•  Anton Georgescu


sus

Anton Georgescu

 

Femeia aceasta, mama mea
(Continuare din numãrul precedent)

 

6. Baba

Singura datã când am vãzut-o pe mama plângând la o înmormântare a fost la moartea mamei ei. Mama mamei a fost bineînþeles bunica mea, dar nu îmi amintesc sã o fi chemat vreodatã „bunica” sau chiar sã mã gândesc la ea ca la bunica mea. Toþi din jur îi ziceau „Baba” ºi eu, urmând exemplul lor, îi spuneam „Baba”. În partea de þarã unde trãiam, a chema o femeie babã era o insultã, dar pe Baba nu pãrea sa o deranjeze. Pãrea chiar bucuroasã când rudele se adunau în jurul ei ºi o întrebau cu voce tare, prea tare, „Ce faci Babo, eºti mai bine?”, cu lucirea unei raze de satisfacþie aºezatã blând pe faþa pergamentoasã, zbârcitã de vârstã ºi de alimentaþia proastã. Baba era cãzutã la pat de ani de zile, oarbã si paralizatã de la brâu în jos. Când mã gândesc la ea mi se proiecteazã pe ecranul minþii o baracã scundã, construitã în pripã din bucãþi de lemne rãmase de la o altã construcþie, vopsitã în grabã cu var alb de o mânã neîndemânatecã sau prea puþin binevoitoare, în care Nucu, fiul ei ºi fratele mai mare al mamei, o mutase ca sã zacã, construise numai pentru ea un hotel minuscul, pasager, de proastã calitate, pe ultimul segment al existentei ei pãmântene.

„Se cacã ca o vacã ºi se piºe ca din fântânã, bãtrâna, nu înþeleg din ce iese atâta, cã e o mânã de om”, se plângea nea Nucu, ºi continua belicos, întors cãtre Smaranda si sora-sa: „Iar voi vã þineþi fundurile alea grase deoparte si mã lãsaþi numai pe mine sa am grijã de ea! Cã eu sunt mai prost decât toþi! Sã ºtiþi cã am nevoie de mai mulþi bani, trebuie sa cotizaþi mai mult, altfel mi-o luaþi de pe cap ºi o duceþi la voi!” ªi tata ºi unchiul erau martori când nea Nucu îºi fãcea de ocarã surorile, dar nu ziceau nimic. Era dreptul împãmântenit al fratelui mai mare sã îºi controleze familia cu pumn de fier ºi sã cearã socotealã când i se pãrea cã lucrurile merg strâmb. Iar dacã avea chef sã le tragã o palmã, cine avea dreptul sã îl opreascã? Tot bãrbatul ºtie cã de cele mai multe ori femeia ascultã de pumn, cu mintea ei scurtã ºi caracterul de catâr pe care i le-a dat Dumnezeu, probabil într‑o clipã de neatenþie.

În plus nea Nucu avea reputaþia unui om violent, de ai cãrui pumni îºi aminteau încã mulþi când, flãcãi fiind, se întreceau pe graþiile aceleiaºi fete. Când mama începea sa vorbeascã despre puterea fizicã a fratelui ei mai mare, o fãcea cu admiraþie, se încãlzea povestind, creând imagini grafice, expresive, era ca ºi cum priveam un film de acþiune, la televizor. „ªi când îl înconjurau ca lupii, din toate pãrþile, sã sarã toþi pe el deodatã ºi sã îl omoare cu pumnii, ºtii ce fãcea Nucu? Se punea cu spatele la perete, ºi începea sã împartã pumni, în stânga ºi-n dreapta, sã dea cu picioarele în jur, uite-aºa le rotea, ca pe-o moriºcã, pânã când o luau toþi la goanã, învineþiþi ºi însângeraþi. Ba pe vreunul Nucu îl ajungea din urmã ºi îl stâlcea în bãtaie. Era rãu de tot frate-meu ãsta când era tânãr. Nu exista bal pe vremea aia sã nu se termine cu bãtaie. Iar frate‑meu era recunoscut drept bãtãuºul ªalbei!” Era ºi fricã ºi admiraþie în vorbele mamei.

Nea Nucu era un om mare ºi gras, cu o figurã bonomã, care nutrea o simpatie profundã pentru mine. Îi plãcea când îl salutam, ridicându-mi ºapca de elev de pe cap, cu o miºcare largã, studiatã,  respectuoasã, care imita graþia unui gentleman. Se bucura sã audã de la tata cã fãceam bine la ºcoalã, cã profesorii mã apreciau, ºi chiar fãcea planuri pentru mine. „Pe bãiatul vostru îl faceþi doctor - toatã lumea vroia sa mã facã doctor -, Miroane, cã seamãnã cu ta-su, e deºtept!” zicea cãtre tata, când stãteau amândoi sub umbrarul gros al prunului de la fântâna americanã din curte, bând þuicã fiartã ºi discutând politicã. Tata avea numai vorbe bune despre Nucu, poate ºi pentru cã cumnatu‑sãu era singurul care nu îl contrazicea în admiraþia lui deschisã pentru soviete ºi comuniºti. Cu Nucu tata putea sã repete fãrã griji maxima lui favoritã „Daca e sãrãcie, e comunism!”

Smarandei îi era încã teamã de fratele ei mai mare. Amintirea îi era marcatã adânc de durerea ºi spaima pe care i le provocaserã scatoalcele administrate de fratele mai mare în tinereþe, când rãmãsese singurul bãrbat ºi susþinãtor în familie, dupã ce tatãl lor, bãrbatul Babei, se prãpãdise de tânãr, de inimã slabã. Nucu se pomenise investit de soartã cu puterea sã ia decizii importante pentru toatã familia ºi sã împartã dreptatea cum ºtiuse ºi el mai bine.

Eu am gãsit curajul sã intru în coliba în care zãcea Baba numai o datã, ºi asta nu cu mult timp înainte ca ea sã se prãpãdeascã. Prin lumina chioarã a becului am întrezãrit o mogâldeaþã îngropatã într‑un morman de haine negre, prãfuite, învechite, îngrãmãditã într-un colþ de pat. Nu mai rãmãsese mult din Baba, pãrea având acum dimensiunea unui copil. Mirosea a spirt ºi a dulce în camerã, miasma cãrnii de om bãtrân, bolnav. Smaranda o freca pe mâini ºi suspina plângând: „Oh, mamã, ia uite ce mâini slabe ºi urâte ai fãcut, mamã! Ca douã beþe au rãmas, sãraca de tine!” în timp ce Baba rãspundea cu un fir de glas „Smarando, mãcar nu mã ia bunul Dumnezeu la el, Smarando!” Ca dupã aia, simþindu-mã înãuntru, de parcã îi dãduse Dumnezeu vederea înapoi pentru o secundã, Baba sã se învioreze brusc: „Cine e aici, Smarando? Ori e bãiatul tãu, ãla deºtept? Aºa e? E el? Pot sã îl ating?” “Nu e, mamã, þi s-a pãrut,” sãrise mama ca arsã, fãcându‑mi un semn energic sã ies afarã. „Sunt o grãmadã de microbi acolo, sã nu mai încerci sã intri, mai bine stai afarã, la aer curat,” m-a certat mama mai târziu, în tren. Dupã care s-a întins la o lungã discuþie cu tata, terminatã în altã confruntare, pe motivul banilor pe care îi cere Nucu de la ei, ca sã aibã grijã de mã-sa. „De mama lui, nu mai puþin!” accentua tata. Degeaba îi repeta Smaranda tatei cã e greu sa îngrijeºti un muribund, mai ales unul paralizat la pat, cã are ºi el dreptate, tata o þinea una ºi bunã. „E ºi mama lui, Smarando! Are nevoie de banii noºtri ca sa o îngrijeascã? Altfel o aruncã în stradã?” Mama îºi încerca din nou norocul: „Ce‑ar fi atunci sã o aducem la noi, sã am eu grijã de ea, sãraca?” La care tata concluziona grãbit: „Parcã am mai vorbit asta! Unde s‑o þii în cuºca noastrã de apartament?”

 

7. ªãlbenii

Smaranda nu si‑a manifestat vreodatã patriotismul naþional, nu am auzit‑o declarând în nici un context cã e româncã ºi e mândrã de originea ei. Din punctul acesta de vedere, aº putea‑o plasa pe mama în categoria rarã a cetãþeanului universal. În schimb a fost un patriot local îndrãgostit de locul naºterii ºi al copilãriei. De multe ori am auzit‑o în discuþiile purtate cu ceilalþi declarând cã e “ºãlbancã”, cuvântul acesta sunându‑mi în ureche ca descripþia unui animal preistoric sau a unei ºopârle pe cale de dispariþie. Mama se nãscuse în ªalba Micã, un orãºel lipsit de orice fel de personalitate, la vreo douãzeci ºi cinci de kilometri de Craiova. Locuitorii obºtii ªalbei pãreau cuprinºi toþi de o frenezie a identitãþii, probabil augmentatã de realitatea cã nu exista nici o localitate pe teritoriul þãrii care sã se numeascã ªalba Mare. Oricine putea trage concluzia cã ºãlbenii fuseserã retrogradaþi încã din start la categoria “mici” în lipsa oricãrui motiv elementar, incluzând acela al existentei unor ºãlbeni mari.  Dar asta nu o împiedica pe Smaranda sã fie excesiv de mândrã de locul copilãriei ºi tinereþii ei, mai mult chiar decât rudele care rãmãseserã sã locuiascã în micul orãºel adormit, înconjurat de dealuri acoperite de vii. În timp ce pentru tata existenþa acestui târg fusese mai degrabã o justificare constantã a eºecurilor lui personale, acoperind o arie largã, de la profesional la emoþional, la social. „M-ai tras la coada vacii cu ªalba asta a ta,” îi reproºa mamei dupã ce toate economiile lor de-o viaþã se duseserã într‑o casã care fusese aproape terminatã, adicã avea toate camerele fãcute, ferestrele ºi uºile puse, tencuiala exterioarã aplicatã, dar avea podele de lemn numai în camera mare - numele preferat de ai mei pentru dormitor -, unde eu, mama ºi tata dormeam claie peste grãmadã în acelaºi pat. În fiecare varã luam un tren de dimineaþã ca sã mergem la casa noastrã de la ªalba Micã, precum niºte întrupãri ireale ale unor boiernaºi scãpãtaþi, având douã reºedinþe, una de varã, cealaltã de iarnã, ºi locuiam pentru câteva luni bune în acea casã incompletã ca ºi vieþile pãrinþilor mei, care oferea avantajul de a merge prin curte fãrã sã trebuiascã sã pãrãseºti spaþiul considerat locuibil.

Casa era însã aºezatã strategic pe aceeaºi stradã cu casa surorii ei, unde Smaranda îºi petrecuse tinereþea ºi pentru câþiva ani împãrþise acelaºi spaþiu ºi timp cu câinele Lãbuº, pe care îl îngrijise ca pe propriul copil de o infecþie rea la ochi ºi îl apãrase cât putuse de mult de carâmbul greu al cizmei lui nea Costache, cumnatul ei incapabil sa nutreascã simpatie pentru lumea naivã a necuvântãtoarelor. Pentru mine scurta drumeþie de la casa noastrã la casa mãtuºii era o aventurã, care mai târziu am putut‑o asemui cu aventura vieþii însãºi. Începea domol, pe un trotuar în stare bunã, cu pietre frumos orânduite, pe lângã case bine îngrijite, care te salutau cu flori la ferestre, ºi trecea prin încercãri dure la mijlocul distanþei, unde era casa Baroneºtilor, o familie de þigani cãldãrari cu un nume care nu le fãcea dreptate, ale cãror porþi stãteau deschise ºi deºelate, probabil pentru cã nu mai aveau de multã vreme balamale funcþionale. Iar din curtea aia aparent pustie apãreau ca douã nãluci doi câini cenuºii ºi cu ochii galbeni, cu blana zburlitã, cu boturile deschise larg în rânjete sinistre, care se aruncau înspre tine cu determinarea fiarei asmuþite de oportunitatea prãzii, lãtrând asurzitor. Singurul lucru care îþi rãmânea, indiferent de vârstã, era sã o iei la goanã, fãrã sã te uiþi înapoi, doar rugându-te în gând sã nu te împiedici ºi sã cazi victimã colþilor straºnici pe care îi afiºau. Dupã care drumul se liniºtea iarãºi, când prin dreptul casei lui nea Maiu, un bãtrân care stãtea permanent la poartã, pãrând mort sau dormitând, zãream deja porþile de fier forjat ale casei mãtuºii. Ca ºi în viaþã, venea acum o perioadã de liniºte revigoratoare, binemeritatã, dupã o încercare grea.

 

8. Cei patru veri ai mei dintre care trei conteazã

Fiecare dintre cei patru veri primari pe care i-am avut puteau sa fie tatãl meu. Diferenþa de vârstã dintre mine ºi cel mai tânãr dintre ei era de douãzeci ºi doi de ani, iar între mine ºi cel mai în vârstã dintre ei era de peste treizeci. Asta a fost o consecinþã directã a faptului cã Smaranda s-a mãritat târziu cu inginerul ei tomnatec ºi gras, ºi m-a avut ºi mai târziu. Tatãl meu biologic ar fi putut fi bunicul meu - ºi probabil cã l-aº fi acceptat mai bine ca bunic, chiar dacã bãtea câmpii cu pãreri care îi agravau pe toþi, dar cui i-ar fi pãsat cã bunicului îi spun toþi „tataie”? Era chiar normal sã-l strige toþi aºa. Ba era cool ca bunicul sã creeze controverse cu cei mai tineri decât el, sã îi provoace la confruntãri mentale, asta însemnând cã era încã o prezenþã vie printre noi, un om dinamic, provocator, cu o grãmadã de mojo rãmas în el.

Mama era foarte ataºatã de trei dintre verii mei, de al patrulea dintre ei vorbind numai în treacãt ºi menþionând doar cã „ãla e mare colonel acum, s-a ajuns ºi nu îºi mai cunoaºte rudele.” Ãsta era Florea, locotenent colonelul de infanterie, ºi la drept vorbind el a fost o prezenþã fulgurantã în viaþa mea, nu l-am vãzut decât în treacãt, printre altele la înmormântarea Babei, când venise în uniforma de ofiþer ºi se întreþinea cu bãrbaþii, într-un colþ, fiind evident în control cu cursul conversaþiei ºi validitatea argumentelor. Mi-aduc aminte cã atunci m-a întrebat numele ºcolii la care învãþam, decretând cu confidenþã de expert cã 'Nicolae Bãlcescu' era cel mai bun liceu din þarã. Apoi m-a întrebat care materie îmi place mai mult. La care eu i-am spus „matematica” pentru cã ãla era rãspunsul corect, la care se aºteptau toþi. Daca aº fi spus cã nu îmi place de fapt mai nimic din ce fãceam la ºcoalã, ºi abia aºteptam sã vinã vacanþa ca sã citesc cãrþi care nu sunt incluse în lista recomandatã de profesor, aº fi fost fãrã îndoialã ataºat categoriei de „fãrã viitor.”

Ceilalþi veri îºi trãiau vieþile sociale, biologice ºi erotice la vedere, nepãsându-le de norme sau principii, ignorând cutumele sociale  ºi fãcând în proces munþi de erori pe care nu se sinchiseau sã le recunoascã ºi nicidecum sã le corecteze. Dacã se poate spune ceva în comun despre cei trei veri ai mei este cã aveau un talent deosebit în a face sã eºueze orice încercare raþionalã de a face ceva bun cu vieþile lor, începând cu lucrurile mici, casnice, ºi terminând cu deciziile existenþiale. Poate realizând cã cei trei bãrbaþi nu se comportau diferit de niºte copii de liceu turbulenþi, confuzionaþi ºi neserioºi, Smaranda dezvoltase pentru ei acelaºi sentiment matern pe care îl resimþea pentru mine, dar spre deosebire de mine pentru ei avea o toleranþã uriaºã la greºealã. Sau poate cã existenþele lor pestriþe, inegale, pline de urcuºuri ºi coborâºuri neaºteptate, impregnate de culorile balcanice ale desfrâului cotidian candid, mental ºi fizic, erau mai atrãgãtoare pentru ea decât vorbãria mea pueril-entuziastã, fãrã sens, despre programul Apollo, Lunar Module or LM, despre detectivul Mannix ºi L.A., despre Great Lakes ºi Great Canion, care pentru ea erau la fel de interesante ca teoria relativitãþii sau probabilitatea existenþei universurilor paralele.

Mitrea era cel mai mare dintre verii mei ºi de departe cel mai abil in a-ºi ruina viaþa în câteva ore dacã îºi punea mintea. Toate femeile cu care avusese legãturi îl abandonaserã dupã certuri cu intensitatea unor confruntãri militare, cu mii de combatanþi angajaþi direct în linia focului. Mitrea nu terminase facultatea, dar fãcuse o ºcoalã postlicealã de jurnalisticã. Având un talent înnãscut în a jongla cu cuvintele, un acrobat dansând pe sfoara subþire a înþelesurilor, aterizase în câteva slujbe de ziarist la niºte fiþuici regionale. Când îl prindeai perorând, mai ales sub influenþa unui pahar de vin bun, de buturugã, rãmâneai hipnotizat de viteza cu care putea sã aducã în discuþie cuvinte noi, neologisme fierbinþi, scoase din cuptorul conversaþiei, care parcã dansau chiuind în gura lui, în scurgerea nesfârºitã a unor fraze care de cele mai multe ori nu spuneau nimic, deºi fãceau un zgomot straºnic care pe mama o impresiona („Tare deºtept mai e bãiatul sorã-mii, pãcat de el cã bea. Bãutura e ochiul dracului, face din om neom.”) Tata, care avea un simþ înnãscut de combatant, îl întrerupea cu bruscheþe, „Mitreo, tu încerci sã vinzi castraveþi la grãdinar. Nu veni tu cu chestiile astea sã mi le spui de parcã nu le-aº ºtii!” Mama, dupã entuziasmul afiºat iniþial, decisese dupã câteva vizite ale lui Mitrea la noi acasã cã „bãiatului ãstuia îi cam fileazã o lampã.” Dar probabil cã îndemânarea asta deosebitã de a ademeni zeci ºi sute de cuvinte zornãitoare, cu picioare de miriapod multicolor ºi spinãri lucioase, în gura lui, în intervalul câtorva zeci de secunde, îi adusese succesul iniþial la femei. Aceleaºi cuvinte îl duseserã la pierzanie însã. Dat în patima beþiei, cu toate relaþiile sentimentale rupte cu violenþã, ca odgoane corodate de acidul conflictului permanent ºi întinse prea mult de compromisuri pasagere, cu contractul de muncã desfãcut (o denumire favoritã a anilor aceia, care însemna de fapt „dat afarã din serviciu pentru incompetenþã”), cu un caracter arogant ºi bãtãios, care nu a putut renunþa la încercarea don-quijotescã de a impune un troc între lumea lui ºi cea realã, Mitrea a ajuns pe stradã, la propriu. Treceam de multe ori cu mama pe lângã colþul de drum în care era arondat, culcat pe mormane de haine vechi, murdare, cu o sticlã de bãuturã goalã lângã el, pe lângã care bâzâiau muºtele, atrase de mirosul dulce al lichiorului, cerºind de la trecãtori câþiva bãnuþi, ca sã-ºi „cumpere un covrig.” Mama mã trãgea brusc de mânã, schimba pripit direcþia, fãceam un ocol larg, ca sã nu îi dãm ºansa sã ne recunoascã ºi sã ne boscorodeascã acolo, în vãzul lumii.

De câteva ori venise la noi acasã, sunând insistent la soneria de la intrare, mama, ascunsã în spatele uºii, fãcându-mi semn cu mâna la gurã sã tac, vãru-meu bâiguind fraze de neînþeles, în limba beþivului, apoi tãbãrând cu pumnii ºi cu picioarele în uºã, plecând împleticind‑se de efort, împiedicându-se pe scãri în jos, înjurând din greu: „A dracului de putoare bãtrânã, te ascunzi în spatele uºii ca o scroafã ordinarã, ce, crezi cã nu ºtiu? Dumnezeu e sus ºi o sã vã pedepseascã pe toþi, fire-aþi ai dracului de nenorociþi! O sã mã mâncaþi de viu!” Vedeam pe faþa mamei cã e speriatã, dar ºi uºuratã când înjurãturile se stingeau, semn cã beþivul pãrãsise casa scãrilor, pe drumul lui înspre nicãieri. Sau poate doar se ascundea într-un colþ întunecat sub primul ºir de scãri, ne pândea sã ieºim afarã, sã ne sarã în spate, sã ne sugrume. Tremuram, dar uitându-mã la faþa mamei, imobilã ca o mascã cioplitã în piatrã, pe care nu se citea nicio emoþie, mã simþeam dintr-odatã îmbãrbãtat. Mai târziu, când se gândea la soarta tragicã a nepotului ei de sorã, o vedeam lãcrimând. 

Pintilie era vãrul mijlociu ºi un muieratec fãrã leac. Era însurat a doua oarã, cu o femeie frumuºicã, cu o personalitate puternicã, deºi simplã. Deºi nici de capul lui nu era mare lucru. Terminase ºcoala de matriþeri, avansase rapid prin trepte, având o gurã mare ºi lipici la oameni, ºi se recomanda acum cu mândrie „Pintilie T., Maistru Matriþer.” Nevastã-sa de-a doua venise în cãsãtorie cu un copil, Fãnel, pe care Pintilie îl ura pentru simplul motiv cã exista ºi gãsea motiv sã îl batã din orice. „Îi trage numai pumni în cap, mã tanti!” se plângea nevastã‑sa, Teodora, mamei, care nu îi promitea cã o sã vorbeascã cu nepotu-sãu, ºi doar se mulþumea sã conchidã dual „De, mã Teodoro, ºtiu ºi eu?!” Adevãrul e cã Smaranda nu a încercat niciodatã sã vorbeascã ca o mãtuºã cu Pintilie, sã asculte cu spirit critic la trãncãnelile ºi bravurile lui, sã îi dea un sfat, sã îi schimbe felurile dacã i se pãreau strâmbe. Iar mama era o pãrtaºã pasivã la o faptã mult mai gravã decât abuzul unui copil vitreg. Pintilie avea o afacere amoroasã de care nevastã-sa, chiar dacã bãnuia, nu ºtia mai nimic, în timp ce mama aflase toate detaliile posibile. Vãru‑meu trãia cu o femeie pe care o cunoscuse într-o frizerie, când se dusese sã îºi tundã pãrul. Frizeriþa, cum îi spunea mama, de parcã ar fi folosit un nume de cod, era o femeie durdulie ºi cu bun simþ, cu care mama comunica foarte bine. Pentru cã femeia o cãutase pe mama ºi intrase în vorbã cu ea, ca sã gãseascã un prieten, un aliat, sã încerce sã îl extragã pe Pintilie din cãsnicia lui, sã îl împingã în cãminul ei, bãrbatul ei. Mama nu ar fi devenit niciodatã aliatul pe care îl cãuta amanta lui Pintilie dintr‑un motiv simplu: era o femeie cu fricã de Dumnezeu ºi ajutând la spargerea unei case ar fi fost un pãcat capital pentru ea. Frizeriþa îl iubea pe nemernic, era sincer atrasã de el ºi de exhibiþiile lui lingvistice. Smaranda a ales calea dansatorului pe sârmã, s‑a þinut deoparte, n‑a vrut sã supere pe nimeni, pendulând pe un fir subþire, gata oricând sã se dezechilibreze ºi sã cadã în abisul minciunii dovedite. Mama afla detaliile intime ale relaþiei extraconjugale a lui Pintilie direct de la frizeriþã, cu care se oprea sã vorbeascã pe drumul înapoi acasã, de la piaþa de þãrani. Iar eu aflam detaliile picante, gen „Uite‑aºa îi iau limba‑n gurã ºi‑ncepe sã gurguie ca un porumbel ºi sã se urce înnebunitã pe mine, tanti” direct de la Pintilie, care, departe de a intenþiona sã îmi facã vreo educaþie sexualã, era atât de încântat de erotismul relaþiei încât nu mai þinea cont de vârstã sau decenþã, le împãrtãºea cu toþi, copii, bãtrâni, nu mai conta. Lucrul care mã deranja cu adevãrat când descria lucrurile intime nu erau conþinutul sau picanteria descrierii (deºi detaliile lui metaforice nu îmi trezeau niciun interes mai ales la vârsta pe care o aveam atunci), ci mirosul greu care venea dinspre picioarele lui. Pintilie avea o preferinþã aparte pentru ciorapii de nailon, ºi când venea la noi în casã direct de pe drum emana o duhoare de nesuportat. Mama se arunca glonþ spre fereastrã, sã o deschidã cu o miºcare icnitã de îndatã ce Pintilie trãgea uºa în urma lui, era ca un înotãtor epuizat care abia mai gãseºte puterea sã întindã mâna ºi sã se agaþe de ºoldul solid al malului. Iar eu mã întrebam cum dracului poate frizeriþa sã facã amor cu Pintilie, doar dacã îºi turnase vitriol în nas, ca sã trãiascã într-o lume idealã, fãrã miasme. 

Gheorghe era cel mai tânãr dintre verii mei ºi totodatã cel mai vulnerabil. Era un bãrbat mare, gras, cu fãlcile ca de hârciog, ºi nu ºtiam altceva despre ce face decât cã lucra „la ape”, denumirea abreviatã a departamentului de canalizare a oraºului. Când bea mai mult începea sã plângã ca o femeie ºi blestema viaþa, deºi viaþa nu fusese prea asprã cu el. De acord, nevasta lui era o femeie simplã, din topor, cum o caracteriza tata, ºi nu ºtia sã tacã când vorbea bãrbatul ei. În plus, Filica era stearpã, nu putea sã facã copii ‑ doctorii îi spuseserã cã îi lipseºte corpul galben, o veste pe care Filica o împãrþise cu toþi cunoscuþii ºi rudele ºi acum toþi ºtiam despre un organ de culoare galbenã care e în mai toate femeile, cu excepþia câtorva care nu pot face copii din cauza lipsei lui. Iar pentru asta Gheorghe a lovit-o cu un cartof în cap ca pe o popicã. Eram la ei acasã când s‑a întâmplat. Beau þuicã din cãni mari de ceai, îmi turnaserã ºi mie o jumãtate de canã ºi bineînþeles cã mã cherchelisem. Dar asta nu m-a împiedicat sa asist la cearta lor cu minte treazã si ochi uimiþi. Filica tãia cartofi la un capãt al mesei, Gheorghe era la celãlalt capãt, în maiou si chiloþi, în timp ce mama era la mijloc. Când au început sã argumenteze pe nu mai ºtiu ce, Gheorghe a avertizat-o „Taci, fã, fire-ai a dracului, cã debitezi numai prostii!” dar ea nu a ascultat ºi la un moment dat, exasperat, vãru-meu s-a întins peste masã cu o miºcare de felinã, a înhãþat un cartof destul de mare ºi cu precizie de maistru popicar l-a zvârlit drept în fruntea muierii recalcitrante. Smaranda a sãrit de la locul ei, strigând „Aoleo, Gheorghiþã mamã, ai omorât-o, bãiatule!” ºi pregãtindu-se sã ofere primul ajutor victimei, doar cã Filica a continuat sã vorbeascã tare ºi sã îl ocãrascã pe bãrbatu-sau de parcã nu ar fi lovit-o un corp solid în cap, de parcã Gheorghe ar fi aruncat, în loc, un avion de hârtie înspre ea. Rãsuflând uºuratã, mama a zis doar „Potoliþi‑vã, mãi copii, ce Dumnezeu, am venit la voi sã vã certaþi? Sã ºtiþi cã nu mai vin.” La care vãru­‑meu a sãrit iute ca sã repare situaþia, sã umple cana mamei pânã la vârf cu þuicã, la care ea a tras cana într‑o parte cu o miºcare bruscã, „Nu mai turna, gata!”, în timp ce Gheorghe trãgea ca disperatul de mâna ei ca sã ajungã la canã, sã o umple de þuicã, zbierând ºi plângând „Hai, bã tanti, încã una, fire-ar mama ei a dracului de viaþã!” Ajunsã acasã, Smaranda l-a anunþat pe tata cu un glas ferm: „Nu mai merg la Filica ºi Gheorghe, de câte ori calc la ei în casã, se‑apucã sã se‑ncaiere. ªtii cã azi am crezut cã o omoarã ãl nebun? I-a dat cu un cartof în frunte de credeam cã gata, asta e. O þãrancã puternicã Filica asta, Miroane, sã fi vãzut cã nici nu s-a plâns de la loviturã, a continuat sã îl ocãrascã ºi sã îl blesteme ca ºi cum nu s‑ar fi întâmplat nimic.”

 

9. Doi ºoareci, un copac ºi nesfârºirea orizontului

Smaranda a murit departe de casã, într-o þarã la celãlalt capãt al lumii, într-un oraº de care nu ºtiuse cã existã pânã a pus piciorul în el, într-o limbã care nu era a ei, printre oameni care nu erau ai ei, dar îi simpatiza ºi cu care comunica în limbajul semnelor. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc despre ea este un instantaneu fotografic care va rãmâne înregistrat în camera obscurã a minþii mele pe toatã durata existenþei mele pãmântene. Era varã ºi un soare vesel afarã ºi un copac mare insista sã îºi vâre crengile pe fereastra camerei de spital, secþia cardiologie. Mama avusese o angioplastie ºi lucrurile mergeau bine, doctorul era optimist, o mai þinem sub observaþie douã zile ºi îi dãm drumul acasã. We keep her two more days under observation, then we release her. Doctorul era un bãrbat de pe aceeaºi planetã cu mama, dar vorbea altã limbã, ºi mama spunea despre el cã e un om tare cumsecade, deºi nu reuºise vreodatã sã schimbe vreo vorbã cu el. Dar râdea la el când o consulta ºi el mormãia cuvinte de neînþeles, în limba lui, râzând înapoi la ea.

Smaranda privea pe fereastrã în ziua când am mers la spital ºi am vãzut‑o pentru ultima oarã, ºi am vorbit în limba mamei ºi a fiului pentru ultima datã, dar poate nu privea la copacul uriaº din faþa camerei, poate se uita mult mai departe, la nesfârºirea orizontului. A zâmbit când m-a vãzut. Ce fac ºoarecii? m‑a întrebat. Bine. Nu erau ºoareci, deºi semãnau leit cu ºoarecii de casã. Erau de fapt doi gerbili pe care îi cumpãrasem pentru copii ºi pe care mama îi refuzase la început, speriatã de ei („Ce, aþi înnebunit sã aduceþi ºoareci în casã?”) dar apoi îi acceptase cu un entuziasm ascuns. Ce fac copii? Bine. „Am desenat ceva pentru ei,” mi-a zis, ºi mi-a întins apoi o foaie de hârtie pe care scrijelise cu o mânã moale, neîndemânatecã, doi ºoareci care se jucau, Tido ºi Jose, cei doi gerbili cãrora le dãdusem nume de bãieþi, deºi erau fete, cum am descoperit mai târziu. „Dã-le-o copiilor, amintire de la bunica,” mi-a zis. Astea au fost ultimele cuvinte pe care mi le‑a spus, ºi la momentul rostirii lor mi s-au pãrut cã purtau o informaþie obiºnuitã, nicidecum o premoniþie.

Peste noapte a sunat telefonul. Femeia aceasta, Smaranda, mama mea, fãcuse un stop cardiac, de la un cheag de sânge rãmas stingher dupã operaþie, cãlãtorind liber prin trupul ei. Agentul morþii umblase douã zile prin venele ei înainte de a alege locul unde sã loveascã, sã blocheze cascada vieþii din trupul ei, sã o mute afarã din existenþa mea înconjuratã de lucruri ºi fãpturi palpabile, în colecþia mea de amintiri.

Cu femeia aceasta am împãrþit spaþiu ºi timp pe planeta asta micã, casa noastrã într‑un univers pustiu de viaþã, am cãlcat pe aceleaºi poteci bãtãtorite de alte picioare de cãlãtor, am strivit sub paºii noºtri aceleaºi fire de iarbã rebelã, am avut pãrul încâlcit de acelaºi vânt golan, cãlãrind norii alburii ai cerului de dimineaþã, am folosit aceleaºi cuvinte zemuind de înþelesuri ascunse, am tremurat sub aceleaºi geruri tãioase, am bãut apã din acelaºi puþ, ne‑am închinat aceluiaºi Dumnezeu, am împãrtãºit aceeaºi spaimã de boalã, de moarte, de infinit. Femeia aceasta va locui în mine pânã la sfârºitul vieþii mele pãmântene, când poate ne vom muta amândoi în cutia de amintiri a copiilor mei.

Femeia aceasta, Smaranda, mama mea.  

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey