•  Toma Grigorie
•  Xenia Karo


sus

Toma Grigorie

 

Pisarul pe aripile vântului

 

(Remus Valeriu Giorgioni, Pisarul ºi vântul
editura TipoMoldova, Iaºi, 2012)

 

grigorieScriitorul lugojean, Remus Valeriu Giorgioni, apeleazã la programul generos al editurii TipoMoldova ºi îºi adunã opera poeticã într-o antologie ºi o publicã în colecþia Opera Omnia a acestei edituri. Structural fiind, spirit ironic ºi ludic, poetul începe construcþia cu sfârºitul, adicã îºi grupeazã poemele selectate ºi le pune în carte în ordine cronologicã inversã, deschizând opul cu cel mai recent volum al sãu: Ferestre în cer (Dacia XXI, Cluj, 2012) ºi stabilind într-un fel, ab initio, prin aceastã metaforã, backgroundul principal al creaþiei sale lirice. Continuã apoi cu volumele: Pe aleea cu incunabule (2005), Cruciºãtorul Poema (2005), Un suflet ectopic (2003), Fâlfâiri de aripi ale pãsãrii colibri (ediþie bibliofilã - 1997), Norul de martori (1996), Scrisoare de la Polul Vest (inedite, 1997-2012), Poeme de morþi ºi vii (f.a.), Echilibrul orei (inedite, 1975-1987), lãsând în afarã alte câteva volume.

Cunoscutul critic literar, Gheorghe Grigurcu defineºte corect, Într-o interfaþã, principalele configuraþii ale profilului poetic al lui Remus Valeriu Giorgioni: „anxios, inconformist, sarcastic, gata a zburãtãci convenþiile poeticeºti, aºa cum proceda Isus  cu neguþãtorii sacrilegi” ºi citeazã din poemul purificarea templului- II:„Iisus ia ºi astãzi un bici / împletit din ºapte ºuviþe pocnind / din el de ºapte ori”.

Prin ineditele din secvenþa preliminarã (Pisarul ºi vântulNoaptea aceea ciudatã, MOARTEA, femeia-pãianjen sau Fiara Melancoliei, Nãclãit de naraþiune), poetul îºi fixeazã direcþiile axiale ale creaþiei: actul scrierii - poietica, condiþia poetului ca fiinþã socialã, marasmul morþii inexpugnabile, relaþia cu divinitatea. Pisarul îºi conduce nava poeticã între apele cerului ºi ale pãmântului purtat de un vânt prielnic.

Deºi universul liric al lui Remus Valeriu Giorgioni se nutreºte în mare parte, mai ales în recentul volum, Ferestre în cer, din sfera religiosului, poetul nu este un psalmist bigot, ci unul care îºi aflã inspiraþia din acest areal dovedindu-se un credincios de fond, nu formal. Un protagonist al poemelor sale este îngerul secondat de mai superiorul lui arhanghelul, umanizaþi într-un fel, dar încununaþi cu aurã celestã. Îngerul este „ud ca un ºoarece”, însã ploaia e de aur ºi el apare diafan „ ca o pâlpâire de flamã galben-albastrã”. Adresarea finalã are caracter de intimitate acordându-i poetului atributul unui evlavios sui-generis: „Mai albastru ca tine, îngere, / E numai cerul de varã” (Îngerul) Comparaþia empaticã este reluatã ºi în poemul Mai albastru ca tine, îngere, dar cerul este acum „un trup subþirel de vioarã”. Sau, în alt poem: „Mai albastru ca tine îngere / e numai El-Ariel” (Transcendere, umbra). Acum comparaþia îºi are sorgintea în textele biblice unde El Ariel este identificat cu leul lui Dumnezeu sau cu altarul lui Dumnezeu.

Un numãr apreciabil de poeme reiau descrieri de fapte biblice pe care poetul reuºeºte sã le transpunã de cele mai multe ori în poezii veritabile, puþine rãmânând la nivel descriptiv.

Sacrul coabiteazã cu laicul în bunã armonie, fãrã distonãri inadecvate. Toposuri ºi apelative din sfera biblicã devin piloni ai susþinerii construcþiei din poezia sa religioasã: Biserica, Cerul, Canaanul, Grãdina lui Adam ºi a Evei sau a lui Akademos, Walhala Hebron, Muntele Moria... ºi Fecioara, Hristos, Moise, Simon Petru, Toma Didimul, Ioan Botezãtorul, Aaron, Iehova...

Biserica - reprezentanþa divinitãþii pe pãmânt - se înalþã la cer, în imaginaþia poetului, precum o navã-chivot ieºitã în larg cu turla drept catarg, „cu prapuri ºi sfinþi / cu lespezi ºi cãrãmizi - ºi mai cu seamã pietrele vii!” (s. m., metaforã a fiinþelor umane). (Biserica se înalþã la cer). Privind diacronic, în lirica sa începe sã prevaleze poezia religioasã dupã 2000. Remus Valeriu Giorgioni este un poet sensibil dublat de un credincios senin care îºi exibã credinþa în metafore vii, cu realã încãrcãturã liricã. Înalþã sublim ºi firesc terestrul în cer, iar cerul îl coboarã pe pãmânt. Poemele sunt de obicei mici naraþiuni lirice, poeme în prozã fulgurante, încrustând în sensibilitatea cititorului secvenþe existenþiale ºi cristice revelatoare. Unele secvenþe sunt dramatizate. Volubil în exprimare, cu o bunã cunoaºtere a bogãþiei lexicale a limbii textelor vechi  biblice, dar ºi a celor laice moderne, îºi etaleazã lecturile extinse sprijinindu-se pe un limbaj intelectualizat, bazat pe termeni neologici esenþiali. Apeleazã rar la versul clasic reprezentat doar prin unele rime fortuite, fãrã respectarea celorlalte reguli prozodice din registrul clasic. Se sprijinã de asemenea ponderat pe uzitarea unor tropi cu caracter insolit sporind gradul de poeticitate al textelor: luna un sac de iutã; soarele o piele de iac; îngerul ca o vatrã de cer; eretele serii pâlpâitor; surâsul sãu ca un ºoarece auriu; trãgeam pe mine dreptatea ca pe o mantie; ochii orbului - douã faruri în ceaþã; carenã de dor înfiptã într-un mal; glezna acestei neliniºti fãcutã cuvânt…

Neîncãperea în cuvânt a tuturor ideilor, senzaþiilor, trãirilor sufletului ectopic al poetului este ca ºi la alþi poeþi, ºi la R.V.Giorgioni, motiv de lamentaþie: „De-o viaþã a vieþii de om îmi zornãi silabele slabele / Îmi pipãi cuvintele mele ca zimþii de stele / ªi sufletul peste tot sufletul nicãieri!” (Sufletul ectopic). Îi pare deci anormalã aºezarea sufletului în cuvinte, ceea ce îl plaseazã în sfera romanticã a poeziei post postmoderne. Deºi este un meditativ cu nuanþe melancolice, nu-l pãrãseºte entuziasmul imaginar crezând în destinul creaþiei sale ºi al poeziei, în general, chiar ºi în postumitate: „Într-o bunã dimineaþã / mã voi trezi fecior de–mpãrat / Celesta caleaºcã va trage la scarã / Sã  mã ducã acasã / Sub streºini de cer în palatul de gheaþã // Trece-voi chiuind ºi sãltând / Hãulind peste munþi - peste munþii / De mâine / În strãluminatul crepuscul” (God what a morning).

În contrapartidã cu unele (puþine) poeme mai extinse, poetul recurge în ediþia bibliofilã intitulatã sugestiv ºi metaforic: Fâlfâiri de aripã ale pãsãrii colibri (1997). la poemul concentrat, de tipul haiku-ului, reuºind definiþii relevabile, din sfera cosmicã: „ val mare bãtând / într-un val de pãmânt: / planeta”; „ ºi iatã lãptarul / alunecã varsã ºiºtarul: / Calea Lactee”; „ ascult / tãcerea ta stalactictã / alunecând pe lac (luna)”. Unele poeme de aici nu rãmân, vorba autorului însuºi, „decât mãrunte scrijelituri / pe-un rãboj de plictis?”. 

Aplecarea spre poezia de idei îl conduce pe poet spre o tentã de filozofare întâlnitã îndeosebi în volumul Norul de martori (1996), subintitulat disertaþii poetice ºi care debuteazã firesc cu discursul de recepþie: „...iatã-mã astãzi ajuns... ispãºii / cei ºapte ani canonici (lege fundamentatã pentru dezgroparea morþilor n.m.)  ºi necesari (umblai / pe cãrãri de deal ºi de ºes prin munþi ºi prin vãi / prãpãstii ºi râpe umbroase am traversat / marile puste hãlãduind / cu ochii þintã mereu / dupã pietre, pietre albastre / din astre... ºi fier meteoric mãsurãtori ºi sondãri / întreprins-am în iezerele adânci”. Este reprezentat parabolic parcursul sinuos ºi auster al artistului (per aspera ad astra) spre devenirea menitã, în deosebire cu omul comun care e insensibil la meandrele ºi complexele propriei existenþe: „sub ghetele noastre se-ntâmplã / curse-carusele-rotaþii / ºi revoluþii / de nuclee ºi electroni marile prãpãstii dintre nucleu / ºi înveliºul de electroni / ...sub ghetele noastre grãbite / care tropãie nesimþitoare pe trotuar” (discursul de recepþie).

Într-o Scrisoare de la Polul Vest (titlu dat ineditelor 1997-2012), adresatã cu simpatie prietenilor mei blânzi ºi puri, poem alcãtuit din câteva secvenþe, Remus Valeriu Giorgioni se dovedeºte ºi un poet al cetãþii ºi al vremilor prezente, dezabuzate, plonjând în realitatea durã, prezentatã parodic ºi hiperbolic, imaginatã aºa cum nu este: „Am pãºit asearã afarã din iglu-ul meu de singurãtãþi ºi / betoane sã arunc în marea uitãrii gunoiul (jegul balastul ºi / zgura) cum glãsuieºte Scriptura / ºi iatã-mã deodatã pãºind / pe o scarã de puf direct în realitatea alternativã de rãcoare / ºi duh / cã prea se fãcuse totul în jur ca un spirit un mugur / albastru / - nu tu hârtii ºi gunoaie cadavre de câini ºi pisici / leºuri de plastic / peste viaþa noastrã imundã care cotidian / ne inundã se scurgea dintr-un burlan de slavã ºuvoi de / luminã extramundanã ca dintr-o fereastrã-ranã / roi de îngeri aiuritori învârtindu-se-n jurul neoanelor de pe / stâlpi pânã-n zori / dând târcoale planetei în rotocoale - de puritate - / cad fulgi pe pãmânt cât cepele (cu lapte de tânãrã parcã) / trece zãpada trosnind din toate încheieturile ca o arcã / - arcã de pâslã de parcã s-ar fi rupt izvoarele Adâncului”.  Ironia, sarcasmul sunt  la ele acasã ºi în acest poem în care poetul îºi dã mãsura forþei sale expresive. ªi prin acest exemplu se dovedeºte cã poezia lui Remus Valeriu Giorgioni are o bunã prizã existenþialistã, alãturi de cea din sfera spiritualitãþii, a sacrosanctului.

Antologia sa, Pisarul ºi vântul, este una trainicã, bazatã pe poeme memorabile, cu o largã diversitate de teme ºi motive din cele douã planuri fundamentale ale existenþei noastre obiective ºi ideale: teluricul ºi celestul, situându-l pe autor printre poeþii de rezistenþã ai literaturii noastre contemporane. 

De-a lungul timpului volumele sale au întâmpinat ºi unele reproºuri pe care, nota bene, poetul nu le-a exceptat din compartimentul de Referinþe critice selective: „RVG este un poet inteligent ºi talentat, arãtând însã ca un bãrbat care vrea sã cucereascã Everestul fãrã sã-ºi ºifoneze hainele ºi fãrã sã-ºi rupã vreun nasture (...) ªi totuºi câtã graþie mecanicã în (unele din) poemele sale.”(Alex. ªtefãnescu); „cu toate sforþãrile avangardiste ale autorului, volumul (Maºina Melotrap n.m.) e bântuit de un iz greu, învechit. Poetul încearcã sã creeze meraviglia, dar reuºeºte poate sã amuze, sã fie inteligent ºi atât”. (Bogdan Alexandru Stãnescu).

Mai numeroase sunt aprecierile preponderent pozitive: „Descãrnat ºi extatic, Remus Valeriu Giorgioni se înverºuneazã a descrie „indescriptibilul”. Asemenea unui entomolog pasionat, prinde – nu cu uºurinþã - „fluturii spiritului din idee”... Devenitã cursivã, starea sa încordatã spiritualistã irumpe într-o pateticã „iluminare” în care lumina mai micã e absorbitã de „soarele mai mare”, într-o beatitudine misticã.” (Gheorghe Grigurcu); „Un poet, de raftul întâi, încã pe nedrept ignorat, este bãnãþeanul Remus Valeriu Giorgioni (...) Adept al unei lirici elevate, cultivând eleganþa ºi rafinamentul, marcându-ºi luciditatea auctorialã ºi aspiraþia spiritualã, (...) a ales partea bunã a scrisului, verbul auroral, viziunea ºi apologia, într-o creaþie nu lipsitã de diversitate.” (Paul Aretzu); „Substanþa poeziei lui Remus Valeriu Giorgioni este un puternic (ºi evoluat) sentiment al sacrului. Modalitãþile expresiei þin de culturã. De aici, pe de o parte, profunzimea, pe de alta subtilitatea textelor sale.” (Eugen Dorcescu); „Ironia ºi autoironia, burlescul. Reprezentaþia comediograficã în genere, parodia, epigrama, caricatura etc. sunt încã o datã puse în joc de un spirit ludic uneori irezistibil.” (Dumitru Mureºan);  Pariul câºtigat de RVG este „de-a re-crea, în clipa angoasatã ºi istericã pe care o trãim, meloterapia, limbajul revelat, semnificativ, esenþial.” (ªtefan Manasia).   

Comentarii cititori
sus

Xenia Karo

 

La trecutu-þi mare, mare viitor
ºi viþãversa

 

Constanþa Vintilã-Ghiþulescu, Evgheniþi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernitãþi româneºti 1750-1860, Editura Humanitas, Bucureºti, 2013, 354 pp.

xkSufletele acestea ale noastre carpato-danubiano-pontice ºi mai mult danubiano decât carpato- au suportat analiza câtorva minþi sfredelitoare. De la Însemnãri din þara mãgarilor de ªtefan Zeletin sau matriceala Din psihologia poporului român de Dumitru Drãghicescu pânã la sporovãiala contemporanã, ne-am tot zis-o de la obraz. De multe ori, astfel de intervenþii (livreºti? – mã refer la analizele actuale) nu-mi par mai rãzbãtãtoare decât þipetele neputincioase, ridicole ºi disperate.  

Prin urmare, în momentul în care gãsesc o carte cât o oglindã limpede ºi bine lucratã de maeºtri ai studiului tresar ºi mã bucur. O astfel de carte pe care v-o semnalez acum este a doua a cercetãtoarei Constanþa Vintilã-Ghiþulescu, ºcolitã la Sorbona. Menþiunea aceasta nu este neapãrat un exerciþiu de snobism din parte-mi, ci un exerciþiu pentru a demonstra unul dintre aspectele esenþiale ale cãrþii, din perspectiva unui simplu cititor (mai târziu).

Veþi descoperi, aºadar, o privire agerã asupra sfârºitului de secol XVIII ºi început de secol XIX, respectiv asupra modernizãrii societãþii româneºti. În miezul acþiunii se regãsesc, evident, obrazele, blazoanele, adicã boierii, familiile „mai mari” sau mai mici, de care au depins atât de multe în destinul României. O datã cu boierii intrã în discuþie ºi una dintre problemele, iatã, fãrã rezolvare ale românitãþii – paradoxul: „Comportamentul unui boier adunã tot ceea ce poate fi mai contradictoriu: cupiditate ºi galantomie, filantropie ºi tiranie, bunãtate ºi violenþã, laºitate ºi cutezanþã etc.” (p. 28).

Generozitatea (pomana, mila, mai degrabã, aº zice) este „una dintre marile calitãþi ale boierimii româneºti” (p. 29). Prin dãrnicie, se mai poate câºtiga un punct pe drumul anevoios al distincþiei sociale, cum ni se aratã în mai multe rânduri. Desigur, graþie acestei exigenþe sociale se înfãptuiesc ºi instituþii esenþiale. De pildã, marele hatman Anastasie Baºotã a ridicat  la Pomârla primul institut agronomic pentru copiii sãraci. Fraþii Gheorghe ºi Neculai Codreanu ºi-au închinat întreaga avere înfiinþãrii unor ºcoli: primul pune bazele unei ºcoli latine la Bârlad, cel de-al doilea prevede ridicarea unei ºcoli de fete, a unui spital ºi a unei capele, tot la Bârlad (p. 34).

Comportamentul contradictoriu poate foarte bine sã însemne ºi duplicitate. Confruntarea directã nu este una dintre obiºnuinþele nici ale boierimii, nici ale românimii în general. Citim despre boieri ºi citim despre noi. Alexandre d’Hauterive descrie simplu ºi direct acest joc de oglinzi ºi de mãºti: „Cât despre aceºti boieri, atât de umili când stau în picioare ºi cu capul gol în faþa domnului ºi care tremurã când vorbesc cu Mãria Sa Vodã, îºi bat joc de el în sinea lor ºi, când ies de la Curte, spun felul lor de a gândi unor persoane care îl vor repeta domnului; zisul domn se teme mai mult de ei decât este temut «de aceºtia»” (p. 36). La fel de direct este ºi generalul rus Langeron: „boierii din Þara Româneascã sunt vestiþi, chiar printre fanarioþi ºi printre locuitorii celor douã þãri (Valahia ºi Moldova, n.m), pentru imoralitatea, lãcomia, ca ºi aplecarea ºi talentul lor spre intrigã” (p. 38). Din aceastã duplicitate, putem desprinde ºi aspecte uºor comice (sau cinice). Niciodatã vreun conducãtor român nu avea o clipitã de liniºte sau de previzibilitate. Iatã cum ºi de ce: „O istorie politicã a perioadei va arãta cã fiecare nouã domnie înseamnã noi comploturi, noi intrigi pentru înlãturarea domnului ºi aducerea altuia nou. Domnul e bun pânã la venirea lui în scaun ºi, apoi, chiar cei care l-au dorit se coalizeazã împotriva lui” (p. 37).

„pitarii ca mãgarii”

Am început discuþia despre boieri vorbind despre generozitate ºi o închei vorbind despre ogoliu, acest virus care îmbolnãveºte sufletul mic. Boierii nu prisosesc nicio posibilitate de a obþine o recunoaºtere publicã. Plãtesc bani grei, cos ºi descos intrigi, cer, se târguiesc, mai ales, ni se spune, când în joc este o medalie de la vreo putere strãinã. Nu putem sã nu ne întrebãm ºi noi împreunã cu cercetãtoarea:
„...atunci când pe pieptul aceluiaºi boier sunt etalate ºi crucea Sfântului Vladimir, ºi ordinul «Niºan Iftihar» întrebarea fireascã se leagã de loialitatea faþã de un regim sau altul (p. 47).

Domnitorii înºiºi, hotãrâþi sã-ºi pãstreze coroana, speculeazã aceastã slãbiciune ºi, pe bani grei, oferã decoraþii ºi ranguri care sã mângâie orgoliul de boier. Nu o datã, domnitorii, care-ºi doreau banii grei ai boierilor, îi obligã chiar sã-ºi cumpere rangul ºi obrazul. Nu ne mai mirãm, însã, împreunã cu Iordache Golescu cã se ajunge la „zece barbe de-o para” (p. 88) ºi la „pitarii ca mãgarii” (p. 89). Nici nu putem sã nu ne gândim la obsesia doctoratului, de pildã, care macinã românimea de azi.

Din pãcate, ocupaþi sã-ºi umple pieptul ºi renumele cu decoraþii ºi sã-ºi cumpere mila cereascã, boierii români pierd din vedere lupta cu timpul. Nu a existat (nici nu existã) conºtiinþa continuitãþii. Prin urmare, mai bine de 60% n-au reuºit sã-ºi asigure o a doua generaþie capabilã sã preia afacerile, dupã observaþia lui Gheorghe Lazãr (p. 53)

Societatea ridicatã în jurul acestor boieri nu poate fi decât dupã chipul ºi asemãnarea lor, coruptã, brutalã, preocupatã strict de supravieþuire: „Într-o astfel de societate, unde teama, intriga, moartea, mazilirea sunt sentinþele zilei, nu este loc pentru afectivitate ºi spontaneitate, ci doar pentru prefãcãtorie, diplomaþie, suspiciune, slugãrnicie” (p. 35).

are de unde, nu are de ce

Tot de supravieþuire pãmânteanã este preocupatã ºi biserica. Nu la fel de spumoase ºi de ironice, capitolul dedicat acestei instituþii de mare încredere din partea românilor reconstituie o imagine care nu ne este nici aceasta necunoscutã. De pildã, „...episcopul de Râmnic, care, deºi are de unde, nu are de ce sã facã un act de generozitate” (p. 181) iar alegerea mitropoliþilor sau a episcopilor se face prin trafic de influenþã, mitã ºi favoritism” (p. 199).

De la boieri ºi de la bisericã, aruncãm acum (dar capitolele sunt întrutotul  savuroase) spre ceilalþi. Sãrim direct la concluzie, lãsându-vã bucuria sã descoperiþi mecanismele desfãcute cu atâta grijã de Constanþa Vintilã-Ghiþulescu: „Slujbele la stat, cu micile lor avantaje, vor deveni lucrul cel mai dorit de orice român” (p. 244).

Societatea zãmislitã din astfel de lut nu poate fi decât aºijderea. Ignorarea viitorului, a generaþiilor care va sã vinã nu putea sã nascã decât o societate la fel de neinteresatã de educaþie, de formare:

„În ciuda regulamentelor ºi prevederilor detaliate, practica dovedeºte neputinþa de a le pune în aplicare. Deºi recunosc cã «cea mai dintâi trebuinþã ºi cea mai de cãpãtâi pentru pãmântul nostru» este «creºterea bunã» ºi «cuviincioasã a tinerimii de orice stare», domnii ºi miniºtrii lor investesc prea puþin timp ºi bani în învãþãmântul public ºi naþional” (p. 251).

Nu am cãderea de a evalua ºtiinþific acest studiu, dar cred cã un text scris cu bucurie rãu n-are cum sã facã. Pot, de asemenea, sã recunosc o carte (foarte bine) scrisã ºi pentru a fi cititã ºi poate chiar iubitã. Mã grãbesc sã atrag atenþia asupra acestui aspect – important, dupã mine, ºi în contextul unei alte teme, aceea a relaþiei dintre intelectual, cercetãtor cu ceilalþi. De obicei, când îmi picã în mânã cãrþi pe astfel de teme de cercetare pentru mine profanul sunt destul de greu de urmãrit. Sedus de trecut, cercetãtorul vrea sã cuprindã cât mai mult, sã ofere cât mai mult. Rezultã lucrãri extrem de aride destinate unui cititor extrem de specializat.

Desigur, în spatele textului pulseazã concentrarea ºtiinþificã. Din fiecare paragraf, aproape, se simte parfum de arhive, parfumul bibliotecilor, al documentelor vechi (scrisori revelatoare, registre miraculoase º.a). Cu toþii ºtim cât de ispititoare sunt arhivele, cât de irezistibil ºi de acaparator este trecutul. Ai nevoie de o mare stãpânire de sine, o mare forþã intelectualã, moralã, dar ºi de expresie ca sã te detaºezi, sã cauþi sã înþelegi, nu doar sã-l afli. Constanþa Vintilã-Ghiþulescu (ºi cred cã aici îºi spune cuvântul experienþa occidentalã) reuºeºte sã-i smulgã trecutului foarte multe dintre imaginile, dintre poveºtile sale. Fãrã sã renunþe câtuºi de puþin la calitatea informaþiei, cercetãtoarea ne spune acel trecut, nu doar ni-l aratã.

În fapt, Constanþa Vintilã-Ghiþulescu a ajuns la înþelepciunea (smerenia?) de a vedea cã polii adevãr-poveste sunt inversaþi în comparaþie cu pretenþiile absolutiste ºi emasculante ale cercetãtorului român inaccesibil. Uºor ironicã, (se) mãrturiseºte: „Nu am pretenþia de a spune adevãrul (...). Scrierea mea aici de faþã este «povestea» mea despre acele vremuri” (p. 19).

Cu un simþ al expresiei ºi al observaþiei detaliului de atmosferã, construieºte o carte care se citeºte nu doar cu interes, ci ºi cu multã plãcere. Iatã un exemplu de astfel de scriiturã:

„Liniºtei aparente a lumii rurale i se opune agitaþia cotidianã din mahalalele oraºului: strigãtele vizitiilor se amestecã într-una cu cele ale vânzãtorilor de mãrunþiºuri, trãsurile aleargã pe podurile uliþelor ºi mai lovesc din când în când un trecãtor neatent, straja ridicã un cuplu de amorezi dintr-o pivniþã din Popa Nan, un petrecãreþ doarme lângã ulucile boierului Dudescu, clopotele slujbei de dimineaþã adunã cerºetorii la uºa bisericii, cârciumile îºi deschid ferestrele, curvele trag obloanele, în timp ce cârciumãresele blestemã rãsãritul soarelui înainte de a aþipi mãcar un pic, bãcanul îºi potriveºte ºorþul, calfa mãturã în faþa prãvãliei, bombãnind ºi ridicând nori de praf. Aºa începe o nouã zi, iar oraºul se trezeºte la viaþã când nici bine nu adormise” (pp. 122-123).

Iat-o, altãdatã, scriind despre ce însemna sã fii strãin în societatea ruralã, cum îi dezvãluie o funcþie de nod de socializare:

„Sunt purtãtori (negustorii, n.m., X.K.) de mesaje ale fiilor cãtre pãrinþi, ale soþilor cãtre soþii, aducãtori de corespondenþã, de bani sau de alte obiecte necesare în viaþa de zi cu zi. ªtefan arnãutul îi transmite soþiei, prin diverºii strãini ce poposesc la Focºani, sã se mãrite ºi sã nu-l mai aºtepte, cã el ºi-a luat altã nevastã acolo, în Moldova. Doi negustori ajunºi în mahalaua Sfânta Ecaterina îi redau Mãrioarei, cuvânt cu cuvânt, mesajul soþului ei, fãrã sã uite ameninþãrile sau micile detalii despre noua viaþã, noua soþie sau mersul afacerilor. Ion Dedulescu, aflat în «exil» la Braºov, îi transmite soþiei rãmase acasã toate instrucþiunile necesare îngrijirii unei gospodãrii aºa de mari ca a lor ºi mai ales aflatã sub ameninþarea «lui Neculae vodã». Pentru cã trebuie sã ºtie ce se întâmplã cu familia, cu avutul, cu copiii, vistierul Dedulescu se foloseºte de oricine are drum spre Þara Româneascã ºi insistã ca Maria sã-i trimitã veºti la fel de repede «cu cine ar veni mai curând»” (pp. 146-147).

Dincolo de ferestrele pe care ni le deschide cãtre trecut, la fiecare pas suntem provocaþi de adevãrate vertijuri. De alarmant de multe ori, uitãm cã povestea vine din „negurã de vremi”, ºi ne simþim ca acasã, în prezentul nostru. Numai limbajul, numai unele nume de lucruri ne mai anunþã cã, totuºi, este vorba de ceva ce a fost acum foarte mult timp. Sau nu?

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey