•  Mircea Gheorghe
•  Toma Grigorie
•  Xenia Karo


sus

Mircea Gheorghe

 

O carte de care cultura româneascã avea nevoie...

 

A apãrut de curînd la editura Eikon din Cluj-Napoca o carte cum nu se poate mai utilã culturii româneºti : Faþa nevãzutã a formei ºi culorii, cu subtitlul Enciclopedia îndeletnicirilor tehnico-artistice populare vechi româneºti de la A la Z, 351 p. (autori Mihail Mihalcu ºi Mihaela Leonida).

Titlul este semnificativ fiindcã abilitãþile tehnice, cunoºtinþele ºi competenþa meºterilor anonimi, materialele pe care aceºtia le foloseau, coloranþii naturali ºi felul de preparare,  uneltele de lucru, modul de organizare a muncii, conþinutul manualelor profesionale (erminiile)  etc. nu sunt luate în considerare, sînt o faþã nevãzutã ºi neglijatã  cînd se comenteazã  frumuseþea  ºi bogãþia patrimoniului cultural tradiþional românesc.

Or fãrã  cunoaºterea acestei feþe nevãzute care a fãcut posibilã varietatea unei moºteniri culturale milenare, de la produsele de olãrie ºi de la þesutul covoarelor, pînã la pictura religioasã muralã a vestitelor mãnãstiri din nordul Moldovei ºi la arhitectura popularã, laicã sau a religioasã din toatã þara, comentariile noastre, oricît de entuziaste ºi de bine documentate estetic ºi filosofic, oricît de bine intenþionate din punct de vedere patriotic, riscã sã parã superficiale ºi impresioniste.

Cartea este în fapt un dicþionar alcãtuit cu multã rigoare ºi erudiþie în care impresioneazã polivalenþa autorilor, competenþa lor multidisciplinarã (chimie, istorie, istoria artei religioase, etnografie, lingvisticã, iconografie etc.), precizia definiþiilor ºi, nu în ultimã instanþã, eleganþa limbajului.

Dicþionarul, de facturã enciclopedicã, explicã termeni tehnici puþin sau deloc cunoscuþi de marele public  (blaiþucar, clempuº, coajnic, haragul, krunghelb, pafilent, saãtlîc etc.), abordeazã  termeni cunoscuþi  care în trecut aveau ºi alt sens, în raport cu o întrebuinþare artizanalã specificã (ciocan, leuºtean, lup, panã, periniþã, a sãpa  etc), sau termeni cãrora autorii le rezervã adevãrate sinteze,  interesante ºi instructive, unde se regãsesc, de la caz la caz informaþii despre istoria obiectului, despre felul cum este construit, despre variantele lui ºi contextul tehnologic și cultural de utilizare, despre funcþia lui simbolico-religioasã etc. (balaur, bãrdaº, erminie, grund, icoane pe sticlã , iconostas, laviþã, lazur, ocru, potasã, râºniþã, secure, soare etc.).

Sã mai spunem cã unul dintre meritele importante ale acestei cãrþi este legat de promovarea identitãþii naþionale. Cultura veche româneascã, are în Faþa nevãzutã a formei ºi culorii o excelentã lucrare de referinþã care demonstreazã temeinicia bazelor pe care s-a constuit ºi originalitatea ei în contextul cultural est european. 

Comentarii cititori
sus

Toma Grigorie

 

Semiotica vieþii de toate zilele

 

AskenasyProfesorul neurolog Jean Askenasy s-a nãscut în 13 noiembrie 1929, într-o familie de evrei români din Craiova, absolvind aici Colegiul Naþional „Carol I” ºi apoi Facultatea de Medicinã din Cluj. În 1972 a obþinut titlul de doctor în ºtiinþe medicale la Universitatea din Bucureºti ºi în acelaºi an s-a stabilit în Israel, unde îºi va continua activitatea didacticã universitarã (începutã în România, în timpul studenþiei), ºi de cercetãtor în sfera neuroºtiinþei, la Universitatea din Tel Aviv. A publicat numeroase monografii, studii ºi articole în domeniul neorologiei ºi al medicinei somnului.

Prezent la Craiova spre finele anului trecut, a susþinut o interesantã conferinþã la Teatrul Naþional „Marin Sorescu”, pe tema cãrþii sale, Catharsis I. EMOÞII, UMOR, RÂS ªI PLÂNS (Editura Viaþa medicalã româneascã, Bucureºti, 2009). 
Aºa cum susþine ºi academicianul Ion Haiduc într-o succintã prefaþã, cartea cuprinde o lucrare ºtiinþificã, dar scrisã, atât pentru specialiºti, cât ºi pentru publicul larg. Este într-adevãr o carte de ºtiinþã medicalã care însã plonjeazã în spaþiul literaturii, prin expresivitate derivatã din uzitarea mijloacelor de expunere literarã ºi prin referiri ºi exemplificãri din scrieri ale domeniului beletristic.

Definiþiile categoriilor ºtiinþifice beneficiazã de un stil degajat de rigorile strict ºtiinþifice. Iatã un exemplu: „Emoþia este substratul umorului, râsului ºi plânsului. Este, deopotrivã, secretul bunei dispoziþii ºi al proastei dispoziþii, al bucuriei, al fericirii, depresiei ºi al exaltãrii, al stãrilor de stres ºi al bolilor afective.” Tot în acest registru expresiv ºi accesibil, este urmãritã istoria emoþiei începând cu Aristotel (sec.I î.Hr.) ºi pânã la John Kihlstrom, Philip Johnson-Laird, Bernard Baars, Klaus Scherer, º.a. din zilele noastre. Aristotel considera emoþia ca „un act de purificare a organismului uman”, pe care l-a denumit catharsis ºi care va dobândi atributul de purificare spiritualã ce acþioneazã prin muzicã, poezie ºi dramaturgie. Acest catharsis aristotelian se va acorda cu psihanaliza freudianã prin metode cathartice psihanaliste. Sunt amintite Carnetele lui Leonardo Da Vinci (1510)  în care artistul-savant continuându-l pe Spinoza susþinea superioritatea invenþiilor fãcute de naturã faþã de ingeniozitatea umanã. Dar transferul emoþiei de la filozofie la ºtiinþã îi aparþine lui Charles Darwin prin lucrarea sa Expresia emoþiilor la om ºi la animale (1872). Dincolo de aceste informaþii indispensabile cercetãtorilor sunt demne de semnalat abilitãþile naratologice ale autorului care îi oferã cititorului momente epice emoþionale. Unul dintre acestea este povestea copilului din Aveyron care creºte în sãlbãticie ºi nu poate fi adaptat la condiþia vieþii umane, pentru cã depãºise vârsta de 12 ani pânã la care se poate educa vorbirea. Nu are nici simþul frigului, deoarece acest sentiment este educat la om prin folosirea hainelor. 

Jean Askenasy se dovedeºte ºi un bun degustãtor de umor. Este urmãrit studiul umorului de la Platon la Aristotel, la Kant ºi Kirkegaard... Dupã ce reprezintã grafic originea umorului în zona creierului emoþional, aparþinând sistemului limbic ºi enunþã faptul cã nu trebuie confundate cu umorul, pentru cã ironia, sarcasmul ºi satira sunt considerate categorii inferioare umorului, asigurã exemplificarea cu o culegere de anecdote de bunã calitate. Iatã câteva: 
„Chelnerul cãtre o doamnã: - Aþi observat cã soþul dvs. a cãzut sub masã? - Te înºeli, domnule, soþul meu tocmai a intrat pe uºa restaurantului.” ; „- Câte persoane lucreazã în biroul acesta? - Cu ºef cu tot, cinci. - Deci fãrã ºef patru? - Nu! Fãrã ºef nu lucreazã nimeni.” Sau: „ - Domnule psihiatru, soþia mea mã crede nebun. -De ce? - Fiindcã dupã ce beau cafeaua, mãnânc ºi ceaºca. - Toatã? - Nu, las toarta. - Chiar cã eºti nebun! Toarta e cea mai gustoasã!”.

Cum e ºi firesc, umorul provoacã râsul ºi aflãm cã þipetele de triumf ºi bucurie ale primitivilor au devenit râs ºi surâs ºi cã râsul spontan datoritã raþionamentului este ºi o expresie a umorului. Râsul îºi are originea în latinescul hilaris ºi în grecescul hilaria ºi este cercetat de-a lungul istoriei de cãtre filozofi, scriitori ºi gânditori (enunþaþi în carte în spaþiul unei bibliografii de 31 de pagini), fiind asociat cu emoþiile pozitive care au caracter social. O notã comunã a tuturor este aceea cã eliberarea energiei se face prin râs. Printre metodele de terapie prin râs sunt identificate ºi descrise: terapia clovnului, terapia prin impuls, meditaþia prin râs ºi cura simplã prin râs. S-a constatat cã a râde de 100 de ori este egal cu exerciþiile fizice de 10 minute. Atunci sã mai surâdem sau sã râdem chiar ºi cu sprijinul  unora dintre numeroasele cugetãri culese de Jean Askenasy: „Succesul înseamnã sã mergi din eºec în eºec fãrã sã-þi pierzi din entuziasm.” (Winston Churchill); ”Într-o þarã subdezvoltatã sã nu beþi apã. Într-o þarã superdezvoltatã sã nu respiraþi aerul.”(Jonathan Raban); „Întrebarea dacã un computer gândeºte este ca ºi întrebarea dacã un submarin înoatã.”(Edgar Dijkstra); „Sexul la 90 de ani este ca atunci când încerci sã joci biliard cu o frânghie.”(Camille Paglia); „Ca sã înþelegi cã eºti prost trebuie totuºi sã-þi meargã mintea.”(Georges Brassens); „Numai dupã invidia altora îþi dai seama de propria ta valoare.” (Tudor Muºatescu); „E loc sub soare pentru toatã lumea. Mai ales cã toatã lumea vrea sã stea la umbrã.” (Jules Renard); „Inteligenþii se împart în douã: buni ºi rãi. Proºtii se împart în una: rãi.” (Garabet Ibrãileanu). 

Cura de râs are efect antalgic, adicã ajutã la calmarea sau chiar la eliberarea de dureri, intensificã producerea anticorpilor, are efecte benefice ºi asupra inimii, circulaþiei sanguine, glicemiei ºi respiraþiei, reduce stresul, amelioreazã astmul... Nu atât de benefic este însã râsul omului bolnav, care râde neadecvat, situat în afara „bunului simþ”. Menþinerea echilibrului dinamic, al homeostaziei bunului simþ în limitele normale asigurã adecvarea ºi beneficiul surâsului, râsului, umorului ºi plânsului. Pierderea acestui echilibru transformã aceste manifestãri în sfera patologicului. Fiecare dintre manifestãrile râsului patologic sunt descrise profesional, cu trimitere la studiile de specialitate consacrate. Este amintit Dostoievski care suferind de epilepsie frontalã a descris-o în operã influenþându-i ºi pe alþi scriitori sã prezinte asemenea cazuri, printre care: Machado, Salam Rushdie, Wilton, Barnhardt. Despre aceste „excitaþii emoþionale” au mai consemnat ºi Roger Caillois, Charles Dikens, Jean D’Omerson, Joan Aiken º.a.
Poate ar mai fi interesant de aflat din aceastã scriere excepþionalã, cã emisfera cerebralã dreaptã favorizeazã emoþiile negative, iar cea stângã pe cele pozitive, adicã plânsul îºi are provenienþa în emisfera dreaptã, iar umorul ºi râsul în cea stângã. Recomand cu încântare aceastã carte.

(Recenzia a apãrut ºi pe hârtie, în Luceafãrul de dimineaþã, nr.4/ 2013.) 

Comentarii cititori
sus

Xenia Karo

 

Demnitatea. O istorie cât o poveste

 

 „Poporul nu a înþeles cã Revoluþia
 va schimba niºte ploºniþe cu niºte pãduchi.” 
Demnitatea, Anul I, nr. 21, septembrie 1990 (p. 127)

 

Nicolae Marinescu, Sãptãmânalul Demnitatea. Libertatea pe cont propriu, Editura Aius, Craiova, 2013; cartea poate fi descãrcatã gratis de pe
http://www.revista-mozaicul.ro/pdf/libertatea-pe-cont-propriu.pdf

demnitateaOrice lucru îºi are povestea lui, dar foarte puþine lucruri îºi gãsesc povestitorii. Nicolae Marinescu continuã, prin acest volum, dintr-un soi de religie a istoriografiei care cred cã-l caracterizeazã, sã ne facã pãrtaºi la propriul exerciþiu autocontemplativ, la propriul ritual (auto)narativ. Dupã Mozaicul ºi Aius, deci, cumva, într-o cronologie inversã, a venit firesc ºi rândul Demnitãþii. Sãptãmânal de opinie democraticã, publicaþie iniþiatã sub coordonarea sa de Frontul Salvãrii Naþionale Dolj, la Craiova, pe 28 martie 1990, cu 45 de apariþii, cât a adunat pânã în martie anul urmãtor.

Redacþia Demnitatea a însemnat: Nicolae Marinescu, George Mitricof, Nicolae Petre, Dan-Ion Vlad, Ileana Petrescu, Traian Bãrbulescu, Petre Constantinescu; apoi Constantin Trancã, Aurel Cãrãºel, Liliana Hinoveanu º.a. Observãm ºi subliniem cultul numelor pe care-l are autorul, dintre care unele sunt rostite ritualic în toate consemnãrile istoriografice de pânã acum.

Cartea de faþã prezintã, într-o primã secvenþã, evenimentele care au circumstanþiat Demnitatea, moment pentru autor ºi pentru craioveni sã mai arunce o datã o privire asupra tensiunilor din Piaþa ºi Palatul Prefecturii din timpul ºi dupã zilele de foc. O parte secundã adunã materialele publicate de Nicolae Marinescu în sãptãmânal, ocazie cu care reuºim sã întrevedem ºi noi ceva-ceva din nãuceala anilor 90-91. Ultima secvenþã oferã o bibliografie în care se regãsesc toþi cei care au semnat în aceastã publicaþie.

Aºadar, ºi de aceastã datã cu ºi mai multã îndreptãþire, intriga este susþinutã de evenimentul care pare cã l-a reinventat ºi pe eroul nostru povestitor, Revoluþia din 1989. Nu ºtim foarte de ce, refuzã s-o mai considere altfel decât revoltã popularã într-unul dintre momentele de rãzgândire presãrate în aceastã carte. În fapt, putem numi aici una dintre obsesiile autorului: vrea sã înþeleagã ce (i) s-a întâmplat în decembrie 1989, vrea sã dea un nume acelei „întâmplãri”, vrea s-o descrie, s-o cuprindã cu mintea.

Ca ºi în celelalte cãrþi, ºi aici ne bucurãm de plãcerea de a spune (în diferenþã cu a povesti) a lui Nicolae Marinescu. De multe ori, printre frazele-i interminabile, ghicim tuºe ingenue, dar strãlucitoare, care ne pot trimite cu gândul la lucrãrile lui Henri Rousseau le Douanier.

Oprimare ºi laºitate

Viziunea asupra evenimentelor, asupra istoriei, pânã la urmã, este literar maniheistã. Uºor ironic, uºor intransigent (dacã mi se permite acest oximoron), naratorul face un joc de raþionamente în ceea ce priveºte cv-ul ºi dosarul de la securitate: „Diferenþa fundamentalã dintre acesta ºi banalul CV de astãzi este cã «dosarul» era construit ca formã de supraveghere, urmãrire ºi ºantaj politic, nu ca expresie sinteticã a expertizei (sic!) profesionale” (p. 16) sau în ceea ce priveºte propria persoanã: „Inflexibil, am vãzut în aceastã propunere o «trãdare a Frontului» ºi am perseverat, ca un vajnic samurai sã-mi fac seppuku” (p. 62). Sau construieºte viziuni romaneºti, sumbre, emfatice: „Maºinãria socialã bolºevicã reuºise prin tenebroasa ei putere sã impunã milioanelor de români cea mai distructivã dintre legile oricãrei tiranii: tãcerea.” (p. 23). Din aceastã încleºtare trecut vs. prezent, prezentul e pus la colþ: „Dupã mai bine de douãzeci de ani, când mediocritatea ºi incompetenþa s-au instalat temeinic în toate instituþiile statului român, sã ne amintim ºi sã înþelegem un moment de istorie recentã a naþiunii noastre”  (p. 42). Prezentul germineazã un nou trecut al terorii, presimte naratorul: „Mai gravã decât aceastã ruinã materialã este însã cea moralã. Ideile de Revoluþie, de Libertate ºi Democraþie, de spirit civic ºi solidaritate, de culturã, educaþie, competiþie onestã sau valoare intelectualã, spirit creator ºi chiar aceea de muncã sunt deja compromise pentru generaþii, cãci modelele de succes ale României de astãzi nu au nimic în comun cu ele. E momentul sã conºtientizãm cã recãderea «românilor» - mereu invocaþi, dar mereu ignoraþi ºi dispreþuiþi - în resemnarea cenuºie dinainte de 1989, alimenteazã cu o periculoasã nostalgie potenþialul unei alte explozii sociale” (p. 44).

Nu la fel de intransigent este cu trecutul. Anii de laºitate, voioºia denunþãrii, voluptatea ascunderii, a dedublãrii ºi a compromisului sunt vãzute drept „oprimare”: „Revoluþia, dospind patru decenii suferinþa românilor oprimaþi, s-a plãmãdit, prin toate formele de rezistenþã imaginabile - de la cea armatã din anii ’50 la aceea neîntreruptã «prin culturã» sau miºcarea disidentã din anii ’80 –, din încrederea cã Rãul va fi învins iar Adevãrul se va revela.” (p. 37).

Mãrturisesc cã în spatele acestei nemulþumiri personale faþã de viziunea lui Nicolae Marinescu se aflã o nedumerire ca o resemnare a mea. Pe mãsurã ce descopeream (din cãrþi, din poveºtile de familie) mizeria comunistã întrebarea „Cum a fost posibil?” mã chinuia de-a dreptul. Pe mãsurã ce mã întrebam, am mai ºi crescut. ªi vãd acum cu ochii mei cum a fost posibil. Nu cred cã între cei 40 de ani de comunism ºi 20 de ani postdecembriºti e vreo fracturã sau vreo contradicþie.

Sã (nu) ne temem de cuvinte?

Pretenþiile lucrãrii sunt foarte mari. De la fraze strãbãtute de fioruri când cetãþeneºti, când patriotice, când biblice ºi metafizice, pânã la forãri dupã „adevãrul adevãrat”, dupã „Adevãrul”, cartea ne dezvãluie vulnerabilitãþi pe care extrem de puþini dintre noi le-ar aduce mãcar în discuþie: „Suntem datori deci sã lucrãm, dupã puterile noastre, pentru a mãrturisi Adevãrul plãtit cu viaþã.” (p. 25). Acestea sunt enunþuri pe care nu doar cã nu le-aº lua în serios sau le-aº asculta rostite doar de anumite persoane (foarte puþine). Dar nu spunea Cicero despre istorie cã este „creaþie, înainte de toate, retoricã” (De oratore)?

Este momentul sã-i spunem autorului cã se înºalã din nou, de data aceasta crezând cã eforturile sale dau prea puþine roade, cel puþin în anumite privinþe: „Tristeþea de a nu fi regãsit «Mozaicul» lui Constantin Lecca de la 1838-1839 în studiile ºi cursurile universitare, nici mãcar în cele de la Craiova, dedicate începuturilor presei româneºti, se converteºte în speranþa unei provocãri, pentru tinerii care studiazã aceastã profesie vocaþionalã ca ºi pentru tinerii sociologi din Bãnie, de a studia aprofundat ºi sistematic o experienþã ce poate oferi un background fertil practicilor din mass-media actualã ºi viitoare. În mãsura în care, desigur, Craiova, Oltenia îºi vor continua destinul spiritual” (p. 36). Nu ºtim de alte programe universitare din þarã, dar la Craiova experienþa istoricã a Mozaicului este studiatã cu seriozitate.

Alþii ar putea numi aceste vulnerabilitãþi drept „naivitãþi”, „ingenuitãþi”, „fraze ce din coadã au sã sune”. Aici cred cã intervine ºi subiectivitatea mea, pentru cã niþel îl cunosc pe autor ºi ºtiu cã are o mare capacitate de a crede cu totul ºi de aceea cred ºi eu cã ºtiu cã „naivitatea” este în fapt energia de a crede, „ingenuitatea” este hotãrârea de a crede, „frazele” au în spate faptele cu orice preþ.

Pe lângã revoluþie, un alt concept de mare interes al cãrþii este acela de „jurnalist”. Fãrã îndoialã, profesia aceasta are nevoie de cât mai multe astfel de discursuri, care sã caute s-o rosteascã, s-o înþeleagã cu bunã-credinþã, iar perspectiva lui Nicolae Marinescu, credinþa lui, încrederea lui este pur ºi simplu mãgulitoare.

Asupra evenimenþialului nu are însã o perspectivã de jurnalist, aºa cum crede, ci de scriitor, de povestitor în cãutare de fire narative. Temele articolelor sunt temele mari ale vremii: strãinii uºor obtuzi care ne ocupã þara, nevoia de repornire a industriei, definirea privatizãrii, libertatea presei, fel de fel de critici cetãþeneºti etc. Stilistic, textele antologate din Demnitatea sunt de purã extracþie militantistã ºi/sau partizanalã, cu o scriiturã þipatã, plinã de referinþe literar-canonice. Nici zvonistica nu este lãsatã la o parte. Faptul cã „lumea vorbeºte” (p. 157) este suficient sã devinã fapt de presã ºi s-o regãsim în paginile Demnitãþii.

Citim ºi aceastã mãrturie ca pe încã un gest de generozitate pe care îl face Nicolae Marinescu faþã de Craiova, faþã de noi. Ne sunt oferite niºte pagini de înþelesuri, de potenþiale sensuri, dacã, în vâltoarea noastrã relativistã, ne acordãm luxul de a le citi concentraþi.

Cu vocaþia sa de întemeietor, ne simþim îndreptãþiþi sã sperãm cã prin demersurile sale istoriografice, cronicãreºti, Nicolae Marinescu întemeiazã ºi o practicã în Craiova, aceea a exerciþiului demnitãþii, a restituirii povestirilor care ne-au fãcut.  

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey