•  Vasile Baghiu


sus

Vasile Baghiu

 

Ce þintesc în literaturã? Înþelegerea vieþii



Domnule Vasile Baghiu, aþi publicat în 2011 un volum de poezie ºi o antologie, iar în 2012 o altã carte de poeme ºi un roman. Pare cã traversaþi un moment fast, în sensul de „eficienþã”, ca scriitor. La ce sã ne aºteptãm pentru 2013?
E ºi un fel de noroc, cred, domnule Cornel Mihai Ungureanu. Se pare cã îmi merge mai bine cu editorii în ultimul timp. Spun asta pentru cã eu am avut mai mereu probleme cu publicarea cãrþilor ºi nu din motive literare, îmi este limpede acum, ci mai mult legate de inaderenþa mea la sistemul lor, al „ãstora”, cum zice Coande în versul acela al lui memorabil: „Nu pot sã râd în secolul ãstora nici mort”. Ei, „ãºtia”, þin de câteva decenii în chingi România, cu tot cu lumea literarã din ea. A trebuit mereu sã duc o bãtãlie adevãratã pentru fiecare reuºitã literarã ºi nu o spun cu emfazã... Nu am fost ºi nu sunt un favorit. Cu toate acestea, mi se întâmplã ºi mie, în sfârºit, lucruri bune, iatã, se mai schimbã lumea, vremurile... Bineînþeles cã sunt ºi oameni de treabã în mediile astea literare ºi în lumea culturalã în general, nu vreau sã fiu nedrept, dar ei par excedaþi ca numãr ºi posibilitãþi de ceilalþi, din pãcate.

În sfârºit, ca sã revin la întrebare, e vorba, fireºte, ºi de eficienþã, aveþi dreptate. E vorba de scris disciplinat ºi multã muncã, de un program asumat, e limpede. Am mai învãþat ºi eu câte un pic de disciplinã prin cele þãri nemþeºti prin care am stat ca „writer-in-residence” în ultimii zece ani, iar rezultatul se vede. Cu muncã ºi puþin noroc se ivesc, ca din senin, momentele faste. Aºa se face cã dupã romanul Planuri de viaþã, apãrut anul trecut la Polirom, ºi dupã volumul de poezie Depresie, apãrut tot anul trecut, la Limes, sunt acum pe cale sã termin un alt roman. Sunt toate premizele ca în vara aceasta sã predau editurii un nou roman. ªi dacã va fi aºa, voi fi fericit sã poatã apãrea în toamnã.

Editurile mari oricum nu se înghesuie sã publice cãrþi de poezie, mulþi poeþi foarte buni publicã la edituri obscure sau specializate, dar mereu în tiraje mici. Discuþia ar fi la prozã, dar lucrurile deja se regleazã, aþi publicat la Polirom, probabil veþi continua acolo, se poate spune cã intraþi în circuit. Cum percepeþi aceastã întâmplare? Ce a schimbat pentru dumneavoastrã publicarea la Polirom?
Întotdeauna am crezut cã în literaturã, la fel ca în viaþã, trebuie sã baþi la uºile din faþã ca sã izbândeºti. Aºa am fãcut ºi în privinþa romanului Planuri de viaþã. Dupã un refuz cu o altã carte la Polirom, am încercat sã înþeleg ce nu a mers, m-am repliat ºi am revenit. Încrederea proprie în manuscrisul pe care îl propuneam a contat în aceastã revenire. Nu cunoºteam pe nimeni de la editurã. Am urmat cãile oficiale, am bãtut la uºile din faþã, cum spuneam, am aºteptat cuminte luni de zile un rãspuns oficial, iar el a venit. Aºteptarea nu a fost în zadar.


De fapt, în spate este o micã poveste. Mã aflam ca oaspete, în 2011, la Villa Sträuli din Winterthur, în Elveþia, ºi scriam în fiecare zi la acest roman. Rezidenþa mea de acolo, obþinutã în urma unui concurs dificil, cu sute de participãri internaþionale (bursa este râvnitã pentru cã oferã condiþii ideale de lucru oricãrui scriitor sau artist), era de cinci luni ºi jumãtate, iar eu îmi impusesem un program riguros de scris în fiecare zi, de dimineaþã pânã pe la douã sau trei, un anumit numãr de pagini, cel puþin douã, dupã care urma piscina, apoi plimbãrile prin oraº, în sfârºit, socializarea cu ceilalþi oaspeþi, lecturile de searã pânã târziu în noapte când mã prindea somnul. O datã pe sãptãmânã aveam o întîlnire amicalã la o cafea cu membrii staff-ului centrului ºi cu ceilalþi oaspeþi în care vorbeam despre proiectele la care lucram fiecare, despre cum merge sau cum nu merge lucrul, în sfârºit, aveam o discuþie foarte plãcutã, relaxatã, despre artã ºi literaturã, despre viaþã.

De fiecare datã eu le spuneam, rãspunzând întrebãrilor lor, cã reuºisem sã scriu iar ºi iar, în fiecare zi, toatã sãptãmâna, numãrul de pagini pe care mi-l impusesem ºi le ofeream ºi amãnunte dacã erau interesaþi. Odatã, directoarea centrului mi-a pus o întrebare foarte legitimã care, chiar dacã ne-a amuzat pe toþi, ar merita probabil sã o avem în minte fiecare din cei care scriem. A spus cã ei se bucurã cã scriu, cã îmi fac „norma”, dar ar vrea sã ºtie totodatã ºi dacã eu cred cã paginile alea sunt ºi bune, adicã dacã nu cumva mã las dus de valul înºelãtor al disciplinei ºi uit cã mai importantã decât cantitatea este calitatea. Le-am rãspuns cã eu simt cã paginile sunt bune pentru simplul motiv cã le scriu cu plãcere, dar cã o probã obiectivã în acest sens ar putea fi rãspunsul editurii importante din România, Polirom, cãreia am de gând sã îi trimit romanul. Peste câteva luni, când revenit în þarã am primit rãspunsul mult aºteptat de la scriitorul Lucian Dan Teodorovici, m-am grãbit, fireºte, sã împãrtãºesc cu ei vestea, iar ei s-au încredinþat atunci, bucuroºi, cã paginile scrise acolo erau bune. În sfârºit, sunt încãrcat de poveºti de pe unde am umblat prin Europa ºi nu mã pot abþine sã nu povestesc... Cred cã sunt ºi cam nevorbit în ultimul timp... Scuze pentru cã am lungit poate prea mult vorba!

Acum, ca sã rãspund, totuºi, mai concret la întrebarea dumneavoastrã, aº zice cã întâmplarea de a fi publicat la Polirom este una de naturã sã mã încurajeze exact în acel moment al vieþii în care am cel mai mult nevoie de încurajare. Este o confirmare cã munca mea are o valoare, cã pot conta nu numai în capul meu ºi în imaginaþia mea ca scriitor, cum se întâmplã adesea cu cei mai mulþi dintre noi, cã pot îndrãzni sã aspir la mai mult, chiar sã mã gândesc la traduceri ºi aºa mai departe. ªi mai înseamnã un impuls suplimentar pentru a face efortul de a fi nu numai poet, ci ºi prozator, aºa cum simt cã sunt. Aceastã publicare la Polirom a schimbat cred ºi felul în care sunt privit de critici ºi de alþi scriitori, mi-a ridicat cota, ca sã spun aºa. Nu cã nu aº fi meritat asta ºi înainte, dar, ºtiþi cum e, uneori începi sã fii luat mai în serios în funcþie ºi de cine te recunoaºte sau de cine te recomandã. Este nedrept, ºtiu, dar aºa e lumea de când e ea. Eu sunt acelaºi, numai circumstanþele s-au schimbat un pic.

La o întâlnire cu Dan Perjovschi, la Clubul Electroputere, anul trecut, îmi amintesc cã Lia Perjovschi mi-a rãspuns, din public, la o întrebare, subliniind ºi nevoia de cantitate la un creator, în zilele noastre. Publicul ºi specialiºtii aºteaptã ºi o consecvenþã, o productivitate, nu doar o apariþie singularã în spaþiul creativ. Aveþi, apropo de titlul romanului publicat la Polirom, planuri pe termen lung în privinþa scrisului? Confirmarea unei edituri importante înseamnã ºi o cotiturã pe care o faceþi cãtre prozã? Cãci, iatã, scrieþi din nou roman. Mizaþi ºi pe o întoarcere la poezie?
Împãrtãºesc aceastã pãrere, e nevoie ºi de cantitate, fireºte, dar înþeleg totodatã cã în artã ºi în literaturã fiecare îºi alege modelul. Eu cred cã dincolo de a fi un semn al hãrniciei cantitatea poate fi chiar secretul gãsirii calitãþii. Mulþi aºteaptã „momentul”, clipa în care cred ei cã au cu adevãrat ceva de spus, ceva despre care ei cred cã este de calitate. Tot ei îi criticã de obicei pe cei industrioºi, îi eticheteazã în fel ºi chip, îi ironizeazã. Totuºi, numai pe la noi am vãzut cã hãrnicia e tratatã drept grafomanie, iar leneveala drept profunzime. În Occident scriitorii scriu o carte la un an sau doi, iar dacã vorbim despre prozã, despre roman, atunci în general avem de a face cu romane de câte opt sute de pagini sau chiar mai mari. Sigur cã sunt ºi excepþii, dar un scriitor care se ia în serios trebuie sã scrie în fiecare zi. Sã scrie ºi sã citeascã. Aºteptând mereu sã ai ceva important de spus ajungi sã nu mai spui nimic ºi sã nu mai creezi nimic niciodatã. Adesea am scris paginile cele mai bune când credeam cã nu am nimic de spus ºi când credeam cã inspiraþia m-a pãrãsit. Fireºte cã este mai greu sã te þii de un astfel de program de tip Thomas Mann când ai ºi o slujbã. ªi trebuie sã ai o slujbã, pentru cã nu se poate trãi din scris... Oricum ar fi, cu slujbã sau fãrã, dacã eºti scriitor trebuie sã scrii. În ce priveºte planurile mele în noile împrejurãri legate de Polirom, pot spune cã mã gândesc sã scriu, dacã Dumnezeu mã þine sãnãtos, mai multe romane. Am câteva subiecte care meritã sã devinã romane ºi sper sã fiu sãnãtos sã pot sã le pun în paginã. Mã încurajez singur când vãd cã am început sã mã obiºnuiesc cu programul zilnic al orelor de scris de dimineaþã, înainte de a pleca la serviciu. Pe de altã parte, ºtiu cã voi reveni din când în când ºi la poezie. Poezia este instrumentul de verificare a resurselor emoþionale, cele care mã ajutã sã trãiesc, pentru cã nu pot trãi la întâmplare, ci numai în funcþie de emoþii.

Llosa spunea cândva cã marele roman are, în general ºi mari dimensiuni. Subscrieþi pãrerii sale?
Da, subscriu. Un romancier de talia lui ºtie bine ce spune când vorbeºte despre roman. Am citit cu multã plãcere ºi cu mult folos ºi volumul lui Scrisori cãtre un tânãr romancier, carte extraordinarã ca mãrturisire onestã a unei experienþe de o viaþã a scrisului. Un roman este o construcþie, iar acest lucru presupune volum. Aceasta nu înseamnã cã romanele mai subþiri ca numãr de pagini nu au validitatea ºi locul lor, dar, când vorbim despre „marele roman”, ne gândim de obicei la Tolstoi, Dostoievski, Thomas Mann, la Mo Yan poate, la Böll, în sfârºit, la Rebreanu, poate la Preda, la Goma. Un mare roman - în afarã de valoarea lui literarã, esteticã - ar trebui, cred, sã aibã mãcar trei sute de pagini. Iar pentru un numãr mare de pagini, pentru volum, pentru întindere, romancierul trebuie sã aibã rãbdare, putere, viziune a întregului, sã fie disciplinat, harnic ºi sã mai aibã ºi încã alte o mie ºi una de abilitãþi ºi talente, între care talentul literar este între primele, se înþelege. 

Ce þintiþi în literaturã? Ce carte aþi vrea sã scrieþi? V-ar mulþumi ca ea sã nu fie recunoscutã acum, dar sã iasã la ivealã ºi sã fie apreciatã peste 100 de ani?
Unii critici au observat cã încerc sã conturez  un sistem literar propriu ºi cred cã au dreptate într-un anumit sens. Tema bolii ºi tema cãlãtoriei, de exemplu, sunt între elementele lui constitutive, care se pot regãsi deopotrivã în poezie ºi în prozã. Îmi doresc sã fac în aºa fel încât, prin cãrþile pe care le voi mai scrie, sã dau mai multã coerenþã acestui univers, chiar dacã sunt perfect conºtient cã acest lucru þine doar parþial de intenþiile auctoriale, cã þine de fapt de înclinaþiile lui subconºtiente, materializate mai devreme sau mai târziu în idei, emoþii, viziuni, pagini de prozã sau poeme. Ce þintesc în literaturã? Înþelegerea vieþii. Vreau sã înþeleg viaþa ºi sã ofer ºi altora aceastã înþelegere. Simt cã prin scris se poate ajunge la sens. Aº vrea, mi-ar plãcea sã pot scrie un fel de carte a României din ultimii ºaptezeci de ani. Însã fãrã ostentaþie, fãrã sã scot ochii cititorului cã scriu aºa ceva. Asta va trebui sã se vadã liber. Am început cu Planuri de viaþã, sper cã vor fi ºi altele. Voi urmãri, bineînþeles, în primul rând vieþi de oameni, situaþii de viaþã, iar România, cu istoria ei recentã, va ieºi, ca efect secundar într-un fel, din aceste poveºti, cãci toate se vor petrece cumva, mai mult sau mai puþin, în aceastã Românie a noastrã atât de chinuitã. Nerecunoaºterea contemporanilor nu m-ar mulþumi, pentru simplul motiv cã eu scriu pentru contemporani. Recunoaºterea postumã nu mai e treaba mea, ea poate sã vinã, dar mã intereseazã în special aprecierile celor care trãiesc acum, odatã cu mine.  


Spuneaþi într-o conferinþã la Craiova cã poezia v-a schimbat în mod radical viaþa. În ce fel?
Într-un mod foarte concret. Înainte de 1989 începusem sã scriu poeme despre locuri din lume prin care nu fusesem niciodatã. Acest stil m-a dus mai târziu la descoperirea ºi teoretizarea himerismului poetic, concept ºi manifest care a constituit substanþa unei paradigme anti-postmoderniste, prima de acest fel în literatura noastrã, adicã prima care a pus sub semnul întrebãrii postmodernismul. Aceastã cãlãtorie - imaginarã în planul vieþii, însã perfect verosimilã în planul poeziei - m-a împins sã mã gândesc la cãlãtorii reale, la trãirea live a propriei poezii. Prin eforturi de învãþare de unul singur a limbilor moderne, dar ºi prin iniþierea unei comunicãri reale cu Vestul, am început sã public prin reviste de acolo (de vreo zece ani scriu poezie ºi în limba englezã) ºi, lucru foarte important, sã obþin câteva burse „writers-in-residence” care mi-au permis sã cãlãtoresc prin Europa. În acest sens pot spune, aºadar, cã poezia mi-a schimbat viaþa. Impulsul de cunoaºtere pe viu a lumii pe care mi l-a dat poezia mea himeristã a fost decisiv.  Nu aº fi cãlãtorit la propriu dacã nu ar fi fost mai întâi cãlãtoria imaginarã din poeme.

Tot la acea întâlnire de la Craiova povesteaþi cã v-aþi vindecat de dorinþa de a avea succes vãzând cum în Occident sunt sute, mii de autori care încearcã sã-ºi facã auzitã vocea. Comparând cele douã „sisteme”, al lor ºi al nostru, ce asemãnãri ºi diferenþe principale aþi puncta?
Experienþa Occidentului, atâta cât este, mi-a oferit aceastã lecþie importantã. Când stai izolat aici riºti sã nu vezi ansamblul. Trebuie sã munceºti ºi sã fii mereu pregãtit pentru ºansa ta în lumea largã, asta e clar, dar totul poate fi ºi o chestiune de hazard uneori. Îþi dai seama ieºind din cercul nostru strâmt, vorba poetului, cã în lume existã foarte mulþi scriitori (sute, mii) care încearcã în acelaºi timp cu tine sã-ºi facã auzite vocile, sã-ºi promoveze, cum se spune, operele. În acest context, tu ce poþi sã faci? Nimic altceva decât sã munceºti, sã publici, sã lupþi pentru scrisul tãu, la fel ca ei. Dacã existã, locul tãu e pus deoparte. Totuºi, acest efort nu-þi garanteazã succesul, bineînþeles. Succesul are legile lui secrete, iar ca sã-þi faci inimã rea pentru cã nu ai ajuns sã fii vãzut nu se ºtie de cine, comentat în nu se ºtie care revistã, premiat de nu se ºtie care instituþie etc. înseamnã sã nu înþelegi viaþa, sã nu înþelegi cã viaþa este valoarea supremã, întotdeauna deasupra artei ºi a literaturii. Dacã urmãreºti lucrurile astea ºi ai ºi o rezistenþã scãzutã la frustrare ai ocazia sã suferi imens toatã viaþa. E un nonsens. Deviza mea este sã lucrez cât pot de mult, sã fac tot ce depinde de mine ca sã-mi public scrierile ºi în rest sã-mi trãiesc viaþa. Succesul, dacã vine, e binevenit, dacã nu vine, asta e ... Viaþa e ceva mai mult decât recunoaºterea talentului ºi a valorii, mai mult decât scrisul ºi literatura, mai mult decât ambiþiile noastre de scriitori.

Cum apreciaþi momentul actual al literaturii române?
Îl vãd ca pe unul destul de bun ºi în creºtere, numai cã nu aceasta este problema. Sigur, e bine cã existã deja autori traduºi ºi care au un oarecare succes pe unde au apãrut prin Europa, cã existã, se pare, ºi un interes al Occidentului mai mare acum decât altãdatã pentru literatura românã. Ceva pare cã se miºcã. Pe de altã parte, mai este mult loc de îmbunãtãþiri ale situaþiei. De exemplu, criticilor literari - care contribuie decisiv la climatul literar de care depinde vitalitatea literaturii momentului - nu le-ar strica mai multã onestitate, mai multã aplicaþie strict literarã, nu le-ar strica sã se concentreze mai mult pe cãrþi ºi nu pe autori ºi cãrui grup aparþin ei. Dincolo de aceste aspecte, se poate spune cã lucrurile merg spre bine, dar problema noastrã, repet, nu mai este unde se situeazã literatura românã acum, ci cu totul alta.


Care ar fi problema?
Ea þine de scãderea numãrului celor care citesc. Degeaba începem sã scriem mai mult ºi mai bine ºi sã fim recunoscuþi „afarã” dacã nu mai avem cititori aici acasã. Mi se pare limpede cã dacã vrem sã mai avem cititori în România ar trebui sã facem cumva sã intrãm, fiecare cum reuºim (e bine ºi prin cunoºtinþe ºi relaþii, dacã avem), în ºcoli din locurile în care trãim, ca sã avem dialog cu adolescenþii, sã punem la cale întâlniri, discuþii, lecturi ºi alte chestii asemãnãtoare. Este o urgenþã, cred. Repet, dacã vrem sã mai aibã cine sã citeascã toate aceste cãrþi pe care continuãm sã le scriem ºi sã le publicãm fãrã sã fim foarte atenþi la lumea în care trãim. Ca unul care umblu prin ºcoli pe subiectul ãsta într-un program pe care l-am iniþiat acum vreo cincisprezece ani (o sã vã povestesc, poate, odatã ºi despre aceastã experienþã specialã), îmi permit sã intru un pic în detalii. Am vãzut întâlniri cu scriitori, nu puþine, dar în cele mai multe cazuri mi s-a pãrut cã suferã de artificiozitate. Dacã nu vom reuºi sã ne debarasãm de orgoliu, de defectul eului gonflat (care se poate corecta!), dacã nu reuºim, deci, sã avem în faþa adolescenþilor ºi a oamenilor în general acea atitudine a modestiei neprefãcute, atunci e mai bine sã rãmânem acasã, pentru cã efectul ar putea fi exact invers celui plãnuit. Indiferent cât de mari vedete ne credem, e recomandabil sã le vorbim firesc despre valorile simple ale vieþii ºi, numai dacã vine vorba, despre vreo carte de-a noastrã. Nu e cazul sã le umplem capul cu poeziile ºi romanele noastre, cu nemaipomenita noastrã personalitate. E bine sã le spunem pãrerile noastre, în cuvinte simple, despre ce se întâmplã în jur, despre dragoste, despre orice ºi sã le spunem de ce nouã ne-a plãcut sã citim în aceastã viaþã ºi cum reuºim sã trãim decent în România, despre foloasele pe care ar putea sã le tragã din citit, în ciuda aparentului trend. Abia la urmã, ca ºi cum am fi fost pe cale sã uitãm, le arãtãm ºi vreo carte de-a noastrã. Atitiudinea aceasta e mai de efect decât orice campanie. E o probã care ne-ar transfigura, ca oameni în primul rând, dar ºi ca scriitori.

Încep ºi autorii români sã îºi construiascã „brand-uri” (unii o fãceau ºi în comunism, Marin Sorescu îmi vine în minte). O idee care circulã este aceea cã avem scriitori de valoare, dar ei nu devin de „succes” – sau nu sunt recunoscuþi (a se vedea dezbaterile anuale din jurul decernãrii Nobelului: noi de ce nu?)
În ultimul timp au început ºi scriitorii români sã aibã oarecare succes prin Europa, este adevãrat, iar acest lucru este încurajator. Fireºte cã atenþia Vestului vine acum ºi în contextul planurilor de unificare europeanã din care România face parte. Este un moment de care ar trebui sã profitãm. Ceea ce ar trebui sã facem acum ar fi sã ieºim cu un numãr cât mai mare de scriitori în Europa. Sistemul de la noi însã, într-un mod bizar, îi sprijinã în acest sens doar pe unii. Este de neînþeles aceastã „politicã” pãguboasã, care pare anume gânditã aºa tocmai pentru ca România sã rãmânã izolatã. Când ai o sutã de scriitori buni - iar România are acum cel puþin o sutã de scriitori foarte buni (la care se adaugã ºi cei din Basarabia), însã eu cred cã sunt chiar mai mulþi - este de neînþeles de ce ieºi „afarã” ca þarã sau ca literaturã scrisã în limba românã mereu cu aceleaºi câteva nume, iar ºi iar, deºi vezi cã impactul este firav. Mã refer la programele de traduceri care au fost derulate la noi pânã acum. Sistemul a avut niºte favoriþi pe care i-a tot împins de la spate, mereu aceiaºi, autori traduºi de mai multe ori, de mai mult de zece ori în unele cazuri, în timp ce alþii, cu nimic mai prejos ca valoare literarã, niciodatã. Ar fi timpul sã se meargã ºi pe diversitate, sã se încerce ºi cu autori care (din motive extraliterare cel mai adesea) sunt mai puþin promovaþi aici în þarã dar care ar putea „prinde” mai bine la cititorul neamþ, francez, englez, la alþii. Cât priveºte Nobel-ul, sã observãm cã avem un scriitor, Paul Goma, care are deopotrivã o operã valoroasã (care exprimã epoca noastrã ºi condiþia noastrã de români) ºi o staturã etic-moralã admirabilã, iar noi nu avem tãria de a-l susþine. Sindrom românesc? Nu ºtiu. Cert este cã pentru a fi recunoscuþi ºi respectaþi de strãini prima condiþie ar fi sã ne recunoaºtem noi pe noi înºine.

Despre momentul literar actual al lui Vasile Baghiu aþi vorbit mai sus. Cum aratã o zi obiºnuitã din viaþa dumneavoastrã? Dar una neobiºnuitã?
De voie, de nevoie, m-am învãþat în ultimul timp sã mã trezesc dimineaþa, nu chiar în fiecare dimineaþã, totuºi, pe la patru ºi jumãtate sau cinci, ca sã scriu câteva pagini sau, în fine, cât reuºesc, pânã plec la serviciu, pe la ºapte ºi jumãtate. Da, am ºi un serviciu, ceea ce e foarte bine, þinând cont cã am o familie, iar vremurile sunt cum sunt. Sunt psiholog la Direcþia de Sãnãtate Publicã, iar aici lucrez la o carte de psihologia sãnãtãþii, mã documentez, merg prin ºcoli sau la Biblioteca Judeþeanã la activitãþi pe teme de sãnãtate ºi culturale (sau amestecate), în general iniþiate de mine, însã ºi în cadrul unor proiecte mai mari venite de la minister. Seara îmi rãmâne pentru citit. Încerc sã nu treacã o zi fãrã sã citesc. Lectura mã menþine în prizã pentru scris, dar ºi pentru trãit. Sunt mereu amator sã mã întâlnesc cu prietenii ºi sunt în stare sã las scrisul pentru o cafea cu niºte prieteni, ceea ce mi se întâmplã în unele zile. Cu scrisul, cu servicul, cu lecturile, cu familia, cu prietenii, viaþa mea este cât se poate de bunã. Acest stil de viaþã face din zilele mele deopotrivã niºte zile obiºnuite ºi niºte zile neobiºnuite.

Cum v-a fost copilãria în comunism? Dar adolescenþa, viaþa de elev? Anii în care aþi lucrat la sanatoriul de tuberculozã Bisericani?
Am avut o copilãrie grea, pentru cã am rãmas orfan de tatã la opt ani. A fost, totuºi, o copilãrie frumoasã, pentru cã era la þarã, iar jocul în naturã este întotdeauna o bucurie pentru un copil, ca sã nu mai spun cã mama a reuºit sã þinã singurã gospodãria în aºa fel încât sã nu ne lipseascã cele necesare vieþii de fiecare zi, chiar dacã regimul comunist ne luase pãmântul ºi ne rãmãsese doar ce aveam pe lângã casã. Un nostalgic al comunismului mi-a spus odatã cã ar trebui sã mã simt îndatorat regimului comunist, sã nu-l mai critic, pentru cã mi-ar fi dat - vezi bine! - un apartament ºi mi-ar fi oferit accesul la educaþie. I-am spus acelei persoane ºi o spun oricui este interesat cã regimul comunist este dator familiei mele (nu invers!), pentru cã tatãl meu a fost þinut ilegal dupã 1944 (pânã în 1951) ca prizonier în Uniunea Sovieticã, iar noi nu am putut sã ne folosim de pãmânt zeci de ani. Iar cât priveºte apartamentul, eu spun aºa, cã dacã nu era regimul comunist noi toþi românii am fi trãit normal, fiecare la locul lui, la þarã sau la oraº, ca elveþienii, ca francezii, ca vesticii, care ºi-au fãcut case, nu au stat în ploaie aºteptând sã le facã comuniºtii apartamente, ºi au mers ºi la ºcoalã, inclusiv cei de la þarã. Ca sã nu mai vorbim despre împiedicarea comunicãrii cu lumea liberã cauzatã de comunism, care înseamnã împiedicarea dezvoltãrii personale, oprirea unei cariere... În sfârºit, e ºi penibil sã explic lucrurile astea. Adolescenþa? S-a petrecut în oraºul lui Bacovia, unde am urmat Liceul Sanitar, unde am avut ºansa sã-l am profesor de românã pe Ioan Neacºu, un eseist, critic literar ºi estetician de mare rafinament, autorul cãrþii Introducere în poezie, omul care mi-a deschis ochii asupra cãrþilor ºi a culturii. Acolo am cunoscut ºi cercurile literare din jurul revistei Ateneu, în paginile cãreia am ºi debutat ca poet. Ani plini de frãmântãri emoþionale, dar foarte speciali în formarea mea. Acolo am decis sã-mi iau un post de asistent medical la Sanatoriul Bisericani, un loc de care fugeau toþi, pentru cã era riscul îmbolnãvirii. Gândul meu era însã sã îngrijesc acolo bolnavi, sã locuiesc în acel mediu ºi sã capãt experienþa de viaþã fãrã de care, credeam atunci ºi cred ºi acum, nu se poate scrie literaturã. Aºa s-a ºi întâmplat, pentru cã sanatoriul a devenit un motiv definitoriu al poeziei mele.

Ce aþi fãcut la Revoluþie? („A fost sau n-a fost?”)
La Revoluþie lucram încã la sanatoriu, dar nu mai locuiam acolo. Soþia era însãrcinatã cu primul nostru copil, Ioana, ºi a încercat, în seara de 22 decembrie, sã mã convingã sã nu mã duc la manifestaþie. Am fost destul de nesãbuit - recunosc astãzi - sã o las în casã în situaþia în care era (în luna a noua) ºi sã plec, totuºi, împreunã cu cumnatul meu, la sediul comuniºtilor, unde se adunase lumea ºi striga ce se striga atunci la revoluþie. Am asigurat-o atât cât am fost eu în stare cã nu se va întâmpla nimic, ºi am plecat cu mulþimea care se scurgea spre centru. Am stat acolo toatã noaptea, am strigat, ne-am rugat ºi cam asta a fost tot. Am auzit cã sunt oameni în Piatra Neamþ care au primit legitimaþie de revoluþionar (fãrã sã fi fost la Bucureºti sau în vreunul din celelalte oraºe unde au fost uciºi oameni) cu toate cã în Piatra Neamþ nu s-a tras nici un glonte, cel puþin din cât ºtiu eu. Dacã mã gândesc la cei care au murit, trebuie sã spun cã a fost revoluþie, pentru cã au murit tocmai cu acest ideal în suflet, dar dacã mã gândesc la noi, ceilalþi care am supravieþuit, nu prea a fost. În sfârºit, a fost un circ întreg. Oamenii au murit, iar noi am rãmas tot cu comuniºtii ºi securiºtii pe cap. Iar acest lucru se vede din situaþia dezastruoasã în care România a ajuns, dupã mai mult de douãzeci de ani, în coada Europei, cu industrie distrusã, fãrã autostrãzi, cu o agriculturã care satisface doar douãzeci la sutã din necesarul populaþiei, restul importându-se, cu un învãþãmânt veºnic în experimente ºi care nu mai promoveazã cartea ºi valorile vieþii, cu un sistem de sãnãtate din care medicii ºi cadrele medicale pleacã în strãinãtate, cu bãtrâni cãrora nu le ajung banii pentru medicamente ºi hranã, cu peste trei milioane de oameni plecaþi la lucru în strãinãtate în timp ce copiii lor cresc în grija rudelor sau în grija nimãnui.  Momentul 1989 a fost o ºansã a noastrã pe care am ratat-o.

Ce a însemnat pentru dumneavoastrã schimbarea din decembrie 1989?
Cum spuneam, problema este cã schimbarea nu a prea fost schimbare, adicã nu a fost ceea ce au visat cei care au murit în Revoluþie, nu s-a întâmplat în chestiunile esenþiale, adicã în privinþa oamenilor de la Putere, nu au fost schimbaþi oamenii din structurile politice ºi economice, nu s-a fãcut lustraþia. Libertatea de expresie ºi libertatea de a cãlãtori sunt câºtiguri importante, nimic de zis, dar mã tem cã nici acestea nu pot fi împlinite în zilele noastre, adicã dacã nu ai bani (ºi majoritatea dintre noi românii nu avem) nu poþi cãlãtori, iar dacã îþi asumi sã spui adevãruri în România încã ai de suferit pentru aceastã asumare, sã nu ne ascundem dupã degete. Totuºi, schimbarea, atâta câtã a fost, a însemnat ºi pentru mine o ºansã, ca scriitor în primul rând, pentru cã mi-a dat posibilitatea comunicãrii cu lumea liberã, a obþinerii unor rezidenþe literare care mi-au permis sã cãlãtoresc. Pe urmã, nu ºtiu ce aº fi ajuns în acea cenuºie lume a comunismului. Lumea aceea nu mi-a plãcut, iar speranþele pe care mi le-a oferit Revoluþia, chiar ºi aºa înºelate în timp, au fost o gurã de aer pentru mine ºi, în fond, pentru scrisul meu. Revoluþia a mai însemnat pentru mine ºi o trezire la realitate. Dacã mã gândesc bine, pânã în 1989 trãiam într-un fel de amorþire ºi indiferenþã faþã de lumea din jur. Trãiam în poezia mea, în cãlãtoriile mele himeriste, în visurile pe care mi le fãceam în legãturã cu scrisul meu, toate rupte oarecum de realitate. Miºcarea din 1989 m-a acomodat lumii româneºti aºa cum este, m-a pus în comunicare cu ea, m-a ajutat s-o înþeleg mai bine. ªi a mai însemnat poate ºi alte lucruri care nu-mi vin în minte acum, mai mãrunte, care þin de viaþa de zi cu zi, de culoarea vieþii, care sunt însã la fel de importante. A fost oricum un punct important ºi pentru viaþa mea.

Aþi plimbat mult timp cu dumneavoastrã caietele tatãlui dumneavostrã cu însemnãri din prizonierat. Intenþiona - visa - sã le publice?
Nu visa sã le publice. Era, bineînþeles, perfect conºtient în ce lume trãia. Dovada este refuzul sãu de a lucra la primãria din comunã unde i se oferise un post de copist. Postul însemna sã faci politica comuniºtilor, ceea ce pentru el, dupã trecerea prin Gulag-ul sovietic, era inacceptabil. El le-a scris ca sã rãmânã fie ºi numai aºa, pe caiet, scrise de mânã, cu o conºtiinþã de autor remarcabilã însã. Chiar se adreseazã cu „Dragã cititorule...” în câteva  locuri. Le-am gãsit imediat dupã moartea lui, în 1974. Circulau prin sat într-un fel de samizdat. Le-am luat ºi le-am pãstrat cum am putut mai bine, pentru cã simþeam cã sunt niºte lucruri acolo deloc obiºnuite. Le-am purtat apoi în valiza cu care m-am dus la liceu, la Bacãu ºi peste tot, la armatã, la sanatoriu. Le-am ºi arãtat unor prieteni, între care unii erau ºi scriitori. Caietele tatãlui meu m-au maturizat poate mai repede, pentru cã m-au obligat sã fiu foarte atent cu ele, sã am grijã de ele. ªi apoi, într-un fel, prin ele, tatãl meu îmi vorbea, ceea ce mã mai consola de durerea pierderii lui atât de timpuriu.

Aþi reuºit, târziu, sã publicaþi ºi, recent, sã reeditaþi Prizonier în URSS, de Vasile Gh Baghiu. Aþi fãcut asta din motive personale sau ºi din convingerea cã este o mãrturisire importantã - fie ºi doar prin raritate?
Am reuºit sã public aceste memorii sub formã de carte cam târziu, în 1998. Pânã atunci le-am publicat fragmentar în ziarul Ceahlãul, în revista Memoria, iar Europa Liberã le-a difuzat integral în patru ediþii ale emisiunii „Cartea pe unde” a lui Romulus Rusan. Editura Humanitas a spus, în refuzul ei, cã nu mai are hârtie, asta în timp ce directorul ei vorbea peste tot despre necesitatea recuperãrii memoriei. La fel, Editura Eminescu le-a amânat publicarea cât a putut de mult pânã când mi le-a pus în braþe gata tehnoredactate însã oprite misterios în drumul spre tipar, iar la Cartea Româneascã au fost considerate „amintiri cu valoare familialã”. La fel, România literarã a respins publicarea unui fragment. Peste tot cineva hotãra cã nu e cazul sã fie publicate niºte scrieri de sertar care, se pare, îi cam fãcea de ruºine pe mulþi scriitori-scriitori, care nu aveau nici un rând scris liber ºi pãstrat în sertar, cum se tot zvonise. Sau erau ºi alte motive, nu ºtiu. Am reuºit, totuºi, sã le public sub formã de carte la Editura Axa din Botoºani, însã impactul nu a fost nici pe departe cel pe care l-ar fi avut la una dintre editurile mari. De altfel, la un moment dat, exemplarele au ºi dispãrut brusc, din librãriile din Piatra Neamþ cel puþin, ºi mã tem cã nu au fost cititorii cei care s-au înþeles toþi deodatã sã cumpere cartea.

Acum cartea are parte de o a doua ediþie la Fundaþia Academia Civicã. În sfârºit, nu motivele de naturã familialã m-au motivat în primul rând în bãtãlia mea pentru publicarea memoriilor din prizonieratul sovietic ale tatãlui meu (deºi ºi acestea sunt foarte importante, pentru cã þin de o datorie moralã a fiecãruia dintre noi pentru tot ce are legãturã cu trecutul nostru ºi cu identitatea noastrã), dar mai ales cele care þin de valoarea literar-documentarã a acestor scrieri. Aceste scrieri sunt dintre cele foarte rare ca subiect (prizonieratul românilor la sovietici), apoi sunt dintre cele foarte rare scrise înainte de 1989 (mai mult, scrise în staliniºtii ani cincizeci) ºi oferã o perspectivã a omului simplu (a soldatului) asupra prizonieratului sovetic ºi asupra rãzboiului în general, nu una oficialã, istoricã. Toate acestea, dincolo de talentul literar adevãrat cu care au fost scrise. O asemenea scriere ar fi meritat poate aceeaºi atenþie ºi recunoaºtere precum cea a Aniþei Nandriº, cum spunea recent un recenzent al cãrþii, dar n-a fost sã fie. Timpul nu este pierdut nici acum. Contez pe o receptare mai bunã a ei în viitor.

Credeþi cã scriitorul are ºi datoria de a depune mãrturie?
Nu ºtiu dacã e just aºa, sã spunem cã scriitorul are datoria asta sau are datoria cealaltã, cã trebuie sã facã una sau alta. Aceasta ar însemna, poate, sã-i imitãm pe comuniºti, care obiºnuiau sã traseze sarcini scriitorilor. Fiecare scriitor e liber sã scrie ce vrea, sã ignore, dacã aºa simte, realitatea socialã ºi politicã din jurul sãu. Aceasta este ºi esenþa scrisului: libertatea totalã. Apare însã o problemã atunci când scriitorului îi pasã de lumea în care trãieºte ºi pentru care scrie, ºi în mod normal ar trebui sã-i pese. Suntem oameni ºi nu ne poate fi indiferent ce se întâmplã cu poporul din care ne tragem. De aici poate ºi datoria de a depune mãrturie. Cine dacã nu scriitorii sã depunã mãrturie? Aceastã mãrturie trebuie sã fie însã adevãratã, fireºte, nu strâmbã ºi mincinoasã, cum au procedat atâþia în comunism ºi cum ºi azi existã destui care încearcã sã facã din alb negru ºi invers. Este de înþeles frica, lipsa de curaj, dar în acest caz cea mai cinstitã atitudine este tãcerea. Þi-e fricã sã spui ce gândeºti, atunci nu spune minciuni. Mai bine taci. De altfel, credibilitatea scriitorului depinde în mare mãsurã ºi de modul cum scriitorul se raporteazã la realitate. ªi mã refer la credibilitatea care se rãsfrânge întotdeauna înspre atenþia cititorului român faþã de cãrþile scriitorilor români. Dacã oamenii vor simþi cã scriitorului român îi pasã de problemele lor, dacã vor vedea cã îºi sacrificã un pic din confortul lui material ºi din interesele lui scriitoriceºti ºi se solidarizeazã cu ei, împotriva mai-marilor zilei, atunci ºi ei vor scoate mai des, probabil, niºte bani din buzunar pentru a-i cumpãra ºi a-i citi cãrþile. ªi vor veni mai des, probabil, la lansãri, lecturi, conferinþe.

Paul Goma?
Din nou (ºi mereu) Paul Goma... E o poveste tristã aceasta a nerecunoaºterii lui Paul Goma de cãtre elita literarã ºi culturalã din România. Prin nerecunoaºterea lui Goma, elita devine o falsã elitã. Ea se aratã solidarã, în mod evident, nu cu opozanþii comunismului, cum este Paul Goma, ci cu puterea provenind din structurile comuniste care conduc România ºi dupã 1989. Se poate spune, aºadar,  cã este o elitã pentru ea însãºi ºi împotriva poporului ºi tocmai de aceea falsã. O elitã susþinutã de structurile comuniste care nu au fost înlãturate de la Putere dupã 1989. Aceasta este lecþia pe care o învãþãm din povestea raporturilor dintre cel mai important opozant al regimului comunist dintre scriitori, Paul Goma, ºi elita culturalã a þãrii. În timp ce elita noastrã se plânge cã nu am avut un Havel, ea nu-l recunoaºte pe Goma. De ce îþi trebuie un Havel când îl ai pe Goma?

V-au cãutat de la Securitate din cauza manuscrisului tatãlui? Dar din alte motive? Ce relaþie aþi avut cu Securitatea?
Nu, nu m-au cãutat nici din cauza manuscrisului, nici din alte motive. Slavã Domnului, nu am avut de a face cu Securitatea! La Revoluþie aveam douãzeci ºi trei de ani ºi câteva versuri publicate în douã sau trei reviste. Mai citisem pe la „Universitas”-ul lui Mircea Martin, mai umblasem prin þarã pe la festivalurile organizate de Ulici ºi cam atât. Depusesem cu vreo trei ani în urmã un volum de poezie cu titlul Pustiuri suverane, la Cartea Românesascã (transferat apoi la Eminescu), o carte care a fost mereu amânatã, în stilul cunoscut, pânã când am reuºit sã debutez cu al doilea volum în ordinea scrierii, Gustul înstrãinãrii, abia în 1994. Nu am fãcut nimic eroic, nu am fost dizident, nu am protestat public. Mi-a lipsit curajul ºi recunosc aceasta cu pãrere de rãu, pentru cã îi admir pe cei care au avut curaj. Pânã în 1989 refuzasem de vreo douã ori sã intru în partid, refuzasem sã scriu poezii cu partidul la un festival unde fusesem premiat ºi unde mi se ceruse, dacã voiam sã iau premiul, sã vin mãcar cu o poezie despre partid ºi, în sfârºit, mai schimbasem câteva scrisori cu Ana Blandiana. Cam acestea au fost isprãvile mele mai deosebite. Se pare cã nu eram în nici un fel o problemã pentru ei, aºa cã nu m-au cãutat. De altfel, la cererea pe care am fãcut-o CNSAS-ului, mi s-a rãspuns oficial cã nici tatãl meu, nici eu nu am avut dosare. M-a mirat lipsa unui dosar de urmãrire pentru un fost prizonier în URSS, cum fusese tatãl meu, însã acesta a fost rãspunsul lor.

Mulþi scriitori au fost deconspiraþi ca turnãtori ai Securitãþii, alþii care au colaborat evident cu propaganda de Partid ocupã ºi astãzi locuri de prim rang în spaþiul public. Anul trecut v-aþi contrat cu Daniel Cristea-Enache pe seama premierii unor autori care au colaborat cu Securitatea... (nu pun o întrebare, ridic doar o minge la fileu)
În esenþã, în disputa aceea, eu am încercat sã atrag atenþia cã prin premierea  unui autor care tocmai mãrturisise cã fusese colaborator al Securitãþii se dã un semnal greºit din punct de vedere etic ºi moral unei societãþi care ºi aºa îºi regãseºte greu reperele dupã perioada comunistã ºi dupã o tranziþie spre nicãieri la fel de agresivã. Mi s-a rãspuns cã esteticul este autonom, cã un autor bun meritã apreciat chiar dacã a comis fapte reprobabile ºi alte chestii de felul acesta. Aºa o fi, dar eu vãd în acest „argument” - îmi pare rãu cã trebuie s-o spun - semnul unui suprem cinism, ca sã nu mai adaug cã autorul în cauzã nici nu e, de fapt, atât de talentat pe cât spun criticii luîndu-se unii dupã alþii, cum le este obiceiul. Am scris ºi un articol pe acest subiect în Timpul (februarie 2012), dar criticul la care vã referiþi nu a mai dat o replicã în presã, deºi promisese cã o va face. Asta e situaþia.

Se pare cã s-au terminat scriitorii talentaþi în România ºi nu avem încotro decât sã premiem tot colaboratorii sistemului, vedetele sistemului, „oamenii noºtri”. Partea care mi s-ar pãrea comicã dacã nu ar fi, de fapt, tristã este cã majoritatea scriitorilor s-au repezit atunci sã-l consoleze pe cel care a mãrturisit colaboraþionismul, în loc sã-l blameze, cum ar fi fost normal. ªi asta în condiþiile în care nici nu am aflat din mãrturisire ce s-a întâmplat cu victima denunþurilor. Reacþii paradoxale numai bune de cercetat de psiho-sociologi... N-aº vrea sã se înþeleagã însã cã am resentimente faþã de vreunul dintre cei implicaþi în acea disputã. Pot sta de vorbã cu oricare dintre ei oricând, dacã vor sau dacã va fi ocazia în aceastã viaþã. Atâta numai cã nu accept sã mi se livreze nedreptãþi, judecãþi strâmbe ºi jocuri de interese literar-politicianiste cu titlu de dragoste necondiþionatã pentru estetic, pentru artã. Nu am aterizat nici eu chiar acum de undeva din spaþiu în România.

Cum vi se par tinerii autori, dacã îi comparãm, sã zicem cu tinerii politicieni, cã s-a tot vorbit de o schimbare a clasei politice? Pe unde i-aþi situa, între onestitate-curaj ºi obedienþã?
Sunt lucruri care îmi plac ºi altele care nu-mi plac la ei. Îmi place dezinvoltura lor ºi faptul cã nu fac din scris un capãt de þarã. Sunt mai liberi în relaþia cu scrisul, cu literatura. Ai senzaþia cã în orice moment pot lãsa deoparte scrisul ca sã se apuce de altceva, complet diferit. ªi îmi mai place la ei faptul cã nu se uitã în stânga ºi în dreapta când vorbesc cu tine. Au exerciþiul libertãþii. Nu le este fricã. E o generaþie crescutã în anii ãºtia post-revoluþionari plini de capcane ºi de experimente sociale de tot felul, din care ei au ieºit la luminã numai ei ºtiu cum, pentru cã pãrinþii, în general vorbind,  fie au fost plecaþi în strãinãtate, fie au fost ocupaþi cu slujbele ºi cu viaþa grea. Pericolele pentru ei sunt chiar mai mari decât cele care ne priveau pe noi. Drogurile, pornografia, violenþa, disoluþia reperelor morale ºi a valorilor vieþii, scãderea interesului pentru învãþãturã sunt doar câteva dintre ele. Cea mai gravã mi se pare însã convingerea cã poþi fi scriitor fãrã sã citeºti mult, fãrã culturã. Talentele necultivate se pierd, e o lege care a funcþionat de când e lumea ºi aºa va funcþiona în continuare. E o generaþie interesantã, liberã în miºcãri, dar cred cã nu le-ar strica unora dintre reprezentanþii ei sã citeascã mai mult ºi sã fie mai atenþi la modul în care criteriile estetice se amestecã în judecarea literaturii cu acelea etic-morale, de fapt, la aspectul strict uman al raportãrii la literaturã. Nu suntem roboþi care judecãm scrieri, ci oameni care trãim emoþional situaþii de viaþã din cãrþi. Apoi, ar mai fi niºte mici mari probleme... Unii dintre aceºti tineri scriitori au o tendinþã irepresibilã de a se coagula în „gãºti”, la fel ca generaþiile dinainte (nimic nou sub soare!), ceea ce, fãrã sã fie ceva rãu în sine, anuleazã personalitatea ºi face loc unor nedreptãþi pe care, aºa, „în gaºcã”, ei le pot face celor care îºi asumã calea individualã.

Mai mult, lecþia rezistenþei la frustrare încã ar mai trebui frecventatã, adicã lecþia acceptãrii spiritului critic nu numai când acesta se exercitã asupra altora, ci ºi atunci când îi are chiar pe ei în vedere. În fine, dacã ei considerã, de asemenea, cã existã cãrþi pe nedrept lãudate ºi autori supraevaluaþi (consideraþie cu deplin temei, în parantezã fie spus), atunci singura cale onestã, care probeazã ºi educaþie ºi ºapte ani de-acasã, este sã scrie cronici literare în care sã arate supralicitarea ºi eventual impostura, nu atacul în grup (ca sã nu spun „în haitã”) în care sunt date la o parte respectul faþã de persoanele autorilor ºi chestiile elementare de bun simþ. Poate fi haios pentru unii sã fii „cool” ºi sã faci „miºto”, cum se spune, de alþii, dar existã ºi aici o limitã, dincolo de care credibilitatea are serios de suferit.

„Dacã aº fi avut ºi eu abilitatea de a mã infiltra, de a mã pune bine, de a simþi rapid unde se joacã interesele, de a vedea încotro bate vântul, astãzi aº fi pe «listele» lor”, spuneaþi, într-o postare pe Facebook. Dar vã doriþi sã fiþi pe listele lor?
Nu am încotro, nu prea existã alternativã. Sunt interesat sã-mi fac cunoscutã opera, în fine, cãrþile, iar acest interes e legitim. A fi pe „listele lor”, a lua un premiu oferit de „ei” înseamnã sã ai o ºansã în plus sã fii vãzut de cititori. Aºa este în România. Aceasta nu înseamnã oportunism, ci realism, pentru cã nu presupune sã faci compromisuri. Nu îi rogi sã te includã pe listele lor, nu le oferi nimic la schimb, cum se spune, nu renunþi la pãrerile ºi opiniile tale. În fond, ei reprezintã niºte instituþii ale statului român, cu tot cu listele ºi premiile lor. Nu-i þii pe aceºti „ei” la mare respect, dar accepþi premiile lor, includerea pe listele lor ca sã nu fii încã ºi mai marginalizat decât eºti. Eu scriu pentru cititorul de azi, deºi nu îl scot din calculele mele optimiste nici pe cel de mâine. Iar cititorul de azi þine cont de „listele lor”. Aºa a fost învãþat. Aºa cã nu o sã mã supãr cã, de exemplu, dupã excluderea mea abuzivã în ultimul moment din prima ediþie a DGLR-ul lui Eugen Simion (povestea este rezumatã de Roxana Sorescu în Observator Cultural (nr. 37/2005), pentru ediþia a doua, în sfârºit, mi s-au cerut datele. Cititorul nu ºtie despre bãtãliile noastre din culise, iar dacã vede cã nu figurezi, cum se spune, nici mãcar în DGLR, poate crede cã nu prea e mare lucru de capul tãu ca scriitor. De aceea, e important sã fii ºi pe „listele lor”. În acea însemnare am vrut sã-mi spun oful de scriitor care nu face compromisuri ºi care are un pic de suferit din cauza aceasta, chiar dacã este o suferinþã asumatã. ªi nu este vorba despre o suferinþã în primul rând, ci despre o nedreptate.

Tot pe Facebook þineþi un adevãrat jurnal de bord în privinþa cãrþii la care lucraþi. “Scrierea unui roman este ºi un instrument perfect de aflare a naturii tale adevãrate, de rãscolire a unor resurse sufleteºti care, altfel, ar fi rãmas veºnic în adormire”, mãrturiseaþi acolo. Îmi puteþi da un exemplu de astfel de „descoperire” de sine?
Scriind roman, am descoperit lucruri din trecutul vieþii mele pe care le pot vedea acum într-o altã perspectivã. Investigarea cu mijloacele prozei a unor situaþii din propria viaþã (indiferent dacã în roman ele capãtã valenþe ficþionale) conferã acelor situaþii o altã valoare ºi o altã greutate. Sunt momente peste care mereu ai trecut cu superficialitate, cãrora nu le-ai acordat atenþia pe care o meritau, dar care brusc, prin zãbovirea prin scris asupra lor, capãtã o perspectivã diferitã, care îþi îmbogãþeºte viaþa ta din prezent. Aºa mi s-a întâmplat scriind romanul Planuri de viaþã. Scriindu-l, am vãzut cât de mult cântãresc unele clipe petrecute cu tatãl meu, cãci au fost câteva înainte de moartea lui care s-a întâmplat când eu aveam opt ani. La fel, situaþii ºi scene din cãlãtoriile pe care le-am fãcut în Europa, dar în special comunicarea cu diferiþi oameni pe care i-am cunoscut în aceste cãlãtorii, toate au devenit, prin scris, etape importante din formarea mea sufleteascã, emoþionalã. Adicã ele au cãpãtat semnificaþie numai dupã tatonarea lor prin scris, numai dupã înþelegerea lor. Este ºi ceea ce trãiesc acum când scriu alt roman. De fapt, este întocmai ca în teoria „terapiei narative” a australianului Michael White, în care oamenii îºi „rescriu” poveºtile personale. În acest sens, cred cã scrierea unui roman este un instrument de explorare a propriei identitãþi, a acelei identitãþi interioare, emoþionale, fie el acel roman o autobiografie sau o ficþiune. De fapt, toate sunt, mai mult sau mai puþin, autobiografii.

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

4 iunie 2013

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey