•  Mihai Ghiþulescu
•  Victor Martin


sus

Mihai Ghiþulescu

 

Nunta trebuie sã fie cum trebuie

 

Nunta e acolo unde erau plecaþi ai mei când mi-am spart eu capul. Cred cã aveam trei ani. Rãmas cu bunicii, am alergat pânã am dat cu fruntea de un toc de uºã. Am urma ºi acum. Era duminica. Aºa zice ºi cântecul: „în unele duminici pe la nunþi”. Acum e mai mult sâmbãta. Cuvântul nuntã îmi suna grav de tot. Probabil pentru cã o vedeam mereu pe mama cum se împopoþona mai ca de obicei. Femeie sclipitoare, în general, când pleca la nuntã lua un artificial. Sã nu mai zic de tata (ºtiam de la mama cã nu-i place), om dintr-o bucatã, rupt din romanele lui Buzura, când pleca la nuntã se înfigea în niºte costume bãtrâneºti, care se vedea cã-i strâng ºi ultimul nerv.

Când am ajuns în liceu, ai mei au scãpat ºi au început sã mã trimitã pe mine. N-am priceput dacã mã achitam de obligaþiile lor sau fãceam obligaþii pentru mine. Nu conteazã. Mie îmi place. De aproape 20 de ani mã tot duc, deci cred cã ºtiu câte ceva despre materia asta. N-oi fi eu vreun Simion Florea Marian, dar totuºi… Am fost ºi la cort: pe vremuri, la unul militar, pus în mijlocul uliþei, unde am dat din mese la o parte ca sã treacã niºte vaci; de curând, la unul pus pe stadion, alb, gigantic, demn de peluza Casei Albe. Am fost ºi la cârciumi fancy, ºi la bombe, ºi la cantine, ºi la sãli de sport. Am vãzut toate soiurile de cântãreþi - apropo, ºtiþi cã la nuntã vin „artiºtii” ºi pleacã „lãutarii”? -, meniuri, þinute etc. etc. Nu am observat deosebiri esenþiale, cu toate cã am auzit de nenumãrate ori „eu ºtiam altfel” sau „la noi e altfel”.

Nu ºtiu cum o fi în alte pãrþi, dar aici, la noi, la cobiliþa nostra, nunþile se comenteazã mai ceva ca fotbalul. Eu unul am impresia cã oamenii fac nunþi, nu atât pentru bani, cum se zice, cât pentru gura lumii. ªi oricine se pregãteºte de aºa ceva trebuie sã ºtie cã oricât de mirobolantã ar fi o nuntã - ºi dacã toatã lumea o recunoaºte - întotdeauna vor apãrea cârcoteli: o mãslinã uscatã, o scobitoare ruptã, sunetul prea tare, mireasa prea rimelatã sau naiba mai ºtie ce. Ca ºi când în opinia publicã ar exista un consens cã nici o nuntã nu e perfectã. Dar toate nunþile aleargã dupã o perfecþiune pe care n-o ºtie nimeni.

Toþi cei care fac o nuntã cautã sã aducã ceva nou, cât de mãrunt, dar au mare grijã sã nu se rupã (prea mult) de tipare. ªi grija asta face ca totul sã fie cam formal. Distracþia la nuntã mi se pare cam mimatã. Jocul - chestie în care nu prea mã bag, pentru cã am douã picioare stângi ºi mâinile puse a doua oarã - mi se pare cã n-are nimic spontan, þine de superstiþie ºi de exhibiþie. Îmbãtatul la nuntã - la care mã mai bag - mi se pare lipsit de farmec ºi cam periculos socialmente. Dacã þi se duce buhul cã te-ai machit la o nuntã, nu te mai spalã toatã apa din lume, cu sau fãrã bule. Sã nu bei de loc iar e rãu. Riºti sã afle toatã lumea cã eºti moftangiu, bolnav sau cã ai trecut la nu ºtiu ce religie. De mâncat, e bine sã mãnânci tot, chiar dacã îþi stã în gât, cã oricum plãteºti tot. Nu mai zic cã, dacã nu reuºeºti sã-þi desprinzi gândul de la bani, riºti ºi depresii ºi indigestii.

Îi înþeleg pe ai mei. Sunt prea multe constrângeri care fac ca o nuntã sã fie de fapt un pseudo-chef. ªi mi se pare cã vãd constrângerile astea pe feþele (prea) multora. Dar repet, mie îmi place. ªi, sincer sã fiu, cu tot nonconformismul de care unii mã bãnuiesc, dacã îmi voi face vreodatã nuntã, o sã încerc sã fiu în rând cu lumea.

Aveam ceva gânduri revoluþionare, dar mi-au trecut dupã ce am stat o searã în preajma lui Mircea Vintilã. „Domnu’ Mircea, i-am spus la un moment dat, dacã mã însor vreodatã, vreau sã-mi cântaþi la nuntã”. „Nu, bãiatu’, mi-a rãspuns, la nuntã trebuie sã aduci pe cineva care sã placã la toatã lumea”. Sau nimãnui. Pânã la urmã, nu trebuie musai sã placã. Trebuie sã fie cum trebuie.

PS. De câte ori simt cã nu pot spune eu tot ce-mi vâjâie prin cap, trimit la alþii mai rãsãriþi. Iatã ºi acum douã filme grãitoare :

 

 
(Partea a doua (din trei): https://www.youtube.com/watch?v=JF2bSL5CFLo
Partea a treia (din trei): https://www.youtube.com/watch?v=hw9AEnbOEzE)
 
Comentarii cititori
sus

Victor Martin

 

„Criticilor mei”

 

Spune-mi cine te criticã sau te laudã, ca sã-þi spun cine eºti! Atunci când te criticã unul care nu ºtie nici el ce legãturã are cu un anumit gen literar, recunoscându-ºi singur neînþelegerea ºi fãcând din aceasta un titlu de glorie, ar trebui sã te bucuri, efectul fiind invers. Nu te bucuri, pentru simplul fapt cã nu-þi convine nici sã te laude cel care nu te înþelege. Sã te critice, nici atât.

Prin comparaþie, poate sã-þi creascã sau sã-þi scadã notorietatea, dar nu asta e important, ci faptul cã genul literar abordat de tine are de suferit. Oricine te poate întreba: „Domne, cu oameni din ãºtia votaþi?!”. Din când în când, mai ales în perioade de reaºezãri ale societãþii, urmate de reaºezãri ale limbii ºi literaturii române pe alte fundamente, istoria literarã ne oferã multã scriiturã fãrã valoare, inclusiv în domeniul criticii literare. Trãim într-o perioadã asemãnãtoare aceleia în care au trãit „cei trei mari clasici” sau aceea în care comuniºtii cãutau sã redefineascã totul. Lipsa de valoare a criticilor ar trebui sã producã tot nonvaloare ºi chiar face acest lucru, dar pe niºte criterii foarte ciudate. Unde s-a mai pomenit sã-þi fie simpatic sau nu scriitorul?! Necazul nu e simpatia sau antipatia obiectivã a criticului, cea care þine de valoarea sau nonvaloarea textului, ci critica fãcutã umoral. Din când în când, câte un critic se enerveazã „ca vãcarul pe sat” ºi face praf tot ce întâlneºte în cale.

Veþi spune cã sunt ºi criticii oameni; da, sunt. Aproape transcedental, reuºesc sã scoatã la suprafaþã valoarea, valoare pe care mulþi ar dori-o sedimentatã pe veci la fundul butoiului cu pulbere al literaturii române. În mod normal, când cineva te criticã pe bunã dreptate, te desfiinþeazã, dar nu trãim vremuri normale. Trãim perioade amestecate. Acestea nu pot fi aduse pe fãgaºul normal decât de trecerea timpului, lucru care e nedorit de cei mai mulþi critici. Ei trebuie sã mãnânce acum o pâine, iar scriitorul, într-un fel sau altul, trebuie sã le-o dea. Da, dar, pentru ca autorul sã se îndepãrteze de „pãpuºa ciorap”, trebuie sã se îndepãrteze ºi criticul de pãpuºa ciolan; prin apropierea de text.

Într-un mod la fel de normal, când te criticã un neavenit, te pune în luminã. Pânã la urmã, publicul hotãrãºte dacã meritã sã þinã cont de pãrerea criticului, cu toatã disperarea unor critici de a îndepãrta din atenþia acestui public unii autori, producãtori de alergii critice. În multe cazuri, publicul devine curios. Dacã un cititor greºeºte, nu se întâmplã nimic. Dacã un critic greºeºte, se discrediteazã în faþa publicului. Dacã cititorul e satisfãcut de text, critica fãcutã pe picior scoate în luminã nonvaloarea criticului. Când cititorul parcurge textul ºi nu e mulþumit de valoarea acestuia, îl declarã expert pe critic ºi, în continuarea istoriei literare imediate, þine cont de pãrerea acestuia. E posibil sã fie chiar reconvertit la lecturarea textelor critice, în defavoarea textelor literare.      

Mulþi critici sunt scriitori rataþi. S-a umplut ºi lumea de astfel de critici de preîntâmpinare. De obicei, aceºtia preîntâmpinã intrarea vreunui scriitor neavenit în lumea nonvalorii, creatã chiar de ei. Prin asta, astfel de critici submineazã literatura din interior. Rar, fac ºi greºeli; se enerveazã ºi se rãþoie la autor. Când un critic nu înþelege ceea ce a citit, nu e neapãrat nevoie sã fie textul plin de platitudini. Mai conteazã ºi receptorul, nu numai emiþãtorul. ªi criticii trebuie criticaþi; sã nu li se urce la cap. Dacã textul e prost, criticul trebuie sã-l analizeze cu argumente convingãtoare, acestea fiind apanajul talentului de critic; nu se apucã sã analizeze autorul pe la cusãturi. Dacã un critic, în loc sã laude sau sã desfiinþeze un text, se ia de autor, trimite cititorul la text. Cititorul e interesat de persoana scriitorului abia dupã ce se convinge cã acesta are ceva de spus. Aºa, sunt milioane de persoane care se considerã scriitori.

Istoria literaturii ne demonstreazã cã existã autori slabi sau geniali, cu multe nuanþe, în mãsura în care criticii lor i-au înþeles sau nu. Bazat pe proastã înþelegere ºi gândire ºablonardã, nu afirmi ºi nu negi nimic. Trimiþând publicul la text, îþi afirmi sau îþi infirmi nonvaloarea. Când îþi afirmi neînþelegerea, fãrã sã-þi cearã cineva acest lucru, e chiar jalnic. Prin definiþie, criticul trebuie sã-l înþeleagã pe scriitor, sã-l critice sau sã-l laude, dupã ce criterii vrea; e jenant sã se laude cu un defect: lipsa de percepþie. Criticii gãlãgioºi cred cã bravada îi lanseazã în lumina reflectoarelor. Cârâiala criticã te trimite la text. Nici pãrerea cã devii mai convingãtor dacã deþii o rubricã într-o revistã nu te face critic obiectiv. Nici pãrerea cã revistele sunt de categorii diferite, mai bune sau mai proaste, pe hîrtie sau electronice, nu þine de realitate. Critica scriitorului nu substituie critica textului acestuia. Citatele rupte din context nu dau nici o idee despre un roman de câteva sute de pagini. Douã citate convenabile ºi afirmaþia cã nu ai înþeles nimic nu constituie o analizã criticã. Criticul literar este acela care înþelege textul; e meseria lui sã înþeleagã. Cititorul este liber sã înþeleagã sau nu; criticul nu are acest drept, chiar prin natura meseriei asumate. Criticul, prin natura acestei nobile meserii, aleasã fãrã sã-l oblige cineva, trebuie sã citeascã tot. Nu are voie sã citeascã doar ce îi vine lui; ca un simplu cititor.  Dacã nu poate sã facã o analizã obiectivã a textului, mãcar una comparativã a face sã poatã, cum ar spune  Maestrul Yoda.

Poþi face scriitorul oricât de prost vrei sã fie, dar cu argumente. Doctoratele, premiile, apartenenþa la diverse jurii, vreo rubricã permanentã sau prezenþa într-un colectiv de redacþie select nu mai reprezintã argumente solide, mai ales în perioada asta, când au fost demonetizate. Nici doctoratele, premiile sau referinþele critice invocate de scriitori.

Azi, singurul criteriu de apreciere e priceperea. Ca sã vadã priceperea criticului, cititorul trebuie sã lase deoparte romanele sau culegerile de povestiri ºi sã se apuce de citit articole critice. Cine mai citeºte azi criticã sau poezie când s-au înmulþit criticii ºi poeþii ca ciupercile dupã ploaia din 1989?! Premiile sau referinþele critice dau bine la CV, dar într-o societate normalã, nu atunci când suspiciunea ce planeazã asupra tuturor e cvasigeneralizatã. Reîntoarcerea la text rãmâne singura unealtã criticã infailibilã. A afirma fãrã noimã cã nu mai vrei sã citeºti absolut nimic scris de un anume scriitor e un lucru necatalogabil la un critic. La criticul literar, subiectivitatea descalificã. Obiectivitatea e chiar definiþia criticului de valoare. Nu poþi fi obiectiv caracterizând doar scriitorul. Poþi fi obiectiv, dar nu spunând cã acesta a scris prea mult sau prea puþin. Sã spui cã nu te mai joci cu gãletuºele sau lopãþelele scriitorului, în nisipul miºcãtor al literaturii, e o copilãrie.

Criticul atacã textul, nu persoana. Sã spui cã autorul are prea multe pseudonime, e tot o copilãrie. Scriitorul poate avea câte pseudonime vrea, chiar ºi pânã la neantizare. Cui ce-i pasã?! Culmea criticii e atunci când îþi propui sã nu scrii nimic despre un autor, dintr-o antipatie umoralã sau cine ºtie ce altceva, dar o faci, sãrind direct din baie. Dacã te laudã un critic slab, trebuie sã-þi pui întrebãri. Dacã te criticã, trebuie sã stai liniºtit; are grijã trecerea timpului de incompetenþã; istoria literaturii are o memorie foarte ciudatã, dependentã de cititor ºi, mai ales, de contextul social-politic în care se miºcã. Criticii nu þi-i alegi. Apar de la sine. Dispar de la sine. Pânã la apariþie sau dispariþie, aceºtia îºi arogã dreptul de a vorbi despre scriitori. E dreptul lor. Pânã în secunda în care îºi imagineazã cã nu pot ºi scriitorii sã vorbeascã despre ei.   Nu are nici un rost sã vorbeºti despre un critic sau altul. Eminescu i-a bãgat pe toþi acolo unde le e locul, adicã în sintagma „Criticilor mei”. N-a avut niciodatã de-a face cu unul sau cu altul dintre ei. Soarta criticilor lui a fost mai ingratã; fiecare l-a ignorat sau l-a bãgat în seamã; pânã când a venit instanþa supremã, trecerea timpului, ºi a pus lucrurile în ordine. Când lucrurile sunt puse în ordine, degeaba încearcã unii sã le deplaseze de la locul lor. Când eºti contemporan cu criticii tãi, ai ºi tu dreptul, ca scriitor, sã te întrebi dacã unul sau altul dintre aceºtia e destul de capabil sã te critice. Orice poate spune un critic despre tine, dar sã spunã cã nu te înþelege e superfluu. Sã te critice sau sã te laude, e dreptul lui, dar sã nu te înþeleagã... Aceastã înþelegere superioarã deosebeºte un critic de un profesor de limba românã. La început, chiar ºi Kant e înþeles mai greu, dar e înþeles într-un târziu. Ce e de neînþeles aici?!

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey