•  D'Autore - [RO] - Lumea infinitã a lui Max
•  D'Autore - [IT] - Il mondo infinito di Max
•  Muzicã - Dialog cu Aurel Gherghel
•  Teatru - Scène d'insulte
•  Film - Kon-Tiki. Cum sã probezi o ipotezã
•  Film.ro - Undeva la Palilula
•  Flamenco - Alma Andaluza
•  To(l)ba cu jazz [2]


sus

Attilio Mina

 

Lumea infinitã a lui Max

 

max1Nu îl cunosc personal pe Max Franceschini însã o cunosc, ºi mi-ar plãcea sã spun „dintotdeauna”, pe Erica, soþia sa, care, cu mulþi ani în urmã, mi-a fost elevã ºi, imediat dupã aceea, colegã ºi, întotdeauna, printre cele mai bune, la Institutul de Arte. Cu Max am avut numai scurte schimburi de mesaje, convorbiri grãbite ºi nu îi cunosc privirea ºi mâinile (mâinile unui fotograf sunt importante, decisive, la fel ca ºi pentru un pictor sau pentru un muzician) dar am privit fotografiile sale, metabolizarea imensitãþii, ºi am rãmas fascinat. ªtiu despre cãlãtoriile sale, despre peregrinãrile sale între luminile difuze ºi perene ale marelui nord, despre cãutãrile puternicelor constraste dintre ecourile africane sau, în sfârºit, despre constantul sãu dor de orice orizont misterios sau rãtãcit ºi îndepãrtat, pe tãrâmuri ascunse ºi necunoscute lui. Scriu acum despre el ºi poate nu îi sunt nici mãcar un amic acceptat, încercând sã citesc dincolo de preþioasele tonuri ale imaginilor sale maiestuoase. 

max2„Ochiul existã numai în stare sãlbaticã”, scria Andrè Breton cu un secol în urmã ºi în acel eseu al sãu amintea o frazã a lui Mozart pe patul de moarte: „încep sã întrezãresc ceea ce ar fi putut fi creat prin muzica”. Reîncep, deci, sã scriu, plecând de la Breton ºi re-privesc (re-admir) imaginile 'sãlbatice' ale lui Max Franceschini ºi Islanda sa (mereu, în mod voit, nesfârºitã), acolo unde natura existã într‑adevãr în „stare sãlbaticã”, oferindu-se fãrã pudoare ochiului. Reîncep sã scriu chiar pornind de la Mozart, convingându-mã cã este cu adevãrat posibil a întrezãri infinitele posibilitãþi expresive ale fotografiei. Max este un cãlãtor instinctiv, un fotograf rãtãcitor cu o sensibilitate liricã. Este un povestitor al infinitului peren.

Înclinaþia sa este spre naraþiunea care se epuizeazã ºi se închide, se încãtuºeazã ºi limiteazã într-un singur clic al unei fotograme. Aceastã naraþiune, însã, va fi „lecturatã” îndelung ºi pe lungã distanþã, trebuie reluatã ºi recititã, aºa cum se face cu ceea ce ne pasioneazã cu adevãrat. Atunci se declanºeazã, dinãuntrul imaginii, ceva în plus, în sfârºit ceva ce ochiul rãtãcit în vastitatea acelor spaþii nelimitate, se strãduieºte sã recunoascã: apare mica luminã prizonierã pe o creastã umbritã,  tremurul mãrunt ºi înspumant al unei cascade, semnul lãsat pe pãmânt al rostogolirii tãcute a pietrelor, ecoul unui cristal îngheþat care pare înflãcãrat, aburii care se evaporã evadând din imperceptibile fisuri ale stâncilor. Peste toate, sensul tangibil al unei lumi primordiale ºi intacte, aproape cã natura (sa) sã fie pãtrunsã de fluxurile supranaturale ale unui Eden fantastic într-o lume purã. Dar cum lucreazã Franceschini, fotograful ºi pictorul de vise imposibile? În mod digital, desigur, ca toatã lumea, deja, dar fãrã a abandona stilurile ºi metodele fotografiei analogice.

max3Este om de imagine pe stil vechi, atent, meticulos, în modul sãu atât de cult tehnic, pânã la a prefera, în lucrãrile sale mai „libere”, forma perimatã a imaginii fotografice în alb ºi negru. Creativitatea cu care natura i se oferã gãseºte corespondent în aceeaºi creativitate a sa iar imaginile ne povestesc acest raport, rãspunzând sarcinilor cu caracter estetic ºi, într-un anume sens, cum deja am spus, ºi moral. Iatã, deci, cã în imaginile lui Max orice aspect al acelei lumi reale care e pe punctul de a fura „în afarã de real” (de la simpla frunzuliþã agitatã de vânt la arhitectura lucrurilor, la structura compoziþionalã a peisajului de razã largã, la rarele prezenþe umane ºi animale) primeºte acelaºi tratament magnific: într-o primã fazã, aceea a „capturãrii” viziunii fotografice, în general în mod clasic, printr-o lungã expunere staticã; ºi într-o secundã fazã, aceea a scântâietoarei, impetuoasei, virtuoasei redãri a tonurilor (ton pe ton) într-un epuizant post‑production dus la paroxism ºi în care fiecare unic infinitezimal pixel este ºi reprezintã o valoare adãugatã. ªi nu poate fi altfel în imagini în care fiecare ton, fiecare umbrã, nu sunt altceva decât percepþii de dragoste, de delicatã beþie în faþa misterelor ºi frumuseþilor naturii, care este si imensul nostru vis de libertate.

max4Contemplativ ºi solitar, aºa cum stã bine fiecãrui fotograf rãtãcitor, despre el însuºi ºi în cuvinte simple: „ ... fiecare din noi are ceva de care simte cã nu se poate lipsi. Acest ceva pentru mine este contactul sincer cu natura, a mã pune în relaþie cu mediul în mod direct, într-o oarecare mãsura, primitiv”.
„... este important sã cultivi înãuntrul tãu stupoarea admiraþiei în faþa unui munte, a unei pãduri, a unui animal ºi a te simþi parte din ceva fãrã timp, fãrã spaþiu, deschiºi total în faþa “minunilor”.
... modul cel mai bun ºi, desigur, cel mai sincer pentru a relaþiona cu un mediu necontaminat sau cu orice loc, chiar în sens fizic, este sensul propriului mers ritmat cu respiraþia profundã, apoape a se sãtura de aer...”
... a ºti sã aºtepþi este o disciplinã care mã face sã mã opresc cu aparatul de fotografiat îndreptat cãtre o creastã, în frig, ore ºi ore, sperând cã norul care o acoperã se va deplasa atât cât sã îmi dãruiascã acea luminã, acea atmosferã visatã ºi cãutatã ...”
„... a putea povesti celorlalþi, prin imaginile mele, ceea ce am vãzut, a putea transforma acea viziune atât de personalã în ocazia de a transmite celor absenþi esenþa, sufletul lumii... “ 

Ei, da, Max, ne-ai povestit Islanda ta, dar lumea infinitã a naraþiunilor tale trãieºte ºi înãuntrul nostru. Suntem noi, sunt gândurile noastre, fanteziile noastre secrete, visul nostru de libertate ºi de imens.

Traducere din italianã: Camelia Cãprariu

 

Comentarii cititori
sus

Attilio Mina

 

Il mondo infinito di Max

 

max-i1Non conosco personalmente Max Franceschini, conosco invece, e mi piacerebbe dire: „da sempre”, Erica sua moglie, che anni addietro, mi è stata allieva e subito dopo giovane collega, e come sempre tra le migliori all’ Istituto d’Arte. Con Max ho avuto solo brevi  messaggi scambiati, frettolose chiamate e di lui non conosco lo sguardo e le mani (le mani di un fotografo sono importanti, decisive, quanto le mani di un pittore o di un concertista); ma ho visionato i suoi scatti, le sue fagocitazioni d’immenso e ne sono rimasto affascinato. So dei suoi viaggi, del suo continuo peregrinare tra le luci soffuse e perenni del grande nord, della sua ricerca dei forti contrasti tra i riverberi africani; so infine della suo costante anelito nei riguardi di ogni orizzonte purché misterioso o lontano e sperduto  in terre recondite e a lui sconosciute. Scrivo ora di lui e forse neppure gli sono amico gradito nel cercare di leggere oltre le preziose tonalità delle sue immagini maestose. „L’occhio esiste allo stato selvaggio”, scriveva Andrè Breton circa un secolo fa, e in quel suo saggio ricordava una frase di Mozart morente: „comincio ad intravvedere ciò che si sarebbe potuto creare con la musica”. Ricomincio quindi a scrivere proprio partendo da Breton e riguardo (ri-ammiro) le immagini „selvagge” di Max Franceschini e la sua Islanda (sempre volutamente incompiuta), laddove la natura esiste davvero allo „stato max-i2selvaggio” offrendosi impudicamente all’occhio. Ricomincio a scrivere proprio partendo da Mozart e riguardo (ri-ammiro) tutte le immagini di Max, convincendomi che è davvero possibile intravvedervi le infinite potenzialità espressive della fotografia. Max è un viaggiatore di istinto, un fotografo errante con una sensibilità lirica. E’ un narratore dell’infinito perenne. La sua tendenza è il racconto che si esaurisce e racchiude, imprigiona e limita entro un solo scatto in un unico fotogramma. Questo racconto però va “letto” a lungo e da una lunga distanza, bisogna ritornare indietro e rileggerlo, come si fa con ciò che davvero ci appassiona. Allora scatta, dal di dentro dell’immagine, qualcosa di più, finalmente qualcosa che l’occhio sperduto nella vastità di quegli spazi intonsi, stenta a riconoscere: appare la minima luce racchiusa su di un crinale sfumato, la bava minuta e spumeggiante di una cascata, il segno nella terra lasciato dal rotolare silente delle pietre, il riverbero di un gelido cristallo che pare infuocato, i fumi che svaporano scaturendo da impercettibili fessure nelle rocce; su tutto il senso tangibile di un mondo primordiale e intatto, quasi che la (sua) natura sia permeata da flussi soprannaturali di un Eden fantastico in un mondo inviolato. Ma come opera Franceschini fotografo e dipintore di sogni impossibili? In digitale, certamente, come tutti ormai, ma senza abbandonare gli stilemi e le metodiche della fotografia analogica. E’uomo d’immagine all’antica, attento, meticoloso, max-i3a suo modo tanto tecnicamente colto da preferire nei suoi servizi più „liberi”, la forma storica dall’immagine fotografica, il bianconero. La creatività offertagli dalla natura trova corrispondenza nella sua stessa creatività e le sue immagini ci raccontano di questo rapporto rispondendo a compiti di carattere estetico e, in un certo senso, come già sottolineato, anche morale. Ecco dunque che nelle immagini di Max ogni aspetto di quel mondo reale che sta per carpire fuori dal „reale” (dalla più semplice fogliolina agitata dal vento, all’architettura delle cose, alla struttura compositiva del paesaggio ad ampio raggio, alle rare presenze umane e animali) riceve lo stesso magnifico trattamento: in una prima fase, quello della “presa” della visione fotografica, in genere, all’antica, a lunga posa statica; e in una seconda, quella della scintillante, certosina, virtuosistica resa tonale (a tono su tono) in una estenuante post produzione protratta al parossismo ed in cui ogni singolo infinitesimale pixel è e rappresenta un valore aggiunto. E non potrebbe essere altrimenti in immagini in cui ogni tono, ogni sfumatura non sono altro che percezioni d’amore, di delicata ebbrezza di fronte ai misteri e alle bellezze della natura che è anche il nostro immenso sogno di libertà.

max-i4Contemplativo e solitario come conviene ad ogni fotografo peripatetico, di sé stesso è di scarne parole.

„...Ognuno di noi ha qualcosa di cui sente di non poter fare a meno. Questo per me è il contatto sincero con la natura, il pormi in relazione con l’ambiente in modo diretto, in qualche misura primitivo”.
„ …E’ importante coltivare dentro di se lo stupore e l’ammirazione davanti a una montagna, un bosco, un animale e sentirsi  parte di qualcosa senza tempo, senza spazio, totalmente disposti nei confronti della “meraviglia”….
„…il modo migliore e certamente il più onesto per rapportarsi con un habitat incontaminato, o qualsivoglia luogo anche in senso fisico, è il senso del proprio cammino ritmato dal respiro profondo, quasi a saziarsi dell’aria…”.
„…Il saper aspettare è una disciplina che mi porta a fermarmi con la macchina fotografica puntata su una cima, al freddo, per ore, sperando che la nuvola che la ricopre si sposti quel tanto che basta per regalarmi quella luce, quell’atmosfera immaginata e ricercata…”.
„…. Poter raccontare ad altri, attraverso le mie immagini quello che ho visto, trasformare quel vissuto così personale in una occasione per trasmetterne a chi non era lì l’essenza, l’anima del mondo…”.

Ebbene si, Max, ci hai raccontato e la tua Islanda, ma  il mondo infinito dei tuoi racconti vive anche dentro di noi.  Siamo noi, sono i nostri pensieri, le nostre fantasie segrete , il nostro sogno di libertà e di immenso.

 

Comentarii cititori
sus

Dan Nãstasie

 

Dialog cu Aurel Gherghel

 

În a doua jumãtate a anilor '70 eram elev în ultimii ani de liceu. Sãptãmâna de lucru era de ºase zile iar sâmbãta aveam întotdeauna cinci sau ºase ore de clasã. Abia aºteptam sunetul clopoþelului ca sã pot alerga spre staþia de autobuz ºi sã ajung cât mai repede acasã. De la ora unu, pe programul naþional de radio, începea o emisiune muzicalã de câteva ore. Era evenimentul sãptãmânii, aºteptat cu multã nerãbdare. L-am rugat pe unul dintre realizatorii emisiunii, domnul Aurel Gherghel, sã ne ajute sã ne amintim acele vremuri.

Emisiunea era structuratã în rubrici tematice ºi, deºi eram avid dupã muzica rock, îmi amintesc cu nostalgie rubrica 'Bucuriile muzicii' a muzicologului Petre Brâncuºi. Cine era producãtorul ºi cum decurgea lucrul într-o asemenea echipã a personalitãþilor?

Aurel GherghelNu exista noþiunea de producãtor, se utiliza cea de REALIZATOR ºi, în vremea la care cred cã te referi, cel puþin aºa era când colaboram ºi eu, 1973-1976, aceastã sarcinã ºi acest drept reveneau doamnei Daniela Caraman Fotea, ºefa compartimentului Muzicã (nu am cunoscut niciodatã organizarea sau denumirile Radioului Naþional !).

Programul era un adevãrat maraton muzical de câteva ore bune, neobiºnuit pentru România. Pe de altã parte, indiferent de genul muzical abordat, era muzicã selectatã ºi prezentatã cu mult gust, ignorând genurile comerciale ºi superficiale ale zilei. Cum a fost posibil?

Emisiunea se numea Radiodivertisment ºi în cele 5 sau 6 ore de emisie includea cam tot ce credea/gândea realizatorul ºi se gãsea pe piaþã. (În dupã amiaza de duminicã se difuza cam tot aºa emisiunea Radiorecording, având diverºi realizatori, angajaþi ai Radioului. Eu eram colaborator ºi am ajuns cu totul întâmplãtor în aceastã emisiune. Eram deja în Radio (se lansase Programul III, chemat sãptãmânal de Marius Grozea pentru Clubul Invitaþilor, pentru care asiguram partea muzicalã ºi, ulterior, de alþi realizatori de Cluburi (Camelia ºi Dan Ursuleanu) sau Doina Caramzulescu de la Secþia pentru strãinãtate (îi dãdeam textul, îl traducea în spaniolã-francezã ºi apoi mã învaþa - papagaliceºte - pronunþia, repetam ºi pronunþam în spaniolã, dar muzica era decisã de mine).

Cum în revista Sãptãmâna aveam TOP 10 ºi pe primul loc ajunsese Emerson, Lake and Palmer cu Tablourile, am scris cã ar fi cazul ca ºi la Radio România sã se asculte o astfel de  muzicã. M-am trezit invitat de Daniela sã prezint o rubricã cu aceastã trupã. Am scris textul (analizând pãrþi sau intervenþii solistice selectate de pe LP), i l-am dat, n-a avut obiecþii ºi într-o dupã-masã am intrat într-o cabinã unde am citit textul ºi, cu ajutorul lui Dan Antonescu, am pus fragmentele muzicale la locul lor.
Trebuie sã menþionez cã emisiunea era prezentatã de Paul Grigoriu (superbã voce, superb individ, ajuns pe drept, ulterior, director) ºi cu ei am lucrat fiecare emisiune câþiva ani buni.

Momentul culminant al show-ului de la radio a fost întotdeauna, pentru mine, rubrica lui Aurel Gherghel. Tonul ºi atitudinea prezentatorului aminteau, oarecum, de regretatul Cornel Chiriac. E vreo legaturã?

Ceva poate avea legãturã. L-am cunoscut pe Cornel Chiriac la Clubul de Jazz al Casei Studenþilor (încã din 1964) ºi, dupã plecarea lui din þarã, fiind trimis prin Sãptãmâna la festivalurile din Varºovia ºi Praga, am luat legãtura cu cei din Federaþia Europeanã de Jazz (sediul era la Viena, dar al magazinului ei, la Varºovia) ºi începând cu 1970 am devenit corespondentul pentru România al Jazz Forum, revista Federaþiei.

Poate cã ºi prin firea mea (ardelean) sau muzica pe care o prezentam, poate ºi influenþat de manierea în care era prezentatã  muzica în cele douã mari festivaluri, ºi cu siguranþã cã datoram (poate fãrã sã ºtiu!) ceva din vorba domoalã a lui Willis Connover (Voice of America, jazz)  sau a lui Lulu Tanoviceanu, prezentatorul jazzului românesc în cluburi, radio ºi în Festivalul Naþional de Jazz Ploieºti( 69-71). Cu aceste influenþe ale celor ce nu mai sunt (ºi trebuie sã le aduc numele în faþa iubitorilor de muzici, inclusiv al regretatului Iosif Sava mai târziu) am profitat ºi de situaþia mea de gazetar invitat la Radio (de fapt, am practicat pânã la pensie meseria de inginer energetic la Institutul de Cercetãri Metalurgice, 1966-2008) ºi mi s-a permis acea voce sfârºitã, cu multe pauze de respiraþie, inclusiv cele cateva secunde de liniºte dupã o piesã care cerea acea pauzã!) într-o lume plinã de optimism.

În plus, trebuie sã mãrturisesc, lucram cu maeºtrii ai foarfecelor, care mã avantajau cât puteau. De exemplu, Dan Antonescu a tãiat de 7 ori din foarfece litera N din pronunþia Di Pundis, aºa cã s-a auzit Di Pudis (Die Puhdys, 'Pudicii', un LP prezentat  dupã singurul exemplar întâlnit, nume scris pe coperta cu rune germanice ºi pentru care ne-am adresat ºi secþiei de limbã germanã a Radio, abia ulterior înregistrãrii vocii mele aflând prin Ambasada RFG denumirea grupului). Astfel cã nu a mai trebuit sã merg în Radio sã refac textul cu Die Puhdis etc etc. Cine crede cã a fost simplu, poate lua multe alte mãrturii...

În acea rubricã, întotdeauna prea scurtã pentru mine, am ascultat Zappa, Renaissance, Emerson Lake & Palmer, Mahavishnu Orchestra, dacã îmi amintesc bine. Ce alte trupe am omis? Cum a fost posibil?

Timp de vreo patru ani, sãptãmânal, sâmbãta, aveam aceastã rubricã de 30 minute în care am prezentat de la Gary Glitter la Edit Piaf, de la Dylan la Cohen, de la Aura la Sideral etc, etc. Nu prea se gãseau LP-uri ºi multe emisiuni le-am fãcut dupã ce prieteni sau fani îmi aduceau ºi propuneau un LP ºi, desigur, materiale pentru prezentare (inclusiv pentru început, în urma invitaþiei, a trebuit sã caut un LP al lui Emerson Lake & Palmer, cã nu era uºor sã analizezi pe fragmente un LP, totodatã un autor).

Plecarea mea din emisiune s-a produs tot atât de uºor ca ºi invitaþia. Credeam cã a venit vremea sã prezint Beatlesul în ºase episoade/sãptãmâni ºi mi s-a spus cã numai în douã! Aºa cã l-am început pentru ºase la Clubul Invitaþilor ºi imediat ce s-a aflat nu s-a mai dorit propunerea mea pentru sãptãmâna urmãtoare, cã trebuie sã prezint altceva decât Experimental Quintet Cluj Napoca. Cum am spus cã altceva nu pot face, dupã încã o sãptãmânã de recidivã cu Experimentalii, mi-am dat seama cã trebuia sã ne despãrþim ºi ne-am despãrþit...

Care sunt cele mai importante amintiri legate de acea rubricã muzicalã? Care a fost reacþia ascultãtorilor?

Indiferent de aceste trãiri, mai bune sau mai rele, rãmân îndatorat colegilor ºi prietenilor din Radio (Marius Grozea, Daniela Caraman Fotea, Paul Grigoriu, Dan Antonescu, Xenia ºi fetelor care mã suportau în cabinele de înregistrãri) ºi nu în ultimul rând ºefilor din Programul III (Eduard Jurist, doamna ªincan sau Papa Horvath) care au deschis Radioul ºi pentru alte muzici decât cele grele sau uºoare. Iertare dacã nu-i ºtiu decât pe aceºtia, idem pentru cei pe care nu i-am spus aici.

De fapt nu prea trebuie sã mã plâng, am fãcut cam ce am vrut sau gãsit ºi poate cã rãspund atât de târziu promisunii cu acest interviu ºi din cauzã cã astãzi nu mai simt cititorii/ascultãtorii ca în acele vremuri. Primeam cca 300 de scrisori la Sãptãmâna, cam tot atâtea la Radio, ºi totuºi,  dupã un timp, am început sã obosesc, nu le mai citeam pe toate - aveam deja prieteni vechi - nu mai înregistram pe casete rubricile mele, nu mã mai încãlzeau realizãrile ºi îmi era teamã cã nu voi mai fi interesant, sã-mi pot face mendrele, aºa cum mi le fãceam la Clubul de la ora 7, adicã sã promovez ceea ce îmi plãcea sau consideram de valoare.

Încet, încet am renunþat la Radio, apoi la Sãptãmâna ºi m-am apucat serios de inginerie, de însurat ºi fãcut/crescut copii. Parcã nu mai erau nici timpurile dorite ºi, dupã Festivalul Selecþia Rock 85 (Timpuri Noi - Marele Premiu!) ºi interzcerea Galei la Polivalentã, am renunþat la orice colaborare culturalã pânã în decembrie 89 (în direct la Radio Romania, în noaptea de Revelion, cu Andrieº ºi ªeicaru) ºi 1991 (Phoenix la Palatul Copiilor) sau 1992 (cinci zile de festival ECOPOP, trei la Polivalentã ºi douã la Palat Jazz ºi Gala).

Dar nu mai eram EU (orgoliu?), erau alte muzici ºi am trecut spre alte prostii ce nu mi-au adus mai nimic, pierdut între atâta lume care ºtia ce ºi cum sã facã (Radio Z, Z SA, festivaluri ECO etc, etc)

Îmi amintesc concursul în care trebuia sã recunoaºtem, ascultând o piesã nouã, trupa care o interpreta. Era vorba de Mahavishnu Orchestra cu Miles Beyond de pe Birds of Fire. Corect?

Cred cã este clar cã nu-þi pot rãspunde, astfel de concursuri se fãceau, indiferent de tematica mea...

În acele timpuri în care începea invazia muzicii disco, emisiunile  dedicate muzicii anti-top erau rare. De ce aþi ales acea cale? ªi care credeþi cã a fost impactul acelor programe.

Dupã cum ai vãzut, calea s-a ales cam singurã. Nu prea era vreme sã facem anti-topuri (aveam multe altele, între care criticarea Uniunii Compozitorilor în paralel cu listele ºi partiturile folkiºtilor înaintate apoi spre aprobarea UC etc, etc). Impactul? Poate ºi interesul ºi amintirile tale...

Dupã o lungã carierã dedicate comentariilor ºi analizei muzicii rock, ce credeþi cã ar trebui fãcut ca radioul sã educe în continuare?

Radioul îºi face treaba (zic eu), pânã ºi televiziunile (respect TVR2). Dar cu atâtea TV-uri ºi Radio-uri, cu atâtea posibilitãþi ON LINE, numai cine nu vrea nu-ºi face educaþie muzicalã. Poate cã ãsta-i principalul vostru rol în societate. Educaþie ºi auto-educaþie, nu numai muzicalã!

Comentarii cititori
sus

Radu Bucãlae

 

Scène d'insulte

 

RB1În urma unui parteneriat între Universitatea din Craiova ºi cea din Dijon, mulþi studenþi de la noi au ºansa de a studia în Franþa ºi invers. Ajungând acolo am avut surpriza de a descoperi mulþi tineri craioveni ce au avut norocul, datoritã unor burse, de a studia într-un oraº francez, repsectiv Dijon. Mã bucur sã fac parte din prima generaþie de studenþi-actori ce a participat la un asemenea schimb de experienþã, foarte benefic de altfel.

Colaborarea a început anul trecut, când ºcoala noastrã a fost vizitatã de studenþii francezi ce au susþinut un spectacol în Aula Buia. Astfel am avut ocazia sã ne cunoaºtem, sã interacþionãm ºi sã schimbãm opinii despre metodele de lucru abordate de fiecare ºcoalã. Scena Departamentului pot sã spun cã a fost pe deplin mulþumitoare pentru ei, þinând cont cã nu multe ºcoli, atât din þarã cât ºi din afarã, nu dispun de o asemenea salã de spectacole, practic dotatã cu absolut tot ce e necesar.

RB2Anul urmãtor, respectiv în 2013, a urmat cea de-a doua parte a schimbului de experienþã, în care noi ne-am deplasat la Dijon, în cadrul unui colocviu bazat pe insulta în teatru, unde am prezentat douã spectacole produse de ºcoala noastrã, Colonia îngerilor de ªtefan Caraman, spectacolul de licenþã al anului III, în regia domnului conf.univ.dr. Alexandru Boureanu, ºi Bebe's trip de ªtefan Peca, în regia lui Dragoº Andronie, ambele spectacole abordând tema principalã a colocviului. Acestea s-au dovedit a fi un real succes, în total fiind trei reprezentaþii, am fost bucuroºi sã jucãm cu sãlile arhipline ºi sã avem parte de reacþii neaºteptat de bune din partea francezilor. A fost prima noastrã experienþã când am jucat cu subtitrare ºi astfel am fost nevoiþi sã respectãm textul în proporþie de 100%, pentru ca mesajul sã fie corect transmis.

RB3Visà vis de comic, e perceput diferit la ei. Categoric da. În timpul spectacolelor se amuzau la ce ne aºteptam noi mai puþin ºi invers. Este normal pentru cã suntem popoare foarte diferite, atât ca mentalitate cât ºi culturã.

Când am plecat, ne-am bazat cã vom putea comunica în englezã cu cei de acolo, mulþi dintre noi neavând multe cunoºtinþe despre limba francezã, dar am rãmas uimiþi cã foarte puþini dintre ei rup o boabã de englezã, asta poate ºi din cauza faptului cã sunt foarte naþionaliºti. Oricum, am îmbinat cele douã limbi ºi am reuºit sã ne înþelegem.

Din pãcate, în repertoriul colocviului nu a existat un spectacol propriu-zis al francezilor, am asistat doar la un spectacol lecturã, de altfel extrem de elaborat ºi profesionist, ce ne-a dovedit abilitãþile actoriceºti ale studenþilor francezi.

Legat de Franþa, în general, mâncarea nu a fost chiar pe placul meu, sau pe placul nostru. În primul rând bucãtãria româneascã diferã total de cea franþuzeascã, cred cã ei mãnâncã mai sãnãtos. Nu adaugã deloc condimente, drept urmare mâncarea nu prea avea nici gust, dar am fost nevoiþi sã ne adaptãm, neavând alte variante.

RB4Dacã ar fi sã subliniez un lucru din atitudinea francezilor, care mi-a rãmas întipãrit, este faptul cã sunt un popor extrem de naþionalist. Nu ºtiu încã dacã acesta este sau nu un punct forte al lor.

Dincolo de culturã, limbã ºi alte diferenþe, pãrerea mea este cã avem aceeaºi structurã, drept dovadã am ºi colaborat foarte bine.

Foto: Cãtãlin Corneanu

Comentarii cititori
sus

Florentina Armãºelu

 

Kon-Tiki
Cum sã probezi o ipotezã


armaseluÎn primavara anului 1947, exploratorul norvegian Thor Heyerdahl, împreunã cu alþi cinci camarazi ºi un papagal verde, se lansa într-o expediþie cu totul neobiºnuitã în Pacific. Pe 28 aprilie, în Callao, Peru, micul echipaj se îmbarca pe o plutã din lemn de balsa având ca þintã insulele polineziene, situate la aproape 8.000 km spre vest. Scopul acestei expediþii era acela de a proba, cu mijloace de navigare ce se presupun a fi fost disponibile la aceea vreme, ipoteza potrivit cãreia primii locuitori ai acestor insule, sosiþi de peste mãri în jurul anului 500 era noastrã, proveneau din America de Sud ºi nu din Asia, aºa cum se crezuse pânã atunci. Teoria lui Heyerdahl avea ca punct de plecare legendele localnicilor ce atribuiau rolul de întemeietor al civilizaþei polineziene lui Tiki, deopotrivã zeu, fiu al soarelui, ºi cãpetenie.

Originea acestui zeu-cãpetenie ºi a companionilor sãi, descriºi ca aparþinând rasei albe, cu pãr roºcat spre blond, înalþi, cu bãrbi lungi ºi ochi albaºtri, precum ºi a unei fracþiuni din populaþia insulelor prezentând caracteristici similare la vremea descoperirii lor de cãtre europeni, rãmânea însã învãluitã în mister. Dupã zece ani de cercetãri, Heyerdahl concluziona cã Tiki ºi oamenii sãi ajunseserã pe insule venind dinspre est. Alte dovezi invocate în sprijinul originii sud-americane a acestor colonizatori erau, pe de o parte, asemãnãrile dintre misterioºii monoliþi din Insula Paºtelui sau alte insule din mãrile Sudului ºi vestigiile civilizaþiilor preistorice din America de Sud, iar pe de altã parte, legendele indienilor inca despre zeul soarelui Virakocha, cunoscut ºi sub numele de Kon-Tiki sau Illa-Tiki, înalt preot ºi rege al unui popor de rasã albã de la care strãmoºii incaºilor ar fi învãþat arhitectura ºi agricultura, ºi care, în urma unor conflicte cu alte populaþii locale, s-ar fi refugiat, împreunã cu apropiaþii sãi, undeva spre vest, în Pacific.

Nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film într-o limbã strãinã (2012), Kon-Tiki debuteazã cu un incident din copilãria lui Thor, incident cu o semnificaþie anume în viaþa acestui explorator al mãrii, care, aºa cum avea sã se dovedeascã mai târziu, nu ºtia sã înnoate. Alte evenimente punctate în partea introductivã sunt discuþia în jurul focului cu bãtrânul Tei Tetua, ultimul descendent al triburilor de pe coasta esticã a insulei Fatuhiva, ce avea sã conducã la expediþia întreprinsã zece ani mai târziu, precum ºi demersurile ºi pregãtirile ce preced îmbarcarea din Callao.

Restul filmului este dedicat cãlãtoriei propriu-zise. Imaginile, preluate prin poziþionarea camerei la suprafaþa apei, sub apã, frontal - la o anumitã distanþã, deasupra sau direct pe ambarcaþiune, reuºesc sã recreeze acea atmosferã de pe pluta din lemn de balsa, impregnatã de gustul sãrat al mãrii ºi al aventurii. Câteva secvenþe filmate în alb-negru evocã originalul realizat în timpul acestei expediþii, premiat în 1951 cu Oscarul pentru cel mai bun documentar.

În timp ce cadrarea în plan mediu sau îndepãrtat oferã, de cele mai multe ori, o perspectivã asupra vulnerabilitãþii întregii acþiuni, aflatã nu numai o datã la un pas de catastrofã, prim-planurile lasã sã transparã elemente legate de psihologia personajelor - dubiul, teama, panica ce ia treptat locul entuziasmului iniþial - aspecte care ar fi meritat poate sã fie ceva mai mult exploatate de cãtre cei doi regizori. Pentru cã, în final, expediþia lui Heyerdahl nu reprezintã doar o lecþie despre cum sã probezi o ipotezã, ci ºi un mod inedit de a pune în practicã teoria conform cãreia dacã ai ceva de demonstrat lumii trebuie mai întâi sã-þi învingi propriile temeri ºi îndoieli.

Regia: Joachim Rønning, Espen Sandberg
Scenariul: Petter Skavlan, Allan Scott - dupã cartea lui Thor Heyerdahl
Distribuþia : Pål Sverre Hagen, Anders Baasmo Christiansen, Tobias Santelmann, Gustaf Skarsgård, Agnes Kittelsen
Producþie: coproducþie Marea Britanie, Norvegia, Danemarca, Germania, Suedia, 2012
Credit foto: http://www.kontikidefilm.com/ 

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin 

 

Undeva la Palilula

 

Valentin Mihali a spus într-un interviu: „Undeva la Purcãrete“, aºa poate fi definit filmul marelui regizor român. Pentru cã este un film profund personal, este o ilustrare pentru a ºaptea artã a imaginaþiei sale. 

Cine îi îndrãgeºte spectacolele de teatru a aºteptat cu febrilitate filmul ºi, îmi place sã cred, aºteptãrile nu au fost zadarnice. Sunt ºi alþii care au reþineri faþã de cum funcþioneazã la el ambivalenþa teatru-film ºi au gãsit în aceastã producþie în premierã semne ale scenei ori, mai mult, o extensie a artei plastice, adicã dinspre punctul de plecare în ascensiunea profesionalã a lui Silviu Purcãrete. Dar tocmai vizualul este esenþial, unul încãrcat de o idee, iar fiecare cadru din Undeva la Palilula este de privit separat ºi neapãrat în succesiunea dinamicã a ceea ce înseamnã un film. Cã te duce cu gândul la Fellini, cã aceastã creaþie este de forþa unui Macondo (cu accente româneºti atât cât sã-i dea o identitate într-un sat universal), astea sunt repere într-o plasare a filmului, cu adevãrat unic în cinematografia româneascã, altfel, completând o paletã stilisticã. Tudor Giurgiu ºi-a asumat în mod fericit producerea acestui film.

Povestea este fantasticã, este realã, este tristã ºi este comicã, este cu dragoste ºi este cu durere, este bogatã în simboluri ºi trimiteri livreºti. Este un bun prilej pentru ca foarte mulþi actori sã fie puºi în valoare, de-a lungul întregului film sau în scurte secvenþe, cu atât mai penetrante taman prin 'modestia' în duratã. Este o poveste de familie. Marea familie a celor care, la un moment sau altul al vieþii lor, au ajuns a lucra cu Purcãrete într-o creaþie sau alta. ªi care au rãmas de-atunci 'împreunã'. O familie deschisã oricui simte cã îi este plãcut locul.

Filmul este dedicat unor oameni din tinereþea regizorului, Dragoº Serafim ºi Goange Marinescu, acesta din urmã fostul director al Teatrului Anton Pann din Râmnicu Vâlcea. Primului, tribut întreaga poveste, o poveste al cãrui personaj principal îi poartã numele. ªi care se bucurã de jocul plin de farmec al unui actor de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Áron Dimény. Regizorul a considerat cã personajul este mai bine servit de vocea lui Marius Manole, actor care de altfel apare ºi el, în finalul filmului, într-un schimb de replici ca un schimb de ºtafetã, simbolic, al personajelor.

Vorbind despre voce (ah! iatã cã un film românesc poate sã aibã sonor normal, mai mult, sonor frumos, de savurat), þin sã amintesc ºi vocea lui Silviu Purcãrete, în postura de narator, adicã a aceluiaºi personaj principal, doar cã la prezentul depãnãrii amintirilor. Mai mult, forþat de împrejurãri, dupã cum mãrturiseºte, regizorul are ºi o apariþie în imagine, pentru un personaj care iniþial fusese acceptat de Marcel Iureº, indisponibil în ziua filmãrii. Pentru mai multe detalii recomand interviul regizorului:http://jurnalul.ro/cultura/film/silviu-purcarete-palilula-e-o-constanta-balcanica-609878.html

Dragoº Serafim istoriseºte pe îndelete despre „dragostea ºi ruºinea tinereþii mele“, despre cum, de pe bãncile facultãþii, ajunge medic pediatru într-un loc în care nu existau copii. Sub apãsarea unui avertisment dat de Nea Pantelicã, medicul predecesor, a cãrui personalitate cãlãuzeºte miºcarea oamenilor din Palilula: „dacã se nasc copii, ne iau locurile de la mese, dacã se naºte un copil, tebuie sã plece unul dintre noi“.

Oameni care trãiesc viaþa cu toate constrângerile destinului uman sau ale evoluþiei istoriei. Moartea e prilej de spectacol, autopsia strângând spectatorii roatã. Secretarul de partid comunist (Constantin Chiriac) este ascultat atât cât asculþi pe unul din grupul în care te miºti, mai ciudat, pânã la un punct, dupã care nu-l mai bagi în seamã. Spitalul este ca o tabãrã de copii. „Care e meseria bolnavului? Sã zacã! Sã stea-n pat cu clisma-n cur ºi sã zacã!“ Altfel, cei de prin saloane, „olteni beþivi“, sintagmã de citit cu ton ºãgalnic, erau sãnãtoºi tun. „Bolnavi suntem numai noi, ãºtia, sãnãtoºii, doctorii“ declarã Gogu (Sorin Leoveanu), doctorul african stabilit ºi el în acest spaþiu în care minunile sunt simple, fireºti, precum transformarea în bãrbat sau femeie, dupã cum este luna, pe care o suferã Jeni hermafrodita, un chip cu amprentã (Anne Marie Chertic).

Poveºti precum în Decameronul, spuse cu aceeaºi plãcere de mai multe ori, precum aceea cu lupul. Ilie Tudorin, jucat de George Mihãiþã, întâlnindu-se cu lupul, era de douã ori emoþionat: de teamã ºi pentru cã, deºi începuse a-l înjura dintr-un gest reflex, nu apucase a termina ce avea sã-i zicã, luând-o la fugã. Abia ce ajunge în casã ºi trage zãvorul, dupã o clipã de rãgaz, deschide iuteuºadin nou ºi rãsuflã uºurat: „te-n-cur de lup!“ Petreceri simple, nãscute spontan, printre dureri ºi cozi la Alimentara, nostalgii de genul 'La Grandiflora', vârtejul comerþului cu broaºte dar ºi misterul caprei, cea de la care va veni sfârºitul. Cine stã sã asculte poveþele celor bãtrâni? „Of, naºule, naºule, sã te fereºti de rãzbunarea broaºtelor!“ 

Sunt multe personaje care trec prin cadru, cu o poveste mai amplã sau doar schiþatã, precum a cuplului jucat de Iulia Lazãr ºi Valentin Mihali, femeie ºi bãrbat care merg de braþ ori stau la o masã, din nimic încep a se certa, se lovesc ºi se acoperã de vânãtãi pentru ca apoi sã continue tacticos ºi tandru plimbarea, cu saluturi politicoase.

ªi printre toþi, Leana Micã (Ofelia Popii). Mefistofelicã la modul ºters, presimþind, totodatã, de unde vine sfârºitul Palilulei ºi alungând mereu capra, apare cu simplitatea tristã a unei femei care trage de doctorul Serafim: „hai dom' doctor, la o tocanã cu ciuperci! Am ºi icre!“. Cu mãtura, cu cârpa de praf, cu borcanele pe rafturi. Cu mersul ºchiopãtat. La o înghiþiturã distanþã de cererea lui Dragoº Serafim: „Ce faci Leano, aduci odatã tocana aia?“, are ultima replicã din film. 

„Fir-aþi ai dracu' de beþivi...!“

 

Regia ºi scenariul: Silviu Purcãrete

Distribuþia:

Rãzvan Vasilescu

Predoleanu

Horaþiu Mãlãele

Poºtaºul

George Mihãiþã

Ilie Tudorin

Marius Manole

Doctorul ªchiop

Adriana ªchiopu

Puºa

Ioana Crãciunescu

Soþie Limoncelli

Iulia Lazar

Isabela

Luminiþa Erga

Geta

Sorin Leoveanu

Gogu

Ana Ciontea

Margareta

Florentina Þilea

Olga

Ofelia Popii

Leana Micã

Olivia Nita

Ciucurel

Alexandru Georgescu

Nenea Pantelicã

Romaniþa Ionescu

Capra

Ilie Gheorghe

Tatãl

Constantin Ghenescu

Miticã Limoncelli

Dimeny Aron

Doctorul Serafim

Gabriel Costin

Bran

Constantin Chiriac

Virgil Codreanu, Trotzki

Doina Ghiþescu

Bucãtãreasa

Paul Chiribuþã

Cîrcu

Ion Colan

Preotul

Constantin Cicort

Niþã Leonardo

Pali Vecsei

Piºta

Valentin Mihali

Baiazid

Ema Veþean

Venena

Puºa Darie

Pixi Ochi Magic

Anne Marie Chertic

Hermafrodita

Andrei ªtefãnescu

Don Bartolomeo

Angel Rababoc

Brambete

Cristian Stanca

Popescu Barzã

George Costea

Stan

Adrian Hoºtiuc

Petricã Zile Grele

Diana Fufezan

Separanda

Adrian Matioc

Chichi

Gabriel Mãnescu

Pompierul

Echipa:

Tudor Giurgiu

producãtor

Helmut Stürmer

scenografie

Dragos Buhagiar

scenografie

Adrian Siliºteanu

imagine

Lia Manþoc

costume

Catalin Cristutiu

montaj

Vasilé Sirli

muzica & coloanãsonorã

Tudor Petre

sunet

 

Comentarii cititori
sus

* * *

 

Petrecere spaniolã
cu Alexandru Munteanu ºi Alma Andaluza

 

Alexandru Munteanu a concertat pe 16 ºi 17 august la Craiova, în Sala I. D. Sîrbu a Teatrului Naþional Marin Sorescu, alãturi de prietenii sãi din trupa Alma Andaluza (Suflet andaluz), aparþinând companiei cu acelaºi nume din Barcelona. Ei au prezentat, în premierã, concertul Fiesta española. Canción, baile y guitarra flamenca (Petrecere spaniolã. Cântec, dans ºi chitarã flamenco). Pilar Diaz Romero, voce impresionantã ºi atitudine de poveste, Tiberiu Gogoanþã, cu inflexiuni de chitarã translatând vibraþia spaniolã în faþa unor spectatori cuceriþi cu fiecare cântec.

 

Programul de concert oferit craiovenilor de trupa “Alma Andaluza” a conþinut piese de flamenco tradiþional (bulerias, tangos, fandangos, alegrias etc.), dar ºi flamenco modern, din repertoriul unor mari artiºti (Paco de Lucia, Paco Peña,Tomatito, Camarón de la Isla, Niño Miguel º.a.), într-un spectacol care a îmbinat excelenþa muzicalã cu pasiunea ºi însufleþirea dansului spaniol.

 

Comentarii cititori
sus

Alexandru ªipa

 

To(l)ba cu jazz II

 

* Cunoscuta trupã MANDINGA, dar fãrã solista vocalã, deci în varianta instrumentalã, cu cîþiva muzicieni invitaþi printre care Sebastian Burneci-trompetã, Joo Sebestyen-chitarã bas ºi Gilbero Ortega Torres-percuþie (Cuba), dupã cîteva concerte în stagiunea trecutã la Music Club din Capitalã ºi dupã nominalizarea la Gala Premiilor de jazz pe 2012 la categoria „Revelaþia anului”, a fost invitatã sã susþinã douã concerte în cadrul cunoscutului festival de la Montreux  (14 si 15 iulie), apoi, ca urmare a succesului de aici, a fost invitatã sã susþinã un concert privat în Turcia, pe  4 septembrie ºi un altul pe 19 septembrie, pe scena deschisã din Piaþa George Enescu-Festivalul George Enescu.


sipa1* Între 26 iulie ºi 4 august a avut loc ediþia a XI-a a Academiei ºi a Festivalului ICon Arts, eveniment organizat la Sibiu de Exces Music ºi Uniunea de Creaþie Interpretativã a Muzicienilor din România. Vã puteþi închipui un concert de jazz, seara târziu, într-un foiºor discret luminat, 
înconjurat de o livadã de meri? Chiar aºa a fost vineri 2 august la Cisnãdioara, la Apfelhaus. Maeºtri ºi discipoli, artiºti consacraþi ºi tineri aflaþi la începutul carierei ºi-au unit eforturile ºi au creat o searã superbã. Alãturi de profesorii academiei: Mircea Tiberian ºi John Betsch au evoluat, dupã o sãptãmânã de cursuri de mãiestrie, tineri interesanþi, tineri dornici de afirmare. Aº aminti câteva nume: chitaristul Liviu Negru, saxofonistul Cãtãlin Milea, contrabasistul Michael Acker, Alina Botei, Teodora Spânu, Iulia Pardãu.
(info by Sebastian Crãciun)

* În perioada 1-4 august a avut loc prima ediþie a Satchmo Jazz Fest de la New Orleans, dedicat desigur vieþii ºi muzicii celebrului trompetist ºi solist vocal Louis „Satchmo” Armstrong, nãscut în oraºul rspectiv. Amintim cã municipalitatea oraºului New Orleans a amenajat un frumos parc cu acelaºi nume în care pot fi admirate statui atît cu L. Armstrong-solo cît ºi cu formaþia lui, Hot Five, de asemenea cu un colaborator al sãu la fel de genial, Sidney Bechet ºi cu celebra cîntãreaþã de gospel ºi negro spirituals Mahalia Jackson, care dã ºi numele teatrului a cãrui clãdirea se aflã alãturatã aceluiaºi parc.

sipa2* Recent a apãrut la editura Charmides cartea Coltrane de Pascal Bussy în traducerea lui Roland Szekely care a mai tradus cîteva cãrþi preþioase de jazz printre care Lucien Mallson - Istoria jazz-ului ºi a muzicii afro-americane, Koffi Kwahule ºi Gilles Mouellic-Fraþi de sunet (discuþii despre jazz, teatru ºi scriiturã), Gilles Mouellic-Jazzul-o esteticã a secolului XX ºi G.Mouellic-Jazz ºi cinema.

* În perioada 23-25 august s-a desfãºurat la New York ediþia cu numãrul XXI a Festivalului de jazz Charlie Parker, evident dedicat unuia dintre cei mai mari creatori de jazz, respectiv ai stilului be bop.
Primele douã zile s-au desfãºurat  în Marcus Garvey Park din Harlem ºi au cîntat: în prima zi doar Jimmy Heath Big Band cu lucrarea în premierã mondialã Bird is the word-autor J.Heath; în ziua a doua au cîntat Kenny Garrett Quartet, Cecile McLorin Salvant’s cu un trio ºi Kim Thompson ºi Jaleel Shaw cu propriile formaþii. În ziua a treia, desfãºuratã în Tompkins Square Park, cartierul East Village, au cîntat, în urmãtoarea ordine: Aaron Diehl Quartet, Christian Scott Sextet, Sheila Jordan cu un trio ºi în final Lee Konitz Quartet. Eu am reuºit sã particip la primele douã sipa4recitaluri din ziua a doua ºi la aproape toate recitalurile din ultima zi. În aceaºi searã, (duminicã 25 august) de la ora 20.00, am urmãrit primul dintre cele douã concerte susþinute de celebrul trompetist Roy Hargrove cu al sãu Big Band la cunoscutul club Blue Note.

Detalii despre cãlãtoria mea (împreunã cu fiica mea) la New York ºi New Orleans în perioada 21-28 august, puteþi afla atît din articolul meu ce va apare în revista Observator cultural (sãptãmîna 25septembrie-1 octombrie) cît ºi în emisiunea Praf de stele (Jazz&Blues a la carte) de joi 12 septembrie intre orele 00.00 ºi 03.00. Emisiunea este realizatã de Liviu Zamora ºi poate fi urmãritã în fiecare joi atît online la adresa de web www.romania-actualitati.ro cît ºi pe FB Jazz&Blues a la carte.

* Întrebarea lunii septembrie:
La prima ediþie a festivalului de jazz de la Castelul Bran (30, 31 august ºi 1 septembrie) a fost invitat ºi violonistul Alexander Bãlãnescu, de origine românã dar stabilit în Anglia, care, între 13 ºi 15 septembrie, apare ºi în festivalul Balkanik!, la Bucureºti.  

Consideraþi cã Alexander Bãlãnescu cîntã jazz ?
Indiferent de rãspuns, da sau nu, vã rog sã argumentaþi: de ce ?

* Masters at the met este ciclul de concerte pe care le organizeazã periodic The Metropolitan Museum of Art din New York. Pe 20 septembrie este programat concertul cu Patti Smith (deja sold out deºi preþul biletului este de 40 dolari) iar pe 28 septembrie John Zorn (intrare liberã).

* Vã reamintesc ºi vã recomand Trigon Etno Jazz Festival Chiºinãu, 26-29 septembrie. Programul extrem de complex ºi valoros, îl puteþi afla, desigur, de pe site-ul acestui mare eveniment festivalier. Voi fi ºi eu acolo ºi voi reveni cu detalii în numãrul pe octombrie al acestei reviste.

Radio Romania s-a calificat în finala competiþiei internaþionale Prix Europacare se va desfãºura între 19 ºi 26 octombrie 2013 la Berlin.

La secþiunea documentar radio de investigaþie s-a calificat producþia Pacient în România -Cazul Viorel Stan,  realizatã de Simona ªerbãnescu, iar la secþiunea emisiuni muzicale s-a calificat producþia Colecþia de Jazz -Þara lui Johnny, realizatã de Daniela Nicolae.

Colectia de Jazz, difuzatã în premierã în 18 mai 2013 la Radio România Muzical, o are invitatã pe Anca Sigartãu. Proiectul Þara lui Johnny a fost iniþiat de contrabasistul ºi compozitorul Michael Creþu, ca un omagiu adus unchiului sãu, printr-un spectacol de muzicã/jazz, teatru ºi poezie. O variantã prescurtatã a acestui spectacol a avut loc în 10 ianuarie 2013, într-un club din Bucureºti, apoi s-au realizat câteva înregistrãri de studio care au fost prezentate la Colecþia de Jazz ca o avanpremierã a spectacolului care se va lansa în aceastã toamnã. Anca Sigartãu a vorbit despre întâlnirea sa cu Johnny Rãducanu ºi despre un fapt foarte puþin cunoscut -colaborarea lui Johnny cu studiourile Disney pentru realizarea unui dublaj pentru desenul animat Up.

Colectia de Jazz -Þara lui Johnny a fost realizatã în patru ediþii, de fiecare datã având un alt invitat, o personalitate din jazz sau din teatru. Invitaþii Anca Sigartãu, Mihai Creþu, Radu Gheorghe ºi Mihai Bisericanu au prezentat aspecte inedite ale unor întâlniri memorabile cu Johnny Rãducanu ºi au vorbit despre proiectul Þara lui Johnny ca spectacol de jazz, teatru ºi poezie. Emisiunile au cuprins în mare parte prime audiþii muzicale, nu numai prin faptul cã au fost incluse înregistrãri noi de studio, realizate în intervalul ianuarie-aprilie 2013, ci ºi prin faptul cã unele teme difuzate sunt compoziþii recente ale lui Michael Creþu, scrise special pentru acest spectacol dedicat memoriei lui Johnny Rãducanu (1 decembrie 1931 - 19 septembrie 2011).

Muzica inclusã în emisiune (difuzatã la Colecþia de jazz în primã audiþie) a fost înregistratã în intervalul ianuarie -aprilie 2013 ºi este interpretatã de Anca Sigartãu – vocal, Michael Creþu – contrabas, Cãlin Grigoriu – chitarã, Daniela Nicolae – pian.

Puteþi asculta la adresa:
http://www.romania-muzical.ro/emisiuni/esp-index.shtml?sh=18

Despre Daniela Nicolae puteþi afla la adresa:
http://www.romania-muzical.ro/emisiuni/jazz/cv/daniela-nicolae.html

 

* Încheiem cu umor, rubrica olteanului Iulian Vrabete:

-De câþi chitariºti este nevoie ca sã înºurubeze un bec?
-De 50. Unul înºurubeazã becul ºi 49 discutã cum l-ar fi înºurubat ei.
-De câþi bateriºti este nevoie ca sã înºurubeze un bec?
-Tot de 50. Unul înºurubeazã becul ºi 49 discutã cum ar fi înºurubat Vinnie Colaiuta becul.
-De câþi soliºti vocali este nevoie ca sã înºurubeze un bec?
-De unul singur. El doar þine becul ºi întreg pãmântul se învârte cu el.
-De câþi basiºti este nevoie ca sã înºurubeze un bec?
-De niciunul. Orice ar avea de fãcut un basist, poate face pianistul, cu mâna stângã...

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey