•  Vasile Baghiu


sus

Vasile Baghiu

 

Cum se leagã lucrurile
(fragment dintr-un roman aflat în lucru)

 


baghiuAici, în drumeþia din pãdure, se încumetã toþi trei pe o cãrãruie care duce la lac. Nu vor sã ajungã chiar pânã acolo, dar vor sã intre mai mult în desiºul pãdurii. Au lãsat la o parte discuþiile pe care le începuserã când erau prin dreptul schitului, iar acum se lasã în voia coborârii pe poteca plinã de frunze putrede rãmase de toamna trecutã sau de crengi care trosnesc sub paºii lor. Au ajuns în marginea pârâiaºului care trece prin spatele pavilionului de vest, cel cu garsonierele pentru personal, unde se mai dau petreceri ºi îºi duc viaþa unii din tinerii angajaþi ai sanatoriului. Deodatã, imediat dupã un trunchi de fag cãzut peste pârâu, zãresc toþi trei, în acelaºi timp, ceva colorat, chiar în albia micã. Este un bãrbat îmbrãcat în trening, pantaloni albaºtri ºi bluzã viºinie, întins pe spate, cu capul înspre amonte, în mijlocul firului de apã, cu mâinile pe lângã corp. Este un om mort. Apa întâmpinã o uºoarã rezistenþã în chelia lui, apoi se scurge de o parte ºi de alta a capului, pe lângã corp ºi pe sub corp, îi udã teniºii cu care este încãlþat ºi merge mai departe, la vale, cel mai probabil înspre lac. Bineînþeles cã toþi trei sunt ºocaþi de ceea ce li se aratã ochilor într-o plimbare de plãcere aºa cum este aceasta ºi preþ de câteva momente bune nu reuºeºte nici unul din ei sã scoatã vreun sunet. Se uitã numai, cu multã uimire, la omul întins în apã.
– E mort, oameni buni! sparge pictorul tãcerea. Haideþi sã vedem ce-i cu el, dar sigur e mort.
– Eu cred cã nu ar trebui sã ne atingem de el, continuã Victor. Poate e vorba despre o crimã. Nu e bine sã modificãm lucrurile pe aici.
– Sã verificãm! Sã vedem! zice ºi actorul, mai mult ca sã nu rãmânã singurul nevorbit din grup. Ar trebui sã fim siguri cã e mort.
Toþi trei tocmai au urmãrit azi, în salon, o ºtire la televizor despre expoziþia de corpuri umane de la Muzeul Antipa. ªi au vorbit despre ºocul pe care l-ar putea avea nu numai copiii, dar ºi unii adulþi mai slabi de înger. Vizitatorii întrebaþi de reporter au spus cã au venit din curiozitate, sã vadã mai bine ce este dincolo de aparenþa umanã, cum aratã organele, muºchii, oasele, cum aratã oamenii pe dinãuntru. Simpla curiozitate i-a adus pe toþi cu miile. Reportera spune cã un copil dintre vizitatori, care are numai trei sau patru ani, deºi este atât de mic, nu s-a speriat. Este convingerea ei, spusã rãspicat ºi chiar profesional.
– Nu s-a speriat acum, deºteapto, dar la noapte sigur viseazã urât bãiatul... vorbeºte Teofil, pictorul, cu ea, ca ºi cum ar avea-o în faþã.
Nu numai cã reportera nu se impresioneazã de replica pictorului din salonul artiºtilor de la Sanatoriul Bisericani de undeva din Munþii Moldovei, dar adaugã ceva ºi mai ºi: „Nu numai cã nu s-a speriat, dar a fost chiar fascinat de corpurile aduse tocmai din China...”
– Bietul copil... mai puncteazã, aºa, mai mult pentru sine, Victor. E chiar fascinat... Se vede fascinaþia pe faþa lui, toanto!
– Domnule, eu nu-i mai înþeleg pe ãºtia... spune ºi actorul. Ce tot vin, domnule, cu chestii din astea macabre de speriat copiii ºi femeile gravide? Una-douã, crime, omoruri, violuri, violenþe, tâlhãrii... Eu cred cã vor sã ne îmbolnãveascã psihic. Domnule profesor, e programatã chestia asta, domnule... Nu-i aºa, o glumã. Nu-i o întâmplare. La unu ºtiri cu prãpãstii din astea sângeroase, pe la patru te anunþã cã la cinci fix urmeazã ºtirile cu prãpãstii sângeroase ºi îþi oferã ºi niºte detalii despre ce vei vedea, numai sã nu cumva sã lipseºti de la întâlnirea cu „realitatea”, apoi la ºapte tot aºa. Pe urmã filme cu împuºcãturi, bãtãi, schingiuiri, prãpãdul lumii, domnule...

Asta a fost în salon azi, dar acum momentul de ºoc e chiar aici. Victor îi verificã omului din pârâu pulsul la gât. Nimic, nici o tresãrire. De altfel, corpul lui e rece. Cine ºtie de când stã mort aici? Nu poate, totuºi, fi vorba despre zile, e o chestiune de o zi sau douã pentru cã nu l-au descoperit încã animalele pãdurii, nu are semne, muºcãturi sau chestii din astea. Undeva sus, în fagii înalþi o pasãre þipã prelung, ca într-o junglã ecuatorialã sau ca într-un film cu mister ºi supans. Filmul lor este un fragment din filmul vieþii care ruleazã în timp ce este trãit. Este un film jucat ºi trãit în acelaºi timp. Cei trei privesc la omul mort în tãcere. Nu se mai miºcã nici unul dintre ei nici un pas. ªi nici nu mai spun nimic. Au auzit þipãtul pãsãrii, dar au aerul cã nu îl bagã în seamã. Deodatã, Teofil îºi aminteºte cã are ceva important în buzunarele halatului ºi începe sã se scotoceascã febril, cu privirea întoarsã parcã prin ungherele buzunarelor. Dupã mai multe clipe de cerecetare cu acel aer pe faþã de luare aminte la ceea ce mâinile gãsesc în cãutarea lor, scoate o lumânare ruptã ºi un chibrit.
– ªtiþi, eu umblu mereu cu o lumânare ºi cu un chibrit în buzunar pentru situaþii din astea... Prin sanatoriu se moare acuº-acuº. Din senin numai ce auzi cã a murit cutare de la nu ºtiu ce salon. ªi trebuie lumânare. Nu stai atunci sã cauþi prin sertare, prin unghere. Iei frumos lumânarea din buzunar, o aprinzi ºi are omul luminã la trecerea pe lumea aialaltã.

În timp ce vorbeºte se apleacã la cãpãtâiul mortului, înfige lumânarea în lutul din marginea firului de apã, imediat în partea dreaptã a capului, o aprinde, apoi se ridicã ºi îºi face cruce.
– Dumnezeu sã-l ierte. Îl ºtiu. Este unul de la salonul de pozitivi de la etajul unu din pavilionul celãlalt. Nu l-a mai vizitat nimeni din familie de când a venit aici, de vreo jumate de an. Asta e. Moartea nu alege. Mi se pare cã a fãcut un efort prea mare ca sã ajungã pe aici. Nu era în forma cea mai bunã pentru drumeþii. Nici noi nu suntem, dar sã zicem cã de data asta ne-am permis. Nu i-a mai rezistat inima...

În penumbra pãdurii lumânarea strãluceºte neobiºnuit de puternic. O simplã luminã de lumânare ºi simþi cã sufletul mortului are parte de confortul lui de suflet despre care noi nu ºtim mai nimic. Decid sã rãmânã doi dintre ei, lângã cadavru, iar unul sã plece la sanatoriu pentru telefon la poliþie ºi ce mai trebuie pentru situaþia aceasta. Cel care pleacã este Victor. În drumul lui cãtre sanatoriu are timp sã se gândeascã parcã ºi mai mult la cât de intens viaþa lui a fost influenþatã de acest loc al morþii. Vizitele la Grig, când era mai tânãr, excursia cu elveþienii care au cãutat urmele trecerii scriitorului Grig Despa prin aceste parcuri, prin aceste pavilioane ºi holuri, pe aceste scãri, iar acum internarea, la cincizeci de ani. Vrea sã-l anunþe mai întâi pe doctorul Ulmeanu. Se duce la Reanimare, unde toatã echipa albã stã în jurul tânãrului din patul dinspre uºã. Cu liceul abia terminat, schior profesionist, Viorel Vanciu este cãzut la pat aparent fãrã motiv, în plin avânt al carierei de sportiv. Un cancer pulmonar s-a extins peste tot, i-a cuprins ºi oasele acum, care îl dor cu toatã morfina care i se injecteazã. Are perfuzia ºi el la cãpãtâi, pentru hidratare, hrãnire ºi medicaþie. Este alb, livid, ca hârtia, cum se spune. Þine ochii închiºi, respirã rar, amplu, cu puterile încã neterminate ale unei vieþi în care a hãlãduit cu schiurile prin aerul tare al munþilor înzãpeziþi. Pãrinþii, oameni de la þarã, sunt copleºiþi de durere, se uitã resemnaþi înspre patul bãiatului. Mama îi potriveºte pe frunte cãciula de lânã pe care ea i-a împletit-o, pentru cã i-a spus chiar el la telefon, când a fost internat aici, cã îi este frig la sanatoriu, nu ºtie de ce, cã nu i-a fost niciodatã frig, dar cã aici are nevoie de o cãciulã împletitã de lânã. Face gestul acesta cu tandreþe ºi durere. Tatãl, cu cearcãne, nebãrbierit, pãmântiu de supãrare, priveºte neputincios înspre patul fiului care agonizeazã. I s-a pus oxigen, are ºi perfuzia, doctorii ºi asistenþii sunt lângã el, pãrinþii la fel. Acum nu se mai aºteaptã decât sfârºitul. Unde sã se mai insinueze acum ºi Victor în povestea aceasta cu anunþul lui depre mortul din pãdure? Stã în aºteptare în pragul uºii salonului, pândind un moment potrivit în care ar putea ºi el sã-ºi plaseze vestea. Doctorul Ulmeanu vorbeºte cu asistentele, le dã indicaþii minime despre niºte injecþii pe care urmeazã sã i le facã bãiatului peste alte douã ore, se uitã cu înþelegere ºi afecþiune la cei doi pãrinþi. Iatã cã îl vede, în fuga privirii, ºi pe Victor.
– Ce s-a întâmplat, domnule Savu?
– Domnule doctor, îmi pare rãu, dar nu pot sã vã spun decât între patru ochi... Vã rog, veniþi douã secunde aici pe hol!
A spus asta ºi s-a retras doi paºi dincolo de pragul salonului.  Doctorul, mãrunþel, cu ochelarii lui cilindrici, se duce repede pe hol. Aflã despre ceea ce gãsiserã artiºtii în pãdure, mai cere niºte amãnunte, apoi o cheamã pe asistenta Cristina.
– Te rog, domniºoara Cristina, i se adreseazã el în ºoaptã celei mai tinere asistente din grup pe care a ºi chemat-o printr-un semn cu mâna pe hol, dã un telefon la Poliþie ºi spune-le sã vinã la sanatoriu cu un criminalist ca sã facã constatãrile în legãturã cu un pacient de-al nostru gãsit de oamenii ãºtia în pãdure!

Fata se duce repede sã rezolve lucrurile, sã dea telefoanele, sã pregãteascã foaia pacientului. ªtiau deja despre el, ºtiau cine este. Îl crezuserã plecat acasã sau pur ºi simplu plecat prin oraº, cum mai pleacã pacienþii când li se face cu totul ºi cu totul urât de stat între zidurile acestea, de plimbat pe aleile acestea ornate cu arcade de trandafiri.
În salonul de reanimare – viaþa ºi bãtãliile ei cu moartea. Cel de lângã tânãrul Viorel Vanciu, din patul de la mijloc, este un bãrbat de cincizeci de ani, brunet, cu pãrul negru cu numeroase fire albe presãrate prin el, cu un aer agitat, speriat, anxios, cu o neliniºte care nu-i îngãduie nici sã stea întins pe pernã, în poziþia Trendelemburg (cum învãþase Grig la ºcoalã cã se cheamã statul întins pe spate în pat), nici sã stea în ºezut, cu perna pusã la spate, nici cu picioarele atârnând la marginea patului. Cineva care l-ar urmãri mai atent ar crede pe bunã dreptate cã are o neliniºte neobiºnuitã pentru un bolnav de la reanimare, unde pacienþii stau întinºi ca morþi în cele trei paturi prevãzute cu oxigen în peretele de la cãpãtâi.
– Domnule doctor, lãsaþi, vã rog, pe cineva peste noapte aici pentru mine... Asistenta nu poate sã fie aici mereu. Are ºi alþi pacienþi cu probleme, astmatici în crizã, tratamente... Nu vreau ºi nu cred cã trebuie sã mor...

Omul îi spune toate acestea de faþã cu ceilalþi doi întinºi de o parte ºi de alta a patului sãu, în paturile lor, de faþã cu pãrinþii îndureraþi ai bãiatului, a cãror durere nu poate fi spusã, care nu pot sã-l mai roage pe doctor nimic, pentru cã totul s-a clarificat, totul este pe linia fãrã întoarcere. Tatãl iese afarã pe hol ºi pare cã plânge. Se vede cum i se scuturã umerii de plâns, profilat în fereastra de pe hol, care dã în curtea din spate a garajelor, a atelierelor mecanice, a atelierelor de croitorie ºi a coteþelor de porci. Mulþi pacienþi, în drumul spre toaletã, se opresc la pervazurile acestor ferestre, ca sã se odihneascã, deºi par cã vor sã contemple mult-mult priveliºtea curþii mãrginite de pãdure. De la ateliere, din doi paºi intri în pãdure. La omul care nu-ºi mai poate stãpâni plânsul nu se duce nimeni. Doctorul le-a fãcut semn sã fie lãsat în pace. Durerea nu poate fi consolatã oricând. ªi nici orice durere nu poate avea parte de mângâiere. Multe se trãiesc în singurãtate ºi izolare. Ca în romanul Stadiu final al lui Grig, pe care Victor nu se grãbeºte sã-l termine de citit, ca sã-l prindã pe îndelete, ca sã aibã mereu ceva important de rãsucit în minte, adicã o preocupare intelectualã, cum ar veni, dincolo de grija ºi dorul pentru cei doi copii ºi pentru Dora.

Dora nu l-a mai vizitat de o lunã. Deºi a vorbit cu ea la telefon, cãci are mobilul cu el aici sus, nu s-a lãmurit foarte exact care sunt motivele cele mai puternice ale ei sã nu mai vinã sã-l vadã. Se pare cã se întâmplã ceva grav în relaþia dintre ei, pentru cã Dora, în afarã cã îl sunã foarte rar sau nu-i rãspunde întotdeauna la apelurile lui, este mai mereu plecatã de acasã. Copiii sunt mari acum, au intrat la facultate, ºi-au gãsit ºi loc la cãmin, pentru cã au intrat cu medii bune, undeva la Timiºoara, la Universitatea de Vest, iar ea, rãmasã singurã acasã, îºi petrece timpul prin alte locuri, ºtiute ºi neºtiute, prin vizite la prieteni, prin plimbãri aiurea pe strãzile oraºului, prin fel de fel de preocupãri obscure despre care Victor nici nu mai vrea sã afle. A încercat o datã, într-una din aceste zile de dinainte de descoperirea mortului în pãdure, sã lãmureascã subiectul, dar maniera în care ea i-a rãspuns l-a descurajat pentru totdeauna sã mai încerce.
– Fac ce vreau ºi nu mã mai intereseazã pãrerile tale! M-am sãturat pânã peste cap! Auzi? Pânã peste cap!
E surprins de reacþia ei. S-au acumulat mai multe pe capul ei, se pare, iar acum izbucneºte fãrã avertismente, fãrã menajamente, fãrã sã-i pese. Surprinderea vine nu pentru cã nu a mai auzit-o vorbind aºa (momente din astea se întâmplã în orice casã), dar mai ales pentru cã totul se întâmplã la telefon. Nu faþã în faþã. Nu ca doi oameni care au de rezolvat o problemã care îi priveºte pe amândoi. Se gândeºte la ce-i mai rãu, la despãrþire. De câteva ori a venit vorba despre asta în certurile lor, atâtea câte au fost ºi cum au fost, dar niciodatã el nu a pronunþat vreun cuvânt care s-o aminteascã. Nu ºtie de ce acum însã simte cã s-ar potrivi o întrebare directã.
– Vrei sã divorþãm? o întreabã pe un ton din care se simte de la distanþã cã nu-i mai pasã de rãspuns.
Rãspunsul ei a venit prompt, ca ºi cum ar fi aºteptat întrebarea. 
– Da, am ºi înaintat formele!

Se aºazã acum o tãcere grea pe unda dintre ei. O tãcere care face drumul înainte ºi înapoi de mai multe ori dintre telefoanele lor ºi satelit, în spaþiu, unde o fi satelitul. Este o tãcere plimbãtoare prin spaþiu. Nici unul nu închide, totuºi. În salonul lui Victor, la televizor e bãtãlia politicã din coaliþia de guvernare, certurile dintre partide pentru niºte numiri surprinzãtoare la Justiþie, pentru coabitarea prea strânsã cu preºedintele þinut în braþe de o parte importantã a liderilor europeni, pentru alte chestii asupra cãrora liberalii nu se înþeleg cu social-democraþii. Preºedintele se bucurã. Este ceea ce-ºi doreºte, ceea ce-l intereseazã. Lumea nu înþelege. Comentariile sunt de dezamãgire. Dezamãgirea oamenilor pentru trãdarea ideilor pentru care ieºiserã în stradã iarna trecutã, când a ieºit ºi Victor. Astea ruleazã acum pe ecran pe „mute”, sarabanda politicã fãrã sfârºit, spre paguba alegãtorilor, a votanþilor, a prostimii, care adorã sã se lase aºa înºelatã din patru în patru ani ºi nu se mai învaþã minte. Victor se uitã la filmul politic mut ºi se gândeºte la ce i-a spus propria nevastã. Dupã boalã, acum mai urmeazã ºi divorþul. Loviturile, una dupã alta. Numãrate. Primite în plin. Prins cu garda jos, le primeºte în plinã figurã ca un boxer obosit care înþelege cã pierde partida.
– De ce nu mi-ai spus când ai venit ultima datã aici?
– Nu ºtiam cã îmi doresc asta atunci...
– ªi ce te-a convins între timp?
Încã marcaþi de gãsirea ieri a mortului în pãdure, colegii de camerã par sã asculte dialogul lui Victor cu soþia lui. Se întâmplã ceva grav care transmite o undã de emoþie care îi cuprinde ºi pe ei. Lucrurile grave se pot întâmpla ºi într-o conversaþie la telefon. Veºtile proaste cu adevãrat în viaþã le poþi primi ºi la telefon. ªi la televizor sunt multe veºti proaste care nu te lasã sã speri la mai bine nici o clipitã, dar alea sunt exterioare vieþii tale interioare, nu te privesc.  
– M-a convins rahatul de viaþã pe care l-am trãit cu tine pânã acum, rahatul de viaþã pe care îl trãiesc acum singurã, cu tine bolnav, apoi mã convinge lipsa completã de viitor pentru viaþa noastrã în doi.
– Viaþa noastrã în patru, Dora... Suntem o familie...
– Copiii sunt mari... Au drumul lor de acuma. Noi mai mult ne certãm, sau, mã rog, stãm departe unul de altul, cu internarea ta ºi toate astea... În sfârºit, nu vreau sã spun mai multe, nici înainte nu era lapte ºi miere între noi...

Conversaþia se opreºte aici. Doar câteva replici fãrã importanþã sau cu o importanþã pe care doar ei o cunosc ºi o înþeleg, niºte vorbe aruncate unul înspre celãlalt au mai urmat, iar acum Victor iese pe terasã. Este locul de unde, privind înspre întreaga vale ºi culmile de peste lac omul poate sã-ºi gãseascã o pãrelnicã mîngâiere sau mãcar o clarificare a gândurilor ºi sentimentelor. Înþelege cã a rãmas singur în sanatoriu, cã soþia nu mai vrea sã continue viaþa cu el, cã nici copiii poate nu mai sunt interesaþi într-un fel sau altul sã-l vadã sau sã mai aibã o comunicare cât de cât cu el. Nu e cazul sã-ºi plângã de milã, totuºi. Ba ar cam fi cazul. La felul în care viaþa a luat aceastã întorsãturã nu mai ai nevoie de motive suplimentare ca sã-þi dai seama cã eºti în derivã. Pe terasã a rulat în gând filmul vieþii de pânã acum, cu Dora ºi copiii, cu ºcoala ºi toate probelemele legate de ºcoalã, cu plecarea lui la Erevan din ultimii ani, când, dacã se gândeºte mai bine, a simþit prima oarã o uºoarã clãtinare a bãrcii conjugale. Seri în care pe Skype ea nu rãspundea la apelurile lui, starea permanentã de iritare pe care o simþea în felul în care ea vorbea cu el, parcã mereu pe fugã, în grabã, parcã mereu având ceva mai important de fãcut decât sã stea de vorbã cu el, parcã mereu cãutând o cale de eschivã. Iar când reuºea, totuºi, sã o vadã pe ecran ºi sã schimbe douã vorbe cu ea, el observa rãceala ºi indiferenþa de pe faþa ei, cinismul cu care reacþiona la intenþiile lui de aplanare a tensiunilor, de punere a comunicãrii pe un fãgaº de calm ºi normalitate. Nu o bãnuia încã de înºelãciune, deºi cuvântul este poate cam dur în raport cu niºte bãnuieli ºi poate un pic ºi cu faptele, dar de un lucru era cât se poate de sigur în toate zilele în care participa la cursuri în sãlile de conferinþe ale hotelului Ararat sau fãcea plimbãri cu grupul pe strãzile umbrite de platani. Dora se înstrãinase de el aºa cum un om se înstrãineazã de locul natal dupã un timp îndelungat de trãit în strãinãtate.

În ziua vizitei la casa memorialã a regizorului Paradjanov avea starea de mohorealã apãsãtoare a zilelor înnorate ºi pãrea cã nimeni ºi nimic nu va putea sã-l scoatã la luminã ºi speranþã, la încredere, la malul pe care sã se simtã în siguranþã. Doar francezul mereu pus pe glume, cu un carnet de note la el permanent, a reuºit sã învioreze ºi pentru el un pic atmosfera. Coborau pe drumul spre oraº, dupã vizita casei memoriale, având în dreapta stadionul ºi toatã coasta începând de la monumentul închinat genocidului armean în jos. Ei doi, Victor ºi cu francezul Pierre, au luat-o puþin înaintea grupului, prinºi într-o discuþie despre surprize ºi despre ce fel de surpirze îºi fac oamenii, cum reacþioneazã oamenii la surprize ºi toate lucrurile care au vreo legãturã cu subiectul acesta, despre cum îºi fac românii ºi francezii suprize ºi aºa mai departe. La un moment dat, într-un loc, pe dreapta, Pierre se duce ºi se ascunde dupã o baracã muncitoreascã de genul celor pe care le poþi vedea în marginea ºantierelor, se piteºte chiar în faþa uºii vopsite în verde a bãrãcii ºi îi face semn lui Victor cu degetul pus peste gurã sã pãstreze secretul, adicã sã nu spunã celorlalþi care coboarã cã el e ascuns acolo, sã poatã el, ghiduºul, sã îi surpindã, de fapt sã îi sperie un pic ieºind brusc de dupã baracã tocmai când ei sunt foarte aproape. Victor se preface cã admirã panorama oraºului, dar se ºi uitã din când în când, cu coada ochiului, la Pierre, uimit de capacitatea lui de a se transpune în situaþia de copil, de a trãi momentele acestea cu cea mai mare intensitate ºi fãrã pic de detaºare, aºa cum numai copiii ºtiu sã le trãiascã. Totul era pregãtit. Surpriza stãtea sã izbucneascã în tot grupul, cu Pierre în centru, cu þipetele doamnelor ºi reacþiile felurite ale bãrbaþilor, apoi cu veselia generalã, râsetele nestãpânite, glumele în cascadã ºi bunadispoziþie pe tot drumul pânã la hotel, ba chiar cu felicitãri pentru Victor cã a jucat tot teatrul admirãrii oraºului fãrã sã se dea de gol. Aºa ar fi trebuit sã se întâmple. Aºa erau aºteptãrile. Numai cã s-a întâmplat ceva... Ei bine, ceva surprinzãtor, o altã surprizã care a împiedicat-o pe aceasta pregãtitã cu multã febrilitate de francez sã se manifeste. În timp ce Pierre stãtea aplecat în faþa uºii vopsite în verde, cineva dinãuntru deschide destul de brusc acea uºã ºi îl prinde pe picior complet greºit pe francez, aproape trântindu-l la pãmânt. Era un cuplu de oameni ai strãzii, un bãrbat ºi o femeie îmbrãcaþi rufos ºi colorat, care trãiau în acea baracã, cãrora li s-a pãrut suspect strãinul care stãtea ascuns în faþa uºii lor, prevãzutã cu o fereastrã micã, aºa cã s-au decis sã iasã sã vadã despre ce este vorba. Pierre s-a speriat, nu doar a fost suprins. Vãzând scena ºi în special stupoarea de pe faþa lui Pierre, Victor a avut întâi pornirea sã râdã – ºi chiar a râs un pic, dar imediat s-a repliat ºi ºi-a tras din nou o minã serioasã pe faþã. Mãcar pânã îi va trece mirarea ºi – se pare – ºi ruºinea lui Pierre de a pãþi aºa ceva. Grupul a ajuns deja în dreptul barãcii, au vãzut ceea ce mai rãmãsese din scena cu boschetarii, Pierre ºi Victor stând deoparte, nu prea au înþeles despre ce era vorba, iar lucrurile ºi-au urmat cursul lor firesc, adicã oamenii au ajuns la hotel ºi fiecare s-a retras în camerã pentru odihnã urmând ca mai târziu, înspre searã, sã se vadã din nou la cinã, în sala strãlucitoare unde se poate mânca în sistemul bufet suedez, care lui Victor îi place în special pentru cã poate sã-ºi ia într-un bol cât de mult lapte acru vrea, care îi place atât de mult cu mãmãligã.

În salon, dupã telefonul cu Dora din care a aflat cã lucrurile nu mai pot merge aºa înainte, cã lucrurile nu pot merge la infinit, Victor se repliazã, se închide în el însuºi, încearcã sã vadã ce se poate face. Pe Facebook se ceartã cu unii scriitori, prietenii de-ai lui Grig, care au dat like ºi ei paginii lui de autor, iar toate pornesc de la politicã.
– Victor, mi se pare mie sau sunt niºte probleme cu cãsnicia? se intereseazã Teofil, pictorul. Uite, sã ºtii, eu când am divorþat de nevastã a fost cumplit pentru mine... Eu am fost vinovat, nu-i vorbã, eram cam beþivan, dar, indiferent de motiv, mi-a fost greu sã trãiesc singur. Gãsisem o garsonierã nu ºtiu pe unde, la mama naibii, în cartierul ãla nenorocit, cu þigani ºi tot felul de nefericiþi, dar nu eram în stare sã mai fac nimic, nici sã mut cana asta de aici pânã mai încolo... Întãreºte-te cu rãbdare, amice! Drumu-i lung în povestea asta. Îmi pare rãu, trebuie sã fii tare!

Este cât poate el de tare, rezistã bine momentului, însã nu se simte confortabil în privinþa cauzelor care au fãcut ca ei doi, Dora ºi cu el, sã ajungã aici. De durere ºi de necaz, se apucã sã scrie pe FB una din replicile alea ale lui care-i pun pe toþi la pãmânt, apoi, dupã ºarja de ceartã feisbuchistã, se întinde pe pat ºi încearcã sã se liniºteascã. Nu e scriitor, dar se poartã de parcã ar fi. Se ambaleazã pe subiecte de-ale scriitorilor, încearcã sã-l imite pe Grig parcã.

La salonul de reanimare, nici unul dintre cei trei nu a murit. Pãrinþii tânãrului au dormit pe undeva prin cabinetele asistentelor, cum au putut ºi ei, îmbrãcaþi, înnegriþi de durere ºi disperare. Deºi este îngrijorat de ceea ce se întâmpla în acel salon, Victor are problemele lui ºi încearcã sã vadã în trecut semne ale rupturii de acum. Au existat în trecut, oare, momente despre care dacã le-ar fi privit mai atent ar fi putut spune cã anunþã viitoarea despãrþire de acum consumatã la telefon? Sã fi fost zilele în care Grig îl vizita ºi lui Victor i s-a pãrut în trecere cã Dora îi dãdea o atenþie un pic mai specialã prietenului? Dacã erau mai mulþi oaspeþi în sufrageria lor, la vreo zi de naºtere sau onomasticã a vreunuia dintre copii, a Dorei sau chiar a lui, Dora striga aºa peste mese: „Grig stai bine acolo pe scaun? Þi-ar fi mai confortabil pe canapea?” Ceilalþi sesizau grija specialã a femeii pentru Grig ºi lipsa de atenþie pentru ceilalþi, care, ºi ei, fiecare, ar fi putut sã nu stea foarte confortabil pe scaunele lor sau în locurile în care îºi consumau salata boeuf, aperitivele, fripturile ºi vinurile, dar nu mai ziceau nimic. Puneau capul în jos ºi îºi vedeau de farfuriile lor. Lui Victor i se pãrea un pic ciudatã aceastã întrebare peste mese numai pentru prietenul lui, dar luat cu grija faþã de musafiri îºi scotea imediat din cap gândul bãnuitor. κi spunea cã e doar maniera copilãreascã ºi inocentã a Dorei de a spune imediat cu glas tare ceea ce gândea. L-o fi vãzut pe om chinuit în colþul lui pe scaun ºi imediat l-a întrebat dacã stã bine sau nu. Nimic mai mult ºi nimic mai puþin. Sã fie zilele de picnic în care atenþia lui Grig era evident acaparatã de un fel de impuls irezistibil de a-i povesti doar Dorei lucrurile pe care le avea el de povestit la iarbã verde? Sã fi fost Grig prietenul trãdãtor iar el sã nu fi ºtiut nimic pânã atunci? Poate cã nu este întâmplãtor, se mai gândeºte el, cã Dora vrea acum sã plece în Italia. I-a aruncat asta la telefon printre nemulþumirile din lista ei pe care se bazeazã în planurile de viaþã independentã. Aproape cã uitase acest amãnunt. Sã fie oare posibil ca Dora sã vrea acum sã plece în Italia ca sã se întâlneascã cu Grig? Sã fi fost totul o mare farsã a vieþii din care el sã rãmânã acum exclus din tot ºi din toate? Înþelege cã tuberculoza ar putea fi un motiv ca o femeie sã nu-ºi mai doreascã sã mai trãiascã cu un bãrbat, boala lui adicã. Poate sã înþeleagã la o adicã ºi aceastã fricã a ei de a nu se îmbolnãvi la rândul ei ºi chiar libertatea de a alege sã fie liberã, sã nu poarte cu ea povara unui bolnav toatã viaþa. Ceea ce e mai greu de înþeles este acest fir de suspiciune care pune încet-încet stãpânire pe el, care nu-i dã pace sã-ºi ducã în liniºte boala aici pe patul sanatoriului, care îl împinge sã regândeascã viaþa, trecutul, sã refacã toate momentele importante cu un alt ochi, într-o altã perspectivã. Se gândeºte la situaþia aceasta în care un om poate trãi în minciunã ºi fals toatã viaþa, fãrã sã ºtie, pânã la capãtul de care trece dincolo împãcat cã toate au fost OK.

– ªtii cum e chestia asta, Victor? se încumetã Radu, actorul, la o explicaþie care se anunþã din start metaforicã, pe înþelesul tuturor cum ar veni. E ca un por mic apãrut într-o anvelopã dupã înþeparea cu un cui. Mergi mulþi kilometri cu acel cauciuc fãrã sã ºtii cã pierzi aer. Este o pierdere care se petrece cu viteza melcului, dar care duce în mod sigur la momentul în care nu mai poþi pur ºi simplu sã mai faci nici un metru mai departe fãrã sã treci pe la vulcanizare... Acolo peticeºti, repari, acoperi porul buclucaº, bagi aer din nou în anvelopã ºi o iei iar din loc, mergi mai departe. Aºa ºi cu cãsnicia care se destramã... Porul e o clipã nepotrivitã pe care nu o poþi observa în relaþia cu nevasta, dar care lucreazã. E ciobul mic ºi invizibil pe care l-ai prins de pe o margine de ºosea, de care nu eºti conºtient, dar care te duce pânã la urmã la impas. Trebuie sã-þi dai seama din timp când se întâmplã ceva care – cum sã spun? – nu este cum ar trebui sã fie. ªi sã acþionezi... Altfel, totul cade pe jantã. Înþelegi?

Dã din cap cã s-a prins ºi crede cã este acum complet pe jantã, ba ºi foarte departe de orice centru de vulcanizare. Este pe patul unui sanatoriu, pãrãsit de nevastã ºi, se pare, ºi de copii, pãrãsit de toate planurile ºi visurile pe care ºi le fãcuse pentru viitor, pãrãsit de viaþã.
– Da, în cazul ãsta, în cazul fiecãruia dintre noi, de fapt, aºa cum suntem, toþi trei, nu mai este nici o ºansã de împãcare cu destinul, zice Teofil. Folosesc cuvinte mari, ºtiu, dar n-am altele mai pricãjite acum la îndemânã. Am fãcut greºeli în viaþã pe care trebuie, probabil, sã le plãtim.
– Ce greºeli plãteºte, domnule, tânãrul de la reanimare? se indigneazã teatral Radu, ca la una din repetiþiile lui parcã. Copilul ãla ce greºeli plãteºte cã trebuie sã moarã acum înainte de a fi cunoscut viaþa? Îmi spui, te rog frumos? Nici nu a avut o prietenã, cred... ªtii ce? Sã mã laºi, te rog frumos, cu teoriile astea!

Pictorul nu este surprins de tonul indignat al actorului, îl gãseºte în acord cu meseria lui. Uneori chiar are impresia cã spune câte o chestie doar ca sã nu piardã exerciþiul actoricesc, ceea ce nu e deloc blamabil. Dimpotrivã. Mai ales cã are ºi dreptate, crede, în acest caz foarte particular al tânãrului Viorel Vanciu. Victor a ieºit din nou pe terasã. De acolo strigã la cei doi, încearcã sã le spunã ceva prin uºa deschisã.
– Voi vorbiþi acolo ºi ãºtia îl scot deja pe bãiat mort. Îl duc la morgã... Uite, acum coboarã scãrile de sub pasarelã. Îl duc în spate, la morgã.

Urmaþi de pãrinþii hohotiþi de plâns ºi de preot, cei doi brancardieri îl carã cu grijã pe bãiatul mort acoperit complet cu un cearºaf pe brancardã. Este o brancardã din pânzã tare de cort, cu douã laturi solide din lemn rezistent, pe care brancardierii le þin cu putere. Cei trei din rezerva artiºtilor, împreunã cu alþi pacienþi din alte saloane, privesc cu detaºare, de sus, ieºirea din scenã a tânãrului schior. Zilele din urmã – cu mortul gãsit în pãdure, cu aflarea de cãtre Victor a dezastrului cãsniciei, cu moartea de acum a tânãrului – nu se poate spune cã i-a lãsat vreun pic sã se plictiseascã. Viaþa are un ritm mai lent aici, iar timpul face un sfor în care pare sã bãlteascã un pic, în marginea ºuvoiului mare al timpului, dar au parte ºi de animaþie. Este, poate, maximum posibil. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey