•  Mircea Nãstasie


sus

Mircea Nãstasie

 

La noi era plãcerea de a inventa,
de a-l face pe celãlalt sã rãmânã fãrã replicã

 

[Nota mea, M.D.
Acum 38 de ani s-a nãscut un grup studenþesc de umor, cãpãtând curând faimã ºi deschizând drum pentru cele care au urmat, pânã în zilele noastre.

Despre lumea de atunci, despre chipuri cu notorietate, vãzute din intimitatea laboratorului de creaþie ºi din culisele scenei, l-am rugat sã povesteascã, cu umorul sãu subtil, pe Mircea Nãstasie. Sobru, amendându-mã cu sintagma „entuziasm nejustificat”, completatã cu un zâmbet în colþul gurii, sub mustaþa consecvent serioasã, Mircea Nãstasie, din toate încercãrile grele ale vieþii, rãmâne un om cu un suflet mai mare decât trupul ºi cu seninãtate de copil într-o lume hârºitã de toate cele. Cãlãtorind împreunã, cale de douã ore, am zis:]

Mircea, te rog mai spune-mi povestea cu Mesaj...

O sã-þi spun, deºi nu am starea aia de povestitor, când îþi aduci aminte toate amãnuntele, dar ºi povestea. O sã fie o relatare seacã.

Seacã, domne! Vinul sec nu are ºi el farmecul lui? Nu doar spumantul!
Ai scris versuri pentru cântecele celor de la Redivivus.

Înainte de Redivivus a existat altã formaþie, a Electrotehnicii [facultate din Craiova, n.m.]. Dupã modelul Cenaclului Flacãra, fãcuserã cei de la Mesaj Comunist [revista studenþeascã a Craiovei, n.m.] cenaclul Mesaj, la Casa Studenþilor. Erau niºte entuziaºti... Toni Bold, alþii...

Eu eram baterist, Gabi Cotabiþã era solist vocal în formaþia Electrotehnicii. ªi mergeam în turnee. Am fost cu un spectacol la Sibiu ºi acolo, nu ºtiu din ce motive, nu am putut sã cântãm cu sculele. I-am zis lui Toni: „Hai cã le spun eu o poezie!”, de fapt era scrisã de mine. „El e student, ea e studentã / la bibliotecã s-au întâlnit / el era dur, ea era durã / instantaneu s-au îndrãgit”, în orice caz, concluzia era cã în noaptea fericitã el s-a culcat ºi-a adormit. Le-a plãcut ºi în momentul ãla am devenit recitator în cenaclu. În '73-’74.

Cum au apãrut ceilalþi din grup?

Dan Coveianu, care era student la Economie, stãtea la cãmin ºi cu colegii lui de camerã imitau grupul Reflex Flacãra, acela cu Gelu Colceag, Gabriel Iencec, Mihai Perºa... ºtii parodia lor cu 'Pe uliþa armeneascã...'.

Ce s-au gândit ei în iarnã, sã schimbe formula. Coveianu ne-a propus, lui Mircea Pãsat, un alt recitator, ºi mie, sã intrãm în grup. Am intrat numai eu. Apoi ªerban Ciosan. În varã am fost într-o tabãrã ºi Dan l-a descoperit pe Rici [ªtefan Richard, n.m.]. A venit, ni l-a prezentat. Cenaclul era organizat ca o instituþie. Rici era student la ISE, în Craiova, el era din Târgoviºte. Dan l-a vãzut cã e haios ºi a venit sã ni-l prezinte nouã, care eram deja consacraþi. În ºedinþele de cenaclu -nu de spectacol - , de cenaclu, în care se prezentau materialele, în care se lucra ºi eram pe comisii, folk, recitãri, etc..., fiecare membru fãcea vizionãri. Erau mulþi care voiau sã facã parte din cenaclu, aveam vreo 30-40 de membri, era o stare de emulaþie. Erau pe vremea aia ºi metodiºti - George Obrocea, Cornel Bãlosu, ca sã-i amintesc pe cei cu care am lucrat foarte mult. A venit Dan, ni l-a prezentat pe Rici, ne-a spus cã îl recomandã el. Era de-o spontaneitate!!!

Cum lucraþi în cadrul grupului vostru?

Cu idei venea ºi Dan, dar de obicei ideile le aduceam eu ºi apoi începeam sã le prelucrãm. Fiecare îºi construia rolul, fiecare venea cu poantele lui. Cele mai multe poante se creau în timpul spectacolelor. Atunci ne fãceam farse unii altora, atunci ne veneau ideile, rãmâneau ãilalþi cu gura cãscatã, pentru cã ei nu ºtiau sã dea replica, se aºteptau la altceva. Am pãþit-o eu personal la Liceul Pedagogic, a trebuit sã mã duc la un spectacol ºi eram rãcit cobzã, nu puteam sã cânt. Noi aveam o chestie cu Cogin, despre care cânta Ion Dolãnescu, chiar aºa se numea „preluarea ºi prelucrarea folclorului”. Era cu un cor. La acel spectacol de care ziceam eu, neputând sã cânt, am zis cã dirijez ºi mi-am creat rol de dirijor ºi am tot ºlefuit povestea cu dirijatul, aveam niºte miºcãri, eram þeapãn, dãdeam sã cad ba în faþã, ba în spate, ei mã þineau, mã aplecam, rãmâneam în echer, ei mã îndreptau, era un joc întreg pe chestia asta. Ei bine, la un festival Folk, Jazz, Rock la Craiova am fost invitaþi ºi noi, la final, deºi nu aveam legãturã cu muzica. În timpul jocului, de obicei, când mã aplecam în faþã, în spate, ei mã þineau, eu mã lãsam cu toatã nãdejdea, dar de data asta, când m-am lãsat în faþã, s-au dat la o parte ºi n-am apucat decât sã-i înjur: Zdup!, cu nasu’ în parchetul de la Sala Polivalentã.

Cât era scenariu ?

Bine, eram ºi spontani dar fãceam ºi repetiþii, lucram foarte mult, ... De la Casa Studenþilor mergeam ori la Union ori la Elefant, cã aºa-i ziceam restaurantului de la hotelul Jiul. Noi patru eram atât de preocupaþi, cu capetele unii în alþii, eu cu mapa, întotdeauna, cu hârtiile, cu scrisul, cã stãteam nu ºtiu câtã vreme fãrã sã vedem ceva în jur... Atât eram de preocupaþi de ceea ce fãceam.

Al cincelea cum a apãrut?

Pe când eu cu Gabi, din proprie iniþiativã, tocmai repetam anul III, prea era frumoasã viaþa pe care o duceam, dar despre asta o sã mai vorbim, am dat de Lache [Lucian Popescu, n.m.] sau el a dat de mine. Se tot þinea de mine sã facem un spectacol dupã Eugen Ionescu. Eu nu voiam, noi nu fãcem teatru, dar i-am zis: „dacã tu vrei sã faci ceva, vino lângã noi”. ªi cum l-a adus Dan pe Rici, aºa l-am adus eu pe Lache. Când ªerban s-a îmbolnãvit grav, a avut o meningitã, nu am stat pe tuºã, noi patru împãrþeam rolurile.

Eraþi cunoscuþi?

Ne invitau la festivalurile studenþeºti, chiar mi s-a spus la un moment dat de cãtre cineva dintr-un juriu: „Bã, bãieþi, sunteþi buni, dar nu îndrãznim sã vã lãsãm sã mergeþi mai departe”. Asta era... Singura datã când ne-au lãsat sã mergem mai departe a fost în '79.

ªi în '79 spre '80, când sã terminãm facultatea, numai eu cu Lache mai eram studenþi, ceilalþi trei terminaserã, dar am participat toþi cinci, cã se întorsese ºi ªerban, din partea Casei Studenþilor din Craiova. La Cluj a fost festivalul grupurilor satirice, care erau, de fapt, în multe cazuri, brigãzi artistice cu mai puþini membri, erau pe ºablonul brigãzilor de care noi fãceam bãºcãlie în spectacolele noastre. ªi Marin Traian a fost membru în juriu, au fost ºi alþii cunoscuþi. Când s-a tras cortina ºi s-a anunþat grupul Mesaj din Craiova, era o salã rece, o salã ostilã, între regãþeni ºi ardeleni existã ceva care... o parte din public era formatã din participanþi care susþinuserã spectacolele, alþii erau studenþi. Am terminat în ovaþii. Douã surprize am avut dupã spectacol: una a fost cã a venit Ion Cristoiu, de care nu auzisem pe atunci aºa cã surpriza nu a fost chiar mare, de la revista Amfiteatru sã ne întrebe despre noi, am vorbit cu el. ªocul pentru mine a fost întâlnirea cu Radu Sãplãcan, critic literar la Cluj, fostul meu coleg de bancã ºi prietenul meu de clasa a doua, cã eu în copilãrie locuisem la Beclean pe Someº ºi el era prietenul meu cel mai bun ºi m-am trezit cu el în culise. A fost o întâlnire formidabilã.

Nu s-a acordat decât premiul întâi, premiile al doilea ºi al treilea nu s-au dat tocmai ca sã se facã diferenþa. La premiul de interpretare, socotealã între noi, cã studenþi eram doar eu ºi Lache. ªi deºi eu niciodatã nu m-am considerat un bun interpret, ci mai mult realizator, mi-a plãcut sã contribui la momentele noastre, a trebuit sã primesc premiul de interpretare, pentru cã ãilalþi, care erau, dupã pãrerea mea, mult mai buni pentru scenã decât mine, nu puteau sã-l ia. Premiul de la Cluj ne-a adus ºi o vacanþã gratuitã la mare. În Mamaia era un hotel, Flora parcã se numea, pentru practica studenþilor de la ASE. De pildã, ei erau rãspândiþi pe lângã chelneri sau ce mai învãþau ei în practicã. Hotelul era ticsit de studenþi iar programul artistic era asigurat numai de studenþi. Trupe ºi... noi. În prima zi, lumea n-a înþeles ce facem noi acolo, ne-au aruncat monede, 5 bani, 25 de bani, ca la milogi. Aveam spectacol între 10 ºi 11 seara. În prima searã, dispreþ. A doua searã, aºa ºi aºa. Din a treia, a patra searã, se goleau discotecile din jur ºi veneau sã ne vadã. Asta, pentru ºeful de local, era o bucurie, încât dacã la început ne plãteam bãutura înainte de spectacol, dupã o sãptãmânã ne spuneau sã luãm ce vrem, unde vrem, eram rãsfãþaþii barului. Dar asta era pe plan secund, pentru cã am avut ºi marea satisfacþie de a-l întâlni pe Tudor Vornicu, am fost invitaþii lui în emisiunea de Revelion.

La televiziune?

Stai sã vezi. Ne-au dat pe cineva din partea televiziunii ca sã ne vizioneze. ªi dupã ce ne-a vãzut ne-a zis: „Ce sã mai... Faceþi-vã numãrul ºi gata!” L-a chemat pe Horia ªerbãnescu, care trecea pe acolo: „Vino sã vezi ce pot face niºte bãieþi din provincie.” Haios a fost la înregistrare, pentru cã a trebuit sã tragem nu ºtiu câte duble pânã sã se opreascã operatorii din râs, cã miºcau camerele, se urla din regie de mama focului: „Bã, potoliþi-vã!”. Abia dupã ce am fãcut noi de câteva ori ºi au învãþat ei toate poantele au putut sã înregistreze. Cu ocazia aia m-am vãzut pe micul ecran ºi chiar în momentul ãla am luat hotãrârea sã nu mai apar niciodatã pe scenã pentru cã m-am vãzut pe monitor ºi mi-am zis: eu n-am moacã de... nu ºtiu ãstora cum le-o plãcea de mine, dar mie nu-mi place, ºi rãmân numai cu partea asta.
Am avut onoarea de a fi tãiaþi de la Revelion de Dumitru Popescu-Dumnezeu, personal, care a zis: „Aºa nu!” De fapt, aºa pãþeam mereu.

Eu v-am vãzut în '76, în cel de pe urmã spectacol al Cenaclului Flacãra, care a fost ºi cel mai frumos spectacol de asemenea facturã, cu toate numele mari ale României, de la Phoenix la Radu Gheorghe, Pittiº, Alifantis etc.

Acela a fost debutul nostru în Cenaclul Flacãra. Încep prin a aminti un nume, Mike Ionescu. El conducea o trupã de folk din care mai fãceau parte Dana Oltean ºi Ionuþ Ilicievici. Apoi erau cei de la UTC... mereu aveam probleme cu ei, parcã eram duºmanii lor, nu ne voiau. Singurul care ne ajuta, culmea, era secretarul cu propaganda de la Judeþeana de Partid, unul Strãinu, care þinea foarte mult la noi, dar ãºtia care erau de vârsta noastrã ne puneau beþe în roate. Pe uºa pe unde intrã actorii la Teatrul Naþional era unul care sub nicio formã nu voia sã ne lase. Mai lãsa câte-o pilã sã intre la Cenaclu. Când ne-a vãzut pe noi: „nimic, voi nu intraþi!” Pânã când a venit Mike împreunã cu Radu Gheorghe, care fãcea celebrul lui numãr cu þiganul care vrea ºi el sã cânte. L-am numit naºul nostru în Cenaclu, pentru cã de la el am învãþat multe lucruri pe care doar le intuiam. Noi eram amatori, nu fãcusem o facultate de profil, el, fiind profesionist, ne- arãtat diverse chestii, cum sã ne studiem miºcãrile în oglindã, a fãcut ceva instrucþie cu noi. Într-o pauzã a ieºit Pãunescu sã ne vadã. Fãcusem sãli de sute, poate de mii de oameni, fãrã niciun fel de trac, dar sã apari în faþa unuia singur era culmea tracului! Dar dupã ce s-a dat Pãunescu prima datã cu burta în sus ne-am dat seama cã suntem ai lui ºi ne-a trecut tot tracul. Succesul a fost aºa de mare încât a trebuit sã repetãm numãrul ºi cu faþa la publicul care era pe gradenã.

Cenaclul se oprea atunci, dar Pãunescu v-a tinut minte?

Pãunescu a ajuns mai apoi sã facã Antena vã aparþine, o emisiune maraton cu tot felul de coruri, dansuri populare, formaþii de muzicã popularã ºi ne-a chemat ºi pe noi. N-am apãrut, normal, ne-au tãiat. La urmãtoarea lui venire în Craiova a zis: „Craiovenilor- sau cum s-o fi adresat el publicului- fiind zi de alegeri când se dãdea emisiunea, nu se putea da ce au fãcut bãieþii ãºtia. Nici Caragiale nu se putea da în acea zi, dar vã promit cã la urmãtoarea emisiune or sã aparã”. Bineînþeles cã nu am apãrut. Singura apariþie la televiziune a grupului Mesaj, pe vremea aia, a fost când am fost invitaþi la Festivalul de Umor din Bãileºti. Eu nu am participat, dar ceilalþi membri ai grupului au apãrut pentru câteva secunde la Viaþa satului, fãrã sunet, fãrã nimic. I-am recunoscut pentru cã erau ai mei.

Cât de bogat era repertoriul? Când jucaþi atât de des, precum la Mamaia, aveaþi acelaºi program în fiecare searã?

Nu fãceam niciodatã acelaºi lucru. Chiar dacã fãceam, sã zicem, Cogin, care a fost piesa noastrã de rezistenþã, niciodatã Cogin de astãzi nu semãna cu cel de mâine. Nici cel din dimineaþa asta cu cel de dupã-amiazã. Osatura era aceeaºi, dar asta era cea mai mare bucurie pentru noi, sã creãm în timpul spectacolului. Schimbam.

Apoi, pe de altã parte, eu, Rici ºi cu Lache nu eram orgolioºi. În schimb, între ªerban ºi Dan era în permanenþã o luptã, sã fie ca el, sã fie ca el. Într-o zi am luat hotãrârea ca în fiecare zi unul dintre noi sã conducã, prin rotaþie, grupul. ªi ce stabileºte el, aia sã fie. Era necaz mare, mai ales când era Lache de serviciu. În fiecare searã era altceva.

Vorbeai de sãli cu sute de spectatori, mai mulþi...

Pe 22 august, nu mai ºtiu ce an, la mare, pe stadionul de fotbal din Constanþa, am avut cea mai mare audienþã. Zicea comentatorul cã ei nici când aveau meciuri internaþionale de fotbal nu avuseserã atâþia spectatori câþi veniserã sã-l vadã pe Pãunescu. Dar la ora 24 s-a închis totul pentru cã se fãcuse 23 august ºi orice altã manifeastare decât cea dedicatã partidului era interzisã.

Deci, dupã reluarea Cenaclului, aþi fost invitaþi acolo.

În cele din urmã eu am refuzat sã mã produc în Cenaclul Flacãra. Am fost la câteva spectacole ºi modul autoritar în care lucra Pãunescu nu-mi convenea. Am preferat sã fiu un inginer la Caracal decât... Deºi luam niºte bani, mulþi pentru acea vreme, 590 de lei pe zi, când salariul mediu era de 2.000 – 2.500 pe lunã. Am preferat sã nu mã duc, mã duceam doar când lipsea câte unul ºi era obligatoriu. La mare m-am dus cu ei pentru cã ªerban era cu pionierii la ºcoalã ºi n-a putut veni, deºi unii au lipsit ºi vreo doi ani de la serviciu, sã meargã la Cenaclu. Cenaclul era cenaclu, serviciul era serviciu. Am mers în locul lui, cã Pãunescu începuse sã mã gâdile: ãla nu e chiar aºa, ia uite-l pe Nãstasie. Dupã turneul ãla nici nu m-a mai prins. A mai fost o situaþie. O datã, când era ziua mea de naºtere ºi acasã am avut o discuþie cã am întârziat, m-am supãrat ºi am plecat. Citisem în ziar cã e Cenaclu la Vâlcea ºi am zis cã acolo mã duc. Între Drãgãºani ºi Vâlcea, m-am gândit: e 9 seara, acuº se face 10, unde mã duc eu acum? Dar am plecat pe drumul ãsta. M-am dus la Alutus, era cel mai mare hotel din Vâlcea, ºtiam cã totdeauna trãgeau acolo. ªi gãsesc trupa care era de serviciu. Cã Pãunescu, întotdeauna când venea în Oltenia, noaptea dormea la Bârca. Dar, ca sã poatã sã doarmã, trebuia sã mai ia cu el pe alþii: ªeicaru, Hruºcã, cele douã fete de la Ecoul, îi lua cu el sã-i cânte. Îl scula pe Socaciu noaptea, la 2: „Victor, vino repede, cã am scris o poezie. Hai sã facem muzica!” Nu putea sã doarmã mai mult de trei-patru ore pe noapte, poate ºi de-aia s-a prãpãdit aºa repede, pentru cã el ºi-a trãit viaþa arzând.

Se terminase spectacolul, aºa cã m-am dus la Alutus. Era o superbã noapte de primãvarã. Pãunescu, cu ãia de la organele locale, care îl însoþeau, ºi cu restul cenaclului veneau, râdeau pe stradã, ocupaserã toatã strada. ªi eu. Când m-au vãzut ãºtia ai mei – nu vreau sã spun care era mai serios:„ Bã, pleacã imediat de aici, cã te vede Bossu!” Boss, îi ziceam. „Sã nu se supere pe noi.” Eu, nimic, vreau sã mã întâlnesc cu el. M-a vãzut, zic: „Bunã seara Boss, am venit ºi eu, am citit în ziar cã e Cenaclul la Vâlcea, dar am întârziat, pânã sã ajung s-a terminat spectacolul.” El, foarte bucuros, m-a luat de gât. Când m-a luat Pãunescu de gât au venit ºi ceilalþi: „Ce faci, bã...”

Am intrat în sala de restaurant, la masã. El avea ritualuri, sã recite, sã cânte Luminã, luptã libertate. Nimeni nu avea voie sã consume nimic pânã nu se termina acest încã un spectacol. Nu aveai voie sã fumezi. Eu, cu Lache, undeva mai departe, cu þigãrile în gurã, coniacele în faþã, ne vedeam de treburile noastre. Dupã care ne-am dus în camere, ne-a repartizat, nu mai ºtiu cu cine am nimerit. Socaciu, care era un fel de adjunct al lui Pãunescu, trecea pe la fiecare sã vadã cum se simte, dacã are vreo problemã, dacã e totul în regulã. Rondul de noapte. ªi când a venit la noi, a început sã povesteascã ce nasoalã e viaþa, la ce umilinþe sunt supuºi. Când eram la mare, sã-l vezi pe marele Mircea Vintilã bãgat pânã la brâu în apã ºi cântând ºi oamenii de pe falezã se uitau ca la circ. Te supunea la anumite chestii, care lui i se pãreau haioase, lui îi plãceau, dar...

Dupã cele povestite de Socaciu, la 3 noaptea, am luat taxiul ºi am plecat la Craiova, unde, deºi a doua zi avea spectacol cu Cenaclul, nu m-am mai dus.

Îi plãcea sã conducã pe toatã lumea.

Am vãzut o fazã la canal. Pe fundul canalului de la Basarabi. Era de Sfânta Maria. Ãia care lucrau la Canal erau beþi mangã. Când am ajuns, înconjuraserã autocarul sute de oameni. Erau barãci cu un etaj. Douã chestii am vãzut în ziua aia: pe unul ieºind la fereastra unei barãci ºi strigând: „Huo! Futu-vã muma-n cur de comuniºti!” În '80 era ciudat, în faþa atâtor sute de oameni. Apoi la întoarcere, dupã spectacol, fazã cu Cristi Minculescu. Eu, care stãteam mai în faþã în autocar, i-am vãzut pe toþi cã se duceau în spate. Ce se întâmpla? Cristi Minculescu a fost primul om pe care l-am vãzut imitându-l pe Ceuºescu. „Dragi tovarãºi! L-am prins pe tovarãºul Constantin Dãscãlescu fãcând laba în sediul Comitetului Central! Nu se mai poate aºa ceva, tovarãºi!”. A fost primul pe care l-am auzit sã-l imite pe Ceauºescu. Dupã aia a luat-o Lache, care s-a ºi înregistrat. În timp ce ceilalþi încercau sã-i facã pe plac lui Pãunescu, sã nu-l supere, Lache îºi fãcea de cap ºi de-aia Pãunescu, pentru cã venea cu cele mai trãznite chestii ºi-i plãceau lucrurile astea, îl aprecia.

Un rege capricios acceptã adevãrurile unui bufon curajos.

Am fost pãrtaº la un meci de fotbal. Nu înþelegeam de ce Vasile ªiecaru, care era absolvent de IEFS, nu se duce la fotbal ºi mã iau pe mine, fãrã sã mã întrebe dacã ºtiu, dacã nu ºtiu. Ne-au dus undeva la Eforie Sud, pe stadion adevãrat. Era în cantonament acolo Jiul Petroºani. Pãunescu i-a dat pe ãia afarã cã voia el sã joace fotbal cu Cenaclul. El avea multe roluri: arbitru, centru atacant, antrenor, cãpitan, toate funcþiile din echipa lui. ªi Andrei, fiu-sãu, care atunci era cam la vremea liceului, era cãpitan la echipa cealaltã. Normal cã eu am fost ales în echipa cealaltã. A trebuit sã îmi aleg un post. În atac nu se pune aproblema, la mijloc trebuia sã alerg de colo colo, mai uºor pãrea la apãrare: vine cineva, þaca-paca, trece de mine, asta e. Fãrã sã ºtiu cã atunci când vine Pãunescu toatã lumea se dã la o parte ca el sã tragã la poartã. Plouase puþin, era puþin alunecuº pe iarbã. N-am fãcut mare scofalã, când a venit el, nici nu puteam, Pãunescu era imens faþã de mine, doar am pus piciorul la minge. El a venit ºtiind cã nu-i stã nimeni în cale, ca rapidul prin garã. Ceilalþi se dãduserã la o parte ºi eu pac!, i-am pus piciorul la minge, l-am deposedat. El, surprins de miºcarea mea, a ºi cãzut în fund. A încremenit. ªi odatã cu el tot stadionul.Toþi ãia de pe teren ºi cei din tribune, cã aduceau ºi spectatori sã aplaude, pentru cã era obiºnuit. Urmarea a fost cã nu m-a mai chemat niciodatã la fotbal. Eu ºi cu ªeicaru eram cu fetele la plajã, ceilalþi la fotbal. Pe el nu ºtiu din ce motive nu-l lua.

David ºi Goliat. David fãrã voie.

La mare a mai fost o chestie... se terminã spectacolul noaptea, pe la 3 ºi la 6, mai era ºi duminicã, se dã deºteptarea, cã mergem sã ne plimbãm cu vaporaºul pe Marea Neagrã. El era cu doamna Elena. Dacã mai þii minte cã în cartea De la Bârca la Viena povesteºte mereu de Elena, o iubitã de-a lui din vremea respectivã, nu era cãsãtorit atunci. ªi... nu ºtiu cum îi spune la partea din faþã a vaporaºului, el cu doamna Elena stãteau acolo ºi ªeicaru, în faþa lui, cânta: „Iubita mea sã ne-aruncãm în valuri”, chestii de genul ãsta. Dupã ce s-a sãturat Pãunescu, dupã ce au cântat toþi, el ºi-a luat familia în cabinã, sã mãnânce, noi, ceilalþi, scuipam în apã, cã pe noi nu ne-a chemat nimeni la masã. Ne-am plimbat aºa o orã, o orã ºi ceva, prin pãcura aia. Erau acolo, mi se pare, douã sau trei dintre petrolierele alea mari. Pãunescu, dupã ce terminã de mâncat: „Da’ noi când ieºim pe mare?” Primul secretar de la UTC ºi cu ãsta de la Partid: „Regulile sunt cã duminica nu iese nimic din port”. „Cum, eu, cel mai mare poet naþional în viaþã, sã nu beneficiez de...”. Le-a fãcut un scandal încât au luat imediat legãtura prin radio cu portul: „Liber!” Am ajuns, nu ºtiu daca la limita apelor teritoriale, dar pânã la niºte ºalupe militare. Andrei a sãrit în apã sã facã baie. Pãunescu: „Sile! [Vasile ªeicaru, n.m.] du-te repede sã nu se înece copilul!” Ne-am întors la Bucureºti, am mai avut un spectacol la Polivalentã ºi ne-am retras pe la casele noastre. ªi de atunci, eu nu m-am mai dus deloc.

Avea putere, Paunescu!

ªtia sã conducã masele. Atunci, la Canal, oamenii erau pe taluz, îºi puseserã pãturile ca la picnic, bãuturã, mâncare, ca la nuntã. Pãunescu era foarte orgolios ºi dacã unul îi miºca în salã îl dãdea afarã sau pleca el de pe scenã. În ziua aia spectacolul începuse pe la 5, era luminã. Intrase unul beat pe sub masã, fãcea „Bau!” la Pãunescu, Pãunescu: „Bau” la el. A bãgat numai muzicã din asta de le plãcea beþivanilor, nu mai puteau ãia de drag de ce se cânta. Aplauze, urlete, pânã când, la un moment dat, când începea sã se înnegureze, unul care era mai cu chef, dupã ce toatã lumea tãcuse, rãmãsese el lãlãind: „Ãããã, ãããã”. Pãunescu: „Vedeþi, noi am venit cu inima cãtre voi sã vã aducem bucurie ºi din cauza unui beþivan ca nenorocitul ãsta nu putem sã ne þinem spectacolul!”. Ãia din jurul beþivului, pac pe el! Din momentul ãla, cum i se pãrea lui Pãunescu cã e ceva în neregulã: „Ãla ne stricã spectacolul!” ãia, hop pe el! În asemenea hal de disciplinã îi adusese, încât la ora 9 jumate 10, când cânta Vintilã „Un' te duci tu mielule”, jumate din rambleu cânta o strofã, jumãtate strofa cealaltã. Stãpânea sala extraordinar.

Avea însoþitori?

Avea pe lângã el pe nea Gicã, probabil cã din bãieþii cu ochi albaºtri, pãrea sã fie garda lui de corp. Am asistat la douã scene cu el.

Prima. Pãunescu avea ce avea cu miliþienii, sã nu-i vadã în salã sub nicio formã. „Afarã cu ei! Aici este o activitate liberã, noi ne desfãºurãm singuri”. Bine, el spunea poeziile despre Ceauºescu, câteva, ºi apoi spunea lucruri care erau interzise în altã parte. La un moment dat vine unul cam însângerat, cu un tricolor într-o mânã. Noi ieºisem afarã, cã stãteai pe scenã, dar mai ieºeai la o þigarã, la un pepsi. Nu înþelegea Pãunescu cum se îmbãtau unii când el interzisese bãutura. Socaciu se ducea înainte sã organizeze masa, ce ne dãdeau sã mâncãm înainte de spectacol. Sticlele de pepsi, pe jumãtate golite, în rest vodcã. Beam la pepsi într-o veselie! ªi cum stãteam noi afarã, ne-am apropiat: vai, bietul de el, uite cum l-au bãtut miliþienii. „M-au bãtut pentru cã am vrut sã flutur tricolorul”. ªi vine ºi nea Gicã: „Ce e mã bãieþi?” „Uite, l-au bãtut miliþienii cã a vrut sã fluture tricolorul”. „Ia mai spune-mi o datã copile, ce s-a întâmplat?” avea o voce blândã ºi s-a apropiat de el. „Spune mai tare, cã sunt cam surd. Da’ ia suflã tu puþin la mine!”, a suflat ãla ºi s-a pus cu palmele pe el: „Beþivan nenorocit, tu vrei sã-i batem pe ãia cã te-ai bãtut tu cu ei?”

A doua cu nea Gicã. Pãunescu avea câteva locuri rezervate pentru copiii lui care nu apãreau pe scenã, Ioana ºi Andrei, pentru taicã-sãu pe care cel puþin la mare l-a þinut cu el tot timpul, în fosta vilã a lui Gheorghiu Dej, pentru alþi invitaþi de onoare de-ai lui. Când s-a dat drumul în salã, oamenii n-au mai þinut cont cã alea erau ocupate. Nea Gicã le-a spus: „Vã rog frumos, locurile astea sunt reþinute.” „Pleacã, bã!”, cuvinte urâte. „Aºa te adresezi unui om care îþi vorbeºte frumos?” ãia la fel, vorbeau urât. ªi când s-a pus nea Gicã în miºcare, în doi timpi ºi trei miºcãri ºtii cum zburau ãia de pe rând?

Ai povestit o datã despre un episod cu Ion Nicolescu

1976 a fost anul debutului nostru la Cenaclul Flacãra ºi am primit premiu.

Pãunescu, foarte emoþionat, toatã lumea acolo. Pittiº, Marcela Saftiuc, Doru Stãnculescu. Eu stãteam pe un braþ de fotoliu ºi Dan Coveianu pe braþul celãlalt al fotoliului pe care se gãsea Marcela Saftiuc, pe care am adorat-o. Ea ºi Mircea Florian au fost deschizãtorii muzicii folk la noi. „Fiii lacrimilor tale” este cântec eligios. Deci oamenii ãºtia au fãcut sã fie auzite niºte chestii. Pãunescu a adus un portret al lui Ceauºescu, pregãtiri de rigoare, „Luminã, luptã, libertate!”, dã-i ºi cântã. În timp ce era atmosfera asta extraordinarã, intrã secretara: „Nu pot sã-l opresc”. O piticanie de om, ulterior am aflat cã-l cheamã Ion Nicolescu, cel care a scris versurile la cântecul lui Alifantis „Trãiascã România, Trãiascã Tricolorul/ Trãiascã Alma Venus, Mãria sa Poporul!” [titlul poeziei:  'Alma Venus'].
„Nenorocitule, nu-þi permit sã mai foloseºti versurile mele în ce faci tu!”
Pãunescu, din starea aia de transã, de zen, o datã s-a trezit, când s-a ridicat cât era el de mare ºi cât era ãla de mic, a luat-o la fugã dupã el, ãla a tãiat-o. Ãla mare fugind dupã piticania aia: „Te bag în pizda mã-tii!” „Ba eu te bag!” S-a ales praful de festivitate, noi am ieºit la fumat, Vali Sterian îºi fãcuse trâmbiþã din diplomã ºi cânta obscenitãþi. Când ne-am întors în birou, Pãunescu plecase la Breaza, unde avea vilã, se supãrase ºi pe ãla ºi pe noi, cã îl pãrãsisem.
Ne-am dus la Athenee Palace, bufet suedez, cei de la Phoenix, cu care ne invitam la taxiuri, au plecat cu trenul de noapte, îºi rezervaserã locuri la vagonul de dormit, au plecat cu Adam Erzebet.

Am început evocãrile astea cu o întrebare despre Redivivus.

Gabi Cotabiþã era deja cunoscut în Craiova, el cânta mult la clubul Dinamo [o salã de dans din anii '50], cu Gil Dobricã, Paul Negoiþã. Gabi ºi cu ceilalþi au zis: ne facem trupã, ce e asta, Electrotehnica? Pe mine m-au dat afarã, cã n-aveam tobe. „Pãi ºi ce fac?” „Te laºi de fumat ºi-þi cumperi tobe”. Ee, nici nu eram cine ºtie ce mare baterist. 
Au venit Relu Biþulescu, baterist, Gelu Moraru un chitaristextraordinar, Erwin Surin, un clãpar extraordinar ºi Nikos Temistocle, basist.
Gabi ºi Nikos au fost printre întemeietorii formaþiei Holograf. Eu, dupã ce am terminat cu bateria, am devenit cronicarul ºi textierul Redivivus. Eram tot timpul cu ei.

Gabi, în facultate, a fost cel mai bun prieten al meu. Eram aproape nedespãrþiþi. Maicã-mea pleca mai devreme la serviciu, eu o mai pãcãleam, îi ziceam cã încep cursurile mai târziu. Ea pleca, fãcea naveta la Podari, avea tren, trebuia sã plece la o anumitã orã, nu putea sã mã mai controleze. Doamna Cotabiþã pleca mai târziu. Eu eram deja la Gabi acasã ºi ea ne spunea: „Mamã, sã fiþi atenþi ºi sã sã vã duceþi la ºcoalã.” „Da, doamnã, bineînþeles!” Seara, când venea acasã biata femeie, de la serviciu, era casa plinã de fum ºi noi la cãrþi.

Ce jucaþi?

Eu am încercat sã învãþ bridge ºi n-am fãcut faþã, aºa cã jucam prostioare de-astea, whist. ªi când venea doamna Cotabiþã eliberam ringul ºi plecam la Casa Studenþilor, unde stãteam pânã la 10. Acolo am avut parte ºi de întâmplãri de genul: vine Geo Saizescu sã lanseze Eu, tu ºi Ovidiu. Împreunã cu Ileana Stana Ionescu, Violeta Andrei ºi trebuia sã vinã ºi bietul Cosma Braºoveanu. Eu, ca de obicei, tândãleam prin Casa Studenþilor. Nu prea erau studenþi care sã participe ºi mi-au zis: „Vino ºi stai ºi tu o orã cât fac ãºtia activitatea. ªi dacã tot vii, pune ºi o întrebare” Dar întrebãrile se puneau atunci ca la adunãrile de Partid, adicã venea întrebarea, în prealabil vãzutã de cineva, compusã, bãtutã la maºinã, frumos. ªi ce întrebare primesc eu? „Stimate Cosma Braºoveanu, vã rugãm sã ne spuneþi o snoavã!” Mi s-a pãrut atât de stupidã chestia asta, cu atât mai stupidã cu cât Cosma Braºoveanu nici nu era prezent. Când am ridicat mâna, toatã lumea era liniºtitã, ºi l-am luat pe Geo Saizescu la întrebãri (nu mi-au plãcut filmele lui): despre umorul facil ºi umorul adevãrat, despre filmele cu mesaj ºi filmele care se fac doar de dragul de a mai face un film ºi tot aºa. În asemenea hal i-am pus întrebãri, încât l-am enervat, mai avea puþin ºi mã înjura: „Eºti un puturos de student care se scoalã la 11 când oamenii muncii sunt de la 5 în fabricã ºi muncesc ca tu sã ai de toate”. Am stricat toatã chestia, au venit ãºtia de la UASCR: „Bã, ce þi-a venit”, dar s-au împãcat lucrurile dupã aia, au coborât în bar.

ªi textele pentru Redivivus?

Ei veneau cu linia melodicã, de obicei Gabi. Eu aveam un sistem special în care îmi notam metrica dupã care începeam sã scriu. Ei îmi dãdeau tema, dacã aveau cuvinte cheie mi le dãdeau, cã iar a fost o fazã, atunci m-am supãrat. Trebuia sã fie un spectacol la Antena vã aparþine ºi era invitatã ºi formaþia Redivivus – gãseºti cântecul pe youtube [https://www.youtube.com/watch?v=rkz2tgs3W4M]. De fapt douã cântece au fost. La unul Pãunescu a fost foarte impresionat de versuri, i-au plãcut foarte mult ºi de impresionat ce-am fost ºi eu le-am pierdut ºi-mi pare atât de rãu. Celãlalt era prefigurarea unui cântec pe care l-a avut ºi Holograf pe primul disc, cu astronautul nu ºtiu care. ªi ãsta, îmi spusese Gabi, sã fie cu din astea cu universul, cu timpul. Þin minte cã printre versuri era ºi „înaintãm înapoi cãtre voi”, o joacã din asta nebunã. „Ce e prostia asta? Lasã cã vã fac eu versuri!” ºi a stat în noaptea aia ºi le-a fãcut, ceva cu tineri.

Redvivus umplea sãlile cu interpretãri de excepþie ale unor piese de mare dificultate.

Redivivus a avut personalitãþi, fiecare dintre ei era foarte bun, dar ca trupã n-a reuºit, fiind poate ºi din Craiova. În '77 ne-am dus la Sala Radio cu un poem despre rãzboiul de independenþã, erau 100 de ani, ei cântau, eu recitam. Erau trupe care au devenit consacrate, atunci studenþeºti, se fãceau probe la microfoane, când a pus Gelu mâna pe chitarã, i-a lãsat muþi pe ceilalþi. Ervin la clape, la fel. Dar pe total n-a ieºit. Ori au fost jocuri, ori valoarea lor nu era aºa de mare cum credeam.

Dar ce i-a fãcut Erwin lui Gabi. Erwin avea un frate, Edgar, pãrinþii lor erau divorþaþi. Mama ºi Edgar erau în Germania. Tatãl, profesor de muzicã, ºi Erwin, în România. Erwin cerea sã plece, pentru reîntregirea familiei ºi ãºtia îi dãdeau negaþie. A fugit în Serbia, de acolo a ajuns în Italia, în lagãr, apoi în Germania. ªi îi dã telefon lui Gabi: „am ajuns. Tu când vii?” A doua zi la 8, 'bãieþii' l-au ºi convocat pe Gabi. Din momentul ãla Gabi n-a mai avut dreptul sã plece din þarã. Când a avut Holograf turneu, nici în Uniunea Sovieticã nu l-au lãsat. Aºa a ajuns Dan Bittman solist la Holograf, cã Gabi nu putea pleca, nu îl lãsau.

Mai ai textele de la Mesaj?

Nu. Au rãmas într-un dosar pe care l-am uitat la Caracal.

Mai erau grupuri similare?

Dupã noi au început sã aparã. Divertisul a apãrut târziu.

Noi ne apropiam de profesionism. Le-am zis bãieþilor: „hai sã ne mutãm de la electrotehnicã, m-am dus acolo pentru cã ai mei m-au pãcãlit”.

Douã visuri aveam: sã fac fizicã atomicã, pentru a încerca sã înþeleg lumea, pãtrunzând cât mai adânc. ªi când am scris poemul în prozã pentru care am luat premiu la ºcoala generalã, au trimis inspectori de la Vâlcea la Drãgãºani, m-au chestionat ca la Securitate, nu cumva sã fi scris altcineva. Am avut îndrumare în corectarea acelui text din partea profesorului de limba românã care nu ºtiu în ce împrejurãri se împrietenise cu taicã-meu ºi care i-a spus: „dã-l la real, nu la uman, ce? vrei sã ajungã un prãpãdit de profesor de limba românã, ca mine?”. ªi cum atunci era moda inginerilor, m-am dus la real. Pânã în facultate n-am avut de-a face cu scena, numai cu scrisul.

Al doilea vis: sã mã fac ziarist. Nu ºtiam pe atunci cã pentru a ajunge ziarist trebuia sã faci 'ªtefan Gheorghiu' [ºcoala activiºtilor de partid, n.m.]. Credeam cã dai la filologie. Ai mei m-au pãcãlit: „Du-te la electrotehnicã ºi poþi sã scrii cât vrei!” Aveam probleme în gimnaziu, în liceu, mã obligau sã mã culc la 10 la 11 seara ºi de nu ºtiu câte ori m-a prins maicã-mea cu lanterna sub plapumã, ori citind, ori scriind. Vocaþia mea, dacã am avut una, a fost scrisul, nu scena.

Þin minte ºi primul compromis pe care l-am fãcut, în clasa a ºaptea, când am citit o carte din colecþia Aventura. Am considerat asta ca pe o impietate, sã citesc astfel de lucruri.

ªi cum ai ajuns sã scrii?

Singura datã când am scris un text a fost pentru Cogin, când am fost invitaþi la televiziune, pentru cã trebuia sã vadã cenzura textul. În general erau fiþuici, doar frânturi, schiþe, ne construiam rolurile. Nu am avut un repertoriu, inclusiv la mare Am avut texte despre rãzboi, revoluþia omului, despre fotbal. A îngheþat Polivalenta când am fãcut montaj artistic despre fotbal ºi la un moment dat era o parodie la montajele astea, cu dans tematic. Începeam sã cântãm... primele fraze muzicale din 'Partidul, Ceauºescu, România', oamenii se uitau înlemniþi, apoi treceam în Beatles ºi deja se relaxau toþi

Cum ai ales repetenþia?

Repetinþia din anul 3. Le spuneam: „eu vreua sã dau la Filologie, tu poate vrei sã dai la Teatru, tu... Hai sã renunþãm, ne ducem în Bucureºti ºi facem ce vrem”.
Nu.
Ei deja o trimiseserã pe nevastã-mea, de fapt încã nu eram cãsãtoriþi, sã meargã cu mine la examen, sã se asigure cã intru în salã. Am intrat, dar am dat biletul. La Mãsurãri Electrice ºi Electronice. Eram prieten cu foarte mulþi profesori, în afara ºcolii, participam la fetivitãþi.
Profesorul, Corneliu Ambrozie: „Mai stai!”, el care era teroarea studenþilor, împreunã cu Vintilã ºi Degeratu. Am dat biletul ºi nu se mai putea face nimic. Mã duc la Gabi, dimineaþa. Toatã vara el cânta seara la Minerva [vechi ºi faimos restaurant din Craiova, n.m.] iar ziua eram la Giormane [lac ºi plajã la 20km de Craiova, n.m.], ãsta era programul nostru.

Gabi al meu învãþa. Fuma, asculta muzicã, abia apãruse Queen. El asculta O noapte la operã ºi învãþa la Bazele Electrotehnicii. Era o zi splendidã de august sau de septembrie. I-am spus: „Mã, Gabi, ce eºti fraier aºa? Uite ce cer albastru, frumos, gândeºte-te ce e acum la Geormane..” A închis toate alea ºi am plecat.

Oarecum ca în Zilele ºi nopþile unui student intârziat

Unul dintre momentele frumoase ale „coabitãrii” era cel în care ajungeam la 9 ºi jumãtate la cursuri ºi unuia i se punea pata: „Hai sã mergem!” În timp ce toatã lumea intra, noi ieºeam, dãdeam bunã ziua la profesori ºi plecam. Peste drum de universitate era cafeneaua Agop unde gãseai legendele electrothnicii. Unul era student de 12 ani, Andrei Ilicievici, care intra în fiecare an la facultate, ca sã scape de armatã ºi nu se ducea deloc la cursuri. Ei îl exmatriculau (asa era în anul intâi) ºi el dãdea iar ºi intra. Am avut viaþã dulce de student, eram vedete.

ªi cum a fost revenirea la ºcoalã?

În anul patru eram însurat. În primele sãptãmâni am stat acasã la nevastã-mea ºi dimineaþa mã trezea soacrã-mea, sã mã duc la ºcoalã. ªi mi-a fost ruºine de femeie aia, m-am dus o zi, douã, douã sãptãmâni. L-am prelucrat ºi pe Gabi: „sã ºtii cã nu doare!” ªi ne duceam amândoi. Era discuþia cu sfertul academic, întârzie profesorul un sfert de orã: hai sã mergem! „Noi rãmânem, cã suntem pregãtiþi.” Rãmânea toatã grupa din cauza noastrã.
Ajunsesem cu Gabi sã ne certãm pe note. Cea mai micã notã a noastrã era 8, dar în general luam 9 ºi 10. La examenul de stat am luat 9.

ªi apoi?

Eu m-am retras primul ei au rãmas cu Cenaclul Flacãra

Apoi Rici s-a retras, ªerban a continuat sã facã teatru, iar Lache ºi Dan s-au ocupat o perioadã de brigãzile artistice. De pildã Romicã Þociu era în brigada instruitã de Lache.

Lache a avut propunere de la Gil Dobricã sã rãmânã în Bucureºti cu el, dar nu putea pentru cã îl avea în grijã pe tatãl lui iar mama lui murise.

Acum?

Rici e la Târgoviºte, la Curtea de Conturi, director prim sau adjunct, Dan Coveianu e pensionat medical, Lache e ºomer de mai bine de un an. ªerban e în continuare profesor de fizicã, dar el e mai mult cu sindicatele, cu lupta sindicalã.

La un moment dat m-am gândit sã mã uit ºi eu în dosarul meu de la Securitate, cã dupã fiecare spectacol directorul Casei Studenþilor, Bãlãºoiu, zicea: „Bã, am scãpat ºi de data asta!”

Toni Bold, care când a terminat facultatea a terminat ºi cu activitãþile artistice, era un bun organizator, manager, producãtor. Cenaclul Mesaj devenise o instituþie în sine. Casa Studenþilor nu avea niciun fel de control, aveam comisiile noastre, organizarea noastrã, noi ne stabileam repertoriul, spectacolele. Ei ziceau mersi cã au activitate, culegeau roadele când fãceau raportãrile lor. Fãceam ºi spectacole comune Mesaj ºi Redivivus, erau sãli arhipline. Exista un grup ajutãtor, oameni care se ocupau de afiºe, de deplasãri, pe noi ne preocupa doar ceea ce fãceam. Când faci ceva cu multã dragoste, nu te mai intereseazã restul, mai ales cã restul era pus la punct.

3 septembrie 2013
[n.m., Marius Dobrin]

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey