•  Ana Moisoiu Atodiresei
•  Ion Buzera
•  Nicolae Coande
•  ªtefan Grosu ºi Adriana Mihaela Macsut
•  Dan Nãstasie


sus

Ana Moisoiu Atodiresei

 

Aspecte etice în psihologie

    

Perioade îndelungate de timp, majoritatea psihologilor s-au arãtat foarte puþin preocupaþi de problemele de eticã. Pânã în anii ‘60, pentru psihologi au existat foarte puþine reglementãri de naturã eticã. În momentul de faþã existã coduri de conduitã ºi principii etice care se aplicã în diferite situaþii. O parte dintre prevederile codurilor de eticã sunt focusate pe problemele  psihologiei  aplicate ºi pe cele legate de cercetare. Asociaþa Americanã de Psihologie a publicat manuale cu privire la aspectele etice pentru cercetãrile cu subiecþi umani dar ºi un cod de conduitã pentru psihologi cu scopul de a conserva cele mai înalte standarde etice, atât în cercetare cât ºi în practica psihologicã (Andrei Holman, Controverse etice privind practica minþirii participanþilor în studiile psihologice, în Revista Românã de Bioeticã, Vol. 11, Nr. 1, Ianuarie-Martie 2013). Una dintre cele mai importante probleme care a fost ridicatã este cea legatã de caracterul confidenþial al informaþiei obþinute, aflat în strânsã legãturã cu nevoia subiecþilor de a-ºi proteja intimitatea. Existã ºi precupãri în acest sens în România: pe site-ul Colegiului Psihologilor din România o rubricã dedicatã activãtãþii Comisiei de Deontologie ºi Disciplinã care administreazã Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberã practicã ºi Codul de procedurã disciplinarã (Colegiul Psihologilor din România,(http://www.copsi.ro). Se precizeazã cã psihologii vor sesiza Colegiului Psihologilor cazurile de abatere de la normele de eticã ºi deontologie profesionalã dacã rezolvarea corectã, pe cãi amiabile, a situaþiei, nu a  fost posibilã”.  Nu se precizeazã însã cine a elaborat codul ºi nici ce expertizã eticã au acei care întocmit.

O problemã care se ridicã este cea legatã de aspectul contextului instituþional în care are loc cercetarea (Bere, Constantin, Introducere în psihologia experimentalã, curs, Universitatea Petre Andrei, Iaºi, 2006, ms. p. 47). Existã instituþii care nu sunt supuse unui control etic. De aici pot apãrea probleme, ca rezultat al puterii instituþiei în care are loc cercetarea ºi a lipsei de putere a persoanelor cercetate. O altã problemã ar fi interpretarea ºi aplicarea rezultatelor cercetãrii. Aplicarea rezultatelor în alte scopuri decât cele iniþiale presupune o încãlcare a codului etic.

În Franþa, la originea  legilor care reglementeazã experimentarea asupra fiinþelor umane se aflã un comitet naþional de eticã, alcãtuit în mare parte din cercetãtori. Aceste legi au fost concepute sã vizeze în principal experimentarea medicalã însã înglobeazã ºi psihologia, ce ridicã probleme specifice. Comitetul francez expune urmãtoarele principii: 
-subiecþii trebuie sã fie voluntari, sã nu trebuiascã  sã fie remuneraþi pentru activitatea lor, înainte de examinare subiecþilor li se cere clar consimþãmântul;
-interzicerea oricãrei plãþi urmãreºte evitarea apariþiei unor grupuri de „subiecþi profesioniºti”   (Aurel Stan, Testul psihologic evoluþie, construcþie, aplicaþii, Editura Polirom, Iaºi, 2002, p. 337). Existã ºi o altã viziune potrivit cãreia este normal ca subiecþii sã fie motivaþi financiar deoarece aceºtia îºi consacrã o parte din timp, astfel putându-se gãsi foarte uºor subiecþi. Potrivit celor care susþin aceastã teorie, lipsa unei motivaþii financiare poate determina unele comportamente artificiale în rândul subiecþilor. Testele  psihologice pot fi aplicate doar de cãtre psiholog, absolvent al unei forme de învãþãmânt universitar, atestat de o asociaþie profesionalã pentru a practica respectivele activitãþi.

Problemele etice existã în orice domeniu în care sunt aplicate cunoºtinþe psihologice, cum ar fi: în educaþie, la locul de muncã, în terapie. Testarea psihometricã ocupã un loc special, aceasta ridicând ºi o serie de probleme caracteristice precum confidenþialitatea ºi dreptul de proprietate asupra datelor obþinute. În ambele situaþii soluþia problemelor etice poate fi una dintre cele douã poziþii extreme existente: ori sunt interzise toate activitãþile îndoielnice din  punct de vedere etic, ori psihologului i se va acorda libertate totalã de acþiune (ibidem). Dintre cele douã soluþii nici una nu este nici practicã, nici raþionalã, deci, în concluzie, psihologii se vor confrunta mereu cu dileme etice sau cu situaþii în care vor fi obligaþi sã îºi apere poziþia (ibidem).

 

Bibliografie

Bere, Constantin,  Introducere în psihologia experimentalã, curs, Universitatea Pete Andrei, Iaºi,  2006, ms. p. 47.
Colegiul Psihologilor din România,  www.copsi.ro/.
Holman, Andrei, Controverse etice privind practica minþirii participanþilor în studiile psihologice, în  Revista Românã de Bioeticã, Vol. 11, Nr. 1, Ianuarie - Martie 2013
Stan,  Aurel, Testul psihologic evoluþie, construcþie, aplicaþii,  Editura,  Polirom, Iaºi, 2002, p. 337.

 

Comentarii cititori
sus

Ion Buzera

 

Alte fragmente

 

Anomalia enormã, transparentã, chiar puþin emoþionantã a vreunui „Pericle al Repubilicii literelor” (Thibaudet), prezent, trecut sau viitor.   

A nu face din stilisticã o teleologie. 

Celor care scriu mult-mult le recomand sã citeascã articolul Vanitate, din 1928, al lui Cãlinescu.

Istoricitatea preseazã pe orice metodã.    

Întrucât nu sunt de acord cu nicio formã de mimetism, pun sub semnul dubiului ºi scenariile paideice. 

Greºelile se cuantificã, reuºitele aproape cã nu. (Vezi ºi simpatica aserþiune a naratorului barnesian, din romanul Papagalul...: „dezolanta mansardã a împlinirii”!)

Bacovia avea o certã (dacã nu exclusivã) disponibilitate în a simþi improbabilul vieþii.

Omul este o cârtiþã epistemologicã.

Cea mai slabã transcendenþã - neantul.

Critica noastrã literarã suferã de encomiasticitã acutã.

Omul adoxic -  un rãu imens al societãþii

Matei Viºniec: „Dacã n-aº crede în capacitatea omului de a se înãlþa deasupra mediocritãþii n-aº mai scrie literaturã.” (interviu, în SDC, 337, p. 12). Right.

Suprasolicitatea (hermeneuticã) nu e bunã, cãci sunt multe alte câmpuri nelucrate care aºteaptã.

Pe unii îi „apucã” apocalipsa când te aºtepþi cel mai puþin.

Marii tricksteri ai gândirii procedeazã aºa: întâi inventeazã o semioticã aparte, „secretã”, abstrusã ºi apoi, pentru a o hrãni, pentru a-i da credibilitate, ba chiar prestigiu, îi alãturã o hermeneuticã. În curând, se vor ivi ºi alþi cultivatori, iar uneori, în cazurile fericite, tribul ia dimensiuni planetare.

Orice subiect este un fir de nisip: numai cã unele au în compoziþie mai mult siliciu.

Se întâmplã de prea multe ori, pentru a nu ne pune pe gânduri: o stilisticã proastã „antreneazã” o ideaþie pe mãsurã. Cu toate cã ºtim bine cã lucrurile se petrec, de fapt, invers.

România exceleazã în a avea cea mai mare cantitate de analizã politicã perfid-inutilã,  grotesc-subiectivã de pe mapamond. 

„Sunt ºi nu sunt în politicã.” (Sebastian Lãzãroiu) Cînd Monsieur Jourdain îºi dã, mirat, mâna cu Heisenberg. 

Imbecilitatea rezidã eminamente în superficialitate.

Existã o formã autoregenerabilã de prostie care nu poate decît înspãimînta.

O culturã micã ºi neînsemnatã „sare” în ochi ºi prin felul obsesiv în care diverºi autori se comenteazã între ei: au intuiþia insuficienþei ºi vor s-o umple în zadar cu ceva.

Critica literarã este astãzi o formã de rezistenþã intelectualã, exersatã în cele mai paradoxal-libertare condiþii.

Encomionul este abjecþia în stare aºa-zicând purã. 

A-þi deveni tot mai preþios, iatã impasul esenþial al diaristului de cursã largã. 

Pe una din spiralele luminoase ale spiritului european e strecuratã urmãtoarea devizã: a alunga complicaþiile, nu a le nega.

Orice encomion nu e altceva decît o formã de manifestare a ceauºismului rezidual.

„Nostalgia neantului”:  sintagmã nietzscheanã relativ tare, retenibilã.  

A scrie nu înseamnã, în ultimã analizã, decît a restrînge infinitul la umilele tale posibilitãþi. 

Imediat ce constatã un început, oricît de timid, al vreunui cult al personalitãþii, spiritul meu critic devine un arici foarte nervos.

Gîndirea care rezistã este de recuperat mai ales în infrastructura ei.

Valéry: “l’absent forme presque toute la matière du présent”. E mult Proust aici.

Iatã o întrebare aºa-zicînd contrafactualã: cum ar fi reacþionat (scris) Eminescu dupã ce ar fi citit Caietele lui Valéry? Am optat pentru „aºa-zicînd”, pentru cã pare, uneori, cã le-ar fi citit. 

Comentarii cititori
sus

Nicolae Coande

 

ªi eu am fost în… Westfalia

 

Notele care urmeazã reprezintã impresii „la cald” din cea de-a doua bursã literarã pe care am primit-o în deceniul trecut, în Germania. Am ajuns pentru prima oarã în Germania, pentru patru luni de zile, la o bursã literarã oferitã de Stiftung Heinrich Böll Köln, în perioada noiembrie 2003-februarie 2004.
Notele de cãlãtorie de atunci au fãcut ulterior obiectul unei cãrþulii, Fereastra  din acoperiº. Un anotimp în Westfalia, apãrutã în 2005. Am stat patru luni în casa unde ºi-a trãit ultimii 17 ani de viaþã Heinrich Böll, laureatul Premiului Nobel pentru literaturã în 1972, un scriitor care, ca fost soldat german, a ajuns inclusiv pe teritoriul României în timpul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial.
bollÎn veranda Casei Böll am vãzut câteva fotografii înfãþiºându-i pe Böll ºi Alexandr Isaievici Soljeniþîn, marele scriitor ºi disident rus. Cum a ajuns Soljeniþîn în casa scriitorului german din micuþa localitate Langenbroich (undeva la 60 de km de Köln) puteþi afla din cartea lui Soljeniþîn, Ca bobul între pietrele de moarã. Arestat în 1974, marele rus a fost eliberat la presiunile Occidentului ºi expulzat apoi în Germania Federalã, unde a stat douã zile la prietenul sãu Böll, plimbându-se prin grãdina micuþã a casei unde aveam sã stau ºi eu…. doi ani. În 1973 apãruse în Franþa prima ediþie a cãrþii sale fundamentale, Arhipelagul Gulag. KGB-ul descoperise deja o copie a lucrãrii, fapt care a urgentat apariþia în premierã mondialã în Franþa a acestei lucrãri care avea sã împartã intelighenþia occidentalã în douã tabere.

Am ajuns a doua oarã în Westfalia, mai precis în zona Münster-ului, la bursa oferitã de Stiftung Kunstlerdorf Schöppingen, în iulie 2008. Eram iarãºi în regiunea cea mai frumoasã a Germaniei, cu ierni blânde ºi veri rãcoroase: soare ºi ploi torenþiale aproape zilnic. Am locuit, timp de douã luni, tot într-o mansardã a unei case vechi transformatã în spaþiu primitor pentru artiºti din toatã lumea. M-am plimbat prin regiune, inclusiv cu bicicleta, am scris ºi am notat ce vedeam, ca ºi la prima cãlãtorie. Fragmentele ce urmeazã reprezintã note fãrã pretenþii literare, înflorituri stilistice sau veleitãþi de jurnal (Jurnal de camerã s-a numit varianta primã), aºa cum au fost consemnate în orele cât stãteam la calculator, cu ochii spre realitãþile germane, dar cu inima ºi mintea atente la ce se întâmpla în þarã. Era, în România, caniculã, arºiþã, dar scandalul verii a fost alimentat de focul ºi pasiunea iscate de ceea ce s-a întâmplat la Institutul Cultural Român cu cei doi intelectuali români care au reprezentat þara - ºi ICR - la Berlin, la o ªcoalã de Varã unde au predat studenþilor români de acolo. S-a aflat, chiar prin vocea Hertei Müller, cã erau foºti turnãtori, deºi numele lor conteazã în branºa lor intelectualã. Ei, dar ce are a face intelectul cu moralitatea în România? Doar nu trãim în… Westfalia.

30 iunie

shoppingenAm ajuns obosit la Schöppingen dupã o cãlãtorie de peste 15 ore. Tren de la Craiova la Bucureºti (plecare la 5 dimineaþa), avion de acolo, ora 13, 40 aterizare la Bonn (aeroportul e la 17 km de Köln) ºi apoi cãlãtorie cu ER (EuroRegion) de la Köln la Münster. Dar nu m-am oprit aici; dupã o orã de aºteptare în faþa gãrii (unde mirosea a bucãtãrie arabã din toate pãrþile) am gãsit un autobuz, S70, care m-a adus la Schöppingen. Herr Heinz Kock, de la fundaþie, îmi trimisese deja orarul autobuzului cu etaj, dar pânã nu am întrebat localnicii tot nu m-am descurcat cu harta din staþie. Sã notez: de la Köln la Münster am plãtit 33 de euro, iar de la Münster la Schöppingenn, 7,50 euro.

Localitate mai izolatã ca asta parcã nu a fost nici la Langenbroich, dar abia mâine îmi voi da seama. Pe drum am citit înainte la cartea lui Eugen Negrici, cu care vorbisem la telefon, din garã de la Bucureºti, „ameninþându-l“ ca i-o voi citi ºi chiar comenta. Iluziile literaturii române... abia acum le demascã el într-o carte, parcã trebuia ceva mai devreme, deºi prin articole o mai fãcuse.

M-a întâmpinat aici Sonja Ruf, scriitoarea din Leipzig, amabilã, mi-a arãtat camera (provizorie, cred). Bineînþeles, am pãþit-o ca la Haus Böll din Langenbroich, în 2004. În prima jumãtate de orã am ieºit trântind uºa dupã mine, dar cheia era înãuntru ºi am rãmas pe.... dinafarã. Unele lucruri le faci întotdeauna la fel.

mansardaNemþoaica m-a dus acasã la dr. Josef Spiegel, ºeful fundaþiei; l-am gãsit la o masã, în grãdinã, bând o sticlã de vin cu o doamnã, probabil soþia; cu ocazia asta îl cunosc ºi obþin ºi cheia de la adevãrata mea camerã. Bineînþeles, este o mansardã. Nu mã mirã, mansarda e o atitudine a mea, de fapt. Sã mai notez cã intrând la sosire într-un magazin sã cumpãr ceva de mâncare am fost anunþat cã s-a închis, iar neamþul m-a dat afarã, deºi apucasem sã iau o conservã de peºte. Nemþii sunt atât de serioºi, de ordonaþi când sunt pur ºi simplu nesimþiþi.

Mi se pare cã Spiegel mã priveºte puþin critic (mã aºtepta mâine) când aflã cã nu vorbesc germanã, dar glumeºte când aude cã sunt din Romania: bine cã nu eºti din Spania! Aluzie la înfrângerea suferitã de nemþi în finala Euro 2008. Prob, recunoaºte totuºi cã spaniolii au fost mai buni ºi îl laudã pe Mutu. Bineînþeles, eu îl critic, a jucat ca o cizmã (italicã) pe toatã durata Euro ºi a ratat un penalty chiar împotriva Italiei. Briliantul neputincios...

1 iulie

Prima zi aici, s-ar zice. În continuare, singur. M-am trezit cu gândul sã mã întâlnesc cu dr. Spiegel, dar am dat peste herr Kock, foarte amabil, serviabil ºi un pic efeminat. Dr. Spiegel apare mai târziu, dar amânã, zice el, discuþia pentru mâine, când vor veni ºi ceilalþi. Drept urmare (a foamei) merg la, of course, 'Aldi' ºi cumpãr mâncare de 25 de euro, inclusiv un vin de Rhein ºi bere localã. Nu mai e Kölsch, dar sper sã fie bunã. Mã uit dupã Sonja, dar n-o vãd, poate scrie în camerã. Aº face o plimbare cu ea, sã-mi arate locul, dar cred cã o sã descopãr ce vreau pe cont propriu.

Mansarda mea e de treabã, ca ºi baia ºi bucãtãria: mici, dar eficiente. Nu simt nevoia de Lebensraum interior, afarã e pãdure ºi soare. Un pic handicapat la gândul cã nu ºtiu totuºi germana, în timp ce majoritatea o vorbeºte. Puþin supãrat cã nu am diacritice româneºti la tastaturã ºi nu ºtiu sã le instalez. Trebuie sã-l întreb pe Viorel, dar va fi dificil fiindcã PC-ul are comenzi în... germanã. Mirare: de ce-oi primi eu burse în Germania? Nu am rezultate ale muncii în sensul ãsta... ca sã mã exprim comunistic. Un spiriduº îmi ºopteºte: fiindcã aici ceri burse, nu în altã parte! Bun, ºi ei de ce mi le dau?

Mã gândesc sã vãd cum ajung la Köln sâmbãtã; poate cu ajutorul Margãi. Zãu, n-aº mai cheltui vreo 70 de euro pe un drum dus-întors! Un Hagi Tudose pândeºte în fiecare dintre noi.

fanCa idee de scris: m-aº apuca de un nou volum de versuri, de un capãt de carte, mãcar. Nu scriu niciodatã inspirat de locurile noi pe care le vãd, experienþa anterioarã, de la Langenbroich, e edificatoare. Îmi ieºea o poezie facilã, diluatã, fãrã nimic al meu. Parcã nu eram eu. Am scris abia dupã ce am ajuns acasã. Acum mã gândesc sã încep pânã nu se prinde „celãlalt“, ãla care scrie.

Apoi aº comite o cronicã detaliatã la cartea lui Negrici. Mai am jumate de citit ºi apoi trebuie sã mã concentrez pe o interpretare de facturã polemicã. Nu sunt eu profesor de literaturã românã ºi nici taxonom, dar parcã prea procustianizeazã Herr Negrici. Deºi multe din cele ce spune despre literatura în comunism sunt, din pãcate, adevãrate.

2 iulie

Tot fãrã diacritice... 
M-am trezit greu, la ora 9, localã, deºi îmi propusesem la opt. Am adormit pe la ora 12, 30, poate 1. Somn greu, cu niºte vise surprinzãtoare (pe care nu mi le amintesc la trezire). La 'Aldi' nu gãsesc saci menajeri - sau gãsesc, dar foarte mari ºi renunþ.

În plimbare apoi prin Schöppingen, aºezare cu ieºire rapidã la ºoseaua spre Münster. „Filmez“ zona, fac fotografii ºi mã dumiresc de unde aº putea eventual lua autobuzul spre metropola din apropiere. La 'Schlecker', magazinul unde poþi developa filmele din aparatul foto, intru sã caut sãpun Yardley. Nu gãsesc, dar îmi cumpãr cremã de ras ºi after-shave balsam Florena, la preþuri acceptabile, (1 euro respectiv, 3, 5 euro). Deºi am vin în bucãtãrie, nu rezist ºi iau un kil de Chardonnay alb, Grand Sud, la 2,99 euro. Un cabernet american îmi face cu ochiul, dar mã abþin de la vinuri roºii. E mai cald ca niciodatã de când am venit ºi pânã ºi grãdinile udate ale nemþilor suferã, cu iarba îngãlbenitã ºi flori care se usucã.

Între timp vorbesc cu doi dintre bursieri, prima, o nemþoaicã din Saarbrucken, Denise Ritter, care a fost la Sibiu ºi la Avrig, iar al doilea este Wildenhein, un prozator despre care Sonja îmi spusese asearã cã este destul de cunoscut în Germania. E simpatic, dar crãcãnat. Profund. ªi bãnuiesc cã a virusat computerul, pentru cã nu mai pot intra, iar pe el l-am gãsit la celãlalt PC, dupã ce acum o orã mi s-a pãrut cã-l vãzusem la PC-ul unde lucram eu. Da’ bãnuielnic mai sunt...

ceasNegrici (acu’ sunt obsedat sã-i dau replica): ba vede în literatura românã un loc supus mitizãrilor de tot soiul, ba gãseºte cã a existat un timp, chiar în comunism, când niºte tineri au scris o literaturã de calitate, sustrãgându-se idealismului sãmãnãtorist ºi înclinaþiei naþionale spre hiperbolã. Nu ºtii ce sã crezi. Bãnuiesc cã transmite mesajul bine. E sceptic pe termen lung, dar brusc face loc speranþei. Ultima, e-n vremea lui. Scris cioranian pe alocuri, cu o bunã condiþie intelectualã, reflexivã asupra literaturii. Îl „simt“ cã ar putea spune multe lucruri critice despre contemporanii sãi în memorii strãlucitoare. Crede cã Eminescu e de „vinã“ cã a impus barometrul sãu conservator asupra conºtiintei populare în receptarea literaturii. Îl crede ideolog, aici. Nu Eminescu e de vinã (oricum, vremea lui este a câte unui poet naþional care preia inevitabil stindardul neatârnãrii, la popoare vasale), ci slaba fibrã a românilor care face din poet o fantoºã, ca ºi o platoºã, pentru neputinþele ei.

Pe la douã fac o mâncare de legume verzi, congelate (vezi bine, proaspete nu pot sã cumpãr...). Iese ceva, nu ºtiu ce, cu roºii puse la iuþealã, fãrã pastã de tomate, cu ceva sare, vin alb de Rhein. Sau Chardonnay, nu mai ºtiu. Pânã la urmã prãjesc un ou în tigaie ºi este El Mejor... Cu douã pahare de vin, alergând între mess, unde primesc reþete de la Liliana, ºi plita Whirlpool care se încinge rapid sunt, în sumã, un poet cerebral, cu ceva burtã ºi început de vinovãþie... Dupã-amiazã: somn de câteva ore, provocat ºi de cãldura de afarã, dar ºi de vreo trei-patru (4) pahare de vin, tot încercând sã mã decid între Rhein trocken ºi Chardonnay sec.

mori de vantCare sunt „iluziile literaturii române“, cã tot sunt în Occident, unde trecem ca fantome prin noapte, dupã cum corect a vãzut Nora Iuga? Suntem fãrã cãrþi, fãrã idei ºi fãrã iluzii - aºa mi se pare. În afara unor terminale unde suntem corect verificaþi, nu facem gaurã într-un zid prin care pãtrund imaterialii, cei puternici sau mãcar corecþii, cei care se prezintã ca fiind din acea lume. Am citit undeva de lipsa de curaj a scriitorului român în competiþia cu cel din alte þãri, dacã o fi vreo competiþie: i se pare cã nu ºtie bine o limbã strãinã (este adevãrat, în 90% din cazuri), este afectat de lipsa de rodaj în spaþiul occidental, nu încearcã sã-ºi facã relaþii aici, pe scurt, are puseuri defensive ºi contraatacã atunci când nu trebuie. Nu se face înþeles. Pai, întâi trebuie sã scrie - ºi pe urmã vine înþelegerea. Am venit eu în Occident cu 4-5 cãrþi tari, bine scrise, mustind de frãgezimea lumii mele pitoreºti, precum cãrþile lui Pamuk? În loc de asta, m-am trezit spunându-i nemþoaicei care vãzuse Sibiul cã avem un complex de... duplicitate: unii suntem turanici, alþii ne tragem din legiuni romane formate din evrei ºi sirieni - adicã noi, oltenii. Djuvarizam feroce, cu gândul sã-mi bat joc de Neagu, dar ea s-o fi prins? Uite-l pe-ãsta cu complexul duplicitãþii la chimir. Un tip de lângã ea, probabil soþul, se uita neutru la mine, dar prin cap îi trecea fantoma unui arãbuº gonind cãmilele cu cobiliþe la porþile Craiovii: Alah Akhbar, nene!

3 iulie

Azi noapte m-am culcat târziu. ªi pentru ce? Sã scriu articolul despre cartea lui Negrici! În loc sã mã fac la loc poet... Azi îl continui, deºi mai am de citit 100 de pagini. Vineri cred cã îl termin ºi îl voi trimite Cristinei Rusiecki, la 'Cultura'. M-am luat ºi de Negrici, deºi îmi place cartea. Trebuie sã par ºi eu deºtept.

Pe la 11, discuþie în grup cu dr. Spiegel, care vorbeºte pentru majoritatea germanã - în germanã. Senzaþie de izolare. La sfârºit, omul mã întreabã amabil dacã am priceput ceva. Da, printre cuvinte. Râdeau ºi nu pricepeam de ce. Mi se pãrea cã sunt... francez. Ca sã mai atenuez din stupoare. Trebuie sã fac un mic plan de învãþare a limbii, altminteri e jale.

Din þarã aflu de la Ion cã Magdalena Boiangiu a scris - în sfârºit - despre 'SpectActor', în 'Dilema'. Venind de la ea, recenzia asta înnobileazã o revistã de niºã. Încã nu am citit, sã vãd. De mâine îmi fac program de nemþeascã ºi mã apuc de scris. Termin cartea Negrici ºi încerc sã fac exerciþii de... respiraþie poeticã.

Mai am douã cãrþi la mine ºi îmi vor ajunge: Goma în dialog cu Flori Stãnescu ºi cartea Jelei despre Monica Lovinescu. Ciudat, nu am luat nici o carte de poezie! Azi le-am dat lui Kock ºi lui Spiegel cartea mea de poeme tradusã în germanã. Ieri, Sonjei, care nu zice nimic. Pãrea uºor derutatã de îndrãzneala mea de a-i da o carte tradusã în România!

munsterLa bursã au mai venit Nora Mansmann (scrie prozã ºi face teatru, i-am vorbit de TNC ºi de Purcãrete, habar nu avea!), un chinez (Lin Y Zheng) care locuieºte în Germania, un georgian din Münster, Alexander Edischerow, o doamnã simpaticã din Bonn, artist plastic. Parcã suntem vreo 7, dar mai e ºi Wildenhein, acel prozator crãcãnat care nu s-a arãtat azi. Îl tot bãnuiesc c-a virusat calculatorul ºi asta mi-l face antipatic. Cred cã-i e fricã sã dea ochii cu mine, normal...

Mã uit pe web-siteul lui ºi vãd cã e într-adevãr un nume cu reputaþie. Are mai multe romane ºi un turneu de lecturi din septembrie pânã în octombrie cu ultimul sãu roman. Pare profesionist. ªi totuºi - mi-a virusat calculatorul. Hai cã sunt obsedat...

4 iulie

Azi e vineri, iar eu credeam cã e joi. Mã miram de ce îºi iau unii la revedere de la mine ºi îmi spun „pe luni“! Pe urmã, m-am dumirit.

Mã chinui cu calculatorul ãsta care e în continuare virusat, deºi Herr Kock a meºterit pe la el. Acum, colac peste pupãzã, am reuºit sã blochez netu’ ºi mess-ul. Am descãrcat fotografiile de azi ºi nu mai am acces la net! Sunt bun de prostii de astea, s-ar zice. Anti-talent în tehnicã, nu ca Mini-tehnicus Boureanu...

Multe muºte pe aici. Acum, de trei zile, plouã ºi e ceva mai rãcoare, ba seara e chiar rece puþin.

Aproape am terminat cronica la cartea lui Negrici. Cred cã am exagerat, 33.000 de semne (cine publicã ditamai cerºaful?), dar ºi în privinþa opiniilor mele. Uneori mã cert cu el fãrã sã ºtiu de ce. Probabil inconºtient, datoritã prestigiului criticului: sfidez cum fac puºtii care scot limba la cei mari. Limba o aratã toatã, fiindcã nu ºtiu ce sã facã în gurã cu ea. Totuºi, unele lucruri mi se par bine spuse. Ale mele, adicã.

enschedeTrebuie sã ies din cronica asta ºi sã mã apuc de germanã. Nu-mi cunosc interesul. Dupa care, mai citesc cartea lui Goma cu Flori. Iar pierd o sãptãmânã, sã stau sã înþeleg, sã scriu (lung, cât o zi de post). ªi poezie cine scrie? Poeþii cu deºtu-n gurã!

La Münster m-aº duce mâine, dar singur? Nora Mansmann, pe care o întrebai, nu are kief. Zicea cã se duce altãdatã, când se întoarce de nu ºtiu unde. De unde? Îi pomenesc de Enschede ºi zice cã sã mergem cu bicicleta. Pãi nu ne aresteazã ãia, mã prefac eu mirat!

Ar fi o idee: sã intram în Olanda pe biciclu (ca nemþii, aldat’, pe motociclete... ce pui de lele sunt!).

 

Comentarii cititori
sus

ªtefan Grosu ºi Adriana Mihaela Macsut

 

Etica tehnologiei informaþiilor

 

În lumea întreagã revoluþia informaticã a determinat schimbãri majore. Tehnologia informaþiei influenþeazã în mod pozitiv viaþa personalã ºi profesionalã, relaþiile interumane ºi chiar modul cum funcþioneazã sistemele politice. În aceste condiþii, etica tehnologiei informaþiei poate fi definitã ca ramurã a eticii aplicate care se ocupã cu analiza impactului social ºi moral al integrãrii computerelor în viaþa umanã. Trebuie totuºi evidenþiat cã, în esenþã, computerul, motorul informaþional, este doar o maºinã matematicã dar prin natura ei, maºina aceasta nu este deloc simplu de stãpânit de cãtre utilizatoarele ºi utilizatorii obiºnuiþi” (Mihail Radu Solcan, Utilizare, programre, eticã, în www.ub-filosofie.ro/~solcan/, 2008-02-28). În societatea computaþionalã, fiecare om trebuie sã ºtie cum fucþioneazã un computer. Aºa cã un curs de iniþiere în acest sens este binevenit. Pe de altã parte, descoperirile ultimelor decenii din cadrul tehnologiei informaþiei ºi comunicaþiilor au dus la cristalizarea unor spaþii noi, virtuale, în cadrul cãrora sunt necesare  abordãri morale specifice. În acest context omul obiºnuit trebuie sã se adapteze la ºocul tehnologic al utilizãrii computerului ºi bineînþeles cã se impun ºi aici norme morale. În altã ordine de idei, un om obiºnuit sã respecte regulile morale în viaþa realã le va respecta ºi în mediul virtual. Totuºi, în mediul virtual, un om poate alege sã fie cine vrea el ºi în acest mod sã îºi manifeste tenebrele sub o identitate de împrumut.

„În orice aspect al vieþii este nevoie ca sã respectãm anumite norme... ºi sã avem o eticã farã de care nu putem fi eficienþi în domeniul respectiv. Aºa este ºi în privinþa caclulatorului, avem nevoie de anumite standarde dupã care sã ne conducem, poate o sã îþi pui întrebarea, drag cititor la ce bun sã respecþi anumite reguli în lucrul cu Calculatorul” (Lenuþa Filat-Radu, Etica Calculatorului, în  radulenutafilat.wordpress.com, 13 martie 2013)

Textul biblic fixeazã ca bazã moralã Decalogul -  Cele 10 Porunci-  care de altfel pot fi regãsite în toate religiile lumii. Se începe cu fixarea credinþei monoteiste, apoi se trece la porunci care ordoneazã efectiv viaþa umanã, cum ar fi: interdicþia de a fura ºi de a ucide, cinstirea pãrinþilor ºi stabilirea unor reguli morale în viaþa personalã.

„1. Eu sunt Domnul, Dumnezeul tãu. Sã nu ai alþi dumnezei afarã de Mine. /2. Sã nu-þi faci chip cioplit, nici vreo înfãþiºare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pãmânt, sau în apele mai de jos decât pãmântul. Sã nu te închini înaintea lor ºi sã nu le slujeºti. / 3. Sã nu iei Numele Domnului,  Dumnezeului tãu, în deºert; cãci Domnul nu va lãsa nepedepsit pe cel ce va lua în deºert Numele Lui Dumnezeu./ 4. Adu-þi aminte de ziua de odihnã, ca s-o sfinþeºti. /5. Cinsteºte pe tatãl tãu ºi pe mama ta, pentru ca sã þi se lungeascã zilele în þara, pe care þi-o dã Domnul, Dumnezeul tãu./ 6. Sã nu ucizi./ 7. Sã nu preacurveºti. / 8. Sã nu furi./ 9. Sã nu mãrturiseºti strâmb împotriva aproapelui tãu./ 10. Sã nu pofteºti casa aproapelui tãu; sã nu pofteºti nevasta aproapelui tãu, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici mãgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tãu.” (Exod 2, 1-17).

Pornind  de aici se poate stabili Decalogul Calculatorului prin care se stabliesc câteva prevederi pentru ca o persoanã sã nu devinã dependentã de mirajul lumii computaþionale. Este un domeniu nou ºi care exercitã asupra omului o anume magie tehonologicã ºi de aceea se impun câteva reguli pentru ca omul sã nu devinã un fel de android însigurat ancorat într-un monolog computaþional, omul fiind astfel incapabil sã mai trãiascã viaþa realã.

„1. Determinã bine scopul pentru care vrei sã foloseºti calculatorul. /2. Învaþã computerul ca sã fii cel mai bun./ 3. Foloseºte calculatorul pentru binele tãu ºi pentru binele altora. 4. Nu lãsa  calculatorul sã-þi fure timpul./ 5. Nu lãsa calculatorul sã fie unicul mijloc de comunicare./ 6. Nu lãsa calculatorul sã-þi fure oamenii apropiaþi./ 7. Nu fã din calculator un idol./ 8. Nu cãdea în robia calculatorului./ 9. Protejeazã-te de imaginile nedorite care apar la ecran./ 10. Fã din calculator un ajutor ºi nu o povarã”
(Marika Sofianu, Etica folosirii calculatorului, în sofianumarika.wordpress.com,25 februarie 2008).

Computerul  nu mai este doar un ajutor pentru om, ci tinde sã devinã actualmente chiar  un idol pe care omul îl slujeºte.  Bineînþeles cã o gândire superficialã poate induce zâmbete la invocarea sintagmei cã omul poate sã îºi facã din computer un idol, dar aici este însã necesarã o reflexie profundã: „când computerul îþi ia cel mai mult timp, atunci ar trebui sã te gândeºti cam pe unde ai ajuns, de cele mai multe ori spui cã asta îmi este serviciul dar nu uita cã ai ºi familie care este pe primul plan; în cazul acesta aº vrea sã te întreb cu cine petreci cel mai mult timp: cu familia sau cu computerul?” (Spune nu robiei, în  svetasili88.wordpress.com)

În ansamblu, etica tehnologiei informaþiilor constiuie un domeniu nou al eticii aplicate ºi a avut o dezvoltare vertiginoasã în ultimele douã decenii, aflatã în strânsã legãturã cu supertehnologizarea ºi globalizarea. Într-o abordare din punctul strict al eticii aplicate reprezintã o aplicare în mediul computaþional a teoriilor etice tradiþionale (utilitarismul, teoria virtuþii sau teoria datoriei) la aspecte specifice tehnologiei informaþiei ºi comunicaþiilor. Dar în sens mai larg acest nou domeniu cuprinde ºi o abordare pluridisciplinarã cuprinzând aspecte ce þin de domenii conexe. 

Într-un sens mai larg, acest domeniu include standardele de practicã profesionalã, aspecte ºtiintifice juridice, moral corporatistã, politici publice interne ºi internaþionale precum elemente aflate la intersecþia dintre sociologie, politologie ºi psihologie.

În condiþiile instituirii unui cadru etic în mediul computaþional, se ajunge la concepul de cetãþenie digitalã (cetãþeanul digital face, de fapt, parte dintr-o societate globalã informatizatã, deoarece „cetãþenia digitalã ºi interacþiunea om-maºinã deja prezente în societate… creeazã multiple dileme etice” (Adrian Mihiotis, Despre cetãþenia digitalã sau utilizarea adecvatã a tehnologiei/ Etica tehnologiei informaþiei, în elearning.ro, 21 mai 2011). Aºadar doar printr-o conduitã moralã în aceastã  societate computaþionalã  „putem… forma societatea în care dorim sã trãim, care va fi marcatã de mai multã interacþiune între oameni ºi tehnologie” (Bernd Stahl, Coordonatorul proiectului ETICA la Parlamentul European, apudibidem). Bineînþeles cã tehnologia va continua sã se dezvolte dar chestiunea eticã nu va putea fi nicidecum ignoratã: „Secretarul General al Alianþei pentru Societatea Informaþionalã, Philip Virgo, a arãtat cã, deºi tehnologia s-a schimbat mult, chestiunile etice au rãmas aceleaºi” (ibidem) ºi în aceste condiiþii „un instrument informaþional puternic…  care este construit din reciclarea inteligenþei umane, nu poate sã nu recicleze ºi pãrþile urâte“ (Alma Whitten, Manager Google, apud. ibidem).  Totuºi aceastã condiþie de cetãþean digital implicã respectarea unor norme cum ar fi:

*respectarea proprietãþii  intelectuale în sensul descurajãrii pirateriei informatice;

*asumarea responsabilitãþii profesionale de cãtre cei care sunt antrenaþi în dezvoltarea sistemelor hard ºi soft; 

*respectarea dreptului la imagine în contextul dezvoltãrii bazelor de date;

*evitarea postãrii pe site-uri a unor mesaje discriminatorii ºi extremiste;

*accesul necenzurat la informaþii publice din întreaga lume.

O problemã care apare aici este însã criminalitatea pe internet. Odatã cu dezvoltarea compuþionalã, activitatea ilegalã  s-a dezvoltat ºi s-a diversificat ºi în aceste condiþii calculatorul devine un instrument de fraudã, spãlare de bani, hacking, pornografie, iar aici intervine rolul statelor de a investi în formarea unor funcþionari capabili sã lupte cu  acest nou sector infracþional.

NOTǍ

La adresa aceasta puteþi afla câte ceva despre volumul Aspecte ale eticii aplicate în limitele cunoaºterii, volum coordonat de Adriana Macsut, ªtefan Grosu ºi Leria Boroº. 

Comentarii cititori
sus

Dan Nãstasie

 

Da, Da, Da

 

Un activist de partid s-a deplasat la þarã, i-a adunat pe bãtrâni, singurii locuitori rãmaºi în sat, ºi a început sã le explice necesitatea revoluþiei în comunism. Revoluþia industrialã ne oferã tehnologia prin care sã atingem cele mai înalte culmi ale ºtiinþei ºi tehnicii; revoluþia educaþionalã ne conduce în cele mai înalte bla, blah, blah iar revoluþia agrarã e un alt blah, blah, blah. Privirile þãranilor erau îndreptate în pãmânt, aºa cã activistul a continuat. Comunismul, cea mai superioarã societate (sic) nu e sfârºitul, ci începutul unei noi revoluþii. Bãtrânii, tot tãcuþi, pãreau intimidaþi de elocinþa vorbitorului. Numai dacã punem umãrul cu toþii, vom fi victorioºi ºi participarea voastrã e foarte importantã, a continuat activistul, pentru cã cu (sic) tot efortul muncitorilor, militarilor ºi al studenþilor, fãrã ajutorul þãranilor, revoluþia agricolã nu e posibilã. Sãtenii se priveau uºor contrariaþi, ºi cum se simþea nevoia unui rãspuns, cel mai cãrunt  s-a ridicat în picioare. Noi suntem în vârstã ºi tot ce ºtim e sã cultivãm pãmântul, asta facem de când ne-am nãscut ºi o vom face în continuare, atât cât vom fi prin preajmã. Noi nu ne pricepem la revoluþii, ci doar la cultivarea pãmântului. Dar dacã aºa zice partidul, chiar dacã om fi prea bãtrâni pentru revoluþii... o rãscoalã tot putem face ºi noi...

Era unul din bancurile mele favorite ºi îl spuneam destul de convingãtor înaintea deplasãrii noastre la canal. Nu marele canal, Dunãre - Marea Neagrã, început de partidul comunist cu duºmani de clasã, declaraþi deþinuþi politici, ºi continuat apoi cu ceilalþi deþinuþi ai sistemului comunist, adicã oamenii obiºnuiþi, a cãror singurã vinã era cã se nãscuserã în „epoca de aur”. Era doar un mic canal local de irigaþie, în sudul judeþului. Nu pãrea chiar o revoluþie, mai mult o rãscoalã...

Întreruperea semestrului ºcolar, însã, nu depindea de mãrimea canalului ci de decizia arbitrarã a PCR-ului. La începutul anilor optzeci, în anul trei de facultate, suspendarea ºcolii, pentru munca aºa-zis patrioticã, devenise o obiºnuinþã. Anul ºcolar nu mai începea de mult cu seminarii sau cursuri, ci cu lanuri de porumb, iar cursurile erau suspendate în mod „voluntar” în mod impredictibil. În general cãlãtoream într-un autobuz plin de gaze de eºapament, pe care naziºtii l-ar fi folosit sã-ºi asfixieze victimele, în tot judeþul. Cum noi nu eram conduºi de naziºti, autobuzul era folosit pentru transport.

Canalul era o schimbare de la care nu ºtiam ce sã ne aºteptãm. Fiind în a doua parte a catalogului, fãceam parte din a doua serie, de „canalizatori”. Cei din prima seria nu aveau prea mult de povestit, plouase tot timpul ºi îºi petrecuserã vremea jucând poker în dormitoare.

Pregãtirea pentru tabãra de muncã, pentru mine, însemna înregistrarea muzicii pe care urma sã o ascultãm în serenitatea câmpiilor dunãrene. Pregãtisem câteva casete, contând pe casetofonul portabil al lui Dan P., AC/DC, Phil Collins, Police, Yes. Cea mai interesantã noutate era însã piesa trupei Trio, Da, Da Da, Ich lieb dich nicht du liebst mich nicht, a cãrei absurditate ºi umor pãreau sã reflecte obiectiv timpurile pe care le trãiam. Erau vremurile când cafeaua ºi hârtia igienicã începuserã sã fie înlocuite cu scoarþa de copac iar informatorii securitãþii proliferau ca viermii pe un cadavru proaspãt.

Piesa fusese lansatã în rarele ºi scumpele videoteci de la mare. Îmi imaginam clipul doar din descrieirea Laurei. Atmosfera generalã era provocatoare prin absurd, cei trei muzicieni aratând indiferenþi, neconectaþi ºi nefericiþi. Nu e de mirare, din moment ce trebuiau sã cânte ºi în germanã, dar simplitatea piesei era genialã. „Aha, Aha, Aha... Da, Da, Da... Ich liebe dich nicht, du liebst mich nicht, Da, Da, Da“. Decorul bombastic, plin de detalii kitsch, ca o umbrelã roºie peste un set de tobe ridicol de redus, adãugau mister unei atmosfere ciudate, ireale, pline de suspiciune, care pãrea ruptã din viaþa cotidianã. „I don’t love you, you don’t love me“ pãrea sã sugereze exact dezumanizarea extremã spre care eram împinºi, într-o societate totalitaristã. Nu e de mirare cã piesa m-a fascinat ºi mi-am propus sã o folosesc ca laitmotiv al perioadei. Mi se pãrea cã aveam nevoie de o umbrelã roºie într-o lume alb - negru fãrã dragoste sau speranþã, fãrã viitor.

În autobuz, în timpul cãlãtoriei spre comuna Mãceºu, unde începea canalul nostru, am aºteptat pânã spiritele s-au domolit ºi toþi moþãiau sub efectul imaginilor repetitive ale lanurilor de porumb uscat prematur, dupã care am apãsat butonul play al casetofonului.

„Aha, Aha, Aha..“. Mai întâi bateristul electronic a sunat ca un motor defect ºi a provocat priviri iritate.  „Da, Da, Da“ trecând pe lângã o bisericã dãrãpãnatã, vopsitã proaspãt în verde, „Da, Da, Da“ intrând de pe asfalt pe un drum de þarã. „I don’t love you/ You don’t love me“, clãtinându-ne ca o corabie pe drumuri desfundate „Da, Da, Da“, disparând într-un nor de praf, la orizont.

Din prima zi am fost duºi la canalul aflat la câþiva kilometri de tabãrã. Regretam deja autobuzul ruginit, transportul pe câmp se fãcea într-o remorcã metalicã descoperitã, la fel cum erau transportate paiele sau cartofii. Eºapamentul tractorului înlocuia aerul proaspãt de laþarãcu un nor consistent de fum de motorinã arsã. Remorca se zguduia din toate încheieturile în timp ce noi eram aruncaþi în toate direcþiile, ca boabele de popcorn când încep sã pocneascã. Intrasem la facultate ca sã devenim ingineri, dar eram trataþi ca niºte cartofi...

Canalul era sãpat deja pe toatã lungimea, având o secþiune de trapez  isoscel rãsturnat, cu o adâncime de vreo 2 metri ºi o lãþime a bazei mici de 3 metri. Pãmântul era argilã roºie, cleioasã, care, când se usca, devenea un praf abraziv. Rolul nostru era sã nivelãm laturile trapezului, mutând pãmântul cu o lopatã sau o cazma, singura unealtã furnizatã. Odatã ce suprafaþa era netedã, pãmântul trebuia bãtãtorit, cu aceeaºi lopatã. Era o sarcinã dificilã pentru cã pãrea cã trebuia sã mutãm cantitãþi masive de pãmânt pe o suprafaþã înclinatã, cu o linguriþã.

Prima searã, în dormitor, a fost agitatã ºi a durat mult pânã când discuþiile s-au domolit ºi fiecare ºi-a gãsit locul. Am aºteptat cu rãbdare momentul în care puteam auzi concertul greierilor de afarã ºi doar când a fost liniºte deplinã am apãsat butonul casetofonului: „Aha, Aha, Aha“ era o noapte neagrã fãrã lunã, „Da, Da, Da“, saltelele erau tari ºi paturile foarte aspre. „Ich lieb dich nicht du liebst mich nicht“. Surpriza a fost evidentã, tãcerea mai adâncã, noaptea mai întunecatã. La sfârºitul piesei am derulat caseta la început, am închis ochii ºi am adormit instantaneu.

„Bunã dimineaþa cocoºeilor“, ne-a trezit a doua zi, asistentul Vãcaru. Nu îl cunoºteam, nu era din universitatea noastrã. Avea o faþã prelungã de cal ºi era îmbrãcat într-un costum demodat cu revere exagerate ºi pantaloni evazaþi, care fusese, probabil, foarte elegant înainte de inventarea televiziunii. Vasi ne reamintea întotdeauna zicala „domnul e domn pânã ºi în ºanþ“. Cum canalul nostru era doar un ºanþ mai mare... se potrivea.

Înainte de a deschide ochii am pipãit în jur, pânã am gãsit casetofonul, plasat strategic de cu seara, ºi am apãsat play. „Aha, Aha, Aha, Da, Da, Da“ ... prima zi de muncã... „This is what you need to know/Loved you though it didn't show“. Ne-am trezit cu un zâmbet.„ Da, Da, Da“...

Canalul, ce pãrea mai adânc ºi mai negru, dimineaþa semãna cu mormântul unei râme uriaºe de câþiva zeci de kilometri lungime. Vãcaru nu ne-a lãsat timp de meditaþie sau contemplare a peisajului. Costumul îl fãcea sã semene cu un greiere în cãlduri, care þopãia în sus ºi în jos, repartizându-ne norma zilnicã de nivelat.

Dupã mai puþin de o orã de sãpat ºi mutat pãmânt, lopata nu mi se mai pãrea o liguriþã ci un stâlp de telegraf. Dupã douã ore, majoritatea aveam bãºici în palme, care s-au spart în jurul pauzei de prânz, când ascultam AC/DC, Back in Black.

Am revenit pentru alte douã ore dupã amiaza, dupã masa de prânz, ºi astfel s-a stabilit rutina urmãtoarelor zile. În momente alese cu atenþie puneam piesa trupei Trio, care începuse sã fie acceptatã,„ Aha, Aha, Aha... Da, Da, Da“.

La sfârºitul zilei ajungeam extenuaþi în dormitor ºi ne prãbuºeam cu simþ de rãspundere pe paturile din lemn cu saltele ºi mai lemnoase. Într-una din zile, dupã plonjonul ca în piscinã, Aurel Copacea a rãmas nemiºcat, cu gura cãscatã, în poziþia în care a aterizat pe pãturã. Ne-a trebuit ceva timp sã înþelegem, din cascada incoerentã de înjurãturi ºi exclamaþii, care a urmat, cã plonjase pe un ou ascuns sub pãturã. Deºi hazlie, gluma era exageratã pentru cã nimeni nu-ºi dorea o omletã între saltea ºi pãturã.

Cazarea era în dormitoare de douãzeci de paturi, care ne-au amintit automat de perioada armatei ºi atmosfera primitivã a acelor vremuri. În plus, eram numai bãieti, nu prea maturi, doar la trei ani de la absolvirea liceului. Combinaþia celor douã elemente ºi mizeria fizicã ºi moralã prin care eram forþaþi sã trecem ne fãcuserã cinici ºi indiferenþi. Legea acþtiunii ºi reacþiunii, din fizicã, era aplicatã vieþii cotidiene, încercând sã rãspundem acþiunii forþelor de constrângere ale unui sistem ideologic abuziv prin reacþiunea umorului. Practic, acea lege a fizicii se reflecta în zicala sã faci haz de necaz, de la caz la caz.

Un limbaj universal, umorul pe înþelesul tuturor, în cazul taberelor forþate de muncã, se materializa prin farse pe care ni le jucam reciproc. Codul moral nescris avea o lege ºi un corolar. Legea afirma cã oricine putea fi þinta unei farse ºi avea dreptul sã facã farse. Democraþia farsei... era de fapt o imagine în oglindã a farsei democraþiei în care trãiam. Într-un dormitor farsele ocupau o gamã variatã, de la simpla legare a ºireturilor bocancilor unei persoane neatente pânã la amplasarea unei pungi cu apã sub pãtura victimei. Pasta de dinþi de calitate dubioasã pentru igienã era foarte popularã pentru farse.

Corolarul legii farselor statuta cã, dacã erai victima unei farse, nu aveai voie sã te superi. Cei care acceptau pe lângã toatã mizeria din jur ºi neplãcerea unei pãcãleli erau respectaþi ºi lãsaþi în pace. Cei care se supãrau, însã, erau supuºi la noi încercãri pânã le trecea furia. Poate e greu de înþeles... dar erau vremuri complicate, greu de înþeles.

În general însã, farsele erau aplicate între prieteni, în acelaºi grup, ceea ce evita confruntãri reale ºi, în plus, erau reversibile. În dormitor eram câteva grupuri dar aveam ºi doi, trei independenþi sau nealiniaþi.

Dupã câteva zile de nivelat metri lungi de canal, am aflat ºi cã misiunea noastrã era ºi mai complicatã decât crezusem. Dupã ce malurile erau netezite perfect, urma sã întindem, peste ele, o imensã folie de plastic negru. Peste folia de plastic, laturile inclinate ale canalului urmau sa fie acoperite de dale pãtrate de beton, aºezate în rânduri alternative. Dalele erau foarte grele ºi trebuiau în general manipulate de douã persoane.  Nu aveam mãnuºi ºi nici un alt tip de echipament de protecþie. Unii studenþi erau încãlþaþi în ºlapi. Eram într-una din clasicele situaþii când e greu sã nu te întrebi cum au construit egiptenii piramidele, doar în ºlapi...

Soarele era neobiºnuit de puternic, pentru o primãvarã timpurie, ºi cerul era complet lipsit de nori. Îmi plãcea sã mã odihnesc pe spate, tolãnit pe iarba care rãsãrise timid. În lipsa obstrucþiilor vizuale evidente dintr-un oraº, cerul pãrea cã ne înconjura într-o cupola sfericã albastrã perfectã. Cum linia orizontului pãrea circularã ºi cerul pãrea o jumãtate de sferã perfectã, aveam iluzia cã ne aflam în centrul universului... Restul galaxiilor nu aveau decât un rol decorativ, de fundal. Iar în centrul universului se afla un ºanþ nivelat cu lopata. Îmi plãcea sã pun, în acele momente, In the air tonight, cu Phil Collins, ºi sunetul pãrea cã umple cupola albastrã.

„Aha, Aha, Aha“, ne trezea la realitate, Vãcaru amintinu-ne cã nu ne-am fãcut norma. În acea vreme încã mai încercam sã îndeplinim ceea ce ni se cerea în mod absurd ºi arbitrar, doar pentru cã ni se cerea. Nu-i menþionez pe ceilalþi profesori pentru cã rolul lor a fost pasiv, efemer ºi de uitat, unelte fãrã voie ale sistemului.

„What you will and what you won't/ What you do and what you don't/ What you can and what you can't/ This is what you need to know: Loved you though it didn't show... Da, Da, Da.“

Piesa devenise Powerplay ºi o puneam de câteva ori pe zi, începând cu momentul în care ne trezeam. Seara aveam rãbdare pânã întregul dormitor se liniºtea ºi o mai puneam o datã, ca la finalul unei emisiuni sau a unui documentar autoreflectiv. Aºa cã ne sculam pe „Aha, Aha, Aha“ ºi adormeam cu „Da, Da, Da“.

Într-una din dupa-amiezele când îmi aplicam leucoplast pe noile bãtãturi din palme, Johnny Georgescu a intrat în dormitor þinând în braþe o gãinã. Dormitorul era aproape gol, doar Anemþoaicei citea o carte în patul lui, în timp ce Liviu pãrea cã aþipise. Era o gãinã roºcatã, cu pene lucioase, care privea în jur plinã de curiozitate. Johnny era un caracter enigmatic ºi imprevizibil. Era destul de corpolent ºi recent îºi lãsase o barbã care crescuse neagrã ºi deasã. O pãlãrie cafenie, cu borurile coborîte, îi dãdea un aer monahal dar ºtiam cã aparenþele pot fi înºelãtoare. Nu fãcea parte din niciun grup, îºi petrecea vremea mai mult în aer liber ºi, dupã cum se putea vedea, se împrietenise cu gãinile. Dupã câþiva paºi de-a lungul dormitorului, curiozitatea gãinii i s-a transmis lui Johnny, care ni s-a adresat teatral. Ia sã vedem ce se întâmplã... ºi a eliberat gãina care a zburat câþiva metri, aterizând pe cartea lui Anemþoacei. De acolo, cotcodãcind indignatã, a fãcut un salt pânã pe Liviu, trezindu-l cu o zgârieturã. Uluirea lui Liviu era sincerã, depãºitã doar de furia lui. Supãrat, a întins mâna ca sã prindã gãina care a sãrit indignatã peste douã paturi. Johnny se amuza copios. Biata pasãre, neliniºtitã, ºi-a deschis larg aripile, cãutând  ieºirea de incendiu. Uºile fiind închise, gãina a calculat care e patul la egalã distanþã de Johnny, Anemþoaicei ºi mine ºi a aterizat pe patul lui Copacea. Poate i-a plãcut ºi cã pãtura era întinsa regulamentar ºi marginea cerceafului aliniatã perfect. În orice caz, simþind o uºurare, s-a uºurat exact în mijlocul pãturii, pe unul din carourile de mult decolorate...

Ca sã economisim bateriile casetofonului, era nevoie sã cãutãm ºi muzicã la radio. Dimineaþa de la ora 8, pe programul unu, era o emisiune de muzicã uºoarã, de o jumãtate de orã, care uneori se termina cu o piesã decentã. Remorca ne descãrca la marginea canalului exact la începutul emisiunii, 'interpretul ºi medodia preferatã'.

Pavarea cu dale de beton era foarte dificilã ºi necesita câteva decizii strategice corecte. Cum stivele de dale erau descãrcate pe malul destul de înalt al canalului dar alinierea lor trebuia sã înceapã de la bazã, un numãr substanþial trebuia mutat mai întâi pe fundul ºanþului. Singura cale de acces era suprafaþa proaspãt nivelatã în care, inevitabil, lãsam urme adânci. Aºa cã trebuia sã nivelãm malul din nou. Vãcaru nu pãrea impresionat de acest detaliu tehnic, adâncit în lectura unui numãr vechi din Scânteia. Dacã nu mutam suficiente dale de la început, trebuia sã repetãm procesul ºi sã nivelãm încã o datã suprafaþa. Dacã însã mutam prea multe dale pe fundul canalului, pe mãsurã ce rândurile se înãlþau, era tot mai dificil sã le mutãm de jos în sus, pe o suprafaþã alunecoasã. „Ich liebe dich nicht, du liebst mich nicht, aha/ Ich liebe dich nicht, du liebst mich nicht, aha.“ A doua decizie strategicã era legatã de modul în care mutam dalele. Lucrând  în perechi era mai uºor dar consumam mai mult timp ºi lãsam mai multe urme ce trebuiau nivelate. Încercând sã o facem individual eram mai eficienþi dar oboseam foarte repede. Problema sau solutia nu pãreau sã fie scrise în Scânteia lui Vãcaru.

Cu timpul, am început sã ne adaptãm ºi sã gãsim soluþii. În loc sã mutãm dalele pe fundul canalului ºi de acolo în sus, pe rândul alocat, le lansam de pe mal direct în poziþia doritã în zidul de beton. Nu era o metodã precisã, dalele alunecând sau rostogolindu-se în direcþii imprevizibile, dar economia de efort era considerabilã. Jucând popice cu o bilã de beton, pãtratã, era riscant ºi periculos. Dalele au început sã se rostogoleascã în directii nedorite ºi doar cu mult noroc nimeni nu a fost accidentat, pânã când Vãcaru ºi-a pus ziarul de-o parte ºi a declarat metoda prohibitã. „Da, Da, Da..“.

Nivelasem ºi acoperisem cu dale o lungime respectabilã de canal, care arãta acum un þipar monstruos, cu solzii în interior, dar cu cât ne grãbeam, timpul pãrea cã trece ºi mai încet ºi am ajuns extenuaþi, sictiriþi ºi plictisiþi în ultima sãptãmânã de lagãr de muncã. Eram arºi de soare ºi cãliþi de vânturile aspre ale câmpiei dunãrene. Eram muºcaþi de pureci ºi nu reuºisem sã prindem niciunul din ºoarecii cu care împãrþeam dormitorul. Mâinile ne erau acoperite de bãtãturi ºi dalele de beton ni se pãreau, acum, perne catifelate. Costumul lui Vãcaru se decolorase iar ziarul Scânteia cãpãtase o patinã de anticariat.

Vestea a venit într-una din dimineþi, când urma sã ne urcãm în remorcã. Eram destul de nemulþumiþi de modul în care eram trataþi, dar acum trãiam efectiv legea lui Murphy: Pesimistul - Nu se poate nimic mai rãu; Optimistul -Ba se poate...

Pentru cã în prima serie plouase ºi nu se putuse lucra, efortul nostru nu acoperise cheltuielile UTC-ului pentru cazarea celor douã serii, aºa cã în general lucrasem în pierdere. Dintr-un birou frumos mobilat, sorbind din cafeaua cumpãratã de la cantina exclusivistã a partidului, un  activist UTC în cãmaºã albã ºi cu cravatã neagrã a decis cã pierderea trebuie recuperatã de la cei care au lucrat la canal ºi singura sursã financiarã era bursa studenþeascã.

Bursa era o sumã fixã, de 620 de lei, care se acorda ca un ajutor financiar studenþilor provenind din familii cu venituri modeste, cu media generalã peste 6. Pentru bursierii din a doua serie se aplica foarte bine zicala „ºi cãlãrit ºi cu banii luaþi”. Hotãrârea era arbitrarã ºi ne simþeam de parcã am pierdut la Loto o sumã mare, dar fãrã sã jucãm. Realitatea neagrã devenea doar mai întunecatã.

În comunism hotãrârile veneau de sus fãrã sã fie explicate sau discutate ºi orice comentariu sau opoziþie erau privite ca acte de trãdare ºi tratate cu cea mai mare asprime. Partidul Comunist considera cã deþine adevãrul absolut ºi nu admitea alte pãreri. Odatã aleºi, liderii se considerau infailibili ºi nu acceptau decât supunere absolutã, mai ales când erau realeºi în continuu în unanimitate. Orwell i-a ales foarte corect pe porci, drept lideri în fabula lui, Ferma Animalelor. Securitatea era folositã ca sã intimideze orice încercare de a gândi independent, în timp ce o imensã reþea de informatori aruncau o umbrã de incertitudine ºi neîncredere asupra întregii societãþii. Majoritatea valorilor erau inversate în comunism ºi trãdãtorii de profesie, informatorii, pãreau adevãraþi patrioþi.

Ajunºi la canal, ne-am aºezat pe iarbã ºi am pus radio-ul pe programul unu: zece melodii preferate. Întregul grup s-a aºezat fãrã un cuvânt. Se auzea doar vântul ºi vocea de la radio. Vãcaru ne privea contrariat ºi ne-a cerut sã începem lucrul. Am rãmas nemiºcaþi, fãrã sã rãspundem, fãrã sã-l privim. „I know why you ran away, aha/ Understand you couldn't stay, aha“.

Cuvântul grevã era interzis în vocabularul comunist. Doar gândul în sine era pedepsit. Dupã ce s-au consultat între ei, profii au încercat din nou sã ne convingã sã începem canalismul. Motivul supãrãrii noastre era evident ºi pentru primã datã am observat panica în atitudinea lui Vãcaru. „Wonder where you are today/Understand you couldn't stay, aha“. Ameninþãrile sau promisiunile zburau ºi se spãrgeau ca baloane de sãpun. Nimeni nu miºca, nimeni nu rostea un cuvânt ºi la radio era Eternitate...

A fost unul din acele rare momente când ne-am înþeles fãrã sã vorbim ºi am comunicat fãrã ca mãcar sã ne privim. Vãcaru, din ce în ce mai îngrijorat, a sãrit în final în tractorul care a dispãrut la orizont într-un nor de praf. „After all was said and done/ It was right for you to run! Aha, Aha, Aha“...

Am rãmas tolãniþi, în liniºte, pe marginea canalului, ºi la sfârºitul emisiunii am cãutat muzicã la alte posturi. Eram conºtienþi de serioziatea acþiunii noastre dar efectiv nu mai conta, eram sãtui, pânã peste cap, de praf, pãmânt bãtãtorit, dale de beton, o muncã animalicã prost organizatã pentru care acum, în plus, ni se cerea sã plãtim. Tocmai prinsesem un post sârbesc când, din difuzorul casetofonului, s-a auzit familiarul: „Aha, Aha, Aha, Da, Da, Da, I don't love you you don't love me.“

Tractorul a revenit dupã vreo douã ore. Vãcaru ne-a anunþat cã a vorbit personal cu Rectoratul Universitãþii ºi decizia de a ne reþine bursa a fost anulatã. Ne ruga sã ne întoarcem la muncã ºi înþelegea frustrarea noastrã. Era un adult, un oficial, un asistent universitar vorbind ºi promiþând unor tineri. Pãrea sincer îngrijorat ºi n-am avut de ales decât sã-l credem.

Am revenit la norma zilnicã pe care începusem sã ne-o facem de când nu ne mai oboseam sã nivelãm perfect malul ci îl acopeream direct cu dale. Cui îi mai putea pãsa? E clar cã egiptenii au avut o altfel de atitudine ºi organizare ca sã construiascã piramidele care rezistã ºi acum. Piramida nostra s-ar fi prãbuºit odatã cu sistemul comunist.

În ultimele zile fiecare sãrbãtorea într-un fel sau altul faptul cã ne apropiam de sfârºitul cantonamentului. Vodca ieftinã era una din metodele favorite ºi într-una din acele nopþi m-am trezit din cauza gãlãgiei ºi a luminii aprinse în dormitor, pe la ora trei. Alex tocmai vomase pe patul lui Copacea, care privea buimac fãrã sã-i vinã sã creadã cã noul atac asupra integritãþii pãturii lui venea chiar de la cel mai bun prieten. Dar în loc sã se supere, Aurel a început sã râdã ºi, printre hohote, ne-a spus cã ar fi preferat o omletã crudã de douã-trei ouã... „Da, Da, Da“. Atât greutãþile cât ºi mizeria comunã, dar mai ales acel moment excepþional de solidaritate, ne fãcuserã mai flexibili, mai înþelegãtori ºi ne maturizase.

Am reînceput cursurile ºi uitasem deja evenimentele neplãcute de la canal dar reîmprospãtarea memoriei a fost efectivã în ziua bursei când am încasat doar una din cele ºase bancnote de o sutã de lei. Toatã nãduºeala, efortul ºi bãtãturile produse mutând câþiva metri cubi de pãmânt ºi zeci de dale zgrunþuroase de beton mã costaserã cinci sute de lei. E drept cã în preþ era inclus transportul în remorca de tablã, cazarea într-un dormitor insalubru ºi compania de neuitat a lui Vãcaru. Cuvântul lui, promisiunile lui în numele rectoratului, atitudinea cã îi pasã fuseserã doar minciuni plãtite scump.

Nu era ceva neobiºnuit într-un sistem politic bazat pe înºelãciune, dar era ceva personal. Un moment de rãscruce în atitudinea mea de obedienþã civicã, una care s-a erodat rapid, dupã acele evenimente. Dacã în anul trei încã mai încercam sã-mi fac norma chiar prin metode neortodoxe, în anul cinci nici mãcar nu mai încercam. Amintirile de faþã sunt personale dar sunt sigur cã impactul a fost acelaºi pentru colegii mei.

Un an mai târziu, ieºind de la un curs, l-am vãzut pe Vãcaru pe unul din culoarele facultãþii. Eram cu alþi canaliºti veterani. A venit la noi cu mâna întinsã într-un gest de intimitate neaºteptat. Poate cã el vedea vechi prieteni. Noi vedeam un asistent care ne înºelase cu sânge rece. Cum nu pãrea sã aibã nimic de spus, ci doar  ne adresa din nou zâmbetul lui cabalin, i-am întors spatele fãrã sã-i adresãm un cuvânt. Povestea de faþã nu are un happy end.

Pe de altã parte, chiar dacã ne-am lãsat pãcãliþi, amintirea celor douã ore în care nu ne-am conformat ca niºte oi mânate spre prãpastie, în care am rezistat ameninþãrilor, în care am fost solidari în faþa injustiþiei ºi am pierdut Troia din cauza înºelãciunii, era dulce ºi deosebit de valoroasã. Amintirea ne dãdea speranþã ºi încredere într-o vreme fãrã speranþã ºi fãrã încredere.

Nu fusese o revoluþie dar cel puþin o rãscoalã, tot fusese... Da, Da, Da

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey