•  Mircea Gheorghe


sus

Mircea Gheorghe

 

Zid

 

Eram neînchipuit de sãraci pe vremea aia de care nimeni nu‑ºi mai aduce aminte ºi nici telefon nu aveam. Îl lãsasem într‑o stare jalnicã. Epuizat de insomnia care durase toatã noaptea, stãtea în pat ºi mã ruga din ochi sã nu plec. Îmi spusese de multe ori, camera noastrã îl asteniza. Era ca într‑un coºmar permanent. Avea impresia cã este suprave­gheat tot timpul de ei, se simþea ca un cobai sub un clopot de sticlã, obiectul lor de experienþã, ºi mintea lui se chinuia sã afle ce vor sã afle. 

Mã ruga doar din priviri, nu putea altfel. Buzele i se miºcau fãrã sã se audã vreun sunet. κi scutura capul, îndîr­jindu‑se parcã sã scoatã din adînc cuvintele pe care ar fi vrut sã le spunã. Nu mai puteam suporta starea asta idioatã, care avea sã fie urmatã, ca totdeauna, de accese teribile de rãutate ºi cinism, ca ºi cum eu eram vinovatã pentru tot.

Am ieºit. Am coborît în curte ºi am respirat adînc. Era soare, cald, luminã. Era varã. La noi, sus, era întuneric, fe­restrele aveau întotdeauna storurile trase ºi nu ne vedeam decît la lumina veiozei. Am ieºit din curte ºi am luat‑o la întîmplare pe stradã. Am rãtãcit mult. Peste ceva timp, obositã, m‑am suit într‑un troleibuz care mergea la ºosea. Era destulã lume, dar un domn mi‑a oferit un scaun. M‑am aºezat ºi am început sã privesc pe geam. Cred cã tot timpul cît m‑am tîrît pe strãzi ºi cît am mers în autobuzul sau troleibuzul acela nu m‑am gîndit la nimic. Eram doar foarte tristã, de parcã nu aveam nici un rost pe lume.

Am coborît la capãtul liniei ºi m‑am grãbit sã gãsesc o bancã în parc. Pe alei treceau guvernante nemþoaice cu þînci care sporovãiau fãrã noimã, cupluri de liceeni gãlãgioºi, pensionari cu feþe de piatrã, femei grãbite cu sacoºe de piaþã. La cîþiva paºi de banca mea era o cabinã telefonicã. De acolo, peste o orã, o orã ºi jumãtate, i‑am telefonat lui Til ºi am invitat‑o la o cafea.

Am stat cu Til într‑un bar micuþ de pe bulevardul Ma­gheru. „Ai sã naºti zilele astea”, mi‑a spus cu un fel de in­vidie. Am ridicat din umeri. „Ce face Onu?”, m‑a întrebat. „E acasã” „A… da? Tot aºa?” „Tot.”

Lui Til îi fãcea mare plãcere sã vorbeascã amãnunþit despre bãrbaþii cu care se culca, mereu alþii la douã‑trei zile. Mi‑a înºirat ultimele amoruri, n‑o mai vãzusem de cîteva luni. Cel mai recent ºi mai durabil, de trei sãptãmîni, era un negru, Kumi, din Ghana, student. „Meritã sã încerci”, mi‑a zis ea foindu‑se pe scaun cu ochii aprinºi. „E un mas­cul formidabil. Nu ºtiu cum o sã mã descurc dupã ce‑o sã plece. O sã‑mi iau altul, cã acum e de unde.”

Nu mã pasiona subiectul. Începeam sã mã simt rãu din cauza fumului, a gãlãgiei ºi mi‑l închipuiam pe Onu rãmas în pat, cu privirea încremenitã spre uºã. Îmi spusese cîndva cã totdeauna cînd mã vede ieºind se teme cã n‑am sã mã mai întorc. Aveam sã‑l gãsesc tot aºa, aºteptîndu‑mã. Numai dacã n‑o sã coboare sã bea.

„Hai sã ieºim, te rog.” Til a sorbit ultima picãturã de cafea. „Nu pleca!”, am rugat‑o afarã. „Trebuie”, a rîs ea. „Mã aºteaptã… De‑ai ºti cum mã aºteaptã…” Se apropiase ora prînzului ºi, dacã pleca Til, nu ºtiam cum sã‑mi omor timpul pînã dupã‑amiazã. „Til”, am zis, „hai sã mîncãm ceva undeva. Nu pot intra singurã într‑un restaurant, mã simt ridicolã”. A meditat cîteva clipe fixîndu‑mã concentratã ºi a acceptat. „Dar nu stãm mai mult de‑o orã”, m‑a avertizat ea.

Am luat‑o de braþ ºi am intrat într‑un bufet. Nu‑mi aduc aminte ce‑am comandat, cred cã niºte cartofi prãjiþi, cã deja nu se gãsea mai nimic nici la restaurante.

Mîncam fãrã sã scoatem un cuvînt. Cînd am terminat, ne‑am aprins cîte o þigarã. „Mi‑e tare greu, Til”, am zis pri­vind undeva peste umãrul ei. „Da?” ºi a scos un nor gros de fum. „Nu ºtiu ce sã fac”, am continuat fãrã sã am speranþa cã ne‑am putea ambala într‑o discuþie adevãratã. Doar ca sã treacã timpul. „Ți‑am spus de la început, ãsta nu e un bãrbat pentru tine. Are probleme.” „Are, da.” „Nu te înþeleg, ce þi‑a trebuit? Futangii se gãsesc pe toate drumurile, de asta aveai nevoie” „Eu nu‑s ca tine.” „Pe dracu’! Toate sîntem la fel!” „Am crezut cã, dacã‑i fac un copil, o sã se aranjeze.” „Pentru asta ar trebui sã‑l facã el”, glumi Til, apoi deveni serioasã. Aveam o figurã lungã, se vedea bine cît îi apreciam glumiþa. „De ce‑þi pierzi atunci rãbdarea? Nu i l‑ai fãcut încã, deocamdatã copilul nu existã.” Apoi, strivindu‑ºi þigara în scrumierã: „Hai cã vorbim prostii. Mã aºteaptã Kumi”.

Era o tîmpenie sã discut cu Til. Nu i‑am mai zis nimic, era prea mãreaþã cu negrul ei! Am chemat chelnerul, am plãtit ºi ne‑am ridicat. Am condus‑o pe Til în staþia de la troleibuz. Ne‑am despãrþit zîmbitoare ºi, cînd troleibuzul a plecat, i‑am fãcut un semn amical cu mîna. Ce frumos ar fi fost sã vinã Onu pe neaºteptate, sã mã ia pe dupã umeri ºi sã mã ducã de­parte… De ce mã lãsa singurã ºi caraghioasã în faþa unei tîrfuliþe ca Til?

Mi‑am trecut o mînã pe faþã, simþeam cã încep sã bocesc. Nu mã puteam întoarce acasã. ªi deodatã, în timp ce stãteam încurcatã, neºtiind încotro s‑o apuc, mi‑am adus aminte cã e vineri ºi cã puteam merge la doamna Bartolomeu. Aceasta avea vreo trei prietene bãtrîne care o vizitau o datã pe sãptãmînã, vinerea, ºi jucau pinacle. Dacã stãteam pe un scaun, chibiþînd‑o pe vreuna dintre ele ºi înmuindu‑mi din cînd în cînd buzele într‑un pahar cu apã, puteam sã cîºtig vreo douã‑trei ore. Am pornit încet‑încet. Aveam o grãmadã de timp înaintea mea ºi mersul pe jos îmi fãcea bine. În special acum, mã împiedica sã gîndesc ºi sã mã înduioºez de cît de nefericitã sînt, vai, vai ºi iar vai!

*

Nu era nimeni la doamna Bartolomeu. Cînd am sunat, am auzit‑o apropiindu‑se cu paºi mici de uºã. „Sonia?”, a întrebat ea cu o voce prietenoasã. „Nu”, am zis, „Lavinia”. „Da, da, aºteaptã‑mã o clipã…” A durat ceva timp, probabil cã‑ºi punea un capot, ºi mi‑a deschis. Era nepieptãnatã, ochii lãcrimoºi mã priveau fãrã nici o luminã, vorbea greu, fiindcã se grãbise ºi nu‑ºi aran­jase placa în gurã.

„Intrã, Lavinia, de‑ai ºti… Doamne, Doamne… Te rog sã mã ierþi cã mã gãseºti în halul ãsta.” Mi‑a tras de la masã un scaun cu tapiþeria decoloratã ºi roasã ºi m‑a invitat sã mã aºez: „Sînt bolnavã. Astãzi am contramandat ºedinþa, hî, hî, hî…”

Arãta grotesc atunci cînd rîdea cu gingiile goale, cu obrajii cãzuþi, nãpãdiþi de peri albi ºi rari. „A, da”, ºi‑a dat seama, „nu mi‑am pus placa”. A luat‑o de pe masã, ºi‑a fi­xat‑o cu dexteritate ºi a bãut puþinã apã dintr‑un pahar ceþos. A oftat, era epuizatã. „Sper cã nu e nimic grav”, am zis… „Gripã ºi ceva cu plãmînii, cred. Tuºesc, transpir, mi‑e frig… Vîrsta, ce sã fac? Asta e, ne ducem…” „Îmi pare rãu, doamnã Bartolomeu” ºi m‑am ridicat. „Sper sã vã faceþi cît mai repede bine.” A dat nepãsãtoare din cap: „Dumnezeu ºtie!” Apoi, înflãcãratã: „El, Cel de Sus, pe toate le ºtie ºi le vede. El ne‑a dat viaþã, tot El ne‑o ia înapoi. O sã‑i fie milã de o bãtrînã singurã ca mine”. „Aveþi nevoie de ceva? M‑aº putea duce la farmacie…” „Nuuu!…” Și m‑a privit lung: „Mai ai puþin ºi ai sã naºti”. „Peste douã luni…” „Ți‑e fricã?” „Nu, toate trecem prin asta.” Doamna Bartolomeu m‑a privit cu cãldurã: „Eºti o fetiþã grozavã”, a zis ºi m‑a mîngîiat uºor pe obraz. „Ce face Onu?” „Bine, e acasã.” „Adu‑l pe aici cînd mai vii. Sãptãmîna viitoare.” „Nu vine doamnã, e cam încuiat.” Am încercat sã zîmbesc.

Ne‑am oprit în faþa uºii fãrã sã mai avem ce ne spune. M‑am dezmeticit repede cînd mi‑am dat seama cã bãtrîna cãuta în minte un subiect de discuþie. „La revedere, doamnã”, am zis. „Faceþi‑vã bine cît mai repede.” „Am sã înving eu 37 ºi de data asta”, dãdu ea sã rîdã, dar ochii îi erau stinºi. A închis uºa dupã mine ºi am auzit‑o cum îºi trãgea picioarele cu greutate spre pat.
Am ajuns iarãºi în centrul oraºului. Bulevardul forfotea de lume. La toate cinematografele erau anunþuri cã biletele s‑au epuizat. Încet‑încet, ziua se apropia de sfîrºit. Pornise un vînt uºor, insinuant, cerul se acoperea de nori. Venea furtuna. Peste un sfert de orã a început într‑adevãr. O ploaie torenþialã de varã. M‑am refugiat într‑un gang. De‑acolo, din mijlocul mulþimii, vedeam troleibuzele huruind, împroºcînd cu apã în trecãtorii care mai aveau tãria sã meargã sub rafalele calde. ªi, dintr‑odatã, ziua aceea a devenit foarte importantã. Poate mersesem prea mult pe jos sau poate pur ºi simplu acum trebuia sã se întîmple. M‑am desprins repede dintre oameni, mulþi mã privirã miraþi ºi am pornit spre casã. Trebuia sã ajung acasã, acum ãsta era lucrul cel mai impor­tant de pe lume, trebuia sã ajung acasã…


*

Am cãutat‑o pe Lavinia în tot oraºul. Am telefonat la Til, n‑a rãspuns, nu era acasã. Am umblat ceasuri întregi pe bulevarde încercînd sã ghicesc unde ar putea fi la ora asta, am urmãrit mulþimea viermuitoare care ieºea de la cinema­tografe. Poate intrase la vreun film, nu era nicãieri.
Mi‑am amintit cã‑mi vorbise cîndva de maicã‑sa, care stãtea la celãlalt capãt al oraºului, n‑o vizita decît foarte rar. Am sunat acolo. Degeaba, telefonul suna ocupat în neºtire ºi, dupã vreo zece apeluri, mi‑am zis cã e deranjat, aºa încît m‑am dus la maicã‑sa. Nu, Lavinia nu era la ea. Nu mai aveam ce face. Obosit ºi resemnat, m‑am urcat din nou în troleibuz ca sã mã întorc acasã. M‑am gîndit cã Lavinia o fi sosit între timp. Stãteam pe un scaun din faþã, mã uitam pe geam ºi fredonam în gînd o melodie sentimentalã de‑a lui Nat King Cole. Afarã ploua, lumea traversa în fugã strãzile ocolind bãltoacele. În staþii, oamenii aºteptau zgribuliþi cu gulerele pardesiilor ridicate.
Toate astea nu se vedeau clar, fiindcã geamul troleibu­zului era brãzdat de picãturi de apã care se scurgeau lãsînd în urma lor dîre lungi ºi ceþoase.

La început, picãturile porneau bezmetice de undeva de sus, de sub rama geamului, cu o coadã alburie în urma lor. Dupã aceea, îºi încetineau goana ºi unele se opreau nepu­tincioase pe la mijloc. Pe urmele lor porneau altele, le înghiþeau pe cele rãmase pe drum ºi, coborînd acum din nou repede, dispãreau în partea de jos a geamului. Priveam picãturile ºi le comparam cu niºte comete minuscule.

Uneori, la cîte o cotiturã, un ºuvoi se revãrsa peste dru­murile acelea de apã, le ºtergea ºi geamul redevenea trans­parent. Dar imediat, sus, apãrea o picãturã solitarã care‑ºi începea coborîrea grãbitã. Apoi se ivea alta ºi, alãturi de ea, altele, iar în cîteva clipe geamul era din nou opac, brãzdat de stropi care alunecau încoace ºi‑ncolo, urmaþi de dîre de apã ca de niºte cozi de comete.
Am simþit deodatã cã dispar. „Stai!”, a þipat cineva în mine. „Stai, îþi spun!”

Starea aceea începea cu senzaþia unei proliferãri monstru­oase. Se simþea invadat de pãr ºi de gheare, ce se aºezau între el ºi lume ca niºte ziduri imunde. κi percepea extrem de acut toate mizeriile intime, secreþiile abundente carei nãclãiau pãrul ºii umpleau urechile cu o materie vîscoasã, transpiraþia carei þîºnea triumfãtoare pe sub hainele lucioase. κi simþea pielea flascã, muºchii moi ºi atrofiaþi, faþa acoperitã brusc de riduri ca de niºte ºanþuri pline de mucegaiuri. 
Senzaþiile acelea erau urmate de o detaºare totalã faþã de sine ºi, dacã în asemenea momente se uita în oglindã, nuºi recunoºtea ochii ºi în general nimic din cel alcãtuia. Dacã miºca o mînã, nu ºtia cã e a lui, o credea a personajului din oglindã cu care nu avea nici o legãturã.
Apoi dispãreau ºi toþi ceilalþi...

Mai întîi îºi pierdea reflexul lingvistic. Nu mai înþelegea ce i se spune, era pierdut, deºi în primele clipe, dacã se con­centra intens, îºi mai putea aduce aminte, de departe, sensul unor cuvinte. Dar curînd totul devenea neclar, cuvintele al­tora erau doar zgomote. Ochii dãdeau impresia cã se întorc înãuntru, cã privesc undeva în adîncuri secrete; afarã rãmîneau doar douã globuri inexpresive ºi pentru o vreme omul pãrea cãºi schimbã regnul. Devenea o piatrã, un fruct sau un gîndac.

Mai tîrziu, în interior, începea un murmur. Murmurul acela se desluºea apoi întrun vuiet vag, stãpînit, sugrumat. Faþa omului începea sã se contorsioneze ritmic, întrun efort încrîncenat de al împinge înapoi, în viscere, în timp ce cor­pul îi rãmînea mai departe încremenit. Dar asta nu dura mult. Foarte repede, murmurul îl cotropea cu totul, brusc îi revenea toatã sensibilitatea ºi omul începea sã plîngã în hohote mari, cu o deznãdejde pe care nimeni nu o înþelegea.
Totul trecea, ºi atunci în troleibuz sa întîmplat la fel, în zececincisprezece minute, dar el rãmînea ore întregi vlãguit, înspãimîntat ºi plin de urã. Faþã de toþi...

A coborît în staþia lui, a luato pe strãzi laterale, strãzile lui, ºi a intrat întro curte. Acolo era casa. Acolo era femeia lui. Tocmai venise ºi stãtea pe marginea patului. Avea o valizã la picioare. „Onule, gata, mia venit timpul.” „Þie rãu?” „Nu sînt bolnavã, nu te uita aºa la mine, o sã nasc! Trebuia mai tîrziu, dar uite cã nasc acum!”

ªi, brusc, toatã bezna s‑a luminat.

„Mãcar acum terminã cu prostiile tale ºi cheamã salvarea! Fã ceva, dacã tot ai venit”, mi‑a zis Lavinia cu faþa contrac­tatã de un val de durere. „Mi‑e din ce în ce mai rãu, nu mai pierde vremea, fã ce‑þi spun.” „Unde‑ai fost pînã acum? M‑ai lãsat singur, de ce m‑ai lãsat singur? Te‑am cãutat peste tot, cine eºti tu sã te caut, cine?” „Lasã fleacurile, Onu, cheamã salvarea.” 
Am coborît scãrile în fugã. Am traversat strada la bodega de peste drum, acolo era un telefon ºi am format numãrul salvãrii. De la capãtul firului mi‑a rãspuns o voce morocã­noasã de femeie, mi‑a cerut numele, adresa ºi mi‑a spus sã n‑o las pe Lavinia sã se miºte din pat. A mai spus sã nu ne speriem, totul o sã fie bine, apoi a închis. Chiar aveam nevoie de încurajãrile ei! N‑am mai urcat. M‑am aºezat la o masã de lîngã geam ºi am cerut un coniac mare. De acolo puteam sã vãd foarte bine cînd vine salvarea. Ospãtarul mi‑a adus coniacul, beam ºi mã uitam pe fereastrã. Lavinia mi‑a spus sã las prostiile de‑o parte… Prostiile! E înspãimîntãtor cît de incapabile sînt femeile sã perceapã o adevãratã dramã interioarã. ªi azi‑dimineaþã m‑a lãsat singur… Mi‑e fricã de egoismul Laviniei. ªi de disperarea ei mi‑e fricã. Atunci cînd suferi, deznãdejdea celui de lîngã tine este mai rea decît deznãdejdea ta, e ca o condamnare, de ce nu pricepe, trebuie, cînd eºti la capãtul puterilor, sã spere cineva pentru tine. Lavinia mã trãdeazã, Lavinia fuge, e fricoasã ºi proastã, nu ºtie ce‑o sã se întîmple cu mine, nici eu nu ºtiu, de cînd mi‑au dat drumul, nu mai ºtiu nimic, dar ea crede cã intuieºte. Ce intuieºte, ce înþelege? Chiar aºa sã fie, omul care te înþelege, te consumã, te anuleazã ca enigmã, te judecã, te prinde într‑o formulã lapidarã ºi te aruncã în groapa comunã a banalitãþilor, nu mai eºti o pro­blemã, nu mai eºti nimic, doar un abur, nimic, te‑a devorat, nu mai meritã sã‑ºi batã capul cu tine, de rupi din codru‑o rãmurea… Ca un crab. Eu trebuie…

Maºina! A venit maºina! Uite brancardierii, doi, e un doctor cu ei, au intrat în curte, s‑au dus, acum or sã coboare cu Lavinia, nu vreau s‑o vãd, nu pot s‑o vãd…

A trecut mult pînã sã aparã, se sprijinea de doctor, un brancardier îi ducea valiza, ce nevoie avea de valizã, pleca de tot? I‑a spus ceva doctorului, s‑a strîmbat, ºi‑a înãbuºit, cred, un þipãt, scîrbos lucru þipetele astea isterice pe care le scot toate cînd nasc! Au suit‑o în maºinã prin uºa din spate, apoi s‑au urcat ºi ei, au pornit, au dispãrut. 

Mi‑am aprins o þigarã ºi am mai cerut un coniac. Ori­cum…

(Din volumul O adevãratã familie în curs de apariþie la editura Adenium)

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey