•  D'Autore: La “signora d’arte” [RO]
•  D'Autore: La „signora d’arte“ [IT]
•  Intellectual Electronica Splendour - muzicã
•  Spuma zilelor - film
•  Audiofilia, nebunie ºi extaz - muzicã
•  „Teatrul m-a ajutat în Bandã Desenatã ºi invers”


sus

Attilio Mina

 

La “signora d’arte”

 

Concret, Instagram este adevãratul ºi indiscutabilul fenomen fotografic al acestor ani ai noºtri. Numerele vorbesc despre o tendinþã în creºtere, constantã, de mai mult de 100 de milioane de utilizatori activi în fiecare lunã ºi mai mult de 40 de milioane de fotografii publicate în fiecare zi. Sunt 8500 de linkuri ºi mai mult de 1000 de like-uri ºi comentarii pe cele mai importante reþele sociale, inclusiv Facebook, Foursquare, Tumblr, Flickr, ºi Posterous. 60 % din utilizatori sunt femei, 40 % dintre cei care utilizeazã în mod obiºnuit se  situeazã în zona cuprinsã între 18 ºi 24 de ani iar nivelul de educaþie al utilizatorilor este destul de ridicat.

Pentru cei puþini care ignorã încã fenomenul, vom spune cã Instagram este o aplicaþie care permite utilizatorilor sã facã poze cu telefoanele pentru a le modifica apoi cu filtre creative ºi a le împãrtãºi, în final, în timp real, într-un propriu recipient virtual sau, ºi mai bine, pe reþelele sociale, încã ºi mai rãspândite. Sistemul este practic universal ºi la îndemâna tuturor în fiecare clipã, fiind studiat pentru a fi compatibil cu orice iPhone, iPad sau iPod Touch ºi, în fine, cu fiecare dispozitiv în stare sã suporte Android.

În 1888, adicã acum 125 de ani, George Eastman, fondator al Kodak, a lansat pe piaþã primul aparat fotografic 'popular' cu faimosul slogan: „Voi apãsaþi butonul, noi facem restul”, subînþelegând de fapt... „voi plãtiþi”. În zilele noastre, Kevin Systrom ºi Mike Krieger, creatorii sistemului Instagram, parafrazând acelaºi vechi moto, au mers mai departe, cu un ºi mai cunoscut ºi elementar mesaj promoþional: „fã o fotografie, alege un filtru pentru a transforma aspectul, apoi publicã pe Instagam. Publicã pe Facebook, Twitter ºi Tumblr etc.: nu este nimic mai simplu! Un nou mod de a crea ºi împãrtãºi fotografiile”. Adãugând apoi o menþiune: „ªi nu uita cã este totul gratis!

Cu Instagram, într-adevãr, fiecare devine într-un moment un 'nume' în fotografie ºi repede artist între ceilalþi, în mod egal mari fotografi ºi simpli artiºti. Este deajuns încã o datã un singur click, ca acum mai mult de un secol, pentru a face din fiecare un inegalabil geniu al imaginii, al formei, al culorii, al efectelor speciale. Dacã, apoi, 'efectele ciudate' ale filtrelor propuse nu sunt stimul ºi suport suficient pentru creativitate ºi pentru ideile masei de aspiranþi, iatã cã apar în reþea, în fiecare lunã, noi filtre, noi stimuli, toate oferite în mod 'democratic' de 'fratele mai mare' mediatic.

Ajunºi “la capãtul licenþei”, cum ar spune un modern Cyrano De Bergerac, ºi dacã totul nu ar fi suficient pentru a naºte idei noi, imagini noi, iatã cã vine în ajutor  Pinterest, o nouã reþea socialã dedicatã sharing-ului fotografiilor ºi imaginilor.Este vorba, în ultima instanþã, de un rezumat vizual a creativitãþii Instagram, montat într-un catalog, pentru uzul celor mai puþin dotaþi cu capacitate creativã, pentru cã în lumea omologatã a reþelei toþi, dar absolut toþi, au dreptul sã se simtã frumoºi, capabili, buni ºi, azi mai ales, artiºti ai imaginii fotografice.

Filtrele creative de la Instagram genereazã efecte atât de  lungi ºi de largi, înalte ºi adânci în aparenþã, încât par sã dea suport tutror ºi, mai întâi de toate, imaginilor care conþin chiar ºi un grãunte infinitezimal de emoþie. Dau un suport chiar fotografiilor ultimului  neîndemânatic începãtor care fotografiazã cu celularul. Desupra sugestiei, fascinaþiei imaginii ºi a întregii prezentãri lucreazã magia programului ales. Tot banalul ce ne înconjoarã devine, în acest mod, într-o clipã, unic, special, viu, scânteietor ºi, ceea ce conteazã cel mai mult, imitaþie de mare profesionalitate fotograficã.

Acestea fiind spuse, din pãcate pentru cei multi ºi spre norocul artei noastre de vechi fotografi, istoria ne învaþã cã atunci când toþi, dar absolut toþi sunt egali între ei ºi, uneori, chiar 'sublimi', lumea reuºeºte sã îºi regãseascã în mod natural propria sa dimensiune de inegalitate ºi de banalã dignitate ºi totul, la final, reîncepe ca la început, cu puþinii dar cu adevãrat creativi distingându-se de o parte, marea masã amorfã de copiatori omologaþi, de cealaltã parte.

Într-adevãr, rare sunt vârfurile ºi exemplele autentice de realã creativitate Instagram, dar trebuie sã spunem, pentru disculparea parþialã a programului ºi pentru meritul sãu aproape exclusiv, cã revoluþia declanºatã a schimbat în mod radical raportul general cu lumea imaginii ºi, în definitiv, panorama iconograficã, fãcând-o cu siguranþã mai puþin elitistã, mai jovialã, tinereascã, mai coloratã, mai strãlucitoare.

Fotografia, este clar, a rãmas desigur ceea ce este, o imagine desenatã în mod automat de luminã, cu tot conþinutul sãu, dar formele sale, cu ambalajul lor, au devenit o altã chestie, care este mai ales „chestia”, mereu mutant improbabil al unei noi ºi moderne forme de imagerie populaireÎntre un instantaneu tradiþional ºi o imagine Instagram fãcutã cu celularul, este astãzi o diferenþã mai mare decât aceea dintre un aeroplan ºî un car tras cu boi, chiar dacã cel dintâi ca ºi cel de-al doilea sunt la fel, mijloace de transport, aºa cum instantaneul ºi instagram-fotografia sunt amândouã, desi fiecare în modul sãu, fotografii.

În instantaneul tradiþional are precãdere substanþa, documentul, reprezentarea asemãnãtoare, mesajul, în fine, uneori artizanatul ºi, cu acesta, creativitatea autenticã. Cu imaginea instagram are precãdere de regulã, efemerul, improvizaþia, forma ciudatã, inspiraþia de o clipã, arbitrariul, gestul rapid ºi strãlucitor, surpriza, spectaculozitatea; uneori, dar aºa de rar ºi de izolat, mesajul ºi adevãrata invenþie aplicat acestuia.

Astãzi, numeroºii fanatici ai Instagram, niciodatã sãtui de ale lor „performanþe expresive”, tot mai mult îmbãtaþi de clipele lor de liberalism solitar iconografic, inundã fiecare tip de 'social' cu valori necunoscute de milioane de clipe virtuale, într-o explozie de forme ºi de culori pe care cu dificultate istoria a reuºit sã le înregistreze. Existã într-adevãr de toate, ºi existã mai ales de toate ºi nimic; vidul dincolo de culoare, vidul dincolo de forma neobiºnuitã.

Nu e cu siguranþã acesta cazul Rosellei Magni, tânãrã, chiar daca nu foarte tânãrã,  “signora d’arte”, cu o educaþie, sensibilitate ºi o culturã bine fundamentate. Rossella, o datã abandonând arta clasicã ºi fotografia, cu formele lor, simbolurile lor ºi tehnicile ºi sculele lor, a gãsit în Instagram ºi în propriul iPad un ansamblu instrumental de purã convenienþã expresivã. Imaginile sale elaborate sunt în mod voit „imagini oarecare”, asemãnãtoare în subiect tuturora dar, în mod plãcut, ironice, studiate, calibrate, pudice chiar în omologarea aparentã a filtrelor implicate. Cu un calm feminin, exprimã în limbajul contemporaneitãþii viziuni ale peisajelor urbane, ale atmosferei familiale, ale vizionãrii ºi a gesturilor unei umanitãþi frenetice, cristalizând clipele de solitudine colectivã. Sunt autofigurãri în oglindã, dantele ºi îngrijite ºnururi la geamuri, interioare joviale, strãzi ºi strãduþe mãrginite de haos, ºine fãrã sfârºit, linii subterane de metrou. Imaginile 'filtrate' de Rossella, fãrã a lãsa sã se vadã, inoculeazã în fiecare dintre noi cel mai rãu dintre viruºii contaminanþi: virsul artei.

Toate acestea pentru cã fotografia doamnei noastre „di arte” este produsã cu intenþii studiate, într-un crescendo care, plecând de la primele nesiguranþe, dictate  în bunã mãsurã numai de disponibilitatea imediatã a atâtor filtre creative, grafic fragile, a ºtiut sã ajungã la graniþa unei tehnici ºi a unui limbaj expresiv coerent ºi extrem de rafinat. Restul este asigurat de un ochi, nu banal, al sãu, care decide ºi judecã la calitatea armoniei estetice, a imaginilor pe care le triazã.

Imagini care, dacã pentru noi au mereu un sens elevat, este pentru cã - gânditi-vã - am ajuns sã vorbim despre fotografie dar, în realitate, am vorbit despre cu totul altceva.

Rossella Magni

Nãscutã la Monza il 04-07-1968
a terminat Liceul Artistic în Monza în anul 1988.
este pasionatã de orice formã de artã în general, foloseºte în mod expresiv orice instrument dar adorã, mai ales, fotografia. Realizeazã imaginile sale cu iPhone din comoditate ºi din alegere.
Instagram este “pensula” cu care încearcã sã modeleze lumina

Traducere din italianã: Camelia Cãprariu

Comentarii cititori
sus

Attilio Mina

 

La „signora d’arte“

 

Dati alla mano, Instagram è il vero e indiscutibile fenomeno fotografico di questi nostri anni. I numeri parlano di un trend in costante crescita di oltre 100 milioni di utenti attivi ogni mese e più di 40 milioni di fotografie pubblicate ogni giorno. Sono 8500 i link e più di 1000 i like e commenti al secondo postati sui più importanti social network, compresi Facebook, Foursquare, Tumblr, Flickr, e Posterous.  Il 60% degli utilizzatori è donna, il 40% di chi ne fa uso abituale sui colloca nella fascia d’età compresa tra i 18 e 24 anni ed il livello di istruzione degli utenti è mediamente elevato. 

Per i pochi che ancora ignorano il fenomeno, specificheremo che Instagram   è un'applicazione che permette agli utenti di scattare foto dai telefonini per poi modificarle con l’applicazione di  filtri creativi e condividere infine, in tempo reale in un proprio contenitore virtuale o meglio ancora sui social  network più diffusi. Il sistema è praticamente „universale” ed alla portata di tutti in ogni nostro istante essendo stato studiato per essere compatibile con qualsiasi iPhone, iPad o iPodTouch ed infine con ogni dispositivo in grado di supportare Android.

Nel 1888, ovvero 125 anni fa, George Eastman, fondatore della Kodak, lanciò sul mercato la prima fotocamera „popolare” con il famoso slogan: „Voi premete il pulsante, noi facciamo il resto" , sottointendendo, un voi però, ci pagate.

Ai giorni nostri, Kevin Systrom e Mike Krieger, gli ideatori del sistema Instagram, parafrasando quell’antico motto, si sono spinti ben oltre con un più familiare e colloquiale messaggio promozionale: Scatta una foto, scegli un filtro per trasformarne l'aspetto, quindi pubblicala su Instagram. Condividi su Facebook, Twitter e Tumblr, ecc: non c'è niente di più semplice! Un nuovo modo di creare e condividere le foto. Aggiungendo poi un esplicito: …E non dimenticare che è tutto gratis!  “.

Con Instagram infatti ciascuno diviene all’istante un grande della fotografia e  facile artista  tra tutti gli altri, egualmente grandi fotografi e facili artisti. Basta ancora una volta un semplice click, come poco più di un secolo fa, per fare di ciascuno di noi un’ineguagliabile genio dell’immagine, della forma, del colore, degli effetti speciali. Se poi gli effetti strani” dei filtri proposti non sono sufficiente stimolo e supporto alla creatività ed alle idee della massa degli aspiranti, ecco comparire in rete, ogni mese, nuovi filtri, nuovi stimoli  tutti democraticamente offerti dal grande fratello” mediatico.

Giunti al fin della licenza” come direbbe un moderno Cirano De Bergerac, e tutto ciò non fosse ancora una volta bastante a generare con nuove idee, nuove immagini, ecco venire in soccorso Pinterest, un social network dedicato alla condivisione di fotografie  ed immagini. Si tratta in ultima analisi di un riassunto visivo della creatività Instagram fattosi catalogo ad uso certo dei meno dotati di capacità immaginative, poiché nel mondo omologante della rete, tutti, ma proprio tutti hanno diritto di sentirsi ed essere belli, bravi, buoni e oggi, soprattutto artisti dell’immagine fotografica.

I filtri creativi di Instagram generano effetti così apparentemente lunghi e larghi, alti e profondi che paiono reggere tutto e prima di ogni altra cosa, qualsivoglia immagine che abbia anche solo un minimo infinitesimale di spessore emozionale. Reggono persino l’ultimo degli sprovveduti foto principianti del telefonino. Alla suggestione, alla fascinazione dell’immagine e a tutto il resto della sua presentazione, provvede la magia del software  prescelto. Tutto il banale del nostro mondo diviene così, all’istante, unico, speciale, vivido, scintillante e quel che maggiormente conta, ad imitazione di grande professionalità fotografica. Ciò detto, purtroppo per i molti e per fortuna dell’arte nostra di antichi fotografi, la storia ci insegna che quando tutti, ma proprio tutti sono uguali l’uno all’altro e, al caso, pur anche “eccelsi”; il mondo finisce per riacquistare naturalmente la propria ordinaria dimensione di disuguaglianza e di banale dignità e tutto, alla fine, ricomincia uguale a prima, con i pochi veri creativi da un lato, a distinguersi; la massa amorfa dei replicanti ad omologarsi, come sempre, dall’altro lato.

Davvero rari appaiono le vette e gli esempi genuini di vera creatività Instagram, ma va pur detto a parziale discolpa del sistema e a suo merito quasi esclusivo che la rivoluzione innescata ha radicalmente cambiato l’approccio collettivo col mondo della immagine e in definitiva il nostro panorama iconografico, rendendolo certamente meno elitario, più conviviale, giovanilistico, colorato, più brioso.

La fotografia, è chiaro, è rimasta naturalmente sempre tale, vale a dire un’immagine automaticamente disegnata dalla luce, con tutti i suoi contenuti, ma le sue forme con il suo imballo sono diventate un’altra cosa e soprattutto, la cosa” sempre mutante all’inverosimile di una nuova forma di moderna imagerie populaire”.

Fra una istantanea tradizionale ed una immagine Instagram fatta al telefonino, passa oggi una differenza più grande di quella che intercorre fra un aeroplano ed un carro tirato da buoi, anche se il primo come il secondo sono pur sempre mezzi di trasporto, così come l’istantanea ed instagram-foto sono entrambe, pur sempre ciascuna a modo loro, fotografie.

Nell’istantanea tradizionale a prevalere è la sostanza, il documento, la rappresentazione verosimigliante, il messaggio ed infine, talvolta, l’artigianato, e con esso, la creatività autentica. Con l’immagine Instagram prevale nella norma, l’effimero, l’improvvisazione, la forma strana, l’estro subitaneo, l’arbitrarietà, il gesto rapido ed eclatante, la sorpresa, la spettacolarità; talvolta, ma assai più raramente ed isolatamente, il messaggio e l’autentica invenzione applicata a questo.

Oggi i tantissimi fanatici di Instagram, mai paghi delle loro stesse performance espressive”,  sempre più inebriati dai loro attimi di solitaria liberalità iconografica, inondano ogni genere di “social” di valori inconoscibili di milioni di attimi virtuali, in una esplosione di forme e colori che ben difficilmente la storia ha mai avuto modo di registrare. C’è davvero di tutto e c’è soprattutto il di più del nulla: il vuoto oltre il colore, il vuoto oltre la forma insolita.

Non è certo questo il caso di Rossella Magni, giovane, seppure non giovanissima signora d’arte” con una formazione, una sensibilità ed un approccio culturale ben sedimentati. Rossella, abbandonata l’arte classica e la fotografia istantanea con le loro forme, i loro simboli le loro tecniche e gli utensili, ha trovato in Instagram e nel proprio iPad una unione strumentale di pura convenienza espressiva. Le sue immagini elaborate sono volutamente immagini qualunque”, simili nei soggetti a quelle di tutti noi, ma garbatamente ironiche, studiate, calibrate, compiaciute, pudìche pur nell’omologazione apparente dei filtri impiegati.

Con pacatezza tutta femminea  esprime nel linguaggio della contemporaneità le visioni dei paesaggi urbani, degli ambiti familiari, degli scorci e dei gesti di una umanità frenetica, cristallizzando attimi di collettiva solitudine. Sono autifigurazioni allo specchio, trine e lindi merletti ai vetri, interni conviviali, strade e viali bordeggiati dal caos, binari senza mai fine, sotterranee linee metropolitane. Le immagini filtrate” da Rossella senza darlo a vedere inoculano in ciascuno di noi il peggiore dei virus contaminanti: il morbo dell’arte.

Tutto ciò accade  perché la fotografia di nostra signora d’arte” è prodotta con intenzioni studiate, in un crescendo che partendo dai primi incerti risultati dettati in buona misura solo dalla disponibilità immediata dei tanti filtri creativi, graficamente sfibrati, ha saputo raggiungere i confini di una tecnica ed un linguaggio espressivo coerente ed estremamente raffinato. Al resto provvede un occhio non banale, il suo, che decide e giudica della qualità e dell’armonia estetica delle immagini che cernita. Immagini che, se quasi sempre hanno per noi un senso elevato, è perché – fateci caso- abbiamo finto di parlare di fotografia ma, in realtà abbiamo parlato di tutt’altro.

 

Rossella Magni
Nasce a Monza il 04-07-1968
Si diploma al liceo Artistico in Monza nel 1988.
Si appassiona per qualsiasi forma d’arte in generale, utilizza espressivamente ogni strumento ma adora soprattutto la fotografia.
Realizza le sue immagini con l'iphone per comodità e per scelta. Instagram è il pennello con il quale cerca di plasmare 
 

Comentarii cititori
sus

Silviu-Gabriel Lohon

                                                                                   

Intellectual Electronica Splendour-muzicã
Boards of Canada - Tomorrow’s Harvest (2013) Warp Records 62′ 07″

 

bocAtunci când, în 1996, se aruncau în vâltoarea muzicii electronice, prin niºa facilitatã de Skam Records, un fel de moaºã a experimentalului electronic,cu mini LP-ul Hi Scores, scoþienii Michael Sandison ºi Marcus Eoin nu rãzbãtuserã spre public decât ca deschizãtori de reprezentaþii live ale deja consacraþilor Plaid sau Autechre. Anul 1998 le aduce, prin contractul cu Matador Records, un album care primeºte calificative maxime în zona IDM, Ambient Techno, Downtempo, anume Music Has the Right to Children. Urmãtoarele, Geogaddi (2002) ºi The Campfire Headphase (2005), ambele la Warp Records, nu fac altceva decât sã confirme treapta superioarã pe care se cocoþase, justificat, „electronica“ lor.

Pentru cã nu mai lansaserã nimic de opt ani ºi nici sesiuni live nu mai produseserã, Tomorrow’s Harvest este unul dintre cele mai aºteptate albume ale anului 2013. Este un album uman, cu sonoritãþi luxuriante, pline de seva efectelor electro ale anilor ’70, care au devenit marca BoC, dar aplecat mai mult spre un anumit tip de nostalgie esticã, vag industrialã.

Magnitudinea zguduitor de amplã (pe alocuri chiar frustrantã) a acestui album, cu o ambianþã explozivã pigmentatã de strãfulgerãri trip-hop satirice, se întâlneºte cu cel mai agresiv ritm e tobã pe care cei doi fraþi scoþieni l-au produs vreodatã. Traseul ideatic exprimat prin alinierea track-urilor vorbeste despre pulsaþiile unei noi vieþi (Gemini) continuatã antipodic cu o nostalgie sepia a celor nu de mult dispãruþi (Reach for the Dead). Redundanþa de orologiu prost reglat - parabolã sonorã a lumii contemporane - (Jacquard Causeway) colapseazã într-un fel de nostalgie îngheþatã (Cold Earth), dar care cere, în continuare, sã fie hrãnitã. În acest sens dau seamã, mai departe, futurismul à la Moroder amplificat cu insistenþã în Sick Times, Palace Posy - care, spun unii, ar putea susþine ºi un videoclip de prezentare a acestui LP -, Sundown sau New Seeds.

În mod cinic, o sesiune sau douã de ascultare a T’s H nu ar scrijeli decât pojghiþa de la suprafaþã, particularitatea acestui album fiind tocmai aceea cã el se reveleazã gradual, pe mãsurã ce se re-ascultã. În ciuda aerului cvasi-dark al albumului se simte, paradoxal, un iz de progresism, anticipat încã de la trecutele lor albume. 

BoC au creat, mai bine zis au definitivat, o lume, o viziune care, la rãstimpuri, va scoate la suprafaþã mici giuvaieruri, iar Tomorrow’s Harvest dã impresia unei arhive ce conþine înregistrãrile pierdute ale unui sejur pe Lunã. Recuperate.

 

Comentarii cititori
sus

Florentina Armãºelu

 

Spuma zilelor
De la mecanica efectelor speciale la „mecanica” existenþei

 

spuma zilelorSpuma zilelor (L’Écume des jours) în regia lui Michel Gondry (2013) este cea de-a treia adaptare cinematograficã a romanului lui Boris Vian - dupã ecranizãrile lui Charles Belmont (1968) ºi Gô Rijû (2001) - ºi probabil cea mai aproape de spiritul cãrþii, publicatã pentru prima oarã de editura Gallimard, în 1947. Încã de pe generic, spectatorului i se prezintã un univers bizar, care pare sã nu funcþioneze dupã regulile obiºnuite. Un tânãr, ce se dovedeºte apoi a fi personajul principal, îºi taie cu forfecuþa de unghii marginile pleoapelor. Acelaºi tânãr goleºte cada de baie perforând plafonul vecinului de jos. Dupã acest început cu accente suprarealiste, în genul Câinelui andaluz (1929) al lui Buñuel ºi Dalí, spectatorul se poate aºtepta la orice.  

Registrul suprarealist este menþinut pe tot parcursul celor 125 de minute ale filmului, conturând un tip aparte de personaj - un univers în transformare, la început doar bizar, pe alocuri amuzant sau ºocant, apoi, din ce în ce mai tenebros ºi ostil. Povestirea îi are ca protagoniºti pe Colin (Romain Duris) ºi Chloé (Audrey Tautou), doi tineri îndrãgostiþi, ºi cercul lor de prieteni: Nicholas (Omar Sy), bucãtarul casei, fidel tratatelor culinare ale celebrului Jules Gouffé, maestru al mãsurilor exacte, Chick (Gad Elmaleh) colecþionar pasionat pânã la obsesie de cãrþile ºi conferinþele lui Jean-Sol Partre (inversiune a numelui filozofului existenþialist Jean-Paul Sartre), ºi iubitele lor, Isis (Charlotte Lebon) ºi Alise (Aïssa Maïga).

Prima parte, luminoasã, a filmului, lasã impresia unei glume. Colin este posesorul unei mici averi (câteva mii de dublezoni) care îi permite sã se întreþinã fãrã a munci. Spiritul inventiv nu-i lipseºte însã, iar pianocteilul imaginat de el face deliciul oricãrui invitat. O armonie bine executatã pe clape, cum ar fi Caravana lui Duke Ellington interpretatã de amicul Chick, poate produce amestecul potrivit de ingrediente pentru cocteilul perfect. Impresia de farsã, de joc, aluzie ºi la caracterul puþin infantil al personajului principal, este susþinutã ºi de efectele speciale de tip mecanic întrebuinþate de Gondry, preferate arsenalului high-tech atât de în vogã în industria cinematograficã actualã. Plimbarea romanticã în nor a lui Colin ºi Chloé aminteºte de parcul de distracþii, scena din florãrie a alegerii darului de nuntã pare inspiratã de jocurile mecanice, iar colocatarul lui Colin, ºoarecele gri cu mustãþi negre, ne poate duce cu gândul la ºoricelul Auricã, din filmul pentru copii Veronica (1972).

Aceleaºi mijloace cu aer de recuzitã teatralã, de data aceasta, pentru a crea o atmosferã obscurã, frizând uneori absurdul sau grotescul, sunt menþinute ºi în a doua parte a filmului, odatã ce boala lui Chloé devine manifestã: nufãrul ce îi creºte într-unul din plãmâni. Pentru procurarea zilnicã a florilor necesare tratamentului lui Chloé - tratament pe cât de metaforic, pe atât de ineficace - Colin, a cãrui rezervã de dublezoni scade cu rapiditate, este nevoit sã execute munci din ce în ce mai absurde. Un exemplu: fabricarea þevilor de puºcã din seminþe crescute folosind cãldura corpului uman. Construcþii bizare, ca vehiculul cu picioare vibratile sau iepurele-maºinã ce înghite morcovi cromaþi ºi excreteazã pilule metalice, nu fac decât sã sporeascã sentimentul de alienare. Impresia este aceea de lume dezumanizatã în care chiar ºi moartea capãtã un caracter derizoriu: sucombarea ºefului de orchestrã la cununie produce doar un scurt acord disonant; corpurile accidentaþilor de la patinoar sunt rãzuite de pe gheaþã ca resturile unor marionete dezmembrate; muncitorii striviþi pe banda automatã sunt înlocuiþi la fel de firesc ca maºinile ieºite din uz.

Cea mai sincerã prietenie sau poveste de dragoste se erodeazã sub efectul aceleiaºi mecanici destructive. „Lucrurile se schimbã, nu oamenii”, afirmã Colin. Paradoxal însã, aceastã schimbare pare sã reflecte transformarea ireversibilã a fiinþei supusã „forþei opace” a lucrurilor. Pe mãsurã ce boala lui Chloé avanseazã, spaþiul vital din apartamentul lui Colin devine mai strâmt, lumina pãtrunde tot mai puþin în interior iar pereþii umezi se acoperã cu excrescenþe semi-minerale, semi-vegetale (aluzie ºi la piesa de jazz Chloe - Cântecul mlaºinii în aranjamentul lui Duke Ellington). Paleta cromaticã se schimbã ºi ea, culorile fiind înlocuite treptat de imagini alb-negru, cu tonuri sumbre, în partea finalã a filmului.

Gondry îl include în acest univers mecanic pe Vian, ºi se include implicit pe sine (fãcând abstracþie de rolul episodic al doctorului Mangemanche), prin secvenþa maºinilor de scris culisante la care o armatã de copiºti dactilografiazã, frazã cu frazã, paginile cãrþii ce se rescrie sub obiectivul camerei. Fãrã a inventa prea mult în raport cu romanul (vizual prin natura lui), Gondry, secondat de o distribuþie adecvatã, reuºeºte sã transpunã pe ecran, prin mijloace de expresie simple (ce unora le pot pãrea rudimentare), caracterul insolit al aceastei cãrþi greu de inclus într-o categorie anume: amestec de pesimism existenþialist, satirã socialã, farsã suprarealistã cu infuzie de jazz ºi poezie maladivã (inspiratã probabil ºi de propria condiþie, atât de fragilã, a scriitorului ce avea sã-ºi încheie existenþa la doar 39 de ani).

În final, dupã ce ultimele rânduri ale genericului s-au retras, spectatorului nu-i rãmâne decât sã reitereze acele reflecþii despre tot ceea ce este trecãtor ºi fragil, atât de plastic sugerate de Vian într-o singurã frazã: „Acolo unde fluviile se varsã-n mare ia naºtere o barã greu de trecut, ºi mari vîrtejuri înspumate în care joacã epavele.”

Spuma zilelor, traducere, prefaþã ºi cronologie de Sorin Mãrculescu, Editura UNIVERS, Bucureºti, 1996, http://scrieriliteratura.files.wordpress.com/2009/09/spuma-zilelor.pdf.

Regia: Michel Gondry
Scenariul: Luc Bossi dupã romanul L’Écume des jours de Boris Vian
Distribuþia : Romain Duris, Audrey Tautou, Gad Elmaleh, Omar Sy, Aïssa Maïga, Charlotte Lebon
Producþie: Franþa, 2013
Credit foto:
http://www.melty.fr/l-ecume-des-jours-l-affiche-et-la-bande-d-annonce-disponible-galerie-417367-1246305.html

 

Comentarii cititori
sus

Radu Rîcã

 

Audiofilia, nebunie ºi extaz

 

Termenul de audiofilie poate semãna de multe ori confuzie în rândul celor care încearcã sã-l înþeleagã. Din punct de vedere etimologic îi putem întrezãri un înþeles, însã acest înþeles este neîncãpãtor vis-à-vis de complexitatea ºi elitismul pe care îl presupune audiofilia. Apãrutã în ultimele decenii ca rãspuns la creºterea economicã a þãrilor dezvoltate (cu precãdere SUA) care a creat locul unei categorii sociale masive cu disponibilitãþi materiale nelimitate ºi la apariþia unor noi tehnologii în domeniul electronicii, în domeniul materialelor, etc. audiofilia reprezintã niºa de vârf în domeniul audio. În esenþã, audiofilia încearcã sã recreeze melomanului pretenþios senzaþia, iluzia de audiþie pe viu a unui eveniment muzical neamplificat.

Audiofilul este o specie rarã, de obicei cu o educaþie muzicalã aleasã ºi cu cerinþe pe mãsurã. Audiofilul este un individ care poate percepe ºi diferenþia cu uºurinþã calitatea audio a unui eveniment, a unei surse, a unei înregistrãri, ºamd. Acesta participã foarte des la concerte de muzicã clasicã, operã, blues, jazz, rock, etc. ªtie sã diferenþieze instrumentele muzicale vizual dar ºi acustic. Apreciazã evenimentele muzicale neamplificate care îi dau ocazia sã-ºi îmbogãþeascã experienþa senzorialã, sã-ºi ascutã auzul, sã-ºi calibreze mai fin urechea. Sigur, un rol major în percepþia auditivã audiofilã îl are creierul, nu urechea, iar antrenamentul acestuia este destul de anevoios ºi de îndelungat.

Nu are rost sã intru în detalii, sã aduc în discuþie termeni precum interferenþe electromagnetice sau radio, inductanþã, conductanþã sau rezistenþã electricã, acusticã ºi psihoacusticã, microvibraþii, jitter-ul din domeniul digital, ºamd. Sunt termeni pe care audiofilii îi lasã pe seama electroniºtilor. Audiofilul experimentat jongleazã cu altfel de termeni: rezoluþie, vitezã, dinamicã, separaþie, scenã, timbru, prezenþã, transparenþã, fundal, ‘decay’, ºamd. Fiecãrui termen i se alãturã o pleiadã de adjective, de epitete, de adverbe. Scena are lãrgime, adâncime ºi lãþime, timbrul poate fi sec sau uscat, poate fi natural sau cald. Între instrumente sau voci trebuie sã existe ‘aer’, separaþie. Pianul trebuie sã aibã prezenþã, greutate dar notele ºi sunetele sã fie clare precum cristalul. O înregistrare trebuie sã abunde în micro ºi macrodetalii care sã nu devinã însã obositoare, stridente. Vocea trebuie sã provinã din dreptul mijlocului distanþei incintelor acustice (când înregistrarea este realizatã de aºa manierã), trebuie sã corespundã timbral cu vocea din realitate a interpretului, trebuie sã fie naturalã, sã prefigureze corpul artistului, sã traseze iluzoriu originea acesteia.

Sinergia este extrem de importantã într-un sistem audiofil, fiecare echipament în parte având un sunet specific, complex. Practic, existã o armonie fragilã între incintele acustice, cablurile de boxe, amplificator, preamplificator, sursã (cd-player, turntable, DAC, laptop sau streamer wireless, etc.), cablurile interconect, cablurile de alimentare, etc. Acelaºi sistem audiofil sunã diferit în douã camere diferite. Materialele din care sunt construiþi pereþii (rigipsul este fonoabsorbant; existã materiale fonotransparente, fonoizolatoare, ºamd.), înãlþimea la care este situat tavanul precum ºi materialul din care este realizat, grosimea ºi întinderea covorului pe podea, prezenþa ferestrelor, a uºilor, a caloriferelor, prezenþa ºi modul în care este aranjat mobilierul, plasarea incintelor acustice în raport cu pereþii laterali, cu peretele din faþã, respectiv din spatele lor, distanþa dintre boxe precum ºi gradul lor de convergenþã sau paralelismul lor sunt elemente cu impact major în sunetul final. Calitatea înregistrãrii este un alt element de luat în calcul deoarece transparenþa sistemului va releva ºi amplifica toate defectele unei înregistrãri necorespunzãtoare. Ca atare, audiofilul are rafturile pline cu înregistrãri de la case de discuri care nu fac compromisuri în acest sens: Decca, Deutsche Grammophon, Harmonia Mundi, Telarc, BIS, Naxos, Teldec, Chandos, Reference Recordings, Sony Classical, Philips Classical, Blue Note, ECM, RCA Red Seal, Analogue Productions, Audite, Hyperion, Linn, Chesky, EMI Classics, Ondine, Brilliant Classics, etc. Achiziþia unui echipament sau a unui sistem audiofil se face dupã audiþii multiple pe la dealer-ii din domeniu.

Adesea, audiofilul se plimbã cu aparatele de acasã pe la dealer în cãutarea unui echipament care sã potenþeze sinergia sistemului sãu. ªi mai adesea, dealer-ii oferã spre testare acasã, potenþialilor clienþi, echipamentele cerute. Preþul? De la câteva mii de euro pentru un sistem nepretenþios pânã la câteva milioane de euro pentru un sistem de top. Sumele par exagerate, patima frizeazã nebunia însã aceastã ‘formula 1’ a domeniului audio creeazã o puternicã relaþie intimã cu audiofilul care ºtie sã-ºi cultive pasiunea. Dependenþa este inevitabilã iar sevrajul este sisific. Nu existã alta cale de a-l vedea cu ochii minþii pe Karajan la lucru cu bagheta lui magicã, de a-l urmãri pe Furtwangler strunindu-ºi orchestra cu iscusinþã pentru un Beethoven de zile mari, de a-l avea în faþa ta, sus pe scenã pe Louis Armstrong, de a-i pipãi cu mâna dreaptã textura vocii, de a asculta Mahler-ul lui Chailly aflat în fruntea Royal Concertgebouw Orchestra, de a sta în spatele lui Bernstein pentru un Shostakovich teribil, de a-l asculta pe Zimerman ºi pianul lui magic la cinci metri în faþa ta, de a asculta concertul din Koln al lui Jarrett, sorbind din vinul favorit, ºezând tolãnit pe bãtrânul ºi fidelul fotoliu de acasã… 

Comentarii cititori
sus

Marian Mirescu

 

Mihai Timoºenco: „Teatrul m-a ajutat în Bandã Desenatã ºi invers”

 

Mihai TimosencoArtist român multivalent, care domiciliazã în Ucraina, Mihai Timoºenco este directorul unui teatru axat pe pantomimã, un teatru pe care l-a fondat în 2003, despre care puteþi afla mai multe accesând adresa aceasta. Dar Mihai face ºi graficã de ºevalet, sculpturã (are câteva expoziþii la activ) sau scenarii de animaþie. Mai nou este Concept Artist pentru jocuri PC. A creat un joc cu suces internaþional, „Contre Jour”, pe care Apple l-a denumit jocul anului pe iPad în 2011 – vezi aici. Marea sa iubire rãmâne Banda Desenatã, motiv pentru care l-am descusut pe larg în acest interviu despre geneza ºi proiectele sale. Debutul publicistic în acest domeniu l-a avut la Craiova, luna trecutã, în revista BDC nr. 6, cu povestirea „Cazacii din Dobrogea”.

Mihai Timoºenco rãspunde la câteva întrebãri adresate în numele Benzii Desenate Craiovene

 

Ce/cine anume te-a determinat sã-þi placã ºi sã faci BD? ªi când?

BD-TimosencoM-am nãscut în orãºelul Mãcin, lângã malul Dunãrii, în 1980. Pentru mine era un lucru obiºnuit sã desenez, nici nu credeam cã am sã ajung artist plastic. Din pãcate, într-un orãºel atât de micuþ, mai ales pânã în 1990, de BD nici nu ºtiam prea multe. Îmi amintesc ºi acum primele benzi desenate gãsite din întâmplare lângã tomberon. Câteva pagini rupte bucãþele mici cu Donald Duck, le-am strâns uºor ºi acasã le-am lipit. 

Dar cel mai mult m-au impresionat ºi determinat autorii români, publicaþi în Almanah (Anticipaþia – n.n.), precum Puiu Manu, Viorel Pîrligras, Sandu Florea ºi mai apoi revista Universul Copiilor, în care am descoperit mulþi autori noi ai benzii desenate româneºti, precum Valentin Tãnase ºi mulþi alþii. ªi alte ediþii independente, Teritoriul Interzis de Victor Trifan, iar mai târziu revistele Quadrat. ªi cam aici s-a terminat aventura mea BD din România.

În 2000 am plecat în Ucraina la studii universitare, întrucât la Bucureºti nu au gãsit loc pentru mine la Academia de Arte Plastice – picasem toate examenele, chiar dacã am câºtigat olimpiada pe þarã la picturã.

De la 12 ani pânã pe la 19 am desenat BD, doar din pasiune, ºi am pãstrat lucrãrile în sertar.

 

Când ai revenit la BD, ca autor, ºi ce/cine anume te-a... redeterminat?

Între 2000-2010 am lucrat mai mult ca graphic-designer, concept-artist, am desenat foarte rar BD, dar în schimb am pregãtit mai mult scenarii, schiþe, idei. Am construit vise... Sincer. Un lucru extraordinar pentru mine a fost cartea Istoria Benzii Desenate Româneºti, a lui Dodo Niþã ºi Alexandru Ciubotariu. Acest lucru într-adevãr m-a redeterminat sã revin la BD în cel mai serios mod. Am înþeles cã ºi eu, cel cu desenele la sertar, am fost o parte din acest eveniment, un ecou mai mult, ascuns în umbrã. Precum muzica trãieºte prin urechile ascultãtorilor ºi banda desenatã trãieºte în imaginaþia cititorilor. 

Mulþumesc autorilor Istoriei Benzii Desenate Româneºti pentru acest cadou deosebit.

 

Cum se prezintã 'scena' BD în Ucraina? Publicaþii, edituri, autori (naþionali ºi internaþionali), teme predilecte, organizare, saloane/ expoziþii/ cluburi...

plasticÎn Ucraina, Banda Desenatã e foarte rarã. Au fost multe încercãri de a o populariza prin editãri periodice. Mai nou, ºi de mai lungã duratã decât încercãrile precedente, a existat un jurnal format A5 numit K9. A avut o periodicitate lunarã în perioada 2003-2005. În el au apãrut ºi nume celebre precum Moebius, interviuri de la Festivaluri BD, dar ºi autori din Ucraina, în general foarte tineri.

Un nou val a început acum la Kiev, editura Nebeskey îºi doreºte de asemenea popularizarea benzii desenate în Ucraina ºi nu numai, o dovadã fiind primul album, editat în 2012, Daogopak. Format A4, copertã cartonatã, în cele mai bune tradiþii tehnice ale benzii desenate europene.

Legat de saloane ºi expoziþii – foarte rar. Eu locuiesc în Lvov, oraºul cel mai apropiat de Europa, ºi cultural, ºi teritorial – un fel de Cluj sau Sibiu pentru Ucraina. Personal, am organizat cinci Festivaluri de Caricaturã ºi Bandã Desenatã la Lvov, dar, din pãcate, acum am oprit aceastã miºcare din lipsã de fonduri. Munca de voluntariat s-a terminat ºi am adoptat o nouã strategie de popularizare, am revenit la dragostea din copilãrie ºi m-am reîntors la realizarea proprie a benzilor desenate.

 

Ce mai ºtii de Bedeaua româneascã?

Nu de mult, m-am întâlnit la Bucureºti cu Alexandru Ciubotariu ºi am mai aflat cum e viaþa BD în România. Am mai rãscolit librãriile de pe Victoriei ºi Universitãþii, cum fãceam înainte, când cãutam un Pif ºi Hercule sau un Rahan. Din pãcate, am gãsit foarte puþine reviste recente, printre care Omul Invizibil ºi Dim (Dunãreanu – n.n.) de Puiu Manu. ªi veºti bune de la revista pe care o faceþi; felicitãri ºi o viaþã cât mai lungã! Formatul e generos, mare ºi plãcut. Eu, fiind mai mult grafician, îmi place cã e în alb-negru.

 

Ai participat la evenimente internaþionale/concursuri?

BD-TimosencoAm participat la evenimente, concursuri ºi am fost premiat, dar nu legate de BD. Acum nu mai sunt interesat de concursuri ºi premii. Mai mult, sunt interesat ºi îmi doresc sã schimb concepþia legatã de BD în general, mai ales în Ucraina. Aici, BD–ul nu este luat în serios. E pentru copii – spun majoritatea, sau, mai nou, e asociat cu supereroi de tip Marvel. Bine, ºi mie îmi plac benzile desenate pentru copii, dar, de exemplu, în Franþa BD-ul este Artã. Iar dorinþa mea actualã e sã arat cã BD-ul este o artã. Eu vin din altã sferã în care lucrez graficã de ºevalet, teatru ºi graphic-design ºi, legând toate la un loc, sper sã reuºesc.

 

Plãnuieºti sã publici în Ucraina sau/ºi în România „albumele” de care ne-ai povestit? Ai contactat vreun editor?

Da. În Ucraina am un editor, un prieten francez stabilit la Lvov. El se ocupã momentan de editare. Iar pentru România am în lucru un album despre Terente (nãscut la Carcaliu), care a trãit ºi murit lângã Mãcin. Aici mi-a venit în ajutor cunoscutul jurnalist de investigaþie din Constanþa, Constantin Cumpãnã ( http://constantincumpana.webs.com/apps/photos/photo?photoid=103827418 ) , cu care m-am întâlnit ºi am fãcut împreunã primii paºi premergatori proiectului: scenariul, fotografii, documente necunoscute încã. Domnul Cumpãnã a scos în 2009 douã impresionante, ca mãrime ºi conþinut, cãrþi despre renumitul Terente, Regele Bãlþilor – cum îl cunoaºtem din film. Din acest album am pregãtit douã episoade, primul ºi ultimul, care au fost expuse în luna aprilie la Lvov. Editor în România încã nu am, voi cãuta mai târziu, când voi avea materialele pregãtite.

 

Ai mai colaborat cu alþi scenariºti, decât Virgil Riþco, alþi artiºti?

Erou fãrã voie, care va fi primul album editat la Lvov, e o adaptare a unei lucrãri a scriitorului ucrainean Ivan Franko. Va apãrea în doua albume, format A4, primul album fiind gata în proporþie de 90%. Al doilea album are doar storyboardul. E un proces destul de îndelungat, mai ales cã nu este un proiect comercial. Domnul Virgil Riþco, o personalitate deosebitã, etnograf ºi scriitor, mi-a fost profesor la Mãcin. Datoritã dumnealui am ajuns la Tulcea ºi mai târziu la Lvov. Îndrumãrile ºi sfaturile pãrinteºti, de la profesor la elev, au fost un moment-cheie în viaþa mea de la bun început. Virgil Riþco a scris singura carte documentatã despre Cazacii de la Dunavat. Iar anul trecut, la rugãmintea mea, a pregãtit un scenariu de 80 de pagini, denumit Epopeea Cazacilor Transdanubieni. Eu am ales deocamdatã ultimul episod ºi l-am realizat în aceastã bandã de 16 pagini. Pe viitor, poate voi reuºi sã realizez un album întreg.

 

Consideri cã „multidisciplinaritatea” benzii desenate te-a ajutat în celelalte activitãþi artistice ºi cã, generalizând, Banda Desenatã presupune ºi dezvoltã aptitudini de arte ale spectacolului...?

Cu siguranþã. De fapt, un artist din fire are mai multe talente, aptitudini artistice. ªi orice activitate artisticã, idei, trec de la o formã la alta, din scenariu la desen, din desen la sculpturã ºi din sculpturã la miºcare, teatru. Michelangelo e un exemplu, pe lângã sculpturã ºi picturã a scris ºi sonete. La mine, de exemplu, teatrul m-a ajutat în BD ºi invers. BD este ºi sculpturã, ºi muzicã, ºi teatru în acelaºi timp. Este foarte greu, pentru cã într-o singurã paginã poþi avea o expoziþie întreagã de portrete, dar format mai mic. Dacã luãm orice BD clasic, un Sergio Toppi, Enki Bilal sau alþi autori, ºi fiecare cadru îl trecem pe pânzã în format mai mare, ne dãm seama într-adevãr de colosala muncã depusã pe o singurã hârtie. BD-ul este Artã ºi se poate face doar cu pasiune ºi dãruire, pentru cã este atât de complex ºi de greu încât fãrã rãbdare de multe ori se poate rãtãci la jumãtatea drumului, undeva prin sertar.

 

Mefisto si Ofelia PopiiÞin sã vã arãt o fotografie cu pãpuºa dãruitã de soþia mea, Ulyana Timoºenco, la Gala Aniversarã  Festivalului de Teatru de la Sibiu, unde am avut onoarea sã fim prezenþi. Pãpuºa reprezintã personajul Mefisto din spectacolul Faust al regizorului Silviu Purcãrete. 
Ofelia Popii, cea care interpreteazã acest personaj, a fost premiatã în cadrul Galei.

 

 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey