•  Silviu Bârsanu


sus

Silviu Bârsanu

 

Arta e un joc pe duratã lungã

 

Silviu Bârsanu e la locul lui, în atelierul denumit OZN, cocoþat la etajul unei case vechi, într-o curte cu o boltã de viþã. Ajung la el pe niºte scãri cu trepte care au fost de sticlã ºi acum sunt din grilaj metalic. De acolo, de sus, mã uit peste case, la vârfuri de copaci, la clãdiri înalte, mai vechi, mai noi. Privim împreunã la televizor un reportaj pe care i l-a dedicat TVR Craiova, în urma unei expoziþii personale care a avut loc în varã. La un moment dat, apare pe ecran Marcel Voinea, preºedintele filialei Craiova a Uniunii Artiºtilor Plastici, care îl descrie pe Silviu ca pe un om tenace, persverent.
Privim la televizor ºi începem a vorbi între noi. Îi zic cã taman ce m-am desprins de la un joc vechi, obsedant ºi terapeutic. El zice:

M-am jucat foarte mult, adicã taicã-meu îmi cumpãra tot felul de jocuri, m-a învãþat tot felul de jocuri, cu cãrþi, ºah, þintar, biliard. Îmi trece prin minte Jocul cu mãrgele de sticlã.

Tatãlui tãu îi plãceau jocurile?

Da, îi plãceau, dar chestia e cã eu eram un rãsfãþat. Am învãþat sã joc ºi p o k e r. Tata mi-a cumpãrat o chitarã. Aranjasem chiar ºi cu un profesor, ca sã învãþ sã cânt la chitarã. ªi am jucat chitara la p o k e r.

ªi n-ai apucat sã iei nicio lecþie?

Nu. Deºi îmi place sã cânt. Dar atunci mi-am tãiat creaca de sub picioare. Acum mai cânt din fluier, mai un zdrãngãnit, am uºoare urme de muzicalitate.

E o uºoarã nostalgie a muzicii?

Este, este... Atunci eram în clasa a patra. Ce precoce eram: sã joc p o k e r, sã-mi joc chitara. E, povestea asta m-a marcat pentru restul vieþii. Tata nu m-a certat, doar mi-a explicat. M-a întrebat ce-am fãcut cu chitara. Eu n-am putut sã mint, i-am spus adevãrul. „Te-ai pupat pe bot, tu ai pierdut ºi pierzi de douã ori.” Nu m-a atins, nu m-a certat. ªi eu nu mai joc jocuri de noroc. Doar jocuri de divertisment. Sau cu naºul joc table pe invers: sã pierzi. Dureazã douã-trei ore o linie. Sã joci la "care pierde".

În viaþã lumea vrea sã câºtige.

Ei, sã fii perdant. În viaþã sã dai ºi pielea de pe tine. Citeam în Steinhardt: când eºti gata sã pierzi, de fapt ai câºtigat. Ca la tablele pe invers. E frumos cuvântul ãsta, invers. E o convenþie. Sensul invers. Care o fi înainte, care înapoi, Dumnezeu ºtie.

Tablouri ai dãruit?

Oho... Le-am dat cu tot sufletul. Am insistat doar sã fie puse în rame ca lumea. Rame ale unor meseriaºi.

Cât de mult conteazã rama la un tablou?

Conteazã. Tabloul fãrã ramã e ca mireasa neîmbrãcatã. Rama e ca rochia miresei. Lucrarea e frumoasã ºi fãrã ramã, dar când o înrãmezi capãtã o altã expresie.

Rama o alegi tu?

De obicei aºa ar trebui, dar ºtiu pe unul dintre cei mai buni rãmari, Cornel Roºca. ªi eu am fãcut rame, pentru cã m-am îmbolnãvit de la el. Acum nu-mi mai vãd lucrãrile fãrã rame. Rama face corp comun cu lucrarea, în ultimã instanþã. E o simbiozã. O terminã, o determinã.

Rama în care-þi vezi tu o lucrare se potriveºte cu aceea în care o vede rãmarul?

De obicei Cornel Roºca te depãºeºte pe tine, ca artist, ce poþi sã vezi. Tu-þi imaginezi cât de cât dar el, ca specialist, îþi dã cea mai surprinzãtoare soluþie.

Simþi nevoia sã ai un agent care sã se ocupe de gestionarea resurselor, de promovare?

Toþi artiºtii au nevoie de câte ceva, dar dacã nu te descurci singur, te-ajutã altul? Cum dã Dumnezeu sã aparã unul ca sã te scoatã din marasm. Deocamdatã m-am descurcat. ªi nu pot sã spun cã singur, doar am atâþia prieteni. Încet, încetiºor, nu trebuie sã faci paºi mulþi. Cum am fãcut ºi cu scãrile. Toþi mi-au zis cã sunt sparte, eu le-am rãspuns: aveþi rãbdare, când le-o veni timpul lor. ªi le-am rezolvat, vorba lui Marcel.

Dar dacã se dovedeºte cã nu mai rãmâne timp?

Eu nu sunt pesimist. Mã gândesc cã arta este un joc, cã tot vorbeam de joc mai înainte, un joc pe duratã lungã. Arta trebuie sã se vadã peste timp. E un alt fel de joc, deosebit. Ca ºi teatrul, filmul, muzica. La orice secundã se produce muzicã, dar care rãmâne? Sunt cãrþi care se scriu, apar, dispar.

[Pentru câteva minute urmãrim curgerea reportajului. Apare în cadru o lucrare cu peºti, prinsã într-o ramã pe care mi-o semnaleazã, fiind a lui Cornel Roºca.]

Ei? Una e aºa [aratã spre televizor] ºi alta e aºa [aratã spre peºtii prinºi între douã folii de plastic, atârnând alãturi de altele, pe o grindã, imediat la intrare ].

Fiecare are farmecul ei.

Da, dar e o diferenþã. Dupã aceea mi-am fãcut ºi eu ceva special, peºtii pe apã, ceea ce Roºca nu poate sã facã. [Reportajul ilustreazã chiar plutirea câtorva tablouri din seria 'peºtilor', pe apa bazinului din curtea muzeului].

Am mai avut o expoziþie cu peºti. Cu 448 de peºti.

S-a nimerit aºa ori þi-ai dorit acest numãr?

448 e multiplu de 7. În Biblie scrie de 444 de peºti. Eu contest asta, 444 nu se divide la 7. O gãselniþã la scormonirea prin Biblie.

Marcel Voinea te caracteriza în reportaj prevalându-se ºi de postura lui de profesor, la un moment dat, faþã de tine.

A fost ºi direct ºi ca mentor. Ca elev la Liceul de Artã toþi îþi sunt profesori, trec prin tine ºi tu prin ei. Am început cu Cicios Costas, profesor foarte bun, din clasa a cincea ºi pânã într-a doiºpea. Când lucra, i-am vãzut lucrãrile, foarte puternice la vremea respectivã, un expresionism foarte puternic. Mã rog, câteodatã viaþa de familie te bulverseazã ºi te opreºti. Apoi l-am cunoscut pe Ilie Marineanu, care m-a observat ºi m-a condus, Elena Berindean, cã am fãcut ceramicã. Suzana Fântânariu, cã am fãcut graficã, Ilie Berindei, pentru cã-mi place ºi sculptura. Mihai Trifan, cu care am învãþat dintr-a cincea. Brãdiceanu, cu toate cã nu-l prea suport eu, m-a lãsat corigent la desen tehnic ºi nu l-am mai putut înghiþi toatã viaþa mea, cu toate cã m-a pus în expoziþie. Am trecut prin toþi profesorii din Liceul de Artã, de la toþi am învãþat câte ceva. Toþi sunt buni. Oricum, cu cât ai mai mulþi, cu atât înveþi mai mult, ca viþelul care suge de la mai multe vaci. În facultate iar am avut o serie de mai multe 'vãcuþe'. Profesori eminenþi. Extrapolând, am ajuns pânã la academicieni. Alexandru Surdu a fost la mine aici. Mihai ªora a fost aici. Sã stai de vorbã cu Surdu ºi sã-l mai ºi contrazici: el cu pentada lui. Eu i-am zis: pentada înseamnã o mânã, dar cealaltã unde e? [îºi lipeºte palmele, cu degetele rãsfirate] Într-o carte ulterioarã a notat cã s-ar putea sã fie ºi imaginea din oglindã. Cã sunt zece categorii ale lui Aristotel. Ãla a ajuns la zece ºi dumneata te opreºti la cinci? „Ei, dumneata eºti artist.” Eu nu scriu academic, dar asta e gândirea mea.

Ai fãcut referire, când ai amintit de profesorul Cicios Costas, de viaþa lui conjugalã. Un artist poate avea aºa ceva?

Nu ºtiu, trebuie încercat. Serios vorbind, sunt cazuri ºi cazuri.

Nu e o regulã.

În viaþa de artist nu existã reguli. Cât despre Costas, el a lucrat o perioadã, a fost ºi pedagog foarte bun, numai cã, la un moment dat, s-a 'tãiat'. N-a mai avut unde sã lucreze din cauza soþiei care, bolnavã fiind, nu suporta mirosul de ulei (stãteau într-un apartament)

Spectatorul modern are multe de vãzut.

Paleta e mare. Trebuie sã vezi ºi kitsch-ul ca sã poþi sã diferenþiezi de o operã valoroasã. Peste tot trebuie sã aparã contrastul. Nu existã întuneric, e doar lipsã de luminã. Asta-i filosofia. Nu existã întuneric total.

Dar luminã totalã existã?

Existã.

Ea nu simte nevoia de puþinã umbrã?

Nu.

Aici sau în Paradis?

ªi-aici ºi-n paradis. Oricum, noi suntem doar niºte scântei faþã de luminã.

Nu cumva artistul o ia mult înaintea spectatorului?

În timpurile noastre de acum tu vii doar cu ideea, dar ceilalþi îþi realizeazã faptul. Este o conjugare între arte. Nici mãcar creierul care naºte ideea nu este în stare sã cuprindã cât angajeazã în jurul lui. Tu vii cu sâmburele, se adaugã unul ºi altul, fiecare cu altceva ºi deodatã iese ditamai spectacolul. Tu ai venit cu o simplã idee. Artistul scrie o poezie ºi poþi face din ea ºi film ºi teatru, poþi s-o ºi dansezi. Se face spectacol. Artistul nu mai este singur. Adicã este, dar numai în faza incipientã. Ca spermatozoidul, numai unul ajunge acolo. Dar sunt o grãmadã în jurul lui. Eu aºa cred, cã se vor miºca lucrurile spre zone din astea, spre o comunitate ca la stupi. Nu doar bondarul care dã ideea. Încã existã albine ºi asta înseamnã cã pãmântul e sãnãtos.   

Obiectele, nu doar tablourile pe care le creezi, pleacã de la tine, curg.

Curg, curg.

Le mai visezi?

Trebuie sã-þi faci treaba cum þi-o faci în fiecare zi: te trezeºti, te speli pe dinþi, dacã te speli, îþi bei cafeaua, porneºti maºina sau dai un telefon. Ceva normal. Nu trebuie sã stabileºti. Una este visul ºi alta este când... Când te-ai apucat de lucrare... Uite, pe asta o am de trei-patru zile aici, în faþa ochilor, ºi mã gândesc la ea: ce sã-i mai fac? Pentru cã nu-mi place, nu e gata, nu e terminatã. ªi stau cu ochii pe ea ºi aºtept sã se coacã. Sã-i dau cu niºte albastru? Sã-i dau cu niºte roºu? Cu pumnu'? Aici e mâncãrimea. Câteodatã nu o bag în seamã, mã uit la un film, cam ãsta e dialogul între artist ºi operã: „Ce sã-i mai fac?”. Mã gândesc, dar nu e stabilit. ªi tot timpul eºti în dialogul ãsta.

E nevoie de un timp ca sã se limpezeascã apa, vinul...?

Da, sigur. Trebuie timp. Fãrã timp n-ai nicio ºansã. Faci aºa, din mers.

Te trãzneºte cum te trãzneºte ºi o duci pânã la capãt din trãznitura asta.

Nu. Te trãzneºte doar ideea. Ca s-o duci pânã la capãt nu merge aºa. Plezneºti una sau plezneºti una dupã ce ai fãcut o sutã. Hai sã-þi spun povestea care-mi place mie cel mai mult, povestea mea, am spus-o la toþi copiii. Un împãrat chinez de demult era nãscut în zodia Cocoºului ºi dã comandã: „Vreau sã-mi aduceþi la curte pe cel mai tare pictor din împãrãþie”. L-au adus pe un tânãr ºi împãratul i-a spus: „Îþi plãtesc solda sã-mi faci ºi mie un cocoº”, apoi a plecat la lupte. Au trecut ceva ani pânã când s-a întors împãratul ºi atunci ºi-a adus aminte: am plãtit pe acel tânãr sã-mi facã un tablou cu un cocoº. L-a chemat la el. Pictorul era mai hãrtãnit, trecuserã ani. „Mi-ai fãcut cocoºul?”. „Luminãþia Ta, îndatã”, a rãspuns ºi a scos hârtia de mãtasã, a bãgat mâna în traistã, a scos trei cãlimãri cu cernealã, a fãcut o alchimie cu ele ºi, dintr-un simplu gest le-a aruncat ºi... pac! Împãratul a rãmas mut: „Cocoºul ãsta seamãnã întocmai, cred cã e în stare sã ºi cânte!” Morala: câþi cocoºi o fi fãcut ãla ca sã ajungã la asemenea dexteritate ºi cât timp i-a trebuit sã facã asta dintr-un gest? Dai aºa ºi zici: ce dracu a fãcut ãsta? Mâzgãlealã. Dar când e o mâzgãlealã gânditã, nu mai e acelaºi lucru. Mi-a plãcut povestea asta, pe ea am marºat tot timpul. Pânã la urmã iese ce vreau eu, nu iese ce vrea...

Hazardul.

Nu mai zic de hazard cã iar intrãm în filosofie.

Cât te laºi dus de hazard? Te laºi sau te lupþi cu el?

Nu mã lupt cu hazardul. Eu mã întreb dacã noi avem aceastã posibilitate a alegerii, existã hazard sau nu? L-am întrebat ºi pe ªora: existã legea liberului arbitru?

ªi ce-a zis?

Nu mi-a spus nici cã existã, nici cã nu existã. Unde existã? Cã mã las eu de fumat? Sau cã nu vreau sã mai beau? Unde e? Oricum este, asta îmi e foarte clar.

Cred cã depinde de sistemele de referinþã. În mic, depinde ceva de mine, dar dacã privesc mai de departe...

Te uiþi la torþa aia mare ºi tu eºti o scânteie. Te mai dai ºi balaur. Poþi sã vorbeºti ºi în dodii. Liberul arbitru este vorbitul în dodii: dacã o luam pe aici, ajungeam la Paris, dacã o luam pe partea cealaltã, ajungeam la Craiova. Uite cã am ajuns la Craiova.

Se poate ºi picta în dodii?

Toþi picteazã în dodii. Lãsând gluma la o parte, pictura este foarte elegantã ºi foarte grea. Puþini ajung sã picteze. Nu sã spoiascã, aºa toþi picteazã pe garduri, vopsesc case. Pictura e altceva. E ca ºi poezia.

Creaþia vestimentarã e o artã?

Este, este.

Te tenteazã?

Pãi eu asta predau la ºcoalã. Am fãcut colecþii. Pe când eram student am fãcut costume de baie. Am fãcut 'uniformã' în ºtrand. Am fãcut ciorapi imprimaþi, ceea ce acum pare o banalitate. Am fãcut rochii, imprimeuri, cãmãºi. ªi am înteles cã menirea mea e cu totul alta. Eu nu vreau sã fac bani. Era o activitate creativã pentru cã mã gândeam mereu cum sã fac. Aveam ºi o politicã, la modul dau un leu, dar vreau sã fac zece. Acum sunt exact pe invers. Acum mintea mea e blocatã pe ce idee îmi mai vine. Am avut bani de nu ºtiam ce sã mai fac cu ei, dar am înteles cã viaþa nu are sens în direcþia asta.

ªi te-ai dus la ceva mai greu.

Da, un pic de filosofie. Sã scriu. Sã meditez. Sã învãþ greaca veche.

Dar, privind in atelierul tãu, observ câte materiale ai ºi ce costuri implicã ele.

Tocmai de-aia, dacã nu te gândeºti la bani, ei vin. Centrul atenþiei trebuie sã fie pe altceva decât îþi doreºti. Ideea e sã tindem ºi noi, scânteiuºe ce suntem, spre lumina aia adevãratã... 
Eu dorm în partea asta [aratã spre camera lui cu perete de sticlã]. Mã trezesc cu soarele în ochi. Mã dã jos din pat. Mai ales vara, când se-ncinge... De la 5, când apare, începe sã mã împingã: „Hai, Bârsane! Scoalã-te ºi apucã-te de lucru!” Eu mã rog la Dumnezeu în fiecare dimineaþã: Doamne, dã-mi ceva de fãcut, sã-mi trãzneascã o idee!

Când vezi câte s-au creat în lume, nu te descurajezi gândind cã nu mai ai ce face?

Pãi dacã-þi arãt schitele mele de idei, mi-ar mai trebui trei sute de ani ca sã le pun in practicã. Cui mã întreabã câþi ani am îi spun cã sunt lemurian.

Versuri mai scrii?

Da. Scriu pentru sufletul meu, desenez pentru sufletul meu, pentru liniºtea mea.

Aºa cum tablourile þi sã le arãþi altora, versurile eºti de acord sã le faci cunoscute ºi altora?

Da.

Un ochi înnegrit de-un pumn cu o dragoste împãrtãºitã,
neînþeleasã, doritã
se traduce a fi fidelitate.
doi ochi ce se transformã-n unul,
nemaivãzut de cinci ani,
rupe-o inimã-n trei.
Pãrþile-s inechitabile
Doar în adevãrate bijuterii evaluabile
în eoni-veacuri-luni-sori-zãri
Mintea, sufletul, spiritul, au un loc al lor
o antagonicã relaþie trup-suflet
pe dos: trupul cere iar mintea refuzã
Hoinãreala
Prin amintiri, credinþe, speranþe,
plãnuiri, raþionamente, iubire
Toate câte trei
În porunca trupului
Rãstãlmãceºte lumea prin duhuri (vrãji).
 

Când scrii, scrii aici la masã?

Aici. Aici se petrec toate. ªi arunc foile acolo. Aici stau, pun muzicã.

ªi când simþi cã trebuie sã pictezi, simþi ºi te duci.

Te duci.

Te cheamã.

Când este luminã ca lumea. Trebuie sã intri în stare, sã ai tot ce-þi trebuie ºi te-apuci.

Când începi un tablou îl duci pânã la capãt sau continui ºi cu altul în paralel?

Depinde cum este ideea. Ideile-þi apar pur ºi simplu. Le ai în cap. Câteodatã le ºi visezi. Uite, povestea cu pictura pe apã, am visat-o. Am visat o expoziþie de-a mea, fãcutã pe apã. M-am trezit: nu este posibil. Cum poate sã fie aºa ceva? Ei, a trecut cam un an ºi o datã mi-a scãpat o pungã de plastic in apã ºi-am vãzut cã pluteºte. Deci se poate.

Cum a apãrut ideea proiectului vostru, 'Rãscruci' ?

Hai s-o luãm de la început. E un proiect foarte frumos. Sincer sã fiu a început cu un prieten de-al meu, Marius Albu, cu care am plecat pe munte, pe Retezat. ªi tot vorbeam. El are un frate, Iulian. Arhitect ºi mai cântã ºi la chitarã. ªi tot vorbeam. De la munte la arhitecturã ºi de la arhitecturã la muzicã. Apoi l-am cunoscut pe Cristian Ciomu ºi a fost o conjuncturã de cunoaºtere, prin alþi arhitecþi. Aºa a fost sã fie. Ne-am cunoscut ºi am rãmas prieteni. Ne-am întâlnit, am vorbit, a fost o stare de conexiune. Am început sã cântãm, sã facem toate celelalte. A apãrut ºi Gomoiu, apoi mulþi alþii. Ne-am înmulþit.

Când a fost prima exprimare publicã?

Prin 2001. Am fãcut 'Mitografiile'.

Cam cât de des a fost câte un Rãscruci?

O, nu mai þin minte numãrul lor, dar au fost multe, multe...

De unde a venit alegerea numelui?

Rãscruci e un cuvânt românesc, greu traductibil, despre întretãierea dintre douã direcþii. În Craiova sunt douã locuri descrise cu acest cuvânt: este Rãscruciul Mare, la intersecþia din strada Unirii cu strada Lipscani ºi Rãscruciul Mic în celãlalt capãt al strãzii Lipscani.

E la mijloc o prietenie, o afinitate de creaþie?

Toate sunt. Noi curgem. Precum un râu.
Mai înainte de Rãscruci a fost Cãruþa: Marcel Voinea, Rusu Gregorian, Mircea Novac, Alina Roºca. Cãruþa s-a oprit. Noi am fãcut Rãscruci ºi ne þinem de atâþia ani. Fãrã un program bãtut în cuie, doar la inspiraþie. Ne dãm un telefon. Asta e cel mai frumos lucru.

Aºa cum ai scris în baie: „Osânda e pe viaþã. Sporeºte-o!” Te gândesti la moarte?

Cel mai mare curaj e sã treci la ea. O sã trec ºi la ea. E firesc. Sã mã dau la ea involuntar? daca mã ia, mã ia. Toate sunt la timpul lor.

Existã urât?

Normal cã existã. Cum sã nu existe? E rãutate. Urât, rãutate, moarte: ce-þi alegi?

Liberul arbitru sau hazard?

Muiu ciocolatu.

 

Am plecat cu o micã revelaþie. Dincolo de expoziþii, concerte, spectacole, dacã e sã îndemn la o vizitã, apoi aceea sã fie la un artist.
Acest numãr de revistã este ilustrat cu lucrãri ale lui Silviu Bârsanu.

Marius Dobrin, 4 ianuarie 2014

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey