, de care vorbea Walter Benjamin, un autor care a urmãrit atent fenomenul hitlerist (s-a sinucis, în Franþa, din spaima de a nu fi prins ca evreu) lua ºi astfel de forme aberante.

Dupã rãzboi nu a putut publica timp de câþiva ani: colaboraþionist, iatã acuza. De aceea, pentru conturarea portretului sãu veritabil, sunt binevenite paginile pe care i le dedicã Lepenies în cartea sa, în capitolul „Trãdarea cãrturarilor în Germania: o atât de blândã colaborare“, unde adjectivul „blând“ e catifeaua menitã sã indice slaba capacitate de rezistenþã, lipsa de caracter a intelighenþiei germane în perioada nazismului ºi a comunismului. Cine vrea sã înþeleagã totalitarismul european nu poate decât sã facã apel la istoria obscurã a obedienþei intelectualilor germani într-o þarã tãiatã, dupã 1945, în douã de Aliaþi. Simpla studiere a economiei nu ajunge.

Mai târziu, în apusul vieþii, Benn va primi ordine de merit ºi „cruci“, acceptate cu distanþa ironicã, dar ºi cu amãrãciunea, pe care le regãsim în astfel de notaþii: „Sã ajungi târziu, târziu la tine însuþi, târziu la glorie, la festivaluri.“ Ca altãdatã Nietzsche, Benn „îºi sfâºia el însuºi interiorul prin cuvinte” (W. Lepenies), iar poezia reprezenta pentru acest personaj faustic cu (autoportretul îi aparþine) interiorul unui conte ºi exteriorul unui paria, „un fenomen cu caracter primar în interiorul procesului biologic“.

Aºadar, nu este de mirare cã a aderat instinctiv, însã dupã o regulã a gândirii proprii, la o miºcare ce preamãrea cultul forþei ºi al cãrei apel la mituri, filtrate prin ºtiinþele epocii, proslãvea apariþia omului nou, arianul care va conduce lumea prin salturi nemiîntâlnite în istorie. În excelenta prefaþã, Ioana Orleanu surprinde caracterul ezitant al lui Benn, silit sã disimuleze pentru a nu intra în vizorul autoritãþilor, atât înainte, cât ºi dupã cãderea în dizgraþie: „În armatã pãrea atât de bine integrat, cã superiorii sãi, care aflau din întâmplare de existenþa unui poet Benn, nu puteau crede cã este una ºi aceeaºi persoanã cu doctorul Benn, pe care îl vedeau zi de zi.”

Benn, care îi rãspunsese ritos lui Heinrich Mann, refugiat în Franþa, pentru opoziþia din exil a acestuia la regimul nazist („Personal mã declar pentru noul stat, pentru cã aici poporul meu îºi fãureºte un drum”, afirma scrobit poetul), a fost silit sã intre în ceea ce s-a numit emigraþia internã, însã dupã prãbuºirea Reich-ului nu a pãrut sã se cãiascã de aventura din anii întunecaþi. Analiza lui Lepenies asupra vinovãþiei intelectualilor germani în timpul celui de-al Treilea Reich, dar ºi a comunismului din fosta DDR, îl include ºi pe acest inclasabil poet, incalificabil amãgit de forþa magmaticã a prusianismului militar reactivat de naziºti. Asta, probabil, ºi pentru cã natura sa reflexivã îl împingea sã creadã cã nu existã scãpare: cu toþii suntem prinºi într-o capcanã existenþialã, iar omul se aflã „periculos de aproape de marginea naturii.”

Dupã ce se aratã cucerit de retorica hitleristã, sfârºeºte prin a fi deprimat: actualmente locul meu nu este în aceastã þarã. O fi vorba de „Þara Schlaraffia”, clubul din Linz unde aderase Eichmann, locul unde evreii nu aveau ce cãuta? Prin extensie simpateticã, urmând expresia Marinei Þvetaeva, poeþii sunt, prin destin, evreii tuturor timpurilor. Aºadar - exclusul Benn.

Afirmaþia sa, „eul este un capriciu tardiv al naturii”, trebuie gânditã în strânsã relaþie cu o alta: eul poetic nu are istorie, credea el, în poezie acesta „genereazã viziuni fragmentate ºi instantanee semnificative pentru momentul prezent.” (W. Lepenies) Poeticul ar fi „un fenomen cu caracter primar în interiorul procesului biologic”, iar creativitatea are punctul de pornire în ceva neclar, enigmatic, care scapã analizei de tip istoricist, un fel de psihozã în care, ca ºi schizofrenul, intrã decis poetul: „ (...) prin aceastã crãpãturã vedem într-adevãr adânc în tot ce are existenþa mai misterios ºi mai nocturn. ”

Întâlnindu-se cu teoria creaþiei din estetica lui Liviu Rusu, poetul german credea cã „geniul este o anumitã formã de degenerare purã care declanºeazã creativitatea” - ºi cu toate astea ºi-a pus verbul sub flamuri naziste, printr-un paradox al spiritului care socoteºte normalul ca fiind abnormul. Aºadar, o fiinþã iraþionalã, aºa cum este inclusiv poetul care se hrãneºte intuitiv din straturile prelogice ale existenþei, cele care „adãpostesc dionisiacul ºi prin aceasta ºi puterea de creaþie.“ (Ioana Orleanu)

Iubirile sale nu sunt mai puþin ardente decât opera, iar femeile au jucat un rol, pe rând, providenþial ºi dramatic - „atâtea minciuni ai iubit,/ atâtea buze-ai cãutat.” Pe una dintre ele o iubea cu atât mai tare cu cât aceea îl prefera de departe pe altul, un negustor decavat, iar prãbuºirea sa este descrisã în termeni de un masochism perfect. Am amintit de amara strofã din Sinteza, dar putem întâlni în acest florilegiu strãlucitorul poem Multalbastra orã, cu versurile de un regret sfâºietor „Când te întreb, a altuia doar eºti,/ cum de-mi aduci întârziate roze mie?/ Spui: vise trec, bat orele-n fereºtri,/ ce-s toate astea: eu ºi lui ºi þie?”

Chiuretaj este o capodoperã a deznãdejdii, în plãcere, de a fi femeie, în expulzia, dorinþa ºi slãbirea vieþii care opreºte o viaþã, în tensiunea unei existenþe care se nãruie în cabinetul crimei medicale, acolo unde erosul se împleteºte cu agonia: „Trupul puternic, slab narcotic/ ªi puþin fu,/ Convulsioneaz-acum erotic:/doar tu, doar tu// Pereþii cad, scaune, masã,/ De sânge, de þesut sunt pline,/ În îmbulzeal-arzând setoasã/ Imensã scufundarea vine.”

La Benn putem sesiza cel mai bine acel efort de depersonalizare cerut de T.S. Eliot poetului modern, în efortul sãu de legitimare a vocii unice, care nu a rupt însã legãtura cu simþul tradiþiei: „Un lucru asupra cãruia trebuie insistat este cã poetul are datoria sã-ºi dezvolte sau sã dobândeascã conºtiinþa trecutului (…) Progresul unui artist este un perpetuu sacrificiu de sine, o continuã renunþare la propria personalitate” (Tradiþia ºi talentul personal, vol. Eseuri, Univers, 1974). Un fragment dintr-un poem al lui Benn este dovada puternicã a acestei conºtiinþe acute care se supune depersonalizãrii, pentru a deveni, cum cere poetul englez „un mediu mai bine elaborat”, apt pentru a combina sentimente ºi emoþii, nu neapãrat noi, pânã la o formulã, însã, nemaiîntâlnitã pânã atunci: „Tu ai a te-arãta doar în cuvinte/ care în forme clare-s aºezate,/ prea-omenescul au a ºi-l dezminte/ în suferinþe firile-nzestrate.// Sã te hrãneºti din carnea-þi vie –/ ºi-atent sã fii cã nimeni n-a aflat,/ nicicui povarã sã nu-i fie/ ce þi se-ntâmplã-atât de-ntunecat” (Moralã de artist). Acest spirit însetat de forme este poetul conºtient de felul în care poezia lucreazã prin oameni, îºi impune ritmurile ºi dezvãluie praguri atinse doar prin intuiþia care ne cãlãuzeºte dupã legi arhaice, lãsate neatinse de ulterioara dezvoltare a creierului uman: „ªi forma, ºi forma în miºcare,/ ºi cea ivitã, ºi de noi cea datã -,/ tu eºti ce-i drept doar lut pentru ulcioare,/ de dalta-þi însã trebuie sãpatã.// Tu însuþi n-o sã recoltezi,/ când va-ncolþi sãmânþa-mprãºtiatã,/ târziu, în cei ce n-ai sã-i vezi/ imaginea-þi demult e spulberatã.” (Forma)

Hans Magnus Enzensberger spunea într-un eseu al sãu (citez aproximativ) cã, împreunã cu gluma ºi zvonul, poezia împarte capacitatea de a fi universalã ºi amintea chiar de un vers al lui Benn aflat pe buzelor tuturor iubitorilor de poezie din întreaga lume: „Ca-n august singur niciodatã…” Poetul, mai spunea Enzensberger, este ºi cel care nu iese niciodatã la pensie, neodihnitul, spre deosebire de cei care se laudã cu o meserie pe care trebuie s-o punã în cui, în cele din urmã. Le métier de poet, cum remarca acelaºi T. S. Eliot, presupune acumulãri de cunoºtinþe ºi rafinãri întreaga viaþã, care sã nu impieteze, însã, „asupra receptivitãþii ºi lenei lui, ambele necesare.” Splendid - ºi exact spus.

În zbuciumata lui viaþã - Benn a primit o recunoaºtere târzie, dar binemeritatã - scrisorile ºi aforismele au întregit profilul spiritual al unui gânditor de prim rang care a intuit mãreþia, ca ºi tragedia unicitãþii: „Întreaga omenire trãieºte din câteva autoîntâlniri, dar cine se întâlneºte cu sine însuºi? Numai câþiva, ºi aceia în singurãtate.”

Iubitorii de poezie care au citit cândva poemele sale în traducerile româneºti de pânã acum au, graþie solidei traduceri a lui Mircea Barnaure, precum ºi a subtilului portret fãcut de Ioana Orleanu, ºansa de a intra în contact cu lirica sa cuprinsã între anii 1913-1956, un eºantion reprezentativ din creaþia unui mare poet care a marcat poezia europeanã a secolului trecut. Poate cã ar fi fost mai bine ca poemelor antologate sã li se fi precizat, pe lângã anul scrierii, ºi provenienþa, volumul din care fãceau parte. Cu modestele mele cunoºtinþe de limbã germanã, mi-am dat seama cã traducãtorul a încercat sã prezerve acel sunet original al poeziilor lui Benn, într-o limbã româneascã capabilã de multe ori de a primi foarte expresiv sunetul autentic din alte limbi. În anumite versuri, în traducere avem un sunet eminescian („sub mâini va reveni / al nopþii tragic cânt” - amintind de va geme de patimi/ al mãrii aspru cânt), iar unii termeni nu sunt traduºi în româneºte („se vãd marea ºi mastele... “, unde termenul astfel tradus din germanul Masten semnifica mai cunoscutul „catarge“) mizându-se pe competenþa lingvisticã a cititorului.

Benn a fost, poate, cu expresia lui Goethe, pe care a preluat-o într-un poem, printre „puþinii care-au înþeles”. A fost iubit de femei ºi, poate cã este aºa cum spune Fritz J. Raddatz, nu a putut iubi decât post-mortem, ca unul care nu îºi poate arãta tandreþea decât dupã ce fiinþele dragi au dispãrut. Mai presus de toate, l-a iubit pe Nietzsche, cel pe care îl deplânge pentru viaþa lui chinuitã ºi munca de cenobit, în vreme ce alþii au devenit excelenþe în timpul vieþii: „Pentru asta a muncit el, cu 20 de dioptrii pe doi ochelari, descojind cârnaþi ºi ºi-a mai plãtit ºi singur ce-a publicat, în timp ce Ranke ºi Willamowitz-Möllendorf au devenit excelenþe. Aceºtia sunt viaþa! O alta nu existã.”

Splendidul poem Torino stã mãrturie pentru felul în care apãrea ºi trãia în versurile lui Benn figura iubitã a filozofului ºi poetului care „încã nu despãrþise istoria ºi natura de intelect, el încã mai credea într-o compensare”: „«Pingelele la ghete-s duse», /marele geniu în pustie/ în ultima-i scrisoare spuse -/ apoi, þac, Jena - ; psihiatrie.” // Nu-mi cumpãr cãrþi, s-au dus toþi banii, / aºa prin librãrii mã þin:/ note - la coadã cu golanii: -/ astea sunt zilele-n Turin. // În timp ce-alesul putregai/ sugea la pun-te scoal-te masã, îmbrãþiºã la birje cai, pânã ce gazda-l trase-acasã.”

A vãzut cu puterea intuiþiei ºi a luciditãþii care-l caracterizau („Trebuie sã fii foarte mult, ca sã nu mai exprimi nimic. Taci ºi vezi-þi de drum.)” cum este ºi cum va fi viaþa unui spirit adevãrat, care trãieºte prin vocea ºi valoarea sa nealteratã de pãrerile pontifilor din jur, cu amãrãciunea cã a ºtiut cum se învârte roata lumii: „(…) aºa eºti ºi niciodatã nu vei fi altfel, aºa trãieºti, aºa ai trãit ºi aºa vei trãi. Cine are bani, se însãnãtoºeºte, cine are putere, jurã corect, cine are forþa, creeazã dreptul. Asta este istoria! Ecce istoria! (1930, din eseul Pot poeþii schimba lumea?). Marele sãu poem Ca-n august singur niciodatã este declaraþia sa purã, directã, candidã ºi atât de lucidã adresatã lumii - dar lumii sale interioare, ruminatã dupã chipul nobleþii asumate într-o viaþã demantelatã, o ruinã la care a lucrat intens: „Ca-n august singur niciodatã:/ ora-mplinirii -, peste gard,/ roade de aur, roºii ard,/ dar unde þi-e recolta toatã?// Sunt ape clare, cerul blând,/ ºi câmpuri strãlucesc uºor, dar de izbânzi, dovada lor,/ imperiul tãu pare flãmând.// Unde noroc confirmã toate,/ schimbã priviri ºi verighete,/ de lucruri, vin, fiinþe bete, -/ slujeºti contra-noroc, luciditate.”

Poate cã nu pot sã schimbe lumea, nici nu-ºi propun aºa ceva, dar poezia lor schimbã pentru un timp perspectiva din care poþi privi lumea, cu ochi mai limpezi, cu o luciditate cu care poþi spune cã atingi o clipã, cât þine versul, o fãrâmã de înþeles în „ceea ce se joacã universal”. Deºi Benn ne asigurã cã nu este nimic de înþeles. ªi „nici doliu nu poate fi”.

Comentarii cititori
sus

Nicolae Coande


Intelectualii ºi politica spiritului în istoria europeanã

 

lepeniesWolf  Lepenies, profesor emerit la Wissenschaftskolleg din Berlin (pe care l-a ºi condus între 1986-2001), este unul dintre intelectualii de marcã ai Germaniei contemporane. Sociolog ºi filozof de formaþie, Lepenies (n. 1941) este autor al unor unor lucrãri care i-au consolidat faima de sociolog al culturii ºi de rafinat istoric al ideilor, aºa cum îl prezintã Vladimir Tismãneanu în scurtul argument al cãrþii. Lepenies, care este membru al Academiei Regale de ªtiinþe din Stockholm, a primit în 2006 „Friedenspreis des Deutschen Buchhandels”, înmânat cu acea ocazie de Andrei Pleºu, care, de altfel, l-a avut ca invitat la Colegiul Noua Europã.
Ce este un intelectual european?, prima carte a lui Lepenies tradusã în româneºte (Ed. Curtea Veche, 2012), este rodul unor conferinþe susþinute în 1992 la Collège de France, unde gânditorul german a ocupat pentru un an postul titular la Catedra Europeanã, ca succesor al lui Harald Weinrich.

Prelegerile, cincisprezece la numãr, au fost împãrþite în trei cicluri mari, acestea subsumate temei Intelectualii ºi politica spiritului în istoria europeanã”. Primul ciclu (prelegerile I-IV) se ocupã de dilema veche a intelectualului sfâºiat între melancolie ºi utopie. Intelectualul este melancolicul înnãscut, cel care neputându-ºi impune idealul se adânceºte într-o melancolie latentã sau se refugiazã în utopia unei imaginare lumi noi.

O carte de referinþã în domeniu este faimoasa Anatomia Melancoliei (1621), a lui Robert Burton, unde eruditul britanic speculeazã printre primii în Europa asupra profilului celui care, asaltat de umorile melancoliei (Saturn este astrul tutelar), se refugiazã de nevoie în iluzia edificãrii unei lumii mai bune. Utopia este, în fond, o idee nobilã, care promite fericirea generalizatã, crescutã însã din spiritul totalitarist al unei/unor persoane care vor sã introducã ordinea în haosul vieþii. Obsesia regulii, nebunia ordinii, iatã douã dintre caracteristicile sale forte. Utopia se naºte din dorinþã, însã utopiile sunt supuse unor reglementãri draconice. Cabet vorbea despre „organizarea sorþii”, iar Goebbels, liderul nazist, voia nici mai mult nici mai puþin decât „organizarea optimismului”! Formula NSDAP, a partidului lui Hitler, pentru organizarea timpului liber, este edificatoare: „Kraft durch Freund” (Forþã prin bucurie).  

Fericirea se poate planifica ºi impune; în acest sens formula explozivã a lui Petre Țuþea, care vãzuse la lucru ideea comunistã de fericire programatã, sunã cum nu se poate mai plastic: „Sã fiþi fericiþi, cã vã ia mama dracului!” Consecinþele, cum s-a putut vedea, cu roadele fascismului ºi comunismului, douã utopii mesianice, pot fi incalculabile. Totuºi, ideea de utopie rãmâne perenã în sufletele ºi minþile oamenilor ºi ea nu trebuie blamatã in corpore, ne asigurã gânditorul polonez Leszek Kolakowski (Modernitatea sub un neobosit colimator, Curtea Veche, 2007). Kolakowski spune în termeni juºti cã Utopiile egalitariste, radicale ºi consecvente sunt, aºadar, antiumane. Bazate pe estetica simetriei impecabile, a supremei identitãți, ele cautã cu disperare acea ordine din care tot ce înseamnã varietate, deosebire, insatisfacþie ºi, deci, dezvoltare, a fost eliminat pentru totdeauna“. Însã utopia poate avea, la rigoare, un rol de orientare. Kolakowski se întreba dacã trâmbiþata „moarte a utopiei“, dupã aventura ei în regnul politicilor utopice, poate fi socotitã drept un câºtig net pentru oameni. Rãspunsul lui este unul umanist, în ceea ce are mai nobil ºi mai nepervertit de acel rãu al istoriei acest termen: „Eu, unul, cred cu adevãrat cã visul despre o frãțietate universalã ºi veºnicã a omenirii nu numai cã este irealizabil, însã ar conduce la prãbuºirea civilizaþiei noastre, dacã l-am lua în serios, ca pe un plan ce urmeazã a fi materializat în termeni tehnici. De secole întregi, rãul intrinsec din firea omului a fost nu numai invocat ca pretext împotriva tentativelor de a reinstaura condiþiile raiului pe pamânt, dar a justificat ºi rezistenta în faþa tuturor reformelor sociale ºi tuturor instituþiilor democratice. Iatã de ce critica anti-utopicã necesitã anumite distincþii importante… Ideea de fraternitate umanã este dezastruoasã ca program politic, dar indispensabilã ca jalon de orientare. Avem nevoie de rolul ei de orientare, nu de edificare.“

Al doilea ciclu al cãrþii (V-IX) este dedicat metamorfozãrii istoriei naturale în istorie a naturii (sec. XVIII-XIX), o datã cu apariþia unor figuri ale ºtiinþei ºi culturii moderne ca Buffon, von Lineé, G. Forster, Winckelmann. Lepenies ne informeazã exemplar despre ceea ce el numeºte spaþiile plictisului, acele saloane literare ºi mondene ale celor care au eºuat odatã cu Fronda. Versailles-ul impune o etichetã în care organizarea plictiselii e lucrul de cãpãtâi, iar eticheta Curþii nu e altceva decât un ritual rigid menit sã împiedice apariþia... gândurilor. La Rochefoucauld e cel care afirmã: „Plictisul nobilimii e cel care duce la aparþia Frondei, o miºcare fãrã idee, o farsã tristã.” Aºadar, specia care se lamenteazã. Nobilii de spadã sunt relegaþi în saloane ºi cei care au talentul acesta îºi plâng amarul în pagini literare. Destinat carierei militare, spiritualul om de litere francez devine literat prin accident. Pierderea rangului e compensatã de câºtigarea unui profil de cugetãtor care strãpunge cu spiritul dezolarea generalã a epocii. Kierkegaard, campionul plictiselii explicate pentru uzul tuturor, ne încredinþeazã cã „Cei care îi plictisesc pe alþii sunt: plebea, mulþimea, infinitul ºir al oamenilor, în general; cei care se plictisesc pe sine sunt aleºii, nobilimea.”

Ciclul al treilea al prelegerilor (X-XV) discutã asupra aºa numitei politici a spiritului (formula îi aparþine lui Paul Valéry). Încã de la apariþie, intelectualul e considerat ca fãcând parte din specia care se plânge, cu expresia aceluiaºi Paul Valéry, care desena astfel profilul aceluia: „în loc sã se adânceascã în neantul mental... scoate o cântare din disperarea sa.... aceastã specie se plânge - deci existã.” Însã, în istorie, începând cu Renaºtere chiar, apare un grup de oameni preocupaþi de gândirea pozitivã. Aceºtia, spre deosebire de nefericitul care gândeºte (Valéry), de melancolicul înecat în mâhnirea care nu are nume (Joubert), sunt oamenii cu conºtiinþã pozitivã. Lor le datorãm progresul ºtiinþei, precum ºi apariþia clasei întreprinzãtoare, burghezia. Werner Sombart îl definea pe cel din urmã în tripla calitate de Erfinder (inventator), Entdecker (descoperitor), Organisator (organizator). Europeanul este identificat, pe fond, cu omul de ºtiinþã ºi intelectualul, iar Maurice Barrès propunea într-o lucrarea a sa o distincþie care se impune: inteligenþa suferindã vs. inteligenþa triumfãtoare. Melancolie ºi utopie - între aceºti doi poli se situeazã mãrirea ºi decãderea intelectualilor europeni, mai ales artiºtii ºi scriitorii, ne asigurã Lepenies. Însã ceea ce s-a numit vita contemplativa nu mai e suficientã ºi, sub efectul îmburghezirii Occidentului ºi al emergenþei eticii protestante a muncii, capitalismul devine un panaceu al melancoliei. Astfel, dupã spusa memorabilã a lui Lepenies, melancolia devine suspectã, iar melancolicii devin suspecþii de serviciu ai civilizaþiei occidentale.

Diferendul dintre cele douã „specii” se va acutiza dupã secolul al XIX-lea, „secolul stupid”, dupã expresia lui L. Daudet, ºi va cãpãta proporþii de conflict în secolul al XX-lea, când conflagraþiile mondiale schimbã faþa lumii ºi, deci, ºi un anumit tip de gândire. Sunt unii gânditori, cum este Francis Fukuyama, care anunþã sfârºitul istoriei, adicã dominaþia mondialã a civilizaþiei occidentale (a albilor, aºadar), iar lumea e preconizatã sã devinã o societate civilã mondialã. Însã cãderea Zidului Berlinului, reunificarea Germaniei, ca ºi eliberarea statelor estice de sub comunism nu duc la rezultatul profetizat.

Apar noi disensiuni în Europa, vãzutã acum ca un întreg, chiar dacã Estul e considerat ruda înapoiatã a Vestului (îmi amintesc ce scandal a prilejuit o masã rotundã la Paris, dupã 1990, cu tema „Europa triburilor”...). Încã ºi Goethe vãzuse: Amerika, du hast es besser / Als unser Kontinent („America, tu stai mai bine / Ca strãvechiul continent...”). Reapar intelectualii ghidaþi de þeluri morale, melancolicii activi care fac politicã ºi se implicã în treburile publice. Aceastã „accentuare a moralitãții” în chestiuni intelectuale care nu mai sunt la zi în Vest îi uimeºte pe intelectualii occidentali, deveniþi experþi, pur ºi simplu, urmaºi demni ai acelor oameni cu conºtiinþã pozitivã, adversari ai utopiei, adepþi ai economiei de piaþã ºi ai liberalismului. Un nou hiatus se cascã între cele douã pãrþi ale Europei. ªi astfel Europa „a redevenit un bãtrân continent”. Spune exemplar Lepenies: „Moraliºtii melancolici sunt ameninþaþi de un destin pe care Max Webber îl descria ca fiind rutina harului: resimt dificultatea de a se transforma în experþi”. Avem, pe de o parte, exigenþele Realpolitik-ului, pe de altã parte refacerea þesutului social în þãrile afectate de totalitarism. Capitalismul nu ºi-a propus crearea unei societãți armonioase, cum ar crede esticii, ci doar ameliorarea funcþionalã a pieþei. Tot Lepenies: „Asistãm la sfârºitul socialismului, dar ºi la suspendarea credinþei în progresul ºtiinþei ºi tehnicii. Gãsesc cã orice analizã asupra prezentului care nu ia în considerare aceastã conexiune este mioapã ºi periculoasã.”

Capitolele în care se vorbºete despre Saint Beuve (cel care l-a intuit cel mai bine pe La Rochefoucauld ºi a vorbit în termeni preciºi, meticuloºi despre literatura ca travaliu), Mathew Arnold sau Gottfried Benn (dezgustat, cum spunea el însuºi, de toate activitãțile publice, dar aderând la miºcarea nazistã, fãrã auz pentru criticile lui Klaus Mann, posesor al unei vieþi sordide... exemplare) sunt pline de informaþii ºi excelent legate conceptual. Capitolele de final ne-ar putea interesa direct, având în vedere ideea de decomunizare, în sensul lustraþiei necesare. Aici, Lepenies vorbeºte despre trãdarea cãrturarilor din Germania, chestiunea colaboraþionismului intelectualilor estici, problema germanã dupã Holocaust (deprusianizarea sa, dupã expresia unui istoric contemporan, pentru a reveni cu bine în comunitatea occidentalã), pânã la observaþia excelentã referitoare apariþia unei societãți mondiale care ºi-ar gãsi fundamentul juridic într-un catalog general al drepturilor findamentale ale societãții civile. Ceea ce unii, din zone mai puþin centrale ale planetei, ar numi, de fapt, o europenizare sau americanizare profund interesatã. De aceea, Lepenies observã pe bunã dreptate cã „... vãzutã din Europa, problema nu mi se pare a fi aceea de a ºti cum se poate ajunge la o apropiere între culturi, ci cum se pot menþinele diferenþele dintre ele.” De meditat pentru unii dintre prea proocidentalii noºtri gânditori care aruncã, precum un lest din montgolfierul ideii înalte despre ei înºiºi, lestul identitãții culturale naþionale, adicã figura spiritului creator aºa cum ne-am dãltuit-o noi înºine în timp ºi spaþiu.

O carte exemplarã, de citit pe îndelete, de adnotat ºi de predat celor care vor sã fie europeni ºi nu ºtiu cum.

Comentarii cititori
sus

Toma Grigorie

  

Un sorescian sui-generis

 

cpScriitorul craiovean Constantin Pãdureanu este la bazã prozator, autor de povestiri ºi romane, dar ºi de însemnãri de cãlãtorie. La vârsta deplinei maturitãþi îºi descoperã ºi abilitãþi poetice prin empatie cu celebrul conjudeþean al sãu ºi al nostru, Marin Sorescu, al cãrui stil îl adoptã cu temeritate. Prin volumul de versuri Focuri mocnite (Editura Aius, Craiova, 2012), îºi dovedeºte „curajul de a pãºi pe urme mari” (Constantin Dram) ºi de a-l continua pe maestru, fãrã a-l pastiºa întrutotul. Îi împrumutã metoda, forma, dar nu ºi conþinutul, bineînþeles. Foloseºte un stil propriu ironic, satiric, cu accente comice ºi dramatice reprezentând inspirat viaþa satului sãu natal Podari (satul lui Tudor Gheorghe), de lângã Craiova, pe care îl supranumeºte Rudarii Olteniei, situat aproximativ la 30 de kilometri de Bulzeºtiul sorescian. 


În scurte povestiri ritmate sau rimate pe alocuri, surprinde existenþa consãtenilor sãi cu toate specificitãþile ei rituale, comportamentale, lingvistice regionale, alcãtuind un fel de epopee rusticã localã asemãnãtoare cu cea a lui Sorescu, dar totuºi diferitã conform zicalei populare: „Câte bordeie, atâtea obiceie!”. „Poezia lui Constantin Pãdureanu se nutreºte, tematic ºi stilistic, din Liliecii lui Marin Sorescu fãrã sã cadã însã în epigonism minor” susþine Gelu Negrea. Un cârcotaº ar replica: Fie minor sau major, tot epigonism rãmâne. E un drum umblat!

Dincolo de asemenea controverse, nu i se poate imputa autorului absenþa talentului ºi a inspiraþiei autentice. Se contureazã un acord anonim cã scrierile lui Constantin Pãdureanu sunt viabile, originale în felul lor, povestirile sale epico-satirico-dramatice fiind delectabile ºi cucerindu-i fãrã reþinere pe cei patru scriitori la care a ajuns manuscrisul înainte de apariþie: Constantin Dram, Gelu Negrea, Nichita Danilov ºi Marian Drãghici. Toþi fiind seduºi de lectura cãrþii consemnându-ºi aprecierile însoþitoare: doi în prefeþe ºi doi în postfeþe. Ca ºi recenzentul de faþã, am fost toþi surprinºi de forþa expresiei acestor secvenþe rustice tari, din  volum. Marian Drãghici exprimându-se cu sinceritate: „L-am citit tot-tot dintr-o suflare. ªi l-am gãsit dulce foc. Dulce-amar. Sincer, net, spiritual”.

Cartea lui Constantin Pãdureanu urmând modelul se constituie într-o epopee a satului oltenesc de sud-vest, cu o lume pestriþã, coloratã, îmbibatã de tradiþii ºi trãiri mocnite, de patimi neostoite. Nichita Danilov, generos, o considerã „O adevãratã epopee comico-tragicã a Rudarilor Olteniei (pe linia Þiganiadeilui Budai-Deleanu, a Liliecilor sorescieni sau a Fanionului lui Stoiciu) (...) în care personaje care de care mai pitoreºti, cârtind unii pe seama altora, se rostogolesc asemenea unor poloboace, pline de duh ºi nãduh...”.

Personajele volumului sunt într-adevãr memorabile, creionate cu mult aplomb ºi vivacitate. Chiar ºi numele lor, ca ºi la Sorescu, sunt simbolic-satirice. Din convorbirea cu autorul am aflat cã sunt reale, dar ºi adaptate sau inventate. Iatã o serie convingãtoare de apelative: Manda Ciunga, Gârjavu, Chibrit, al lu Bãºinã, al lu Tânjealã, Cârcâialã, Guguloi (porecla familiei autorului), Miþa Primãvara, Troponete, Geambaºu, Cergã, Cucu, Pârþan, Fãsui Ocrotealã º.a. Tot atât de expresive sunt ºi toponimele, de asemenea, reale sau imaginate: Pârâul Hoþu, Lunca Ioncãliei, Fântâna Vãruita, Cârligei, Solomonu, Coveia (Craiova), Faþa Merilor.

Cartea debuteazã cu un poem dramatic, prezentând situaþia tragicã a Mandei Ciunga cea care a fost mutilatã de tatãl sãu venit acasã „mort de beat” ºi tãindu-i cu toporul patru degete de la o mânã, pentru cã n-a vrut sã se cãsãtoreascã dupã voia lui, n-a vrut sã-l ia pe Vasile Stãncuþã, pentru cã era „urât ºi crecãnat”. Aceastã întâmplare i-a marcat destinul pe viaþã, a rãmas singurã, cu minþile sucite: „Seara, Manda Ciunga se opri / În rãscruci, la Cucu, la tainã cu femeile, / Sã mai afle ºi ea ce se mai întâmplã în sat. / Era rea de gurã, avea numai / Arþaguri ºi pârþaguri  ºi arunca / Vorbele cu nemiluita. / Femeile o evitau ºi nu-ºi / Prindeau mintea cu ea, / Cã o ºtiau ºompalie, / Sãmânþã a dracu ºi / Sãritã de pe fix.” ( Manda Ciunga).

În acelaºi registru dramatic  ºi tragic, se înscrie ºi situaþia Maretei lu’ Ciupag care  a fost alungatã de acasã de Ionel Gârjavu, cu toate cã „El a început-o, nemernicul, ºi i-a luat caimacul / ªi i-am dat avere s-o mãnânce cu lingura. / Strigã disperatã Lucreþia Ciupag la bãrbatu-sãu” sã se scoale. Mânia tatãlui a fost potolitã de neamuri, cã altfel l-ar fi omorât pe ginere ºi ar fi intrat la puºcãrie. ªi-a consolat fata apoi: „lasã, fata tatii, nu fi supãratã, / Cã stai în casa pãrinteascã ºi copilu / Îl creºtem noi ºi este al nostru.”(Fata tatii). Ca sã fie ºi mai verosimil, poetul ortografiazã cuvintele neaoº, aºa cum apar ele în graiul popular regional. Lipseºte uneori consecvenþa în acest sens. Sunt devoalate temele mari ale existenþei mai aproape de habitatul natural. Una dintre acestea este dragostea care intervine uneori în afara cãsãtoriei, între doi adulterini. Pãzind la vie, protagonistul unui poem surprinde o scenã de acest fel: „La Pãduceii lui Gârjavu am auzit gemete /(...) L-am vãzut pe Mãrin Cotelici cã o cãlãrea / pe Lisaveta Cârcâialã ºi aia, în cãlduri, / Îl îndemna: aºa, aºa, acuma, dãi înainte / ªi nu te opri. / ªi el executa ordinele, ce sã facã, sãracul!”. Ca sã nu fie deconspiraþi, Lisaveta îi promite ºi martorului ocular, un liceean din Coveia, o partidã: „Este la liceu în Coveia ºi tu vrei / Sã-i dai sã sugã ºi lui ºi sã-l înveþi la prostii. (...) „Da ce vrei sã ne spunã lu Nicoleta ta ? / Sau lu Dumitru meu, sã mã taie nãrodu / Cu securea ºi sã ne strice dragostea?” (În covercã). Aceste relatãri cu caracter realist, ponderat licenþioase, sunt palpitante ºi-l  captiveazã pe cititor. 

Într-o altã secvenþã este rememorat jocul copilãriei numit clincea care are un corespondent mai cunoscut: þurca. Prin folosirea unor cuvinte specifice zonei, poetul îmbogãþeºte sectorul dialectologic al limbii române. În alt poem este descrisã în acelaºi ritm antrenant baia în Jiu, cu jocurile copilãreºti de scufundare, dar ºi cu pânda din tufiºuri a fetelor venite la scãldat ºi denudându-se pentru a-ºi îmbrãca costumul de baie. Sunt prezentate obiceiuri rustice pierdute, cum este acela al peþitului: „Lia Parpalã urma sã primeascã peþitorii / Ai ei fãcuserã pregãtiri: mai multe feluri de mâncare, / Prãjituri, cozonaci ºi scoseserã beuturã, / Întinseserã masa în bãtãturã sub nuc”. (În peþit). Dupã venirea peþitorilor urmeazã chiuiturile, cântecele ºi petrecerea.

Naraþiunile în versuri ale lui Constantin Pãdureanu sunt mai deschise, mai aproape de graiul viu rural, mai fruste decât cele ale lui Sorescu, ceva mai controlate, retranscrise cumva ºi prin intermedierea mamei sale. Exprimarea jovialitãþii, a ironiei ºi umorului la Pãdureanu e mai directã. Asta nu înseamnã cã emulul ºi-a întrecut magistrul, i-a fãcut însã un serviciu repunându-l în circulaþie, prin imitare. Comstantin Pãdureanu descinde clar din Marin Sorescu fiind un succesor talentat, demn de luat în seamã. Prin aceste exerciþii epigonice, el îºi poate gãsi calea spre originalitate purã. Dum spiro spero

Comentarii cititori
sus

Xenia Karo

    

Poezie la lumina zilei

Bogdan Coºa, O formã de adãpost primarã, Editura Cartea Româneascã, Bucureºti, 2013



balsam4Descoperim în volumul lui Bogdan Coºa o voce liricã distinctã. Ezitantã, dar distinctã. Punem astãzi pe raft volumul unui tânãr poet care nu cautã versul uºor, previzibil, recomandabil dooar prin semnãturã ºi/sau notorietate. Nu se rupe total de superstiþia minimalismului, a firului naratologic, a notaþiei imediatului. Poetul pune preþ, cautã, cere un public dispus sã deguste versuri care nu se livreazã episodic, ci se cer îndelung contemplate.


Tânãrul poet inverseazã polii cosmici ai poeziei. κi întoarce privirea de la spectrele nocturne cãtre lumina rece, intransigentã a zilei. De altfel, ºi dimineaþa e tot crepuscul - cum zic germanii - ºi se pot agrega ocheadele când sfidãtoare, când speriate asupra existenþei dezvelite în lumina orbitoare a diurnului, asupra cotidianului:

 

"dimineaþa
var pe monturi

vise calme
expansive

mersul
cel fãrã cãlcîie

teritoriu în luminã" (10)

sau:

"pentru fiecare stare
se gãseºte o dimineaþã
cînd
dînd pãtura la o parte
realizezi uºurat
cã nimic din toate astea
nu poate face sens mai departe" (1.)

Din fel de fel de carcase care ne conþin - casa, maºina, cartea - semnificanþii existenþiali birocratici îºi bat fãrã greº codul extraregn:

"în jurul gîtului
leg
încãrcãtorul
telefonului
laptopului

cravata

sunt pregãtit
sã latru
încã o zi" (11)

Definirile, conceptualizãrile adunate în stridente infinitive propun rãspunsuri suficient de puternice cât sã suporte lumina (sau insuficient de puternice, cât sã nu rãmânã bãtãliile întunericului):

"a-þi aminti înseamnã
a înþelege în primã fazã - /.../
înþelegerea nu poate fi decît
o adeziune la convenþie" (0212: alb)

Angoasa în faþa lumii terestre trezeºte revelaþia previzibilului, a mecanicului:

"refuzã
categoria este facilul prin definiþie
bio fii deasupra încrederii
mergi pe stradã ca un avion
nu te speria
filtreazã instinctele ºi hrãneºte-le adecvat
statistic eºti proiectat sã reziºti" (2.)

Ritmurile arhaice ale zilei, insularitatea vieþii, finalmente solitudinea demascatã sunt fasciculele de percepþii care pãtrund în poezie prin carcasele „primare” care învelesc ironic fiinþa.   
O carte care-ºi cautã cititorul dedat la subtilitãþile poeziei "hard". Un poet a cãrui evoluþie poate fi o revelaþie.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey