•  Dumitru Augustin Doman
•  Lorena Stuparu


sus

Dumitru Augustin Doman

 

O imortelã cenuºiu-întunecatã [1]

 

         κi aºtepta sfârºitul între ruinele Cetãþii Poenari de pe vârful muntelui care strãjuieºte Argeºul. Privea cu speranþã, cu jind, stelele, aºteptând rãbdãtor sã cadã cea care-i aparþinea. I se înceþoºeazã ochii de atâta aºteptare. La un moment dat, plecându-ºi – de obosealã – privirea, l-a vãzut  nu într-o stea cãzãtoare, ci în sãgeata urcãtoare a unei lostriþe din apa de cristal a râului…

                                                           *

         O casã de scriitor fãrã bibliotecã este ca o mãnãstire fãrã icoane ºi fãrã stareþ. Dar, o casã de scriitor fãrã diverse bãuturi rãtãcite prin rafturi, debarale, dulapuri, la vedere sau dosite bine, e ca un bar cu filosofi ºi moraliºti þinând teoria ascetismului cel mai strict. La acestea douã, casa scriitorului e musai sã aibã într-un ungher ochiul mereu treaz al morþii cãruia sã nu-i scape nimic, dar nimic…

                                                           *

         Ochii vii ai morþii urmãrindu-ne de sub broboada neagrã de lânã pufoasã.

                                                           *

         De pe patul de suferinþã, s-a rugat la Domnul sã-l mai pãsuiascã o zi, doar o zi. ªi în acea zi, muribundul cel disperat s-a uitat zâmbind tâmp în tavan. N-a mâncat, n-a citit, n-a iubit, n-a vorbit cu nimeni, nici mãcar n-a visat ºi n-a gândit. S-a uitat 24 de ore zâmbind candid la tavanul opac pânã a fãcut hâc! ªi gata…

                                                           *

         Dimineaþa, în fiecare început de zi, are cel mai acut sentimentul sfârºitului, sfârºitului de zi, sfârºitului…

                                                           *

         Trãia cu bucurie. Simþea mereu nevoia sã dea mâna ºi sã îmbrãþiºeze oamenii pe stradã, pe stadioane, în spaþii mai mici sau mai largi. Din zi în zi, tot mai puþini îi acceptau efuziunile. ªi atunci dãdea mâna cu sine însuºi ºi se îmbrãþiºa pe sine însuºi. Iar într-o joi în zori, în îmbrãþiºarea de sine a simþit niºte oase strãine, niºte piele strãinã, niºte braþe care i-au rãspuns disproporþionat la îmbrãþiºare, atât de disproporþionat cã l-au sugrumat ca pe-un nimic. Era joi în zori.

                                                           *

         Bãtrânul conte Lev Tolstoi: „Viaþa e vis, moartea e deºteptare”.

                                                           *

         Deasupra mormântului lui Teofan cel bãtrân, în anumite nopþi de varã, joacã flãcãri: „În acest mormânt e îngropatã o comoarã de aur!” zice câte unul avid de o bunãstare de azi pe mâine, pe poimâine. „Aº! le rãspunde vigilentul paznic al cimitirului. Aici zace comoara de înþelepciune a sufletului robului Teofan. Nu profanaþi!”

                                                           *

         Cu simbolurile morþii trebuie sã fim grijulii cât se poate. La mine în sat, cel care trece pe uliþã îmbrãcat în roºu în timpul priveghiului cuiva, va fi trecut în cartea „evenimentelor” din ultimele cinci sute de ani. Trei pupeze deputate s-au îmbrãcat în alb complet, ca niºte mirese ale nunþii mizeriei româneºti cu marasmul, în timpul cuvântului premierului chinez în Parlamentul de pe Dâmboviþa. Cum la asiatici albul e doliu, cele trei codobaturi blonde vor intra în istoria diplomaþiei de la Beijing.

                                                           *

         Sã te plimbi în amurg pe strãduþe pustii, prin parcul singuratic, pe la liziera pãdurii, atent, pânã la evitarea oricãrui pericol, mai ales pânã la evitarea ultimului pericol…

                                                           *

         Sfârºitul unei femei care a condus, a dominat o micã lume de bãrbaþi, a devorat-o cu floarea ei carnivorã dintre coapse… Acum, pe canapeaua de moarte – zãdãrnicie, tristeþe obositã, dezamãgire…

                                                           *

         Cu cât ne vedem mai mult ca niºte morþi viitori, cu atât mai puþin suntem niºte morþi în viaþã.

                                                           *

         La poarta neagrã a neantului, paznicul cãrunt armat cu mii de chei de jur împrejurul mijlocului lui. La chei te uiþi, la mulþimea lor, ultima ta speranþã deºartã.

                                                           *

         „Numele!” te someazã îngerul-cerber. „Ai nume de sfânt? te mai întreabã el. Dacã nu, unde te înghesui aºa, unde dai buzna?” Privirea de gheaþã a îngerului-cerber…

                                                           *

         Fiecare dimineaþã este mahmureala dupã beþia temporarã a morþii…

                                                           *

         Se plimba liniºtit pe malul Herãstrãului, admira bãrcile, vegetaþia, doar cã un miros ciudat îl urmãrea pe alei. La un moment dat, ea i-a pus mâna încet pe creºtet ºi cu viguroasã tandreþe i-a zis: „Vom fi împreunã pe veci!” Medicii au conchis a doua zi, la necropsie: „hemoragie cerebralã spontanã ºi severã”.

                                                           *

         Plictisul de duminicã seara – domesticul neant de aur ºi de argint.

                                                           *

         Borges: „De dincolo de moarte vom ºti, poate,/de-am fost cineva ori doar cuvânt”. Ei, mãcar cuvânt sã rãmânã din noi.

                                                           *

         O sun la 7,30 pe mama mea de 79 de ani. Îmi rãspunde din mijlocul pãdurii din Podiºul Mehedinþi. A strâns, îmi spune, un sac de ghindã pentru porc, o plasã de ciuperci pentru ea ºi se pregãteºte sã-ºi punã în spinare un salcâm pentru iarnã. O cert de la distanþa de 250 de kilometri, dar ºtiu cã aceasta este modalitatea ei de a se lupta cu moartea ºi de a ieºi învingãtoare, cel puþin deocamdatã…

                                                           *

              În fereastra chiliei nu mai mare decât o batistã, chipul nemiºcat al stareþei centenare, uscãþiv, ca o imortelã cenuºiu-întunecatã…

                                                           *

         Farmecul sãrãciei. Mizeria ca o permanentã anticamerã a Morþii celei veºnice.

                                                           *

         Moartea, zice ªtefan, s-a degradat ca o femeie tânãrã ºi supraponderalã rãu, dar care a fãcut slãbire rapidã. Îi atârnã pieile ca niºte paraºute cãzute prin copaci.

                                                           *

         Un om înnebuneºte când devine absurd de logic.

                                                           *

         Cioran: „Dacã Noe ar fi avut darul de a prevedea viitorul, e neîndoios cã ºi-ar fi scufundat corabia cu mâna lui”. Ei, dar mai toate personajele din Vechiul Testament ar fi fãcut gesturi asemãnãtoare, adicã sinucigaºe, dacã ºtiau ce s-ar întâmpla de pildã în România anului 2014…

                                                           *

         Devizã: Nici o zi fãrã o linie …feratã!

                                                           *

         Bãtrâna cãlugãriþã n-are oglindã ºi-ºi zice cã e bine cã n-are. Acum nici cã i-ar mai trebui. E mai bine, îºi spune, sã se priveascã în geamul ferestrei chiliei, imaginea îi va fi mai estompatã, deci ºi mai… acceptabilã. Iar, în geamul micii chilii, lângã soarele care se canoneºte sã pãtrundã, nu se reflectã estompat monahia, ci se vede mult mai limpede ea, cea fãrã nume ºi fãrã de sfârºit, fremãtând neagrã – prin contrast cu soarele – fremãtând neagrã în colþul de stânga jos al geamului fumuriu.

                                                           *

         În amurg, pe falezã, deznãdejdea umblã în caleaºcã auritã trasã de cai negri, cerniþi.

                                                           *

         - Viaþa, dragã Teofil, ce e viaþa?
         - Scurtul ºir de întâlniri ratate cu doamna aceea.

                                                           *

         Moartea – câtã certitudine într-un singur cuvânt!

                                                           *

         Viaþa dezbinã, moartea uneºte.

                                                           

[1] Fragmente din volumul Moartea dupã moarte aflat în pregãtire.

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

Când Joe Black nu se lasã

 

- Trãiþi voi mã’ bulangiilor, trãiþi voi, cã mie, de bine de rãu, îmi place sã mor… O, Doamne, cît aº vrea sã pot!… cã sînt campion la sfîºierea inimii ºi mã sprijin pe tren! Credeam cã a fost genial Kiriþescu... Nu, n-a fost deloc, a scris pur ºi simplu ce i se-ntîmpla lui, el era ãla care pleacã cu trenul la sfîrºit ºi acum ãla sînt eu, cuib de vipere ce sînteþi, nu de viespi, cum a titrat ãla care a fãcut filmu’... ªtiu cã nu-þi pasã cã logodnica mea cu ochi albaºtri, care m-a vizitat ºi azi-noapte, mã sãrutã pe gurã! ªtiu cã nu-þi pasã! ªi de-asta iubesc eu limba românã: cã moartea este femeie. Cã nu mi-ar plãcea sã spun, de exemplu: azi noapte m-am pupat cu Thanatos! Hai mã, marº de-aici, ce sînt eu, poponar?... ªi-aºa, carevasãzicã... Sã decorezi colive, mînca-þi-aº! Cã asta e bucuria voastrã, a viperelor, la bãtrîneþe... Chestie de gust, cururi umblãtoare ce sunteþi!... Vã îmbracaþi în pantaloni ºi vã credeþi puternice, vã tundeþi pãrul, vã luaþi diplome ºi vorbiþi în adunarea bãrbaþilor de care nu mai aveþi nevoie, „Dragã, da’ aºa nu se mai poate... E un fanatic ºi un nebun...”, „ªi al meu, dragã”, vã hirotoniþi voi între voi preotese ale cunoaºterii, auzi mãi, „Sãru’mâna doamna-nvãþãtoare”, „doamna profesoarã”, da-nþelegeþi odatã cã eu sînt singurul Învãþãtor din România ºi n-am auzit pe nicãieri de termenul „rabineasã”! Cînd a cãzut Lucifer din trufie a devenit un prost, pentru cã i s-a luat lumina cunoaºterii!

- Îmi pare rãu cã trebuie sã te contrazic, dar dupã ºtiinþa mea existã cel puþin o rabineasã: se numeºte Pauline Bebe iar lucrarea ei...

- Taci, muieroiule obraznic! Bãrbatul este capul! Muierea e curu’... Le vezi zi de zi de la pangar: grase, cu ceafa rasã ºi cu belciuge-n urechi, îmbrãcate în trening, împungându-ºi bãrbatul: „Du-te mã boule ºi aprinde ºi tu o lumînare!”. ªi bou’, chiar bou, în bermude, sandale, maieu ºi cu ºepcuþã, chiar se duce, se duce mã, în loc s-o bage pe loc în spitalu’ de urgenþã!... Aaloo, se aude acolo, s-a-nþeles? Cred cã sunt destul de cursiv ºi politicos. Sã nu-mi închizi telefonu’, cã n-am baterie...

Îl asculta ºi-l vedea subþire ºi înalt, cum o aºtepta de douã ori pe sãptãmânã, cu o ciocolatã „Africana” în buzunar, la intersecþia Bulevardului Dacia cu Calea Victoriei, seara, când ieºea de la Goethe Institut. Ea se cuibãrea la braþul lui pânã la metrou, la Romanã. De-acolo, schimbînd la Unirea ºi pînã la Eroilor, stãteau îmbrãþiºaþi la bara cerºetorilor ºi ea îºi freca obrazul de geaca lui asprã de blugi. Împachetaþi în aceleaºi gînduri inventau poveºti despre casele vechi pe care le cãutau în plimbãri. Strecurîndu-se printre tarabele cu fructe din pieþe îmbunãtãþeau mereu cu câte-o nouã aserþiune teoria superioritãþii fructului stricat, cu vierme la mijloc, asupra fructului fãrã defecte, ascendentul mãrului zbârcit, gãurit, diform, cu totul ºi cu totul altfel decât acelea lucioase ºi bine rotunjite, prin urmare tratate, generalizând autoconºtient sofistic: cu cît eºti mai bolnav, cu atât eºti mai sãnãtos, pentru cã eºti netratat!

Îl vedea în seara aceea de septembrie 1984 la cheful organizat de Ana în  cãminul A din Grozãveºti, cu spatele lipit de perete, cu sticla de Metaxa la picior, cu privirea tulbure faþã de cei din jur, atent numai la Eugen ºi Serghei. Apoi se muta în Parcul Ioanid sau în Grãdina Icoanei, încadrat de Eugen ºi Dorina sau în marºul frenetic pe lîngã Biserica anglicanã, cînd abia aºteptau sã se vadã odatã ajunºi în Alecu Russo, ca sã deschidã mai repede  sticla de Slivovitz sau Stolichnaya. Acolo se cãþãrau pe unul dintre dulapurile elegante luate pe contract de doamna Stoica pentru a mobila camera fiului ei proaspãt student la filozofie, ºi încingeau discuþii aprinse despre Emil Botta ºi Nichita Stãnescu, despre Ion Luca ºi Mateiu Caragiale, despre Dostoievski ºi Joyce, ºi-n general cam despre tot ce pãrea de neatins, apoi pelicula trecea în alt plan: când venise prima datã la ziua ei, cu pãrul castaniu frumos ondulat ºi pieptãnat, descheiat la un nasture al cãmãºii albe, impecabil cãlcate de Lena, cu un buchet de crini imperiali într-o mânã ºi cu chitara în cealaltã. ªi-l amintea apoi fugind în papuci ºi-n tricou, pe zãpadã, pînã în staþia de la capãtul strãzii Apusului, dupã o noapte în care sentinþele lui apocaliptice ºi setea neistovitã se dovediserã mai tari decât nervii ei. Îi revedea ochii injectaþi ºi vinovaþi cînd o ajunsese din urmã ºi apoi, brusc, obiectivul se muta într-o zi de august, când ea se-ntorcea de la Sapienþei ºi el o întîmpinase, de la uºa apartamentului lor din Militari, cu un biberon proaspãt sterilizat în mânã, cu privirea luminoasã pe sub lentilele ºi ramele solide ale ochelarilor, cu sprîncenele arcuite de efort dar totodatã ºi de mulþumirea datoriei împlinite, conducînd-o spre bucãtãrie, ºi indicînd, în trecere, cu tandreþe, spre pãtucul din dormitor: „- I-e foame...”. „- ªi þie, sete”, replicase ea acrã, zãrind cutia de Bergenbier aºezatã disciplinat lîngã cutia de lapte praf.

- Aaloo... Se aude? Mai e cineva acolo?

- Da-da, se aude ºi se-nþelege. Cã o liniºte am ºi eu pe lumea asta: ªtiu cã n-o sã mori niciodatã din cauza deshidratãrii...

- Eu cred c-am vorbit destul de frumos... n-aº fi crezut pentru nimic în lume cã m-am însurat cu o comisãroaicã europeanã, care pe deasupra mai e ºi gospodinã! Te-am pus eu sã gãteºti? Te-am pus eu sã speli? Sã calci? Nu mi-aº fi-nchipuit niciodatã cã oamenii cei mai rãzvrãtiþi pe care i-am cunoscut, tu ºi animalu’ ãla de inspector care-a stat cu mine-n bancã trei ani de zile la Zoia, iar acum se rostogoleºte din maºinã direct în faþa uºii din Russo ca sã-îngrijeascã flori, o sã ajungeþi niºte cufuriþi conformiºti. útia sunteþi, bã, niºte bu-lan-gii. Asta e lumea voastrã. Trãiþi mã în ea, da’ e o singurã problemã: n-aveþi suflet în voi. Las’ sã mor eu cu suflet în mine, da’ în faþa mea n’aveþi aer, cã cine are aer, o ia-n bot... Eu am inimã, bãã, voi nu mai aveþi! V-aþi vîndut-o statului! Auzi, „Domnu’ Stoica e prins pînã peste cap cu programul de stopare a violenþei în ºcoli”! S-o stopeze pe mã-sa! Pardon, m-a luat gura pe dinainte, cã Angelica e chiar o doamnã valabilã. Râdeþi voi pe-nfundate de bãrbosu’ ºi de ratatu’, da’ tot rupþi în cur sînteþi! De ce nu face ceva sã desfiinþeze învãþãmântul, aºa cum plãnuia când era anarhist, ca ºi mine?

- Eiii, alea erau teribilisme de adolescenþi... – se trezi ea vorbind rezonabil.

- „Teribilisme de adolescenþi” - o-ngînã el. Da’ eu de ce-am rãmas mã adolescent - nu mã dau nici pe unu’ de douãj’ de ani dacã-mi încordez pectoralii ºi-mi fac duº, sunt suplu, bã, pe cînd voi sunteþi niºte cîrnaþi, da’ ce vorbesc eu, niºte parizere!, de ce mã? E’te d-aia, cã dacã n-am avut bunul simþ sã fac infarct pe la patrujdoi de ani, mãcar sînt conºtient cã timpul meu a expirat. ªi mã miºc acum în prelungire... da’ mãcar ce-am de spus, spun direct, nu iau omu’ pe ocolite, prin legendã... Ãsta e semnul dupã care cunoºti luzãru’. N-o sã-þi spunã niciodatã ce crede cu adevãrat...

- ªi mã rog de ce-ar face-o?

- Ca sã-ºi ducã lucrarea pânã la capãt! Ce fericitã o sã fii cã m-ai cunoscut... Asta e lucrarea vieþii mele... Am început rãu... Dar hai s-o sfîrºim bine... Tu ºtii cã ºi-o casã se poate rezidi, dacã n-ai zidit-o bine din temelii? Cu mare greutate, cu chin, îþi dã sîngele pe nas, mai bine-þi ridici alta, da’ dacã ai bãgat ceva de valoare în asta strîmbã, cu fundaþia ºubredã, pe care-o ai deja, poþi s-o faci ca ºi cum ar fi nouã ºi temeinicã... 

Pe mãsurã ce-l asculta, respiraþia începea sã-i semene tot mai mult a tremur ºi tare-ar fi vrut sã punã cumva punct convorbirii, ca sã poatã rãsufla uºuratã. ªi-l amintea în lunile cînd bãieþelul mai avea un pic ºi fãcea anul, cum, depãºit de responsabilitãþi, îºi exprimase dorinþa de-a lua calea codrului ºi de-a ridica un adãpost lângã un schit. κi amintea cum la a treia fetiþã, când ieºeau la plimbare, înnotînd prin nãmol, printre brazii îngrãmãdiþi vertical de-a stînga ºi de-a dreapta drumului spre mînãstire, ei îi ardea sã se prosteascã: „Copii, tati e de meserie domniºor de englezã, dar i-a fost greu la program, aºa cã jocã la solitaire ºi se crede ascet.... - Da, da, un cufurit, replicase el... Cine nu ºtie mizeria asta de limbã, e mult mai câºtigat decât restul tâmpiþilor. ªtiu foarte bine ce vorbesc: urãsc limba englezã ºi vreau s-o uit. Nici un cuvînt adevãrat nu s-a scris în limba asta”. „ªi Shakespeare?”... Îl vedea apoi cum, ajunºi la marginea prãpastiei, el era primul care-ºi revenea: „Gata, gata, haide sã încetãm!”, legãnând-o, ca ºi cum ar fi vrut s-o adoarmã, ca ºi cum nu el fusese acela atît de tranºant în problemele justiþiei divine, doar cu o clipã mai devreme: „Poate nu meriþi nici apa pe care o bei, nici aerul pe care îl respiri!”.

– Aaloo... am senzaþia cã vorbesc cu reþeaua... mai eºti acolo? Te-au doborît, mã, te-au doborît! Femeia e dupã cum bate vîntul, ca girueta... Da’ n-am nici un motiv sã mã plîng... cã n-am fost în stare sã te scot dintre ei... cã tu nu eºti aºa... O halcã de carne care vorbeºte urît... Eu nu de asta m-am îndrãgostit, de-o proastã ºi de-o gogoaºã... Te ridicam într-o mînã, atît erai de uºoarã, cu tot pãrul tãu lung, sãlbatic ºi greu, de Rahan, aveai o voce frumoasã, spune-mi ceva cu glasul tãu, vreau s-aud glasul tãu adevãrat, spune-le copiilor cã te iubesc ºi minte-i cã mã iubeºti ºi tu... sã doarmã liniºtiþi... cã ai mei se certau tot timpul, ºi eu eram tare nefericit...

- Copiii dorm foarte liniºtiþi, rãsuflase ea, cã dac-ar fi fost dupã tine, ar fi trebuit sã dormim sub cerul liber... Auzi, cã or sã se ocupe ºi locurile din Parcul Romanescu... ºi boscheþii... Atât ai putut sã-mi spui tu despre spaþiul nostru locativ... Noroc cu mama!... inconºtientule ºi oligofrenule!

- Frumos ai grãit, poetic... Eeeiii, poezia, Poezia, Lori, Poezia! Cum þi-am zis cînd þi-am dat palma aia, cã nu suportam sã vãd cum te scufunzi... ªi acum vãd acelaºi lucru ºi-mi vine sã turbez de neputinþã, cã nu sunt lângã tine, sã te ridic... Mi-e un dor de tineee... Toatã viaþa am fugit dupã tine ºi tu ai fugit de mine... 

κi amintea cum, în vremea în care-ncepuserã sã-ºi dea întâlnire numai ei doi, într-o marþi, pe la douã, îl zãrise aºteptând-o în cabina telefonicã de lângã „Nufãrul” de pe Doctor Lister ºi numai din perspectiva unui cinism de neînþeles acum îºi putea explica faptul cã trecuse, calmã, pe partea cealaltã, cu stadionul. ªi ajungând acasã îºi vãzuse de-ale ei, ca în oricare altã zi. Atunci când, întâlnindu-se din nou la Eugen, el îi amintise: „Te-am aºteptat marþi douã ore în cabinã, de ce nu mi-ai telefonat cã nu poþi veni?”, ea nu gãsise de cuviinþã sã inventeze o minciunã graþiosã, justifictivã. „Ba da, te-am vãzut, dar începuse sã plouã ºi nu mi-a mai venit sã traversez” îi mãrturisise, ca ºi cum, prin aceastã voitã lipsã de tact ar fi putut anula întâlnirea definitivã din viitor. ªi astfel ar fi evitat chestia aceea tulbure ce avea sã devinã viaþa lor comunã, scenele în care ocoliºul ei din ziua aceea avea sã devinã capãt de acuzare în asprele lui judecãþi ulterioare pe care atunci, când nu ºi l-ar fi putut închipui afirmând „Nuuuu, cã nesimþirea olteneascã e maximã!”, nu fãcea altceva decât sã le amâne. 

- Lasã, lasã, foarte bine, foarte bine! Cã asta mi-ar mai lipsi! Sã mã mai ridici tu o datã, sã-mi faci tu binele cu de-a sila, dupã mintea ta paranoicã de Dodeskaden!

- Þi-am fãcut vilã la munte, fiarã, ai parc ºi pãdure de un hectar, pentru care ºi Nãstase-Patru-Case ar fi invidios... da’ tu ai vrut înapoi, în mizerie, la maeºtrii tãi... ªtii unde e acum maestrul tãu principal? Sã-þi spun eu, învârt dracii la el în cazanul cu smoalã!... La talpa iadului, tãticule! Sã am eu parte cu sfinþii ºi sã ai tu parte cu filozofii pe care þi i-am pus pe foc! La forjã or sã fie toþi în carne ºi oase! Existenþialiºtii aici!, o sã zicã Sarsailã, formaliºtii aici, structuraliºtii aici! Vreþi voi sã fiþi mai tari decît Dumnezeu? Idioþilor! Nu mã face sã-mi ies din fire... Te vãicãreºti peste tot cã þi-am ars biblioteca satanistã... las’ c-ai apucat sã-i trimiþi la pachet, cu sacoºa, la Bucureºti, de unde i-ai adus, pe cei mai mari vrãjitori ºi tartori ai acestui secol... auzi... ºi poezia, dragã... chiar ºi Eminescu, ºi Barbu... da’ ce treabã au sifiliticii ºi alcooliºtii, ce împãrtãºire are vagul vagin al Raºelicãi Nachmason cu rostirea adevãrului? Îþi repet pentru a nu ºtiu cîta oarã: numai eu þi-am vrut cu adevãrat binele. Toþi ceilalþi îþi vor doar binele acestei lumi...

- Creºtinii sunt cei curaþi cu inima, cei care nu hulesc, nu-i deznãdãjduiesc ºi nu-i ocãrãsc pe ceilalþi pentru neputinþa lor... Nu vorbeºti decît ca sã te autojustifici pentru alegerea aberantã pe care ai fãcut-o!

- Cum vorbeºti tu ca mãmicuþa ta... Eeei, mai fã tu mult miºto de mine, c-o sã vezi cum e sã fac ºi eu miºto de tine! Nu-mi închipuiam c-ai sã ajungi o mami Lila doi, care-ºi dã cu pãrerea despre orice... Aºa sunteþi, bããã, toþi oltenii, proºti de guiþaþi, da’ aveþi pãreri!

- ªi parcã ãia dã este din cartierul Chitila ºi Giuleºti e mai breji? Habar n-au pe unde sunt teatrele, Ateneul, Opera, Librãriile, da’ ce zic eu, nici de cinematografe nu mai ºtiu, cel mult dã Matache, cã ie mai eftin acolo ºi dã Obor, unde vine þãranii cu produse naturale, da’ ei e dîn Bucureºti... Mã, ºi mor cînd vã vãd cu condescendenþa aia tîmpitã de etnolog defazat ce are impresia, venind „în provincie”, c-a descoperit un trib de aborigeni care, iatã, are ºi ei culturã ºi tradiþie!

- Ei, asta e fata mea, pe-asta o iubesc eu! Punct. ªi þie nu-þi foloseºte la nimic, cã dragostea trebuie sã mai fie ºi altceva, ºi trebuie neapãrat aranjate ploile... haidi-bãi, dovada cã ne-am iubit sunt copiii ãºtia frumoºi ºi cuminþi...

- Asta aºa e, dar tu nu mai þii cont de asta.

- Tatã, eu nu mã mai închin la pãsãricã! M-am închinat destul cînd eram drac în piele ºi mã iubeai, dar tu, domniºoarã, ai cunoscut numai partea mea mucilaginoasã ºi ai crezut cã poþi face din mine ce vrei! Dar gata! Nu mai ascult de tine, nu mai fac voia nevestei, domniºoarã cu pãreri personale... cam coaptã domniºoarã... ºi-o sã fii o babã cu pãreri personale, ºi-o sã fii un hoit fãrã nici-o pãrere... Domniºoara studiazã... cerceteazã... conceptul de societate, conceptul de viaþã, conceptul de Dumnezeu... dar moartea nu este un concept! Tãticu’  vostru, cufuritu’ ãla bãtrân, auzi ce scria în Jurnal: moartea nu este o problemã filosoficã... Nuuu! Moartea este, tãticule!... Tu nu-þi pui întrebãri, copacul nu-ºi pune întrebãri, floarea nu-ºi pune întrebãri: de ce te-ai nãscut, de ce te rabdã Dumnezeu? Dar mãcar florile înfloresc, copacii înverzesc, pãsãrile ciripesc pentru a-i da slavã lui Dumnezeu! Pînã într-o zi, cînd o sã faceþi hîc, cînd o sã vi se strângã laþul în jurul gâtului... O sã vedeþi atunci cît de adevãrate sînt toate...

- Dar cine spune cã nu sînt adevãrate?

- Nu mã mai întrerupe, muieroiule obraznic! Deeci: Toatã lumea asta o sã piarã. E fãcutã de Dumnezeu, dar spurcatã de om... Dar voi nu gîndiþi... Voi vã închinaþi la stat ºi la maþ!... Stai sã vezi, zilele trecute am fost iar cu Mugur ºi Doru la Bãtrînu’. ªi ei doi bineînþeles cã erau morþi de foame. ªi cînd am ajuns la trapezã nu mai conteneau: „Ce mîncare bunã e la Mînãstire!... Mai adu Floricã un castron, pleoscãia ºi grohãia Doru, iar Mugur, gîfîind, altã tîmpenie: Aaa, da-da, e bunã, bunã, cã e mîncare la cazan... - Mã bãieþi, sînteþi tulburaþi, le spuneam. E o porcãrie, sînt lãturi aici... - Aaa... bine mã, bine... Þie nu-þi place niciodatã nimic! Nu eºti mulþumit de nimic... - Aºa e, dar acum chiar am dreptate, cum sã-mi placã fasole cu paste fãinoase?!... Aveau fericirea aia porceascã cã sînt la aer curat, la munte, la mînãstire... - Bã, aºa eºti tu, nihilist... de-aia a plecat ºi nevastã-ta”... Ce sã le mai explic cã tu de fapt ai plecat pentru cã nu mai aveai nevoie de bãrbat, cã-l aveai pe statu’ care te þine... Care este! Chiar aºa! Asta n-aº fi crezut niciodatã despre tine... cã o sã vrei sã fii pensionarã... De ce întreþine statul toatã armata asta inutilã de funcþionãrime ºi lucrãtori ai fãrãdelegii? Te mai întreb pentru ultima datã: Þi-ai luat plata minciunii? Ai bani de tren din salariu’ ãla de cãcat ca sã vii la munte, sau îþi trimit eu?

- ...

- Înþeleg... ai alte planuri de vacanþã... þi- ai gãsit un contabil burtos... mã,  da’ mãcar sã-mi spui ºi mie, ca sã am timp sã mã pregãtesc, sã strâng pentru dar! Te mai sfãtuiesc pentru ultima datã: Fii rebel fãrã cauzã!

- ...

- Nu! Nuu, tãticule, voi vreþi libertate... Libertatea patimilor... Am avut-o, crede-mã, dar mãcar erau patimi curate, nu de-astea drãceºti, intelectuale...

- Uite, ºtii ce e?  Îþi repet ce þi-am spus de cînd începurãm sã vorbim: m-aºteaptã niºte rufe de spãlat ºi de limpezit!

- Sã-i speli izmenele statului! Sã-i limpezeºti rufele directorului! Nu vrei sã ai bãrbat! Vrei sã fii independentã! E plinã lumea de javre ca tine... Mã întreb de ce semeni aºa bine cu toate jidãnitele... Ca evreu de douã mii de ani îmi permit sã spun asta, fãrã sã fiu acuzat de antisemitism, cã nu discut decît cu Sfîntul Apostol Pavel... Toþi vreþi libertatea de a huli... Libertatea de a minþi, libertatea de a curvi ºi preacurvi în cuget, libertatea spiritului - cel mai mare pãcat! ªi nu vã câºtigaþi decît libertatea de a muri, proºtilor, proºtilor, proºtilor! Lasã-te pe mâna duhovnicului, ca sã fii liber! Duhovnicul te trage cu el în rai! Dar vouã vã e fricã de adevãr. Vã e fricã de viaþã, vã e fricã sã nu crãpaþi, vã e fricã de zi, vã e fricã de noapte, vã e fricã de soare, vã e fricã de umbrã, vã e fricã de E-uri, de teroriºti, de fundamentaliºti...

- ªi cel mai tare ne e urât de omul beat!

- Fireºte cã am bãut... ºi sînt rãu! Dar noroc cã nu sînt bãrbat, cã dac-aº fi avut bãrbãþie, aº fi fost cumplit... eu am fost acolo unde vreþi voi sã ajungeþi, imbecililor, eu am fost Ivan, eu am fost Caligula, ºi nu mai vreau... La muncã, tatã, pãdurea e încã nesfîrºitã... Da’ voi nu vreþi sã munciþi, voi sînteþi intelectuali... Hoþii, tâlharii ºi criminalii muncesc mai cinstit decât voi! Se scoalã la patru dimineaþa sã dea spargerea, îºi pândesc victima ca sã-i dea la cap... E vremea voastrã, tatã! Orbii picteazã ºi bâlbâiþii cântã, ºchiopii danseazã, da’ eu nu mai vreau, eu cobor la prima, frunzã verde liliac eu încep sã mã retrag... Tatã, cînd am vãzut cã unii îºi vând sufletul pentru ºaisprezece centimetri pãtraþi de hârtie, am înþeles deplin ce este omul! Patru pe patru centimetri! Rubricã permanentã la ziar! Câþi nu s-au þinut ani de zile de capul meu sã mã facã om, sã mã facã redactor ºef, sã-mi dea burse, dar cînd am vãzut cã unii sar la gît pentru asta, am zis: nu tãticule, pas, eu am treabã, eu trebuie sã închid ºi sã deschid cârciumile pe Victoriei ºi pe Giurgiului!!!

De data asta tunase-n telefon odatã cu tunetul atmosferic, încît nu se putea ºti din ce cauzã precisã se zgîlþîiserã geamurile, se cutremuraserã uºile, pereþii ºi podelele, cãci, culmea, foarte puþine dintre lucrurile pe care le spunea el erau neadevãrate în absolut ºi filmul se derula mai departe cu el venind furios, din sat, dupã ce stãtuse pe iarbã cu o sticlã de „Galbenã de Odobeºti” ºi se minunase de frumuseþile firii, ceea ce o-ndemna ºi pe ea: „Lasã imaginaþia! Trãieºte în realitate, trãieºte în viaþã, cã îþi mãnîncã dracii creierii! Patru luni ai stat aici numai cu ochii pe fereastrã, fãrã sã vezi munþii, cerul, pãdurea, pe mine... trãind numai cu ochii la copii ºi închisã în tine, în propria închipuire... N-aº fi crezut cã ne vor despãrþi pînã ºi copiii, care în loc sã ne uneascã, cã doar se vede cã-s fãcuþi din dragoste, au deºteptat în tine toate instinctele de babã ce zac în orice femeie ºi pe care le reprimaseºi perfect cînd mi-ai arãtat cu non-ºalanþã fundu’ ca sã vãd mai bine eticheta blugilor tãi... mi-a plãcut mult atunci, cã eu chiar voiam sã ºtiu ce marcã de blugi ai ºi de unde i-ai luat ºi tu te-ai întors cu spatele pe neaºteptate, þi-ai ridicat tricoul pînã la talie, uite, ai zis, ºi eu m-am uitat pentru prima datã la fundul tãu nici plat, nici bombat, cumva bleg, dar foarte apetisant ºi... culmea, copilãros! Aveai în tine ceva de copil prost, neterminat, sînii tãi nu-mi spuneau nimic, n-aveai formele ºi bãloºenia muierilor...”, „Acolo unde eºti tu, pentru mine e domiciliu forþat ºi exil”, îi rãspundea ea, istovitã, „Modul ãsta al tãu de fi, de a spune ºi de a face, îmi dã viziunea absurdului...”, „Bããã, eu de bine de rãu mã þin pe picioare, pe picioarele astea subþiri cã m-aº putea spãla pe ele într-o sticlã, dar mã þin pe ele, sunt bazat, pe cînd voi, umflaþilor, sunteþi bãtuþi de orice vânt, vã clãtinaþi... Apropo, ce mai fac Meloterapeutul Moni ºi Tanti Miþanca Brãþara de pe Dezrobirii? Lepãdãturi, secãturi, leprã de comuniºti, nemernici, împuþiþi!” „O sã merg la ei cât de curând...” „Aºaa, deci te-au convins... mã, bine cã mi-ai spus ºi mie”, pãlise el brusc... ”Doamne-ajutã la furat! Háuardé tétráilés bahtálo no románes!... o jigodie nenorocitã ca ºi ei, te-au convins deci... crezi cã nu am citit ºi eu scrisorile? „Da’ tu nu-þi mai dai doctoratu’?”... „Locu’ ãla nu e de tine, sorella”... „Fetiþa mea, sã ºtii cã tu ai aici la mine douã camere ale tale ºi oricînd poþi sã vii cu copiii sã te ajut ºi sã-i dãm la Anca la ºcoalã”...Sau Ileana: „Te-aºtept aici, la noi, în Titan, dacã nu mai poþi sã stai acolo”... „Înþelege cã nu m-a influenþat nimeni. E decizia mea. Nu pot da vina pe nimeni de-aici, în afarã de tine... Aºa cum te porþi acum, am impresia cã am murit ºi-am ajuns în iad ºi tu mã torturezi!”. „Hai sã mori tu! Sã te calce pã tine marfaru’ dacã n-o fi aºa! Mîncaaa-þi-aº!”.

ªi-l amintea cum, la un moment dat, revenit în lume, îºi pusese pe cap o cãciuliþã de-a bãiatului ce-i venea fix ca o chipã ºi se dãdea zilnic cu fruntea de peretele holului, hohotind de râs cã e refugiat din Gaza ºi-acum se aflã la zidul plîngerii ºi ea nu-i mai înþelegea în nici un fel aspiraþiile.

- Uite, noi sîntem în agonie de cînd eram în putere, dar suntem totodatã ºi ca degetele de la o mînã! Culmea, suntem chiar cinci! ªi sã vezi ce pot face cinci degete subþiri cînd se strâng într-un pumn! Pot dãrâma un zid, chiar dacã aºa, separate, sunt nevolnice... Cum sunt eu acum...

- Da’ concret unde eºti acum?

- Am ieºit adineauri cu Valeriu de la Berbecu’. Ne-am plimbat ce ne- am plimbat, am ajuns prin locurile care-mi mai spun ceva din Bucureºtiu’ ãsta nenorocit, am fãcut câþiva paºi pe lângã niºte afiºe, ºi dau sã mã urinez - eu cred cã m-am exprimat destul de civilizat - pe platanu’ meu din Grãdina Icoanei. ªi nici nu m-apuc bine de treabã, cã hop aud un glas, din ce tufiº a rãsãrit, nu mã-ntreba, „- Deomnuu’... Deomnu... - Ce vrei mã’ bulangiule? - Vedeþi cã e o tualetã ecologicã aici, în apropiere... - Ce sã faaac?... - Pãi... sã mergeþi acolo sã vã faceþi nevoile... - Acolo sã te duci tu sã-þi faci nevoile, ãsta e platanu’ meu din liceu ºi nici nu mã gîndesc sã plec de lîngã el! -Dar ºtiþi, noile norme impuse de Uniunea Europeanã... - Mãi moldovene, mãi ardelene, mãi vrâncene, ce vrei de la viaþa mea? Îþi dau haina, mobilu’, portofelu’, uite, mai am ceva în el, da’ lasã-mã-n durerea mea...”. Noroc cã eram, vorba-ceea,  „elegant ca un vampir”, cã altfel o luam electric în mufã ºi nu pot sã spun cã nu avea dreptate... Aaloo... mai eºti acolo... sigur cã eºti, cã te simt... Poþi sã-mi ceri orice... Numai sã nu mã pui sã fac desene pe asfalt cu creta-n cur, cã asta chiar nu pot... Noi suntem doi ºchiopi, noi nu avem câte-un picior ºi trebuie sã ne sprijinim unul pe altul, ºi nu sã ne dãm cu cârja-n cap, cum am vãzut eu pe stradã... Tu eºti mâhnirea mea... Cât vã strãduiþi, cât transpiraþi ca sã faceþi lucruri dãunãtoare. Asta mã mirã. Da’ nimic de folos! Mai bine aþi sta... Stai un pic, cã tocmai am trecut printr-un gang ºi am tras o dozã de acid uric pe narã... Þi-am zis-o mã p-aia când mi-am fiert urina ca sã obþin din ea o bilã de cristal?

- ...

- Eram prin clasa a II-a ºi-mi dãduse unchiu’meu Licã o bilã fosforescentã. Eram înnebunit de bucurie, mai ales noaptea, dupã ce-mi stingeau ai mei lumina, o scotem de sub pãturã ºi mã uitam fascinat la ea... ªi mi-a spus un coleg cã dacã-þi fierbi mult urina obþii fosfor, dar eu i-am spus cã nu pot s-o fierb prea mult, cã abia pe la trei m-aduce bunica acasã ºi pe la patru se-ntorc ai mei de la servici, ºi-atunci ãla m-a liniºtit cã pot sã obþin mãcar cristal într-un timp mai scurt, aºa cã într-o zi, dupã ce-a plecat bunica, m-am piºat într-o cutie de conservã de mazãre bine spãlatã, ºi-am pus-o pe aragaz, ca sã fiarbã. Am aºteptat ce-am aºteptat ºi, vãzînd cã nu se-ntîmplã nimic, am stins focul ºi-am dus-o-n pãrculeþul din spatele blocului din Giuleºti, dar puþea-n casã exact ca prin gangu’ ãsta ºi ai mei au zis cã vine mirosu’ de-afarã. A fost una dintre primele mele mari decepþii... De-atunci am cam început sã nu mai cred în nimic ºi m-am lecuit ºi de alchimie... Mi-am dat seama cã tot materialele triviale sunt mai bune.

- ...

- Ce faci? Te culcaºi? Sau te uiþi la cretinii ãia guºogeni de la ºtiri? ...Eu nu pot înþelege nici sã mã pici cu cearã cum crede babuinu’ de cetãþean orice i se spune. Cã e bine sã ne-asculte telefoanele, ca sã ne fereascã de teroriºti! Dacã ei cred cã omu’ a ajuns pe lunã, cã pãmîntu’ se-nvîrteºte-n jurul soarelui numai pentru cã unu’ Kepler a fãcut o teorie care nici mãcar nu se susþine matematic... Hai mã, fugi de-aci, eºti nebun? ...Da’ sã vezi cã or sã-nnebuneascã ºi ãia care trebuie sã ne lege! N-o sã mai aibã cine pe cine sã lege...

- ...

- Viaþa e o mizerie, iubita mea... Nu þin femeile lumea... dovadã cã lumea moare... Altfel, ele au fost puternice dintotdeauna. Citeºte-l pe Pavel. Mai ales vãduvele sînt foarte tari. Se bat pentr-un bilet la Sovata de dau jandarmii peste cap, baºca înmormântarea de care abia au pus... Aveþi un talent, mãi fetelor... Deci ãla moare: de inimã rea, de alcoolism, kiltu’ meu de ce moare, e treaba lui... Ea îl îngroapã, se dã cu capu’ de pereþi, pânã când îºi revine. Pe urmã, dupã ce-a terminat la restaurant ºi cu parastasu’ de patruzeci de zile, mai trece pe la cimitir din cînd în cînd, ºi-ncepe sã-l jeleascã: Costelee, Costele! Cum muriºi tu ºi mã lãsaºi!?... - între timp au apãrut problemele financiare -, ce mã fac eu fãrã tine, fir’ ai al dracului, numai de-aia muriiiºi, ca sã mã laºi singurããã! ªi aºa, jelindu-l, îºi dã seama cã ea a avut dreptate sã-i mãnînce ficaþii ca el sã moarã, fiindcã a fost mereu un dezertor de la responsabilitãþile ce-i reveneau, un retractil, iresponsabil ºi egoist!

Între timp ea abandonase telefonul ºi îºi vedea de treabã prin baie. Pe la miezul nopþii avea sã-l scuture odatã cu faþa de masã pe fereastrã ºi apoi sã-l gãseascã în spatele blocului, cãzut în dungã pe o bordurã feritã de ochii trecãtorilor, dupã o sãptãmînã ploioasã de aprilie. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey