•  Mihai Ghiþulescu
•  Victor Martin


sus

Mihai Ghiþulescu

                                                                             

Despre sârbi

 

Era simpaticã. Pãr lung ºi drept, ceva între blond ºi roºcat. Feþiºoarã blând coloratã natural, cu un fel de aluniþã bine pusã pe stânga, între buzã ºi obraz. Privea fix ºi zâmbea mic. Avea mereu grijã sã am dreptate. O chema Katerina ºi rostea „Mi-hai” cu accent maghiaro-japonez. Mi-a dat un cub de ciocolatã care m-a trimis cu 25 de ani în urmã. Dar n-am avut atunci timp sã mã gândesc la asta. Vorbeam de vreo douã ore, pe canapeaua din holul unui hotel sârbesc, printre oameni care îºi înjurau trolerele în toate limbile pãmântului. Nici urmã de sictir sau de impacienþã. Nu se dãdea înapoi, dar singura ei apropiere era o miºcare scurtã din umãrul stâng. Nu o deranja tutunul. Nu ºtiu unde ajungeam, când mi-a venit s-o întreb: „Where are you from?”. „Macedonia”. „Ooo, FYROM!”, I said. Zâmbetul i s-a fãcut mai mic ºi a dat puþin în rictus. „Former Yugoslav Republic of Macedonia”, am insistat ca omul prost. Privirea ei mi-a ieºit prin ceafã. În sfârºit: „Poraneshna Jugoslovenska Republika Makedonija”, am încercat sã salvez. „You are boring”, mi-a spus neutru, s-a ridicat ºi s-a dus. Nici n-am apucat sã vãd cât era de înaltã. ªi uite aºa am rãmas, din nou, cu gândurile aiurea.

Pe harta minþii mele de copil erau puþine þãri ºi popoare. Aveam bulgari, sârbi, chinezi ºi cam atât. Bine, nemþi ºi turci, dar ãºtia îmi pãreau mai degrabã personaje de povestiri istorice decât oameni de-adevãratelea. ªoferii refegiºti ºi turci, veniþi cu tirurile la fabrica de confecþii, scãpau adesea ceva gumã sau ciocolatã puradeilor care miºunam prin zonã. Dar nici mãcar asta nu era în stare sã mi-i umanizeze. ªtiam ºi de americani, dar ei erau din filmele cu cowboys. Despre arabi ºi negri – scuzaþi, dar eu aºa-i vedeam pe strãzile 1 Mai-ului natal –, deºi îi simþeam oameni, credeam cã vin din altã lume, numai a lor.

Nu mi-ar ºade bine sã filosofez, când gândurile astea sunt pornite de la o femeie ºi un cub de ciocolatã. Un pic tot o fac! Aveam o strãinãtate micã ºi simplã! Dar bunã! Propaganda naþionalistã a avut asupra copilului care eram (ºi) un efect de-a-ndoaselea: mi-a creat un mit al „strãinãtãþii pozitive”, care, într-un fel, mi-a rãmas pânã azi. Tot ce era strãin era (mai) bun, în grade diferite. Ce era bulgãresc era (mai) mai bun doar în lipsã de altceva. Pe „fratele bulgar” îl puteam vedea oricând la tv. Marfa lui ajungea mai uºor la Craiovaºi nu era cine ºtie ce. Dar mergea! Ce era chinezesc era suprem. China, despre care nu ºtiam nimic, îmi era paradisul. Ciocolatã (de-aia cu fagurele pe colþul ambalajului), maºinuþe (de-alea de le strângeam în menghinã ºi abia le sãrea vopseaua), tricouri (de-alea de nu se lãsau la gât), teniºi (de-ãia care cicã se purtau pânã li se mânca pânza).

ªi sârbii! Sârbii! Pe ei îi vedeam la tv numai cu antene speciale. Dar tv-ul lor bãtea orice. Zic crtani film ºi suspin! Nu aveam de unde sã ºtiu cã ce vedeam atunci nu erau de fapt (doar) sârbii, ci lumea întreagã strecuratã – cã nici regimul lor nu era culmea libertãþii – ºi tradusã în sârbeºte. Marfa lor (ciocolatã, gumã, vegeta cu bucãtarul), venitã direct sau via Timiºoara-Talcioc, era mare bucurie. Nu exagerez dacã spun cã, ori de câte ori cãpãtam ceva sârbesc, mã simþeam ca de Crãciun. Nu exagerez dacã spun cã, fãrã sârbi, aº fi fost altfel. Pe ei îi simþeam aproape ºi totuºi foarte altfel. ªi aici e loc de filosofie… Cred cã sârbii le-au asigurat românilor din colþul ãsta de þarã posibilitatea unei „rezistenþe prin cultura de masã”.

ªi au venit acneicii anii ’90 ºi sârbii au început plece uºor-uºor din mintea mea tot mai puþin copilã. I-au gonit piaþa liberã ºi televiziunea prin cablu. Dar tot atunci lumea toatã a început sã se uite la ei. Atunci m-am prins ºi cã ceea ce numeam „sârbi” era, de fapt, un conglomerat de popoare. Nu pricepeam, totuºi, de ce oamenii ãºtia se încãpãþânau sã dãrâme lumea aia frumoasã. Greu m-am prins cã ea fusese a mea, nu a lor.

La începutul anilor 2000, amorul pãrea sã se fi stins de tot. Am fost dintre cei care au crezut cã americanii – da, da, ºi românii – au fãcut bine ce-au fãcut. Cred ºi acum. Mã explic la cerere. Dar amorurile nu se sting! Am fãcut cum am fãcut ºi am ajuns în apropierea dlui I.D., profesor de melancolia oglinzii, cu multe ºi sãnãtoase bride prin lumea de acum „ex-iugoslavã”. Din povestiri am priceput cã „sârbii” sunt (ºi) altfel decât mi-i închipuisem eu copil, adicã nu doar copiuþe ale Occidentului. Îmi plãceau ºi aºa…

ªi am ajuns în Serbia. Era pe vremea când se mai duceau puþini români ºi ãia la muncã în gospodãriile unor bãtrâni sârbi cu pensii din Germania. Vãzusem câte ceva din Vestul mare ºi glamouros, Parisul ºi Viena ºi altele, dar nu-l vãzusem încã pe cel mãrunt ºi mat. Cu el am luat primul contact la sârbi: la Pozarevac, la Pancevo, la Novi Sad, la Belgrad. Se mai vedeau încã urmele rãzboiului, dar se trãia frumos. Dupã mai bine de un deceniu de belele, care culminaserã cu lovitura în moalele capului, sârbii þineau încã în viaþã o civilizaþie de invidiat pentru români. M-am gândit ce diferenþã mare e între sãrãcie, suferinþã ºi… mizerie. ªi diferenþa asta o face demnitatea. Mi-au venit în minte câteva cuvinte româneºti cu iz arhaic: vrednic, harnic, de ispravã, cumsecade.

Abia dupã ce am mai umblat cât de cât prin mãruntaiele Europei, m-am convins definitiv cã sârbii au copiat, într-adevãr, mult din Vest, cu douã precizãri: (1) au luat fond cu totul, nu doar formã; (2) au ºtiu ce sã pãstreze din trecut ºi ce sã lepede. Sunt altfel, mult altfel decât românii. Dumnezeu mi-e martor cã nu dau prea mulþi bani pe geneticã! Mai totul þine de culturã, de istorie. N-are rost sã inventariem întâmpinãrile din trecut. Cert e cã românii s-au învãþat sã fie într-un fel, iar sârbii în altul.

Am mai fost de atunci de multe ori prin Serbia ºi am vãzut cum se ridicã. Repede, solid ºi fãrã zgomot!

Azi se duce din nou mai multã lume. Spaþiul „ex-iugoslav” a devenit zonã turisticã. Recomand pe unde apuc tot felul de locuri ºi mã bucur de feedback. Pe lângã faptul cã toþi se minuneazã de cât de bine se mãnâncã ºi se bea, aud frecvent: „Bã’, ãºtia sunt nemþi!”. Mã iritã însã cã admiraþia asta nu prea-mi pare curatã. O simt prea lejerã, amestecatã cu niscaiva invidie ºi chiar dispreþ. Românii admirã doar din gurã, pentru cã li se pare de bon ton sã admire. ªtiu cã nu pot ºi îndrãznesc sã spun chiar cã nu vor sã fie asemenea sârbilor. „Las-o, bã’, cã merge aºa!”.

Eu tot cred cã popoarele, nefiind ele de la Ãl de sus într-un anume fel, pot învãþa mult unele de la altele. Români, uitaþi-vã în continuare la sârbi!

 

PS. ªi a trecut înapoi! A zâmbit politicos, dar nu mai mult! Cred am fãcut o figurã tare stupidã, cã s-a oprit ºi s-a aºezat râzând.

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

 

Arma sinceritãþii

 

Politicianul român pleacã de la ideea de putere în sine. Pleacã de la ideea puterii sinceritãþii. Într-o societate în care sã nu te þii de cuvânt e o regulã, sinceritatea nu mai e o artã. Sinceritatea e o adevãratã armã politicã.

Nu te poþi opune sinceritãþii decât tot prin sinceritate. Cine sã se opunã politicianului prin sinceritate? Pentru eventualii lui adversari, minciuna e un mod de viaþã. ªi un mod de a face avere. ªi un mod de a se cãþãra pe colinele puterii politice.

Ca sã învingi în lumea politicã, trebuie sã ai bani. Politicianul sãrac are tendinþa sã fure, sã accepte mitã, sã voteze legi strâmbe, care sã-i aducã venituri ilicite. Mulþi ºi-au plãtit locul în Parlament ºi constatã cu uimire cã nu pot sã-ºi scoatã pârleala. Pentru ei, preconizatele alegeri anticipate sunt o permanentã sabie a lui Damocles deasupra capului.

La alegeri, politicianul e mai mult sau mai puþin sincer, dar promisiunile din campania electoralã se dovedesc vorbe goale. Se trezeºte cã nu are forþã sã ia de la hoþi ºi sã dea la popor. Dacã nu-i dai ceva, poporul începe sã te creadã slab, indiferent cât de mult te simpatizeazã. Întoarcerea la popor s-ar putea sã meargã, dar nu la infinit. Românul sperã cât sperã, apoi, dacã vede cã nu cresc decât salariile mici, cele mari rãmânând la fel de mici, cã impozitele se mãresc, nu de la cap la coadã, ci de la-ntâi, cã productivitatea creste în jos, cã se produc cele mai bune lucruri proaste, cã inflaþia nu scade, ci doar se estimeazã, cã nu se creeazã noi locuri de muncã, ci tot alea vechi, lãsate calde de alþii, te lasã ºi îºi cautã altceva.

E uman ca, atunci când dai cuiva un deget, sã încerce sã-þi ia toatã mâna, dar nici nu poþi sã laºi poporul sã suporte la infinit umilinþe din partea unei clase politice pusã pe cãpãtuialã. E nevoie sã fii sincer cu oamenii ºi sã cântãreºti foarte bine între promisiuni ºi eventuale puneri în practicã ale acestora.

Ce altceva poate sã prefere românul dacã nu un om cu bani, când inteligenþa e atât de greu cuantificabilã, sperând cã acesta, dacã nu-þi dã, mãcar nu-þi ia? Necazul celor care privesc cu uimire cum creºte politicianul în sondaje e faptul cã un  lider sau altul al unei formaþiuni politice, pe ici, pe colo, face donaþii substanþiale, uneori, fãrã nici o pretenþie. Cei care au primit ceva de la acesta au simþit spontaneitatea ºi sinceritatea gestului de moment.

Când ridicã biserici, politicianul nu cere sã fie pictat pe pereþii acestora. κi spune cã asta îi mai lipsea chelului, dar chelioºii se împart în douã: cei de dinainte de a avea pãr ºi cei de dupã.

Sã dai cu o mânã fãrã sã iei cu cealaltã, nu numai cã îi lasã perplecºi pe unii, dar îi sperie de-a dreptul. Prea puþini politicieni sunt în stare sã inducã electoratului sentimentul cã se poate ºi mai bine. Acest sentiment nu poate fi indus în nici un caz de actualii oameni politici, care îºi voteazã salarii indecent de mari sau se folosesc de banii publici ca de propria lor avere.

Liderul politic vine în momentul în care ideea de schimbare cu orice preþ s-a demonetizat total ºi a început sã prindã contur ideea construirii unei puteri politice în sine, cu aceiaºi oameni, dar cu concepþii politice net superioare. Dacã nu le schimbi mentalitãþile de asistaþi sociali, degeaba schimbi oamenii între ei.

Problema nu e dacã noua clasã politicã minte sau spune adevãrul de nevoie, aºa, de amorul artei. Problema e sã nu se mai mintã. Educarea în spiritul adevãrului nu o poate face decât un politicianul care spune adevãrul aºa cum respirã ºi nu poate fura pentru cã nu are nevoie.

În condiþiile în care minciuna devine religie, influenþându-þi genomul, sinceritatea nu mai e o unealtã, ci o armã diabolicã.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey