•  D'Autore - [RO] - Imaginile, cuvintele ºi pietrele lui Nicolò Quirico
•  D'Autore - [IT] - Le immagini, le parole e le pietre di Nicolò Quirico
•  To(l)ba cu jazz [1]
•  Mahler ºi mahleriþii sãi


sus

Attilio Mina

 

Imaginile, cuvintele ºi pietrele lui Nicolò Quirico

 

Eclectic - pentru agilitatea pe care a demonstrat-o mereu în trecerea de la graficã la picturã, la fotografie ºi în cele din urmã la performarea artisticã - ºi original pentru multiplii regiºtri expresivi pe care, din timp în timp, reuºeºte sã-i adopte ºi sã-i încorporeze în lucrãrile lui. Vorbim despre Nicholò Quirico, 47 ani, afirmat profesional, cãsãtorit, care din îndepãrtatul 1985 se ocupã, prin profesiune, de comunicarea vizualã. Nicolò este un artist în afara oricãrei scheme, care utilizeazã mijloace variate de expresie, în primul rând în fotografia digitalã, cu toate accesoriile legate de instrumentele de post-productie ºi accesorii ale artelor grafice tradiþionale, dar, de asemenea, instalaþii polidimensionale, pentru a da viaþã lucrãrilor, pânã atunci nedefinite, conceptual, care nici mãcar nu marcheazã graniþa dintre diferite arte. Mesajul menit sã-l transmitã prin opera sa, cu toate acestea, este unitar ºi priveºte încã o reflecþie asupra identitãþii lucrurilor din orizontul nostru cel mai apropiat ºi, mai general, asupra condiþiilor de viaþã tot mai urbanizate, care se declinã în nuanþe de rafinate cuvinte mute - „rupte”- este necesar sã spunem, din cãrþi. Cel ce scrie acum este un om de imagine, este interesat de fotografie, film ºi se pricepe puþin ºi la artã, ºi încã, mai puþin decât toate, la instalaþii moderne, performanþe vizuale ºi proiecte similare, motiv pentru care, dincolo de farmecul estetic al lucrãrilor, se pare, evident, pentru mai multã claritate, se dã imediat cuvântul autorului.

Attilio: Cum ai defini imaginile tale care, la prima vedere, par sã traseze o linie de demarcaþie între fotografia purã ºi picturã, sau ºi artã, în general

NiccoloNicolò: Utilizarea termenului „picturã”, în sensul tradiþional, este complet lipsit de sens în arta modernã ºi cu atât mai mult în operele mele; ºi aceasta e destul de previzibil. Dar, în baza lucrãrilor mele, se poate afirma cã termenul de „foto-picturã” poate sã fie utilizat în mod mai pertinent decât orice al termen.

Attilio: Cum realizezi, permite-mi termenul, conceperea artei tale? Foloseºti un aparat cu camerã opticã sau unul cu un control al lentilei pentru inevitabilele corecþii ale perspectivei arhitectonice?

Nicolò: Nimic din toate acestea, nici un echipament specific, lucrez ca grafician ºi nu ca fotograf adevãrat ºi mã folosesc pur ºi simplu de un aparat de fotografiat digital, mai exact de un Sony rx100.

Attilio: Deci, dacã am înþeles bine, reelaborezi ºi ajustezi în post-production fiºierele, adaptându-le la exigenþele tale reprezentative?

Nicolò:Cu siguranþã, da. ªi acesta este unul din punctele cruciale în creerea operelor mele. Împart scena descompunând în fracþiuni peisajul urban, în multe segmente fotografice, într-o  reþea idealã compusã din mai multe imagini. Palatele, casele, monumentele, le recontruiesc apoi, îndreptând toate liniile înclinate, reîncadrând, reglând luminile ºi, în fine, suprapunând ºi fãcând sã se potriveascã una cu alta fiecare fotografie. Tot restul este o muncã metodicã ºi extenuantã de elaborare digidatã.

Attilio: Fiecare imagine singularã a compoziþiilor tale nu este altceva decât rezultanta, revãzutã ºi corectatã, a unui colaj de imagini diferite?

Nicolò: Exact ºi, lucrând în acest mod, depãºesc fiecare obstacol ºi fiecare limitare impusã de reprezentarea în perspectivã ºi de luminile ºi de umbrele scenei, reconstruind cu realitatea virtualã imaginea idealã a oraºului meu.

Attilio: Pentru tipãrirea finalã a compoziþiilor tale, de ce anume te foloseºti?

niccoloNicolò: Lucrãrile mele sau, dacã se preferã, compoziþiile mele, pentru a fi bine asimilate ºi „citite”, au nevoie de spaþiu, de aerisire, volum, ºi pentru asta utilizez plottere industriale de mari dimensiuni, pentru tipãrire cu pigmenþi. Unul din multele avantaje este dat de faptul cã o asemenea instrumentare industrialã nu pune limite decât în legãturã cu creativitatea ºi cu puterea expresivã a artistului.

Attilio: Pentru compoziþiile tale rãmâi ancorat la raportul clasic al artistului cu pânza ºi cu spaþiile sale, cu o ramã, sau îþi place sã încerci noi cãi ºi noi suporturi materiale ºi de expunere?

Nicolò: Nu mereu ºi nu în mod obligatoriu utilizez pânza clasicã de tablou ºi dimensiunile standardizate. Operele mele nu sunt tablouri, ci obiecte ale unei reprezentãri. Tot mai des pe suporturi eterogene ºi pe materiale aspre, de dimensiuni mijlocii ºi mari, chiar dacã acestea, în definitiv, variazã în funcþie de importanþa ºi de mãrimea edificiului ºi/sau monumentului istoric pe care intenþionez sã îl prind în studiu ºi sã îl recreez cu intervenþia mea. Sã spunem cã, pentru un exemplu concret, compoziþiile mele au dimensiuni medii de aproximativ 100 x 150 cm.

Attilio: Ce înþelegi mai exact prin “suporturi aspre”?

Nicolò: Pentru Cetãþile de cuvinte am recurs la plãci de lemn vechi, plãci stratificate uneori, recuperate ºi luate din mobile vechi roase de carii. Pe aceastã bazã suprapun un colaj de pagini rupte din cãrþi fruste. Este multã cãldurã umanã în aceste materiale “aspre” ºi, ceea ce conteazã mai mult, este, în mod evident, o mare trãire idealã ºi schimb reciproc cu subiectele imaginilor mele.

Attilio: Sã ajungem la tema "cuvintelor", care, în definitiv, dupã câte se vede, reprezintã firul conducãtor al cãutãrilor tale.

Nicolò: Da, este adevãrat. Sunt foarte convins cã dupã noi rãmân numai casele, adicã numai pietrele ºi cãrãmizile în afarã de cuvintele scrise în cãrþile, în ziarele ºi în in revistele din cotidian. Casele ºi cuvintele reprezintã trecutul nostru precum ºi instabila noastrã urmã trasatã cãtre un mâine necunoscut. Pentru acest motiv mã folosesc, ca fundal suprapus pe plãcile de lemn, de un colaj variat de imagini din pagini cu caractere tipãrite. Este vorba de pagini alese ºi rupte din cãrþi vechi de diverse genuri.

Attilio: Aceasta este o regulã valabilã pentru fiecare compoziþie?

Nicolò: Cu siguranþã cã nu. Dacã aceasta e baza conceptualã în cãutarea mea, sunt diferite aplicaþiile cu care adaptez la fiecare caz.

Attilio: Ai putea sã clarifici mai bine conceptul?

Nicolò: Arhitecturile oraºului sunt fãcute din linii ºi semne, sunt geometrii ºi volume, ceea ce de obicei fotografia analizeazã ºi înregistreazã. Dar în peisaje ºi în arhitecturi sunt straturi de istorie fãcute de persoane care în aceste locuri trãiesc ºi lucreazã; fãrã acestea, arhitecturile ºi peisajele ar fi diferite.

Attilio: ªi aici, dacã am înþeles bine, intrã în joc al doilea nivel al cãutãrii tale?

Nicolò:Sigur, cãrþile. În proiectul meu ele sunt filtrul care ne aminteºte cã în edificii trãiesc persoane care comunicã ºi, dacã procesul arhitectonic nu este optim, apare o barierã. Aºa cum scrie Italo Calvino în finalul cãrþii Cetãþi invizibile, arhitectura care refuzã omului posibilitatea întâlnirii, fãcând asta nu face altceva decât sã se nege pe ea însãºi.

Attilio: Mai concret?

niccolo3Nicolò: Pentru reprezentarea edificiilor de utilitate civilã am nevoie, în general, de ediþii de cãrþi de economie, broºuri editoriale populare, alese ºi combinate dintre genuri literare dintre cele mai diferite ºi chiar ºi în limbi diferite. Dupã pãrerea mea, într-adevãr, este permis sã se presupunã cã acel care trãieºte, iubeºte ºi munceºte în acelaºi bloc de locuinþe, trãieºte în umbrã experienþe culturale diverse ºi, în definitiv, dialogheazã cu reguli comunicative ºi limbaje diferite.

Attilio: Presupui ºi te referi la un oraº extins?

Nicolò: Nu presupun ºi nu mã refer. Este o stare de fapt ºi o realitate de necontestat, în special în aglomerãrile urbane. Masa incolorã de locuitori provine din zone limitrofe, din localitãþi semi-necunoscute, mici puncte pierdute pe hãrþi geografice ºi, în împletirea dialogurilor lor, produc, ca la Babel, schele de cuvinte confuze într-o sporovãialã indistinctã ºi indescifrabilã ºi multiculturalã.

Attilio: Dar existã, totuºi, edificii vechi ºi monumente sedimentate ºi neschimbate în timp; impunãtoare, dar steril lipsite de suflete ºi de o viaþã cotidianã. Pentru acestea, ce cuvinte poþi sã desprinzi pentru cunoaºtere ?

Nicolò: Pentru edificii pe care, mai corect, le-aº numi „colective” sau publice, ca: biserici, fabrici, bãnci, monumente, alegerea textelor este mai restrânsã ºi specificã ºi în mãsurã sã indice funcþiunea imobilului reprezentat. Dar ºi în acest caz sporovãiala de fond, acel grammelot compus din cuvinte ºi din semne tipãrite în oficialitatea ritualurilor care le impun, rãmâne totuºi puþin inteligibilã.

Attilio: Ar fi puþin ca ºi cum istoria lucrurilor ne-ar reda clipe trãite ºi cuvite mute?

Nicolò: Da, într-o orarecare mãsurã. Este legea timpului petrecut, care, în opinia mea, decoloreazã totul ºi face uniform într-o unicã anemicã limbã: codul meu expresiv.

Attilio: Reconstruind acest modus operandi al tãu, putem spune cã, individualizând unghiul oraºului, construcþia idealã sau, mai bine spus, scena perfectã pentru reprezentaþia ta, o reprezinþi într-o diviziare de imagini pe care le recompui dupã aceea în mod ideal. Îþi procuri suportul care, în oarecare mãsurã, sã fie conectat fizic la locul reprezentaþiei ca suprafaþa unei mese, uºa unei mobile, ºi împrãºtii – cu lipici – acest suport al unui set de pagini rupte din cãrþi. Din acesta, casa, colþul de oraº, ambientul urbanului tãu cotidian, se aºeazã pe perna vechilor cuvinte, de idei ºi de gânduri. Pe trãirea idealã pe care ai imaginat-o.

Nicolò: Chirurgical, aceasta este opera. Ai uitat numai sufletul. Al creatorului operei. Infinitele suflete ºi infinitele clipe de viaþã reprezentate de pietre ºi de cuvinte. În fond, arta nu este altceva decât respiraþia vitalã a istoriei. O istorie minorã, a mea, fãcutã din lucruri minime de cãtre un colectiv cotidian.

Attilio: Desigur, acum cred cã am înþeles într-adevãr modul tãu de a concepe ºi de a reprezenta o “temã minorã” a cotidianului uban.

Nicolò: Nu existã, în artã, temã minorã.

Desigur. O ºtim cu toþii...

Traducere din italianã: Camelia Cãprariu

 

 

Comentarii cititori
sus

Attilio Mina

 

Le immagini, le parole e le pietre di Nicolò Quirico

 

Eclettico - per l'agilità che ha sempre dimostrato nel passare dalla grafica alla pittura, alla fotografia ed infine alla performance artistica - e originale per i molteplici registri espressivi che di volta in volta riesce ad adottare ed incastonare nelle proprie opere. Stiamo parlando  di Nicolò Quirico, 47 anni, affermato professionista, sposato, che dal lontano 1985 si occupa  professionalmente di comunicazione visiva. Nicolò è artista fuori da ogni schema  che  utilizza mezzi espressivi variegati, in primo luogo la fotografia digitale con tutto l’armamentario connesso alla sua post produzione e gli strumenti accessori delle arti grafiche tradizionali; ma anche  installazioni polidimensionali, per dare vita ad opere talora indefinite, di tipo concettuale, che neppure segnano il limitare tra arti differenti. Il messaggio che intende veicolare attraverso i suoi lavori, tuttavia, è unitario e attiene pur sempre alla riflessione sull’identità  delle cose del nostro più prossimo orizzonte, e più in generale sulla condizione del vivere inurbato che declina in sfumature di raffinate mute parole - “strappate” - è il caso di dirlo, ai libri. Chi scrive è uomo di immagine, si interessa di fotografia, di cinema e poco si intende di arte, meno che mai di moderne istallazioni, di performances visive, ed ideazioni similari, ragion per cui, oltre la fascinazione estetica delle opere, pare ovvio, per maggior chiarezza concedere direttamente parola all’autore.

Attilio: Come definiresti le tue immagini che, a prima vista, paiono segnare una linea di demarcazione tra la fotografia pura e la pittura o quantomeno l’arte più in generale?

nicolo1Nicolò: L’uso del termine pittura nel significato  tradizionale è  del tutto privo di senso nell’arte moderna e  a maggior ragione nelle mie opere; e questo è abbastanza scontato. Ma sulla base dei miei elaborati, si può affermare, che il termine di “foto pittura” può essere utilizzato in modo  più pertinente di ogni altro. 

Attilio: Come realizzi le tue, concedimi il termine, commisurazioni d’arte? utilizzi una fotocamera a   banco ottico o una reflex ad obiettivo decentrabile per le non eludibili correzioni della prospettiva architettonica?

Nicolò: niente di tutto questo, nessuna attrezzatura specifica, opero da grafico e non da fotografo puro, e mi avvalgo semplicemente di una portatile digitale, per l’esattezza, una Sony rx100

Attilio: quindi, se ho ben capito, rielabori e riaggiusti in post produzione i singoli file adattandoli alle tue esigenze rappresentative?

Nicolò: certamente si, ed è questo è uno dei punti cruciali della creazione delle mie opere. Suddivido la scena scomponendo in ripresa il paesaggio urbano  in tanti segmenti fotografici con un ideale reticolo fatto di tanti singoli scatti. I palazzi, le case i monumenti, li ricostruisco poi, raddrizzando le linee cadenti, riquadrando, regolarizzando le luci e infine giustapponendo e facendo collimare l’una all’altra ogni singola foto. Il tutto in un estenuante e metodico lavoro di elaborazione digitale. 

Attilio: Quindi, ogni singola immagine delle tue installazioni non è altro che la risultante, riveduta e corretta di un collage di scatti differenti?

Nicolò: esattamente, e operando in questo modo supero ogni ostacolo ed ogni limitazione imposta dalla resa prospettica, e dalle luci ed ombre della scena, ricostruendo con la realtà virtuale l’immagine della mia città ideale.

Attilio: Per la stampa finale delle tue installazione di che cosa ti avvali?

nicolo2Nicolò: Le mie opere o se si preferisce il termine: le mie installazioni, per essere ben assimilate e “lette”, necessitano di spazio, ariosità, volume e pertanto utilizzo plotter industriali di grandi dimensioni per stampe ai pigmenti. Uno dei molti vantaggi è dato dal fatto che una simile strumentazione industriale non pone che limiti ridotti alla creatività ed alle potenzialità espressive dell’artista.

Attilio: per le tue installazioni rimani ancorato al classico rapporto dell’artista con la tela e i suoi spazi, le sue cornici o ami ricercare strade nuove e nuovi supporti materici ed espositivi?

Nicolò: Non sempre e non necessariamente faccio uso della classica tela da quadro e delle solite dimensioni standardizzate. Le mie opere, non sono quadri, ma oggetti di una rappresentazione. Sempre più spesso li realizzo su supporti eterogenei, e su ruvidi materiali, impropri, di medie e grandi dimensioni, anche se queste, in definitiva, variano di volta in volta a seconda dell’importanza e grandezza dell’edificio e/o del monumento storico che intendo prendere i esame e ricreare col mio intervento. Diciamo che per essere concreti con un esempio, mediamente  le mie installazioni si aggirano su una grandezza media di circa 100 x 150 cm.

Attilio: cosa intendi esattamente  per “supporti ruvidi”? 

Nicolò: Per le mie “città di parole” ho fatto ricorso a tavole di legno antico, lamine impiallacciate talvolta recuperate e strappate a vecchi mobili tarlati. A questa base sovrappongo un collage di  pagine strappate da libri frusti. C’è molto calore umano in questi materiali “ruvidi”, e quel che più conta c’è, evidente, un gran vissuto ideale ed interscambio con i soggetti delle mie immagini .

Attilio: Veniamo dunque al tema delle “parole”, che nel fondo, a ben vedere, rappresenta il filo conduttore della tua ricerca.

Nicolò: Si è vero. Sono personalmente convinto che dopo di noi resteranno solo le case, talora le sole pietre e i mattoni oltre alle  parole scritte nei  libri, sui giornali e nelle riviste delle nostre quotidianità.  Entrambe rappresentano tanto il nostro passato quanto la nostra labile traccia protesa verso il domani  sconosciuto. Per questo motivo mi servo come sfondo, sovrapposto alle tavole di legno, di un collage variegato di immagini di pagine a caratteri di stampa. Si tratta di pagine scelte e stracciate da vecchi libri di vario genere.

Attilio: una regola questa valida per ogni singola installazione?

Nicolò: No di certo. Se questa è la base concettuale della mia ricerca, differenti sono le applicazioni cui l’adatto di volta in volta.

Attilio: puoi chiarire meglio il concetto?

Nicolò: le architetture della città sono fatte di linee e segni, sono geometrie e volumi, quelli che di solito la fotografia analizza e registra. Ma nei paesaggi e nelle architetture ci sono strati di storia fatti dalle persone che in questi luoghi vivono e lavorano, senza di loro i paesaggi e le architetture sarebbero diversi.

Attilio: Ed è qui, se ho ben capito, che entra in gioco il secondo livello della tua ricerca.

Nicolò:  Certo, i libri.  Utilizzati nel mio progetto sono il filtro che ci ricordano che negli edifici le persone, vivono e quindi comunicano, e se il progetto architettonico non è ottimale diventa una barriera. Come scrive Italo Calvino alla fine delle Città invisibili, l'architettura che nega all'uomo la possibilità di incontro nel fare ciò non fa altro che negare se stessa.

Attilio: in concreto?

nicolo3Nicolò:  Per la rappresentazione di  edifici ad uso civile  mi servo  in genere  di edizioni di libri economici, collane editoriali popolari, scelte e ben assortite tra generi letterari tra i più disparati ed anche nelle lingue più diverse. A mio avviso, infatti,  è lecito supporre che chi  abita, vive, ama e lavora all’interno del proprio caseggiato, viva in promiscuità esperienze culturali diverse e in definitiva comunichi, dialoghi con canoni comunicativi e linguaggi disparati.

Attilio: ipotizzi ed alludi quindi una città tentacolare?

Nicolò: Non ipotizzo e non alludo. È un dato di fatto ed una realtà innegabile, specie nelle nostre megalopoli. La massa incolore degli abitanti proviene   da orizzonti sconfinati, paesi semi sconosciuti, piccoli punti sperduti su mappe geografiche, e nell’intreccio  dei loro dialoghi producono come a Babele, sequele di parole confuse in un  chiacchiericcio indistinto e indecifrabile e multiculturale. 

Attilio: Ma esistono pur sempre edifici storici e monumenti sedimentati e immutati nel tempo; imponenti ma sterilmente privi di “anime” e di un vissuto quotidiano. Per loro, quali le parole  puoi strappare alla conoscenza?

Nicolò: Per gli edifici che più correttamente definirei “collettivi” o pubblici, quali chiese, fabbriche, banche, monumenti, la scelta dei testi è più puntuale e specifica ed atta ad indicare le funzioni dell’immobile raffigurato. Ma anche in questo caso, il chiacchiericci di fondo, quella specie di gramelot formato dalle parole e dai segni stampati nella ufficialità dei riti che li coinvolgono, rimane pur sempre poco distinguibile.

Attilio: è un po’ come se la storia delle cose ci restituisse attimi vissuti e parole mute?

Nicolò: si, in certa misura. E’  la legge del tempo trascorso che, a mio modo di vedere, tutto scolora e rende uniforme in una unica flebile lingua: il mio codice espressivo.

Attilio: ricostruendo il tuo “modus operandi”, possiamo dire che, individuato l’angolo della città, il fabbricato ideale, o per meglio dire la scena perfetta per la tua rappresentazione, la  raffiguri in una parcellizzazione di scatti che poi ricomponi in modo ideale. Ti procuri il supporto che in qualche misura sia connesso fisicamente al luogo della rappresentazione come il pianale di un tavolo, l’anta di un mobile e  cospargi –a colla- questo supporto di un insieme di pagine strappate ai libri. Da ultimo, la casa, l’angolo di città, l’ambiente del tuo urbano quotidiano si adagia sul cuscino di vecchie parole, di idee e pensieri. Sul vissuto ideale che hai immaginato.

Nicolò: chirurgicamente questa è l’opera. Hai solo dimenticato l’anima. Quella del creatore dell’opera, quelle delle infinite anime e gli infiniti attimi di vita rappresentati dalle pietre e dalle parole. In fondo l’arte non è altro che l’alito vitale della storia. Una storia minore, la mia, fatte di cose minime di un collettivo vissuto quotidiano.

Attilio: Certo, ora credo proprio di aver capito il tuo modo di concepire e rappresentare un “tema minore” della quotidianità urbana.

Nicolò: Non esiste nell’arte il tema minore.

Certo. Lo sappiamo tutti!

 

Comentarii cititori
sus

Alexandru ªipa

                             

To(l)ba cu jazz
(1)

 

* Sîmbãtã 7 iunie a.c. la prînz, la Jazz Book Cafe din Capitalã, a avut loc o primã întîlnire a cîtorva muzicieni ºi comentatori/promotori de jazz autohtoni. Deºi iniþial, din invitaþie, nu a reieºit clar scopul acestei întîlniri, pînã la urmã, cei prezenþi s-au constituit într-un Comitet de iniþiativã pentru organizarea unei Asociaþii Române de Jazz ºi Muzicã Improvizatã. Aºteptãm continuarea acestui demers pentru a vã informa cu ceea ce se va întîmpla ºi mai ales cu scopul ºi acþiunile concrete ale acestei asociaþii. Amintesc cã o asemenea tentativã a mai avut loc la începutul anilor 1990.

* Transilvania Jazz Festival (10-12 iunie) a cuprins în fiecare searã cîte un recital. În prima searã Luiza Zan & M.O.S. Trio (din pãcate la acest recital nu am reuºit sã ajung, dar am înþeles de la alþi fani de jazz ca a fost reuºit). În seara a doua a concertat Trio Benito Gonzales-pianist venezuelean, cu Essiet Essiet-basist american ºi David Hodek - un foarte tînãr ºi foarte talentat baterist ceh. Le-am apreciat evoluþia foarte bunã atît la Sala Auditorium Maximum Casa Universitarilor de la ora 20.00 cît ºi la Clubul Diesel de la ora 22.00 unde au cîntat un alt repertoriu adecvat pianului electric. La recitalul anterior au beneficiat de un pian acustic. În ultima searã a excelat, în ambele locaþii, recitalul grupului bucureºtean Irina Popa & The Sinners (Revelaþia anului 2012 la Gala Premiilor de jazz/Premiile Fundaþiei Muzza pe anul precedent). Din pãcate perioada aleasã de organizatori (sau impusã de alþii ?) nu a fost prea favorabilã fanilor de jazz. Pe de o parte, tocmai se încheiase  festivalul de film - ºi la acesta a cîntat Luiza Zan, pe de altã parte era început de sãptãmînã, ºi nu în ultimul rînd, majoritatea studenþilor se aflau în sesiune... Aºa ne explicãm numãrul mic de spectatori la ambele locaþii. Poate anul viitor se vor gãsi soluþii mai favorabile pentru organizarea în mai bune condiþii a acestui eveniment.

* Pentru prima oarã, Festivalul Internaþional de folclor, ediþia a VII-a, desfãºurat în Capitalã, între 21 ºi 23 iunie, în Parcul Ciºmigiu, a programat ºi o secþiune de etno-jazz care i-a avut ca invitaþi, printre alþii, pe Ana Cristina Leonte (premiul I la concursul Sibiu 2013-soliºti vocali), grupul Cobzality, grupul Balkan Session Village Jazz, condus de trompetistul Emil Bîzgã, invitatã solista Irina Popa, ºi grupul de blues Nightlosers.

* ArCub Live Jazz, Blues & More ediþia a II-a (3-7 iulie) din Capitalã a cuprins cîte douã recitaluri în fiecare searã. Consider cã cele mai bune recitaluri au fost cele susþinute de Robert Mitchell’s Panacea feat. Corey Mwamba (Marea Britanie), Tomas Stanko New York Quartet (Polonia-USA) ºi cele douã din ultima searã Medeski & Martin & Wood (USA) ºi mai ales James Carter Organ Trio-(USA). De menþionat cã la acest festival a fost lansatã revista de specialitate Jazz Compas, numãrul 1, realizatã cu sprijinul ArCub ºi Gãrâna Jazz Festival. Personal am adresat o scrisoare colegiului redacþional cu mai multe observaþii ºi sugestii referitoare la acest prim numãr, printre care recomandarea ca aceia care alcãtuiesc grupul de realizatori sã-ºi stabileascã funcþiile, atribuþiile ºi responsabilitãþile fireºti oricãrei publicaþii care se respectã ºi îºi respectã cititorii pentru a ºti pe viitor pe cine sã felicitãm ºi pe cine sã criticãm pentru unele greºeli gramaticale, literare, muzicale ºi informaþionale... Deocamdatã felicit grafica (coperta ºi tehnoredactarea) ca ºi articolele semnate în ordine de Virgil Mihaiu, Mircea Tiberian ºi Diana Miron (interviu).

* Timiºoara are un nou festival... nici nu mai ºtiu al cîtelea... dar ce importanþã are numãrul lor... sau are din perspectiva celor care vor decide care va fi Capitalã culturalã în 2021?!? Oricum, felicitãri ºi baftã ! Noul festival se doreºte cel mai redutabil concurent sau preludiu pentru Gãrâna?!? 
Iatã ce nume mari au fost invitate la prima ediþie desfãºuratã în perioada 7-9 iulie în Piaþa Victoriei din oraºul de pe Bega: Richard Bona, Kurt Elling ºi David Murray Infinity Quartet featuring Macy Gray.

* Apropo, Gãrâna Jazz Festival ediþia a XVII-a s-a desfãºurat în perioada  11-14 iulie în amfiteatrul natural din Poiana Lupului a munþilor Semenic. Cu excepþia primei ore din prima zi de festival, cînd a plouat, în restul zilelor cu toþii am beneficiat de o vreme idealã pentru acest eveniment care atrage anual un numãr record de fani de jazz, muzicieni, comentatori ºi promotori de jazz. Aºa cum am declarat ºi pentru revista Observator cultural (nr.424 din 18-24 iulie), pentru mine „Marile satisfacþii artistice ale acestei ediþii au fost formaþiile lui Dainius Pulauskas din Lituania, a lui Pawel Kakzmarczyk din Polonia ºi cea saxofonistului nostru stabilit de mai mulþi ani în Israel, Peter Wertheimer”. La acestea adaug, firesc, cu cea mai mare sinceritate, nu numai pentru cã eu le-am propus/recomandat, pe Irina Popa & The Sinners ºi Peter Sarosi & Azara, laureate la Gala Premiilor de jazz/Premiile MUZZA pe 2012. Desigur cã autorul celui mai reuºit reportaj despre acest festival, (din revista respectivã)- Mihai Plãmãdealã- a avut un alt „top” al celor mai bune recitaluri din acest festival, aºa cum probabil a avut fiecare dintre miile de fani prezenþi în acest an la Gãrâna. Cu cît mai multe opinii, cu atît mai bine...

ªi aici a fost lansatã revista Jazz Compas, (printre alte multe manifestãri adiacente), dar la Gãrâna a apãrut ºi o altã publicaþie, Newspaper, editatã de Jazz Club BIOfresh din Timiºoara. E suficient sã citez cîteva nume care semneazã în aceastã revistã, nume de referinþã pentru scrisul bãnãþean: Daniel Vighi (cîteva), Viorel Marineasa, Robert ªerban, Bata Marianov, Marcel Tolcea, Dana Buciu, Iulia Sur- interviu (cu acelaºi Eugen Gondi ca ºi în Jazz Compas), dar ºi muzicieni precum Mircea Tiberian ºi Liviu Butoi (cîteva). Reþin o frazã scrisã de Liviu Butoi în articolul Concerte trecute: „Bogy Nagy are cu certitudine alurã de lider vocal cu solo-uri de muzicuþã foarte reuºite. Ce diferenþã este între el ºi niºte impostori gen Mike Godoroja care apar când vor, pe sticlã, sã-ºi satisfacã vanitatea printr-o calitate a cãrei dobândire n-ar ºti s-o justifice”. (Acum doi ani, doar pentru cã am scris ceva asemãnãtor în cîteva e-mail-uri, avocatul lui Godoroja m-a ameninþat, tot prin e-mail, cã dacã nu-mi retrag acele afirmaþii, mã va da în judecatã. Sper sã nu pãþeascã aºa ceva ºi L.Butoi...) Acelaºi Club a lansat la acest festival ºi CD-ul OFFERUS care îi are ca protagoniºti pe Mircea Tiberian-orgã ºi Liviu Butoi-flaut, saxofon tenor ºi saxofon sopranino. CD-ul a fost înregistrat în 2007 în biserica Sf. Anton din Bistriþa, cu sprijinul lui Gavril Þãrmure.
Organizatorii acestui festival, Marius Giura & Family.

* În perioada 1-3 august a avut loc la Câmpina, cu o primã searã în Club (formaþia localã IVO, cu Liviu Briciu-organizatorul festivalului- la chitarã bas, invitat un tînãr talentat ºi foarte promiþãtor chitarist Mihai Cosãreanu de doar 21 de ani), apoi cu urmãtoarele douã în aer liber, adicã pe o scenã amenajatã între Casa Tineretului ºi ºtrand, Jazz- Rock Festival ediþia a III-a. Din program amintesc urmãtoarele recitaluri care au fost aplaudate de cîteva sute de spectatori locali, dar veniþi ºi de la Ploieºti ºi Bucureºti: Jazzy Bit, Irina Popa & The Sinners, Ana Maria Galea Trio ºi Nightlosers.

* Roland Jazz Festival (Sîngeorz Bãi), ediþia a II-a, s-a desfãºurat în perioada 2-4 august. Formaþii invitate: Billy’s Fun Connection- Germania (cu al nostru Billy Bontaº la baterie), Bad  Haed ºi Eyot Grup din Serbia, Ravo Experiment (Austria-Germania), Jazzy Bit ºi Cristi Gârlea Quintet din România.

* A devenit deja o tradiþie ca în cadrul Sãptãmânii culturale de la Buºteni sã fie invitat ºi cîte un recital de jazz. În acest an, luni 19 august de la ora 18.00, vor susþine un JAZZ SHOW douã apreciate artiste: cunscuta actriþã Anca Sigartãu, de aceastã datã va evolua la pian acustic ºi ca solistã vocalã ºi Manuela Cara, cunoscutã interpretã de jazz, fostã elevã ºi colaboratoare a regretaþilor Johnny Rãducanu ºi Jancsy Korossy, stabilitã de mai mulþi ani în Canada, care va evolua ca solistã vocalã dar ºi la claviaturi electronice-pian ºi sintetizator. Le-am vãzut/ascultat recent împreunã în douã cluburi din Bucureºti ºi sînt convins cã vor fi mult aplaudate ºi la Buºteni.

* În cadrul Serbãrilor prilejuite de 'Zilele oraºului Brãila', printre alte numeroase recitaluri înscrise în program, se vor afla ºi cele susþinute de Cristian Gârlea Quintet din Iaºi (cu Mihaela Gârlea solistã vocalã)-jazz ºi Marcian Petrescu & Trenul de noapte din Bucureºti (Premiul pentru blues pe 2012 la Gala Premiilor de jazz/Premiile MUZZA), sîmbãtã 17 august ora 20.30 în Grãdina publicã din oraºul respectiv.

* În pregãtire, un nou festival care se va desfãºura în perioada 30 august-1 septembrie în incinta Castelului Bran. Muzicienii invitaþi reprezintã îndeosebi Casa ECM. Apropo, nu aveþi impresia cã, cel puþin unele evenimente concerte/festivaluri de la noi se ECM-izeazã ? O fi bine, o fi rãu ? Oare ce spun cei care ne citesc ?

Alte festivaluri în pregãtire: Etno Jazz Festival de la Chiºinãu (26-29 septembrie) ºi la finele lunii noiembrie un alt festival-concurs inedit, la Brãila, în memoria lui Johnny Rãducanu.

* A fost lansat un CD semnat de pianistul Marius Popp la Casa Soft Records cu titlu 'Margine de lume'; se pregãtesc alte douã la A & A Records în colaborare cu Fundaþia MUZZA, unul cu Adrian Enescu ºi altul 'Tribute to Jancsy Korossy'- Selecþiuni din Gala Premiilor de jazz pe 2012/Premiile MUZZA care a avut loc pe 7 aprilie a.c. la Hard Rock Cafe din Capitalã.

* În final, vã propun ºi o rubricã de umor muzical cules de la Iulian Vrabete:

-Ce diferenþã e între un muzician de jazz ºi o pizza ?
-O pizza poate hrãni o familie.

-Ce diferenþã e între un pianist ºi un chitarist ?
-Un semiton.

-Formaþia avea un solist atît de slab, cînta atît de fals, cã pînã ºi basistul ºi-a dat seama de acest lucru. 

Comentarii cititori
sus

Radu Rîcã

 

Mahler ºi mahleriþii sãi

 

Mahler este fãrã doar ºi poate unul dintre cei mai mari compozitori romantici. Dirijor extraordinar, compozitor de geniu ºi... evreu. În contextul social ºi politic al sfârºitului de secol XIX ºi începutului de secol XX sã fii evreu implicã trãiri ºi experienþe deosebite, care vor ºlefui personalitatea lui Mahler ºi vor înrãdãcina adânc creaþia acestuia în istoria muzicii.

Cred cã este o sarcinã foarte dificilã aceea de a acoperi viaþa ºi opera unui mare artist printr-un articol, mai ales când artistul de care vorbim se numeºte Gustav Mahler. Dacã la începutul secolului au existat perioade în care opera sa a fost abordatã mai rar, în ultimele decenii ºi mai ales în ultimii ani, interesul pentru marele compozitor a crescut considerabil, în ciuda cerinþelor speciale vis-à-vis de muzica sa – nu oricine îi poate înþelege opera, nu oricine i-o poate dirija. Mai mult decât atât, ai nevoie de o orchestrã de dimensiuni foarte mari pentru a interpreta Mahler, uneori de cor si de interpreþi vocali.

Dacã opera mahlerianã s-ar putea reduce la un singur cuvânt care sã o defineascã, atunci acel cuvânt ar fi ‘conflictul’. Cuvântul este unul singur însã înþelesurile, trãirile, interpretãrile sunt nenumãrate. Mahler spunea: „dacã un compozitor ar putea sã spunã ce are de spus în cuvinte, nu s-ar mai exprima prin muzicã”. Pentru a înþelege opera lui Mahler, trebuie s-o asculþi. Pentru a începe sã înþelegi, trebuie sã ºtii sã asculti, sã-i decodifici limbajul complex. Abia atunci compozitorul, dirijorul, orchestra ºi tu, ascultãtorul, veþi putea purta un dialog care sã se constituie într-o experienþã foarte plãcutã. Particularitãþile sociale ale vremii ºi apartenenþa etnicã a marelui artist rãbufnesc violent în conflicte interioare care se constituie în elemente cheie ale limbajului mahlerian. Bernstein remarca multitudinea de conflicte interioare care au stat la baza creaþiei mahleriene: „Mahler creatorul ºi Mahler interpretul, creºtinul ºi evreul, naivul ºi sofisticatul, provincialul din Boemia ºi vienezul cosmopolit, cultivat, filozoful faustian ºi misticul oriental, omul vestic al secolului XX ºi viaþa sufleteascã“. Am amintit de Bernstein pentru cã Lenny este unul dintre cei mai buni dirijori când vorbim de opera lui Mahler. Cele douã personalitãþi se contopesc teribil, poate ºi din cauza originii evreieºti a marelui dirijor. Ciclul simfoniilor mahleriene al lui Bernstein aflat la cârma orchestrei filarmonice din New York (Sony Classical) este de referinþã. Poate cel mai mare dirijor al sec. XXI, Bernstein este un fidel traducãtor al marelui compozitor, un martor atent, ca ºi Mahler, al duplicitãþii lumii moderne, al antitezelor nesfârºite, al corupþiei morale a unei lumi care se crede nemuritoare în trup, dar care este însã stearpã sufleteºte. Muzica lui Mahler devine o fereastrã deschisã prea larg ºi prea brutal cãtre o lume aflatã pe marginea prãpastiei, în prag de apocalipsã. Cu siguranþã, vizionarismul lui Mahler este ºi unul din motivele pentru care muzica sa este atât de controversatã. Neînþeleasã de cãtre o societate suficient de conservatoare ºi oarbã la norii negri care începeau sã plumbuie cerul începutului de secol XX ºi prea iniþiaticã, prea ezotericã pentru lumea superficialã, alienatã ºi închistatã moral a vremurilor noastre. Compozitorul pare adesea a fi supraomul nietzschean, prin prisma luptei cu sinele, cu tentaþiile telurice, prin încercarea sa de a-ºi depãºi condiþia umanã, de a birui vicisitudinile vieþii însã echilibrul fragil dintre depresie ºi extaz reprezintã o piedicã imposibilã pentru Mahler, omul. Pentru opera lui însã, nu existã limite. Stãrile paroxistice sunt explozive, colosale, orbiteazã asemenea unor aºtri care dominã prin greutate, prin vigoare întreg universul. Þesãtura compoziþionalã mahlerianã este extrem de densã, impresioneazã prin forþã ºi ridicã creaþia acestuia pe culmile curentului romantic.

Mahler este el însuºi rodul unui conflict. Tatãl, hangiu, evreu de o forþã ºi de o vitalitate extraordinarã ºi mama, cultivatã, delicatã precum o floare, îi marcheazã profund copilãria. Pãstreazã forþa ºi vitalitatea tatãlui însã o contopeºte cu educaþia ºi cu sensibilitatea mamei, de care se leagã afectiv profund. Îi moºteneºte inima fragilã, îi adoptã involuntar mersul uºor ºchiopãtat ºi-ºi respinge tatãl. Devine un martor trist al morþii fraþilor sãi. Ernst moare rãpus de boalã iar Otto se sinucide. Este pãrãsit apoi, pe rând, de tatã, în februarie 1889 ºi, un an mai târziu, de Leopoldine ºi de mama sa. Nu este însã singur. Natura îi este alãturi apãrând recurent în muzicã, sprijinindu-l, îmbãrbãtându-l.

Un nou capitol în viaþa lui Mahler îl reprezintã  Alma Schindler, fiica vitregã a pictorului Carl Moll. Se îndrãgosteºte de ea ºi, cinci luni mai târziu, în primãvara lui 1902, o ia de nevastã. Nu este un mariaj fericit, Gustav fiind uneori prea autoritar, blocându-i Almei accesul la studii muzicale aprofundate. În vara anului 1907 suferã o pierdere cumplitã atunci când Anna, una dintre cele douã fiice, moare, rãpusã de difterie. În acelaºi timp aflã cã are o inimã slãbitã care nu-l împiedicã însã sã-ºi desfãºoare activitatea componisticã.

Pe plan profesional, Mahler a avut o ascensiune lungã ºi anevoioasã. Ca director muzical, a fost contractat, printre alte instituþii, de opera din Leipzig, de Opera Regalã din Ungaria, de Opera de Stat din Viena, pentru al cãrei post s-a convertit de la iudaism la catolicism, de Opera Metropolitanã din New York. Sentimentul de însingurare nu l-a pãrãsit însã niciodatã iar elementele anti-semite au fost o prezenþãconstantãîn viaþa marelui compozitor. Însuºi Mahler se descria astfel: „Sunt de trei ori un strãin: înAustria, ca venind din Boemia, înGermania, ca fiind austriac, în lume, ca evreu. Pretutindeni un intrus, nicãieri binevenit.“

Dupã o luptã încrâncenatã cu endocardita bacterianã, Mahler moare pe 18 mai 1911, la vârsta de 50 de ani, lãsând în urmã o operã vastã ºi extrem de valoroasã. Dacã Mahler s-a inspirat din Simfonia a 9-a a lui Beethoven pentru simfoniile la care foloseºte cor ºi soliºti, dacã datoritã lui Beethoven ºi lui Liszt a renunþat la formatul tradiþional de patru miºcãri pentru o simfonie, dacã Wagner ºi Bruckner au constituit exemple de expansiune giganticã a aparatului simfonic dar ºi a formei, creaþia lui, în schimb, este foarte originalã, vorbind din punct de vedere muzical germana, însã cu puternice accente ºi inflexiuni evreieºti.

Pentru audiþie, recomand cu multã cãldurã ciclul simfoniilor lui Mahler în variantele: Leonard Bernstein, New York Philharmonic Orchestra (Sony Classical), Ricardo Chailly, Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam (Decca), Michael Gielen, SWR Sinfonieorchester Baden-Baden und Freiburg (Hanssler Classic), Michael Tilson Thomas, San Francisco Symphony (San Francisco Symphony Media), s.a.m.d. Pentru interpretãri excelente mai meritã menþionati: Manfred Honeck, Pittsburgh Symphony Orchestra (Exton), Ivan Fischer, Budapest Festival Orchestra (Channel Classics), Gary Bertini, Koln Radio Orchestra (EMI Classics), Markus Stenz, Melbourne Symphony Orchestra (Oehms Classics), Otto Klemperer, Philharmonia Chorus & Orchestra (EMI Classics), K. Kondrashin, Royal Concertgebouw Orchestra (Tahra). Pentru ‘Cântecul Pãmântului’ meritã menþiuni speciale variantele: Rafael Kubelik, Janet Baker, Waldemar  Kmentt, Bayerischer Rundfunks Orchester (Audite), Bernard Haitink, J. King, Janet Baker, Royal Concertgebouw Orchestra Amsterdam (Philips Classics).

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey