•  Mihai Ghiþulescu
•  Victor Martin


sus

Mihai Ghiþulescu

 

Cât de comunistã este „baba comunistã”?

 

N-am mai avut rãbdare cu torrentele ºi am mers la 'Modern' sã vãd Sunt o babã comunistã. Sã spun cã m-am uitat, acum câþiva ani, prin carte ºi nu m-am omorît prea tare. Cam simpluþã mi s-a pãrut; cred cã puteam sã o scriu ºi eu. ªi sã mai spun cã sunt fan Stere Gulea ºi nu (doar) d-ãla care a vãzut ºi el Moromeþii (de câteva zeci de ori integral) ºi s-a extaziat. Nu… Eu cred cã ºi Iarba verde de acasã, Vulpe-vânãtor, Stare de fapt ºi chiar Weekend cu mama sunt filme nu neapãrat mari, dar foarte sãnãtoase, solide, dense, nu ºtiu cum sã zic. Cam ºtiam deci la ce sã mã aºtept când am plecat de acasã. De fapt, nici nu plecam dacã nu aveam de gând sã scriu textul de faþã ºi dacã nu vedeam cã ditamai Andrei Pleºu (vãd cititorul pursicându-se, cu excepþia cazului în care e chiar Andrei Pleºu ºi zâmbeºte) s-a apucat sã scrie despre filmul ãsta.

La cinema nu era nici dracu’. Am intrat încurajat de anunþul cã „filmul ruleazã pentru minim un spectator plãtitor”. ªi 1 (unu) am fost. Pânã sã înceapã, mã pãlise deja nostalgia. Bara aia  rotundã de la ghiºeu, halatul lu’ nenea care mi-a vândut biletul ºi apoi a sãrit sã mi-l rupã protocolar, izul din salã. Diverse! M-am simþit mic, împins, transpirat, þinut în poalã Am privit, am vrut sã iau notiþe, dar n-a fost nevoie.

Nu mã leg de esteticã. Un film simpatic, cuminte, realist nemizerabilist, nebazinian, aº zice. Dacã ar fi fost curãþat de câteva cliºee, chiar aº fi zis cã e bun. Vãd cã pânã aici sunt cam în linia criticii de întâmpinare. Nu mã leg nici de raportul film-carte cã mi se pare irelevant. Mã opresc la povestea de pe ecran.

Mai toatã lumea vorbeºte despre nostalgie, recunoscând, e adevãrat cã ea e destul de soft, „bine temperatã”, cum zicea Ionuþ Mareº ('ZiarulMetropolis.ro'). Oricum, Mihai Fulger ('Observator cultural') scrie cã dna Mica (Luminiþa Gheorghiu ºi atât) trãieºte încã „într-un trecut comunist idealizat/mistificat”, iar Cezar Gheorghe ('Observator cultural') o vede „prizonierã a trecutului ºi a unei anumite idei despre prezent”. Se poate sã fi vãzut eu alt film! Totuºi, nu cred. Mi se pare mai degrabã cã, tocmai din cauza aparentei sale simplitãþi, filmul predispune la o receptare simplistã. E adevãrat cã Mica se gândeºte mult la trecut, dar de trãit trãieºte acum. Nu dã nici un semn de neadaptare, ba uneori, pare un pic idealist-inovatoare: are iniþiativa renovãrii scãrii, face biniºor calcule, îi trece prin cap -complet naiv, e adevãrat- cã ar putea sã repunã parþial în funcþiune combinatul ºi, în sfârºit, reuºeºte sã se descurce rapid, chiar dacã nu foarte fericit, când trebuie sã facã rost de bani.

Se gândeºte la comunism? Nu. Se gândeºte în comunism. Nu la regim, ci la ea, la Þucu (marele actor de roluri mici Marian Râlea), la Alice (mã bucur cã am urmãrit-o pe Ana Ularu încã de la Italiencele [2004]), pe vremurile alea. Vremuri care, vorbind macro, nu au fost deloc bune ºi nici nu au devenit mai bune în amintire. Întâlnirile cu activiºtii de partid sau carantina-cantonament pentru o vizitã a lui Nea Nicu nu îi apar acum mai luminos. Tot sumbre au rãmas. Stere Gulea foloseºte chiar niºte cadre cliºeistice de flashback pentru a arãta asta. E nostalgicã nu dupã România comunistã, ci dupã microuniversul sãu de atunci. Ea ºi Þucu erau tineri, copilul era mic ºi acasã, aveau prieteni, glumeau, petreceau, trãiau. Acum ei sunt mai trecuþi, fata a plecat în lumea largã, prietenii, trecuþi ºi ei, ºi-au separat drumurile. Nu e firesc sã fii nostalgic, în condiþiile astea, chiar ºi când ºtii cã, dincolo de toate ale tale, lumea era infectã? Mica spune cã nici nu îºi dãdea seama cã nostalgia o face comunistã. Pentru ea, comuniºti erau activiºtii. Ea a devenit membru de partid, de nevoie, cu puþin timp înainte de sfârºit. ªi-a pãstrat carnetul, ascuns dupã icoanã, de teama cã regimul se va întoarce ºi o va lua la întrebãri. Viaþa ei s-a intersectat cu comunismul. Nu puteau sã nu se atingã. Când spune „sunt o babã comunistã!”, o spune amuzându-se ºi, evident, necrezând asta. Nu crede cã e comunistã, aºa cum nu crede cã e babã: mai are cochetãrii, iar în continuare se declarã încã „în putere” ºi o dovedeºte. Îi dã ea cu serviciul sigur, salariu, apartament etc., dar aici nu face decât sã-ºi caute un sprijin în gura lumii. ªi aceasta e de discutat. Nu o fi, cumva, toatã lumea, o sumã de Mici? ªi mai sunt de discutat urmele de comunism din discursul lui, aparent mai bine adaptatului Þucu, cu obsesiile lui pentru „trecutul glorios” (necomunist) al românilor. Dar nu vreau sã mut discuþia.

Are dreptate Andrei Pleºu ('adevãrul.ro'), când scrie cã „duci cu tine, în orice împrejurare, întregul balast al firii tale”. Oamenii pot fi nostalgici dupã vremuri grele, dupã front, dupã puºcãrie, dupã cãsãtorii nefericite, dupã multe. O fãrâmã de bine personal se gãseºte oriunde. Materie pentru nostalgie e pretutindeni. Aº zice chiar cã sintagma „nostalgie «cu chip uman»” e un pleonasm, aºa cum „comunismul cu chip uman” e un oximoron. Nostalgia are mereu chip uman. Unii tânjesc dupã strungul din uzinã, concediile la Amara, povestea de iubire de la locul de repartiþie, alþii dupã casa de comenzi, dacia neagrã cu numãr scurt ºi posibilitatea de a-i umili pe ceilalþi. Toate astea-s omeneºti. Nostalgia dupã o „orânduire socialã” -indiferent de numele ei- ar fi o aberaþie. La fel stau lucrurile, în film, ºi cu anti-nostalgia. Bãtrâna doamnã croitoreasã-pictoriþã (Valeria Seciu) are amintiri dureroase. Comunismul i-a mâncat tinereþea, i-a luat averea. E just. Personajul e cam artificial în aerul sãu moralist-intelectualist. Ea spune cã regimul a fost absurd. Sã fie aici o tendinþã a noastrã de a „intelectualiza” mai degrabã rãu decât binele? Binele e bine ºi atât. Rãul duce la tot felul de gânduri, sucite ºi rãsucite.

Unde nu sunt pe aceeaºi lungime de undã cu Andrei Pleºu, e în privinþa „derapajului”. Nu cred cã, dacã pãrinþii din România lasã apartamentul la cãmãtar pentru a salva casa fiicei din State, se poate înþelege cã „la noi se mai gãsesc încã oameni de omenie [fie ei „sãraci ºi nostalgici”, n. M.G.] care sã contrabalanseze «duritatea» americanilor. Adicã se poate înþelege, dacã vrem musai, dar eu zic cã nu e vorba aici de români sau de americani (apropo, cãmãtarul era chinez), de comunism sau de capitalism. Pur ºi simplu, niºte pãrinþi fac orice ca sã-ºi ajute copilul. Chiar luându-i de „comuniºti”, vedem cã ei încearcã sã vândã o casã prin agenþie -ca fapt divers, în comunism, poate nu ar fi avut ce vinde ºi oricum nu ar fi putut scoate banii din þarã-, ºi doar când vãd ca piaþa e moartã -aºa-i cu piaþa, mai moare, dar tot timpul învie- apeleazã la cãmãtãrie, care, cu toate pãcatele-i, numai comunistã cum e. Dacã ar fi sã gãsesc un „derapaj” moralist de genul acesta, l-aº cãuta mai degrabã în povestea Maricicãi (Coca Bloos), fosta femeie de serviciu, care pe vremea lui Ceaºcã locuia într-o boxã din subsol, iar acum a ajuns într-un Trabant abandonat în faþa blocului.

„Cei care vorbesc de «blocuri» ºi «metrou» ar face bine sã-ºi aminteascã ºi de Canal, de Valea Jiului, de Braºov, de cele douã ceasuri de televiziune omagialã, de cozile la alimente elementare, de frig, întuneric, fricã. º.a.m.d.”, scrie Andrei Pleºu spre final. ªi mai scrie, just, cã în capitalism n-a existat niciodatã Gulag. Pe mine mã roade „ºi”-ul ãla. Românii nu ar trebui „sã-ºi aminteascã ºi” de cele rele, ci în primul rând de ele. Rãul a fost esenþial pentru comunism, binele nu. Binele ar fi fost posibil ºi în capitalism. Eroarea noastrã e cã, dacã e sã comparãm regimul comunist din România cu ceva, alegem ca termen dacã nu vidul, România interbelicã sau România imediat postdecembristã. În felul ãsta, dacã omitem represiunea, iese bine: a construit mai mult, a alfabetizat mai mult etc. etc. Dar e bine sã comparãm aºa? De ce sã nu ne gândim la evoluþia pe care ar fi putut s-o aibã România dacã ar fi rãmas capitalistã! Nu vreau istorie contrafactualã! Vreau doar sã spun cã alternativa la comunism s-a numit Planul Marshall! Hai sã vedem unde au mers lucrurile mai bine!

PS. Mã adresez acum unui „moº comunist”, tataie al meu. E mai coerent ºi mai convingãtor în discursul lui comunist decât intelectualii stângiºti. Cu vorba lui de patru clase plus 50 de ani de ºantier, mi se pare, câteodatã, clar ca un Mises de-a-ndoaselea. Mi-a fost un pic teamã cã o sã mã convingã. Dincolo de ideologie, pe care ºi-a indus-o, el crede cã, bãieþaº de la þarã, comuniºtii l-au luat de pe stradã ºi i-au dat salariu bun, casã ºi toate cele. Însã pare sã-ºi omitã propriile-i eforturi. Sã-þi spun ceva, tataie, la forþa matale ºi la capacitãþile de bricoleur, te-ai fi descurcat (cel puþin) la fel de bine în orice regim! Gândeºte-te câþi te cãutau sã le lucrezi diverse, în anii ’90, când ieºiseºi la pensie, când mai toatã lumea se plângea cã n-are de lucru ºi matale nu prea puteai sã te mai miºti!

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

 

Zerocraþia necesarã

                                               

De la „noocraþia necesarã”, am dat în partea cealaltã: zerocraþia. Lucrul acesta, cum vedem, loveºte ºi literatura. Zerocraþii au un defect folosit ca o calitate supremã: îngâmfarea, sorã cu suficienþa, sorã cu autobãgarea în seama, sorã cu orgoliul zvãpãiat, sorã cu mulþumirea de sine exageratã, sorã cu þâfna. ªi celelalte surori. Acest defect îl face pe zerocrat sã parvinã moral ºi material. Pentru asta, cautã oameni la fel ca el, iar aceºtia, slavã Domnului, se gãsesc din belºug.

Zerocraþii se organizeazã, îºi tipãresc pe scoarþele cerebrale coduri de conduitã ad-hoc ºi cautã sã punã mâna pe orice fel de putere. Aici, vorbim de puterea literarã ºi, prin extensie, de puterea organizatoricã a literaturii române.               

Avem douã feluri de zerocraþi: cei ce compenseazã prin ºmecherie ºi cei ce sunt complet inconºtienþi de zerotehnia lor. Deºi sunt ºi ei foarte periculoºi, nu are nici un rost sã vorbim despre zerocraþii înnãscuþi; mama-naturã e dificil de pus sub acuzare. Vorbim despre zerocraþii isteþi, cei care îþi întorc vorba tot timpul, ca metodã imuabilã de a face, din alb, negru.

Zerocratul nu poate accepta cã e zerocrat, tocmai din aceastã cauzã: faptul cã e zerocrat. ªi nici nu l-ar putea interesa sã ºtie. El trãieºte un paradox; din cauza asta, a zerocraþiei. Nu vei auzi niciodatã un zerocrat cã afirmã: „Bã, da zerocrat am fost!”. El se crede deºtept ºi e fericit. Ceilalþi sunt nefericiþi pentru cã e el fericit ºi îi priveºte de la înãlþimea unde s-a cocoþat. Zerocratul nu e niciodatã nefericit.

Societatea nu-ºi pune niciodatã mintea cu ei ºi, din cauza asta, trecând neamendaþi, zerocraþii ies în faþã. ªi ne conduc, dar nu în tãcere; trebuie sã ºtie tot norodul ce frumos coloraþi sunt. Ei îºi asumã construcþia societãþii. E normal ca zerocraþii sã-i considere nefericiþi pe oamenii normali, deoarece sunt fãcuþi nefericiþi chiar de ei, zerocraþii. „Zerocrat sã fii, noroc sã ai” sau „Zerocrat, dar tenace” nu sunt vorbe goale.

Aº putea sã întind pelteaua la nesfârºit, dar asta ar fi de domeniul zerocraþiei, ca unul dintre principiile de bazã ale acesteia. Cine are urechi de auzit aude. ªi înþelege fiecare ce poate sau cum îl mânã interesul.

Zerocraþii înþeleg doar ce vor ei. Ei hotãrãsc cine, ce ºi cum. Ei dau verdicte ºi tot ei le iau înapoi. Îþi sunt necesari foarte puþini bani sã fii zerocrat, dar poþi câºtiga din asta. Intelectualul are o reþinere când e vorba sã se bage în faþã; ridicolul existenþei îl avantajeazã doar pe zerocrat. „Ce conteazã cã nu-l duce capul. Nu vedeþi ce muncitor ºi ce locvace e?”, puteþi auzi nu de puþine ori.

Cei mulþi ºi zerocraþi nu au totdeauna dreptate, dar, structural, în lungul fir al timpului, forþa pumnului poate fi înlocuitã foarte uºor cu forþa pumnilor. ªi, mai ales, forþa inteligenþei poate fi înlocuitã cu forþa pumnilor, pentru simplul fapt cã inteligenþa, prin definiþie, exclude forþa.

Alianþa în zerocraþie creeazã forþã. Zerocraþii simt nevoia sã se adune; întâi la o bere. Mai pe urmã, sã nu rãmânã berea fãrã efecte, iau ºi decizii. Nu în ce îi priveºte, ci în ceea ce îi priveºte pe ceilalþi. ªi cred cã au dreptate. Zerocraþii nu au cum sã nu creadã cã au dreptate. Nu stau sã li se dea dreptate. Se aliazã tocmai pentru a da ei dreptate altora.

Zerocratul nu-ºi pune problema dacã are dreptate sau nu. Nu poate sã-ºi punã problema asta  tocmai din cauza condiþiei precare în care se aflã ºi nu are cum sã ºtie.

Zerocraþii nu au un coeficient de inteligenþã ridicat; nici nu le trebuie. ªi-l ridicã singuri. ªi se înveselesc fãrã nici un motiv. Intelectualii, cei cu noocraþia, duºmanii lor genetici, au toate motivele sã fie triºti; inteligenþa te face sã ai îndoieli ºi sã nu fii prea vesel de ce vezi.

Zerocraþii au doar instinct genezic. Se înmulþesc în prostie. Sunt veseli. Sunt bucuroºi cã pot fi mai mulþi. Oricare dintre ei îþi poate da în cap pentru a-þi lua banii. Cu mulþi bani, te poþi crede orice vrei, te poþi crede chiar ºi deºtept. Îþi poþi imagina cã poþi influenþa destinele celor din jur. Neavând prea multã imaginaþie, chiar faci asta, cu mult înainte de a crede cã gândeºti.

Noocratul e trist cã trebuie sã coabiteze cu zerocratul. Zerocratul e vesel sã-l vadã pe noocrat cã-i suportã existenþa. Unitatea în diversitate e, în acest caz, unitate în diversiune.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey