•  Lucian Irimescu
•  Ovidiu Drãghici


sus

Lucian Irimescu

 

Eu nu caut sã fac lucrãri încremenite

 

Ai creat frontispiciul revistei Mozaicul, ai creat o emblemã a unui proiect care împlineºte 16 ani

Veneau domnul Marinescu [Nicoale, n.m.] ºi doamna Petrescu [Ileana, n.m], noaptea, dupã ce terminau munca de peste zi, veneau ºi ne jucam pe subiect. Primul numãr a fost fãcut pe loc. Am cerut sã-mi aducã ºpalturile de text ºi voi desena direct pe hârtie. ªi aºa au fãcut. Apoi au tipãrit textul alãturi de imaginile fãcute de mine, direct. A fost un numãr fãcut la mânã. Iar noaptea stãteam cu Mozaicul ºi ei vorbeau despre articole. A fost o atmosferã extraordinarã. Doamna Petrescu era un om care se vedea cã pune mult suflet. Domnul Marinescu (Nucu) a dus în spate ca un Atlas, toatã floarea de tineri sau mai puþin tineri scriitori din Craiova, sau din þarã, cu un zâmbet permanent pe buze ºi un stoicism demn de invidiat ºi de respectat. Asta mi-a plãcut la ei cã au lucrat un pic în spatele a ceea ce a fost modern în tipar. Au fost ariergarda. Aius tipãreºte aproape la nivelul unei gravuri. Deºi are aspectul modern, hârtia curatã, dacã te uiþi la cernealã, este o tiparniþã veche la care tinerii ce lucreazã fac minuni. Tocmai asta are frumusete. Dacã apropii nasul de hârtie miroase a cernealã ºi litera are volum. Ea aproape ca la Braille. Pui mâna ºi cunoºti cuvântul.

Am vãzut cã scrii. Îþi place sã scrii. Cum se împleteºte vizualul cu scrisul?

Sunt douã metode de lucru. Totdeauna concep lucrarea ca orice om. Lucrarea vizualã are în spate o temã. Numai cã tema aia o modific ºi la final imaginea „trãdeazã“ gândul iniþial. Fie îl distorsionez, fie îi dau altã direcþie ºi la sfârºit simt nevoia, dupã un timp, dupã ce se sedimenteazã gândurile, sã spun o poveste. A fost o temã pe care mi-am propus-o, a omului care merge cu capul în jos, care dã de diferite forme. Canale. Acolo e o altã lume. Dincolo de lucrãrile mele cu tematica mea. Am pornit cu Arlequinul, cu zmeul, zmeul purtat de copil, cu fir întins, apoi familia de la circ. În general sunt povesti care þin de o mascã. Masca omului, nu neapãrat cel care face teatru, ci a celui care se îmbracã festiv, îºi pune brocart, îºi pune foiþã de aur, dar în spatele acestor straturi animalul din el stã la pândã. Adicã omul cu instinctele lui obiºnuite, omul cu erotismul sãu. Multe dintre textele mele se duc în zona asta a cuplului, a dragostei. Dacã nu existã iubire, nu existã nimic. Eu aºa am sedimentat istoria: 90% din istorie se aºeazã pe o poveste biblicã, 10% pe rãzboaie pentru o femeie. S-a vãrsat atâta sânge ºi în numele cotropirilor ºi expansiunii, dar multe poveºti tragice au pornit de la dragostea pentru o femeie. Iubirea este o buturugã micã care contrabalanseazã cu istoria religiei. Sunt teme simple pe care le diversific. Mã învârt în jurul unei tematici care-mi spune cel mai mult: masca, arlechinul în oglindã.

Autoportret ai fãcut?

Am fãcut sute de autoportrete în perioada adolescenþei ºi apoi, obligat, în perioada de început a studenþiei. Nu sunt un om care se uitã prea mult în oglindã.

Þi-e fricã sã nu vezi prea mult? Acuitatea unui artist vizual poate descoperi multe…

Nu. Legat de autoportret te gândesti imediat la o reflectare pe care o realizeazã un obiect material care transmite o alt fel de materie. Pe tine. Pentru mine autoportretul este suflet. Eu zic cã fiecare artist, dacã e sincer, coboarã de unde s-a cocoþat pe soclul lui, îºi doreºte sã fie un om simplu. ªi e greu. Faci un exerciþiu de pe bãncile ºcolii ºi apoi când începi sã ai oarecare faimã, cochetezi cu exhibiþionismul ãsta de a te pune într-o poziþie publicã, de a te vedea lumea, de a te comenta, de a te face harcea-parcea… Deºi e ideal sã te facã harcea-parcea, mai periculos e sã te ovaþioneze. ªi atunci îþi doreºti ca lucrurile sã fie cât mai simple. Sã nu te duci undeva ºi sã strige la tine: „Pictore!“ Când eram copil, în Craioviþa, aºa mã strigau, de la distanþã. Eu le fãceam portrete ca sã nu mã taie la picioare, iar ei mã strigau „pictorul“ ºi mã arãtau cu degetul.

Eºti un artist dintre blocuri.

Cei ºapte ani de-acasã i-am petrecut la þarã. Era un periplu al pãrinþilor mei, se mutau din casã-n casã ºi de cele mai multe ori eu îmi vãd copilãria la þarã. Apoi am ajuns în Craiova, în zona Valea Roºie, de acolo pe nu mai ºtiu ce stradã, apoi în Calea Bucureºti ºi de acolo în Craioviþa Nouã, aceasta fiind perioada cea mai lungã, mai ales perioada Liceului de Artã.

Mutându-te dintr-o parte în alta, cum crezi cã ai fost influenþat de asta? Readaptãrile succesive te-au ajutat?

Eu zic cã m-au ajutat. Noþiunea de „loc“ am învãþat-o din cãrþi, la un moment dat. N-am simþit-o atât de mult pe pielea mea pentru cã eu mã consider o generaþie de trecere. Pãrinþii mei ºi bunicii mei au fost cei care au fãcut jertfa pentru þarã. Bunicul meu a murit în rãzboi ca duºman al Uniunii Sovietice ºi a ajuns acasã, paradoxal, ca duºman al României. ªi apoi a început drama familiei mele, prigoana. În prigoana asta am învãþat sã respectãm orice loc ca fiind important, ca fiind acela pe care stãm de veacuri. Dar noþiunea asta a dispãrut acum. Noþiunea de dragoste de þarã… Þin minte cã m-a impresioant o datã, de mult, la ºcoalã, când am auzit o propoziþie de forma „dragostea de mamã este egalã cu dragostea de þarã“. Era simplu sã înþelegi atunci. Acum s-a demonetizat. E mai importantã dragostea de þara ailaltã.

Ca într-un basm, tu ai luat „þara" (adicã satul) cu tine, prin periplurile familiei tale. Ca idee, l-ai purtat pe bunicul tãu peste tot.

Îl port pentru cã el a fost învãþãtor, bunica tot învãþãtoare. Învãþãtorii ºi preoþii nu erau obligaþi sã meargã la rãzboi, dar el, Constantin Ispas s-a numit, s-a dus cu dragoste ºi jertfã pentru þara lui. Interesant este cã el ºi toþi elevii clasei lui s-au dus sã lupte pentru þarã. De la el s-a tras linia, ceilalþi au rãmas acasã. A murit pe front, a venit acasã ca duºman al þãrii. Acum nu avem niciun fel de consideraþie pentru oamenii aceºtia, dovadã cã la Pieleºti eu am fãcut cadou comunei o lucrare de bronz care stã la mare, mare concurenþã cu obiecte de grãdinã de la margine de drum. Nu e niciun monument care sã aminteascã nu doar de bunicul meu, ci de toþi ceilalþi. Dacã le spui, nu au cum sã rezoneze. Cum ar fi acum sã le spunem copiilor noºtri de Ceauºescu. Ei se uitã la noi ºi înregistreazã, dar nu au nicio treabã, nu trece prin filtrul lor. E bine, pe undeva, cã sunt mai pregãtiþi pentru un anume tip de viitor, globalizat.

Prin acest context globalizant avem mai multe referinþe comune. Ne este mai uºor acum sã ne înþelegem unii cu alþii? Arta vizualã a fost totdeauna mai aproape de aceastã posturã decât literatura, care are nevoie de traducere.

Da, avem un limbaj. Vorbind de arte, am avut douã expoziþii cu douã mentalitãþi adunate acolo. Una a fost o aniversare a mamei mele [Eleonora Gheorghiu, n.m.], 80 de ani de viaþã ºi 25 de ani de picturã. Ea lucreazã la obiect, cum se spune. Lucreazã dupã naturã, lucreazã cu sinceritatea unui om care este în zona figurativului, clasic, trece prin filtrul ei sufletesc (peisaj, naturi statice, flori). Este un om care ºi-a cãpãtat un alt mod de viaþã. Ca pictor, e tânãrã. Alãturi de ea, eu am expus gravurã. ªi expoziþia a avut un epilog interesant, cu douã dintre fostele mele eleve, actualmente studente la Universitatea  Naþionalã de Artã, Irina Tinca ºi Andreea Vlãduþ. Cu ele am finalizat un workshop de douã luni, toatã vara asta, ºi expoziþia a ajuns sã fie un rezultat al imprimãrii gravurii. prin tehnica aquaforte. Am experimentat, au experimentat ºi ele, alãturi de mine. A fost un studiu. Eu fac asta de 20 de ani. Ceea ce fac în gravurã ºi le-am transmis ºi lor este un experiment care, mai simplu, înseamnã culoarea, în gravurã, fãrã pigment. Metalele, matriþa, negativul, a devenit chiar lucrarea expusã, alãturi de rezultatul imprimãrii matriþei. Am imprimat gravura cu seria 1,2,3…dar, la un moment dat, matriþa, fiind coloratã, prin tehnica aquaforte, cu acidul, neintervenind cu altã culoare sau prin altã tehnicã, este un reviriment. Unul de circa 150 de ani. În Craiova, aquaforte nu a mai adus nimeni. De la Aman încoace nu a mai expus nimeni. ªi Aman a expus o singurã lucrare, un autoportret. Nu ne aºteptam sã fie o reacþie pentru cã e necunoscutã tehnica. dar este tehnica cea mai grea din gravurã. E laborioasã, se lucreazã în orb. Adicã tu intuieºti etapele, pentru cã materialul tãu este învelit, cu verniul ca o smoalã, pe care tu zgârii ºi vezi cu ochii minþii ce s-a imprimat. Apoi, prin etape succesive de gravare începe sã se coloreze metalul.

El se lasã greu ºi are personalitate puternicã.

Cumva tehnic este ceea ce face acuarela în picturã. Pare cea mai facilã tehnicã dar, de fapt, este a celor care au personalitate. Care ºtiu ce face apa, ºi cu ea culoarea, când se plimbã ea, aºa, singurã pe hârtie. În ulei sau în tempera, prin reveniri, acoperiri multiple, practic tu controlezi. Eºti ca un spadasin care ºtie clar cã loveºte la punct ochit. În acuarelã, nu. Laºi apa, îºi face treaba, hârtia suge ca o sugativã ºi existã un spectacol necontrolat. Aºa ºi aici. Cu acidul, dacã nu ºtii sã-l controlezi, el scoate fel de fel de lucruri. Trebuie sã ºtii sã nu te opreºti. Sã le laºi sã se joace. Bineînþeles cã e un rezultat controlat, nu e o nesãbuinþã.

Ca în viaþã, trebuie sã ºtii sã gestionezi momente care nu se lasã controlate.

E un cumul de spontaneitãþi. Nu e ceva trasat cap-coadã. Nu poþi sã urmãreºti ce se întâmplã acolo. ªi studentele veniserã de la Bucureºti cu o reþetã: pui atâta apã, atâta acid… Eu am început sã râd. Dacã ai o tavã de o anumitã dimensiune. Pui mai întâi acidul. Pui apa peste acid. Când ai pus placa, reacþia se vede cu ochiul. Dacã vii cu o panã de gâscã sau de curcan, care are un pic de grãsime, începi s-o plimbi ºi apar reacþii. Boloboroseli. Ce sã controlezi acolo? Ce grade? Vezi cu ochiul cã începe sã lucreze metalul. Pe care apoi îl laºi la aer. Sub razele ultraviolete. Îl duci la o sursã de cãldurã. Îl laºi câteva minute, câteva ore. Ajungem la o lucrare realizatã ºi într-o lunã. Opt ore pe zi, se poate întinde ºi pe o sãptãmânã, în niciun caz nu în 15 minute cum se prezintã la Universitate. ªi eu am avut nevoie de ele, de studente, a fost un reviriment pentru mine. Experimentul acesta a fost interesant. Ele au venit cu oþet, au venit cu sare ºi am gravat în alamã. Apoi s-a ajuns la un rezultat care a devenit spectaculos. Dar mai degrabã pentru profesioniºti. La noi, pictura… Apropo, mai înainte liceul era de muzicã ºi apoi de arte plastice. Când se numea clãdirea, se începea cu „Liceul de Muzicã…“ ºi pânã sã se rosteascã ºi continuarea „…ºi Arte Plastice“, interlocutorul deja trecuse mai departe. Era numit simplu, „Liceul de Muzicã“. „Aha, unde sunt ºi pictorii ãia“. Adicã erau sculptori, erau graficieni, erau pictori, erau designeri, erau ceramicieni, dar erau toþi „pictori“.

Adesea ai lucrat cu elevi, cu foºti elevi… Te simþi bine între ei.

E interesant cã de când a apãrut internetul mulþi colegi îºi postau lucrãrile cu o diagonalã: „private“ sau ceva de genul acesta. Eu mã miram ºi-i întrebam de ce fãceau asta. „Sã nu mi-o fure!“ - rãspundeau ei. ªi eu mã gândeam „ce bine-ar fi sã mi-o fure!“. Mã gândeam ce bine-ar fi sã fure de la mine o lucrare, s-o multiplice… Aºa e ºi cu copiii ãºtia. Ei sunt egalii mei. În expoziþia asta eu ºtiu foarte clar cã ei vor face artã, poate vor face mai bine decât mine, dar, oricum,  eu nu-i tratez ca pe elevi. Pentru cã nu are nicio legãturã, absolut niciuna, în domeniul acesta, vârsta mentalã cu cea biologicã. Sunt artiºti care au început la 50 de ani sau alþii la 17 ani atingeau culmea carierei. Dürer, la 13 ani, îºi fãcea un autoportret, în peniþã de argint, de a rãmas ºi acum ca ºi cum l-ar fi fãcut la 50 de ani. Rafael, la 29 de ani, fãcea capela, una dintre cele trei, alãturi de Michelangello, Giotto, Pierro de la Francesca. Oameni tineri care la 17 ani erau ucenici în ateliere ºi în patru sau cinci ani primeau, la rândul lor, ucenici. Dürer, dacã ar fi fost sã facã singur acele xilogravuri pe care le vedem în albume, i-ar fi trebuit 400 de ani ca sã le facã, sã nu doarmã, sã nu mãnânce, sã nu se ducã la toaletã. ªi atunci ce înþelegi din treaba asta? Era acolo o armatã de oameni, de ucenici. Erau meserii bine plãtite ºi fãceau falã comunitãþii.

Cu tinerii ai expus prin Europa.

Da, ultima expoziþie a fost la Bruxelles. Alãturi de Roberta Ionescu, acum deja licenþiatã, a trecut repede timpul. Cu Andreea Vlãduþ, actual student UNARTE, cu Florin Preda, un fost elev, actual profesor la același Liceu de Arte sau Mãdãlina Dina, naturalizatã în Franþa, unde lucreazã picturã foarte mult ºi cu recunoaºtere internaþionalã. Am plecat cu patru generaþii dupã mine. În perioada când pictorul Niculescu îl avea pe fiul lui încã elev, prima expoziþie a fãcut-o alãturi de mine ºi de Alexandru Neagu, un alt absolvent, care a fost prin Portugalia ºi acum e revenit în þarã, și face tot graficã. Aºa ar trebui sã facã orice profesor. Toatã lumea spune cã eu recidivez cu treaba asta ºi cã-i scarpin în cap prea mult. Dar toþi oamenii aceºtia cu care am expus sunt artiºti. Sunt recunoscuþi, sunt deja nume ºi nu ai de ce sã-þi fie fricã de ei. Din moment ce tu ai idei ºi împãrtãºeºti, primeºti. Dacã nu împãrtãºeºti, nu primeºti. N-ai cum, nu existã schimbul acesta. E o bucurie sã-i vezi. ªi pe mine m-a pãstorit un profesor, a fãcut gesturi faþã de mine, am exemple înainte de mine. Ilie Marineanu, primul meu profesor la Liceul de Artã, când terminam orele mã chema acasã, pe mine ºi pe un coleg, Gelu Drãghici: „Ce faceþi? Hai s-ascultãm niºte muzicã.” ªi când am ajuns prima datã la el am descoperit cã avea o pinacotecã. Continuam lecþiile de la ºcoalã. A doau zi eram iar tãbãciþi. El spunea: „dacã eu v-am bãgat microbul, vã bag ºi vaccinul ºi mai departe dezvoltaþi voi.” De la asemenea oameni am primit foarte mult. A venit Suzana Fântânariu, pe care am avut-o profesoarã la graficã, l-am avut ºi pe Mihai Trifan, foarte puþin timp. Pe Trifan l-am prins în ultimul an ºi de la el am înþeles mult vãzându-l cum lucreazã în atelier. El nu vorbea mult la ore, în schimb, în atelier, pe cât era de mut pe atât de mult transmitea prin felul cum lucra. Lecþiile din atelier, care erau fãrã absolut niciun cuvânt, au fost extraordinar de bine înþelese ºi mi-au folosit extraordinar de mult. Am priceput ce înseamnã jertfa ºi ce înseamnã sã reiei. El este recunoscut ca un artist modern, dar pe vremea aceea era privit superficial, cã face trei pete. Ei bine, pentru acele trei pete mesteca de înnnebuneam. Mi-am dat seama ce înseamnã sã reiei trei forme geometrice, sã porneºti de la figurativ, sã te duci la abstract ºi iar sã te întorci la figurativ, iar sã te duci în abastract ºi la un moment dat sã gãseºti… Metoda asta e ca în bucãtãrie, când face gospodina aluatul. Îl ia, îl freacã în mânã, îl aruncã ºi-l întinde de zici ce frumos e. Apoi iar îl mestecã, îl adunã ºi-l stricã. Te sperii de ceea ce face cu el. Apoi iar îl întinde ºi iar descoperi ce frumos apare ºi tot aºa. Asta face un artist.

Nu deznãdãjduieºti aºa uºor.

Pãi nu, cã acel lucru care iese din prima e fals.

Dar nu te încearcã orgoliul sã consideri cã ceea ce þi-a ieºit din prima e bun ºi pregeþi sã reiei?

Sunt lucrãri la care speculezi spontaneitatea, în momentul în care vrei sã spui ceva care are legãturã cu tuºa unei linii sau cu un gest sau o direcþie anume. Ca ºi cum ai descrie ºfichiuitul unui fulger sau al unui bici. Un artist descrie printr-o singurã loviturã. Porneºte cu putere ºi apoi la vârf se întoarce ºi pocneºte. Gestul e aproape auditiv. Un alt artist vine ºi migãleºte porþiune cu porþiune ºi descrie traiectoria, apoi se întoarce melcoidal, dar mãrunt, mãrunt. Semnul acela nu mai spune nimic, nu are spontaneitate. Cel care are în el vânã, normal cã se joacã. Dar aici este diferenþa. Unul care face de o sutã de ori înnãdind bucatã cu bucatã, altul care face de zece ori miºcarea pocnitului din bici, cu toatã amplitudinea ºi cu finalul, pânã când îºi alege una bunã. Ea pare spontanã, dar e fãcutã de multe ori. Spontaneitatea are acelaºi drum ca ºi la sport, la sãritura peste un obstacol, de exemplu.

Cum, când simþi cã te-ai apropiat cel mai mult de ceea ce ai vrut sã spui printr-o lucrare?

Niciodatã. Mã opresc pentru cã existã o obosealã. Ca a trupului. Mã opresc pentru cã simt cã nu mai pot s-o duc nu ºtiu unde. ªi e bine sã te opreºti undeva. Eu nu-mi termin lucrãrile. Dacã ele sunt terminate înseamnã cã nu am realizat ce trebuie. Principiul meu este de a face ca o lucrare sã aibã o finalitate în afara ei. Ca eu sã surprind ceea ce înseamnã timpul în acea lucrare. Ca ºi cum te gândesti la o bilã pe care o faci sã se învârteascã, sã se rãsuceascã, dar nu-i dai mantinela, sã nu-i impui unde sã se sfârºeascã miºcarea. Aºa e ºi cu lucrarea. Lucrarea de artã o concep astfel ca ea sã mai aibã continuare, ca pânã ºi privitorul sã simtã cã ar mai fi fãcut ceva. Indiferent cât e de calificat sau nu. Cu atât mai mult un profesionsit sã poatã spune: „m-aº mai fi dus cu pata asta nu ºtiu unde, compoziþional aº mai fi rezolvat ceva…“. Nu caut sã fac lucrãri încremenite.

Ca un fel de ºtafetã pe care privitorul o duce mai departe cu creativitatea lui.

Asta e o lecþie pe care eu am încercat sã mi-o însuºesc singur din creaþia marilor artiºti. De-a lungul istoriei, marii artiºti au puþine lucrãri. Micii artiºti au multe lucrãri. S-a întâmplat ca nume mari sã-ºi devalorizeze acel nume pentru cã ºi-au repetat de sute ºi mii de ori lucrãrile ºi au demonetizat valoarea acestora. Au ajuns sã fie sclavii banilor. A fost, mai degrabã, o acþiune pragmaticã. Acum trãim în lumea banului ºi, într-adevãr, meseria cere sã ºi trãiesti din ea, ca sã poþi sã continui. Pericolul cel mai mare este sã câºtigi mulþi bani. Mi-aduc aminte de Rembrandt, cel mai mare gravor al secolului XVII ºi promotorul a douã curente de artã: pãrintele iluminismului, când a venit cu clar-obscurul, ºi al barocului. A murit sãrac. Bine, a fost ºi o întâmplare, cu un conflict pe care l-a nãscut cu pânza Rondul de noapte, unde a surprins un conflict real, ºi a fost pedepsit de concitadinii sãi. A fost efectiv lãsat sã sãrãceascã. Ca un artist adevãrat, a fost o victimã a societãþii în care a trãit.

Recunoaºterea pare cã abia dupã moarte devine deplinã. Posteritatea vine ºi dã adevãrata mãsurã.

Nu obligatoriu. Sunt destui artiºti care au trãit bine ºi au ºtiut sã-ºi managerieze activitatea ºi au putut sã trãiascã bine ºi din arta lor. Dacã vrei sã speculezi, pe exemple, avem pe Adrian Ghenie sau pe Mircea Cantor, care trãieºte în Franþa. Ghenie, care trãieºte la Cluj, are record de vânzare. Dar este o afacere în spatele lor. E o investiþie, sunt promovaþi, au pãtruns în societãþi de licitaþie, sunt pragmatici, au înþeles ce se-ntâmplã, ce se vinde, foarte frumos. Artiºtii care penetreazã timpul sunt cei sãraci. Operele lui Van Gogh s-au vândut dupã moartea artistului. Nu ºtiu dacã e o regulã. Consacreazã decesul ºi dã valoare operei? Nu neapãrat, dar de regulã existã un interes firesc.

Brâncuºi, dacã ar fi contemporanul nostru, i-am acorda recunoaºtere?

El e un caz aparte. Noi, ca naþie, n-am avut nevoie de lucrãrile sale când el ni le dãruia, acum ce nebunie a apãrut, sã-i aducem oasele în þarã. Pe noi ne intereseazã unde sunt oasele lui ºi nu unde e opera lui. Brâncuºi este cel care s-a inspirat de la þãranii care-ºi fac în pridvor micile coloane ºi a dat sens acelei opere, este cel care a prins o conjuncturã formidabilã când un primar a crezut într-o axã a Destinului ºi l-a lãsat sã facã Masa Tãcerii, Poarta Sãrutului ºi Coloana fãrã sfârºit, pe aceeaºi direcþie cu biserica. Se luptã pentru aducerea oaselor în þarã dar se vinde mai puþin una dintre operele sale. Nu ºtim sã gestionãm valorile. Brâncuºi aparþine universalitãþii. Nu are nicio legãturã cu Hobiþa ºi cu România. Noi trebuie sã fim bucurosi cã prin venele lui a curs sângele unor pãrinþi români ºi este universal. Pe noi ne intereseazã, încã, aspecte cotidiene ale vieþii unui artist.

El a schimbat ceva în artã. Acum, în zilele noastre, simþi cã schimbã cineva ceva?

Da. Arta vizualã merge spre concept, adicã spre traducere, cã de la asta am pornit, de ce scriu, ca sã-mi traduc sau sã pun pe o pistã greºitã privitorul. Acolo chiar mã joc, nu speculez nimic. Arta a devenit conceptualã, a devenit artã-instalaþie, a devenit artã-proiecþie. E o artã care nu mai þine de bidimensionalul agãþat pe un perete. Este o artã care vorbeºte de spaþialitate, de adâncime, de volum. Limbajul este modern. ªcoala e prea obositã la noi. Eu nu predau elevilor nimic din programã, pentru cã programa se referã la Mihai Viteazul ºi la Mircea cel Bãtrân. Aia þine de istorie. Poþi sã înveþi artele plastice în trei ore. Dar mai departe ce faci? Dacã le vorbesc despre Damien Hirst, abia atunci ei reacþioneazã. Pentru cã vãd un artist englez care a renuntat la arta bidimensionalã ºi a ajuns a vorbi despre moarte, despre dragoste, despre destinul omului pe pãmânt, prin obiecte spaþiale. A auzit cã a eºuat un rechin, se duce acolo, îl taie pe mijloc, îl pune într-un acvariu ºi tu treci ca privitor prin mijlocul acelui rechin. Adicã tu, om, deja traversezi o altã stare. Fizicã, ulterior metafizicã. Acea conservare ºi acel gest al aducerii obiectului, conservat într-un anume fel, în niºte acvarii de un anumit fel, fluturii puºi într-un anume context, toate astea devin gesturi artistice. Artele încep sã-ºi dea mâna. Cinematografia, evoluþia calculatorului, proiectarea unor imagini virtuale, holograme, deja au alt limbaj de expresie plasticã. Iar noi, în România, vorbim încã doar de picturã pusã pe pânzã. Sau despre sculpturã predatã ca la 1900. Ovaþionãm imobilitatea în istorie în loc sã vorbim într-un limbaj al zilelor noastre. Corect este de a privi în istorie, de a o aduce într-o stare prezentã ca sã-i putem asigura un viitor. Dar dacã respectãm istoria ºi proslãvind un punct de istorie, rãmânem acolo, încremeniþi? Este, dupã pãrerea mea, cea mai mare greºealã pe care o face ºcoala româneascã de muzicã. Ea scoate pe bandã rulantã interpreþi. Ce-ar fi fãcut Enescu dacã el ar fi rãmas doar interpret? ªi nu ar fi avut nebunia sã asculte ploaia care bate darabana pe pervazul unei ferestre ºi de acolo sã creeze o muzicã a lui. Grea. O muzicã grea. Avem un festival Enescu ºi nu avem o ºcoalã de compoziþie. Aºa e ºi cu arta. Din punctul meu de vedere arta plasticã de la noi convulsioneazã ºi scoate doar câte un Ghenie sau un Cantor. Mircea Cantor este unul care, în loc sã picteze pe pânzã, a surprins într-o secundã ºi jumãtate un copil, cu o foarfecã tãind apa de la robinet. Se repetã ca un perpetuum mobile aceastã secundã ºi jumãtate spunând altceva decât un peisaj sau nu ºtiu ce picturã. ªi a dat de gândit. I-a pus în conflict pe foarte mulþi. I-a pus în conflict pe profesorii lui de la Cluj, care l-au dat afarã din facultate. ªi l-a luat unul din Franþa care i-a zis: „tu eºti prost la ei, dar eºti bun la noi, vino la noi“. De aia spun cã arta mea nu e terminatã. Mi-aº dori sã fie cât mai puþin terminatã. 

Prin sensibilitatea lui, un artist este mai atent la ceea ce întâmplã în societate? Simte el mai bine, mai repede, mai adânc, frãmântãrile ºi problemele sociale? Arta de azi îmi pare mai atentã la societate.

Artistul tolereazã mai bine ceea ce se întâmplã in jurul lui. Noi acum trãim o perioadã în care viteza de execuþie ºi informaþia costã enorm, în sensul cã poþi sã derulezi într-o searã la televizor sau la cinematograf o existenþã ºi poþi s-o citeºti într-o singurã informaþie. Ceea ce înainte era aproape imposibil. Trimiteai o scrisoare care fãcea luni de zile, apoi au apãrut telegraful ºi avionul ºi s-a redus timpul, ajungând acum aproape la a fi instantaneu. Înainte îi trimiteai „te iubesc“ iubitei cu o scrisoare care nãºtea un rãzboi. Se cãpãceau ãia o sutã de ani ºi ajungea abia nepoata ei sã priceapã cã primise scrisoarea. Acum îi spui „te iubesc“ cuiva ºi ajunge instantaneu când receptorul respirã ºi-i intrã cuvântul cu acea respiraþie. Atât de repede cã nu e pregãtit sã guste, sã simtã cuvintele. Aºa ºi cu artistul. Lumea e într-o convulsie. Trãim perioada asta în care totul se duce prea repede în jos sau prea repede în sus. În perioade ca asta artistul e mai creator. Nici drama dusã la extrem, nici sãrãcia extremã ci modul tãu de a privi cu dragoste lumea celor sãraci. a celor bogaþi, neîncercând sã fii nici ca unii, nici ca alþii.
Noi suntem în perioada când spectacolul este deja o obiºnuinþã. Ne-am obiºnuit cu viaþa, dar ne-am obiºnuit ºi cu moartea. Stãm în faþa televizorului, sorbim o cafea sau mâncãm cine ºtie ce, poate o felie de tort, la televizor se aratã cum unui semen de-al nostru i se taie capul, nu într-un film, ci de-adevãratelea, iar tu continui masa ºi spui „sarea, poþi sã mi-o dai? mai am nevoie de un pic de zahãr!“ ªi dialogul continuã: „da, poftim! ce e la televizor?“ „îl omorârã pe unul". S-au tocit sensibilitãþile. Dar artistul îºi provoacã viaþa personalã pentru a nu ne tãbãci de tot.

Cum percepi spaþiul public românesc actual, în privinþa monumentelor.

În primul rând cã administraþiile sunt independente ºi existã o gândire separatã a fiecãrui oraº. Vãd ce s-a întâmplat la Bucuresti, vãd ce se întâmplã la Craiova. La Blaj, Alba Iulia sau în alt oraº de provincie. În general existã o administraþie care, deºi existã Ministerul Culturii ca supervizor, face doar ce-i trece prin gând. S-au dat jos statuile lui Lenin, se pun altele în loc. Unii pun vaca la Bruxelles ºi acea vacã ajunge la fiecare artist s-o picteze diferit, încât fiecare vacã e ba coloratã, ba alb-negru, ba pictatã cu oraºul Bruxelles, ba în genul lui Miró, sau gravatã sau aurie… La noi, în Craiova, vorbesc de oraºul în care locuiesc, este o intenþie bunã, primãria s-a implicat foarte bine, dar cred cã lipsesc, pe undeva, sfaturile profesionale. Au apãrut aceste statui care sunt de fapt niºte manechine îmbrãcate în haine ºi vopsite cu o rãºinã. Ele se vor borne ale culturii craiovene...

Eu cred cã sunt doar un decor urban, fãrã pretenþia de profunzime.

Pe de altã parte, este proiectul cu acest aspect belle epoque, care e un lucru extrarodinar. Se aduce istoria la valoarea ei, s-au implicat artiºti din tarã ºi din strãinãtate. Am laudã pentru intenþiile care sunt acolo. Sunt mirat vizavi de ultimele sculpturi cu Marin Sorescu. Eu nu-l vedeam redat pleonastic. Eu vedeam opera simbolicã a lui Marin Sorescu ºi nu portrete ºi personaje cu gesturi á la sau descriptive ºi atât. Dar, în fine, fiecare cum înþelege. Printre ele sunt, într-adevãr, ºi douã sau trei lucrãri simbolice, dar printr-o majoritate figurativã rãmasã aproape sovieticã, ilustraþie pur ºi simplu.
Existã ºi proiecte lãudabile: la Bucureºti este monumentul Cãruþa cu paiaþe, al lui Ioan Bolborea, la Craiova reînvierea spaþiului Lipscani cu elemente de stucaturã de la 1900, baroce, rococo, de influenþã italianã, francezã. Eu abia acum vãd oraºul. Sunt lucruri care-mi schimbã percepþia despre oraºul meu ºi mã face sã fiu bucuros cã trãiesc aici.

Care este nivelul publicului? Nu cumva rãmâne în urmã din varii motive?

Nu. Este exact ce face maneaua. Maneaua era bãnuþul pe care-l plãteai lãutarului care-þi cânta la ureche o melodie veche, tradiþionalã. Manelele actuale sunt altceva. Sunt lucruri care þin de proasta educaþie. Prostul gust adus la rang de valoare. Toate televiziunile au criticat la început maneaua. Ajungând sã vadã cã se face rating cu aºa ceva, le-au considerat la rang de artã. Astfel am pervertit ºi gustul publicului. Cel care doreºte sã capete educaþie are la îndemânã pe lângã o carte ºi informaþia imediatã de pe internet.

Ai merita sã scrii despre artã. Sã povesteºti. Printr-o carte ajungi la mai mulþi, uceniceºti publicul.

O carte despre artã care ar fi altceva decât un glosar de artã, ar fi sortitã eºecului pentru cã arta e un animal în miºcare. De când termini o carte ºi pânã-þi pregãteºti acei ucenici, viaþa ºi evoluþia artei depãºeºte cartea.
Iar un pedagog cam asta face: când are în faþã un copil existã atâtea caracteristici personale ale acelui om, încât ceea ce-i spui tu lui faþã de celãlalt nu seamãnã. Dacã eu, ca pedagog, aº spune la cinci elevi, la zece elevi, acelaºi lucru, ar fi moartea pedagogiei.
Eu încerc sã-i cresc pe fiecare dintre ei aºa cum sunt ei. Încerc sã scot la suprafaþã ce au ei înauntrul lor, nu ce am eu înãuntrul meu. Dacã eu le-aº da ce am eu înauntrul meu, aº face din ei niºte epigoni, cam ceea ce face ºcoala artisticã româneascã ºi eu consider a fi greºit. De aceea sunt o sutã de mii de epigoni ai lui Grigorescu. Atât de multe lucrãri cu car cu boi. El avea gestul acela ºi a fãcut doar câteva. Am avut atâþia boi ºi atâtea care, cât armata lui Napoleon.

Eºti, totuºi, un învãþãtor. Duci gena bunicului tãu.

Probabil. Sângele apã nu se face. 

 

Interviu de Marius Dobrin

Comentarii cititori
sus

Ovidiu Drãghici

 

Sunt destui naivi încãpãþânaþi
sã suprapunã fiecare idiolect cu limba literarã 

 

Interviul acordat de Ovidiu Drãghici, invitatul special al numãrului 50, acum în variantã completã.

Care este diferenþa dintre matematicã (sau fizicã, o ºtiinþã a naturii) ºi lingvisticã?

Dacã aº rãspunde pripit, aº invoca diferenþa care existã, în general, între ºtiinþele naturii ºi ºtiinþele spiritului, dar aceastã obiºnuitã clasificare primarã nu ne spune prea multe despre lingvisticã ºi raporturile ei cu matematica, fizica, biologia sau alte ºtiinþe „pozitive”. În plus, ea ar susþine impresia cã lingvistica ºi celelalte ºtiinþe sociale, departe de a avea rigoarea matematicii, ar investiga realitãþi „eterice”, alunecoase, specifice comportamentului uman, aparent liber ºi nedeterminat. Or lingvistica ºi-a fundamentat în timp principii ºi metode solide, reuºind sã lumineze convingãtor natura, structura ºi arhitectura limbilor tocmai prin demonstrarea caracterului sistematic ºi a unei dinamici predictibile a comportamentului lingvistic, marcat ºi el de legi ale naturii. Dincolo de interferenþele de obiect, suprapunerile de perspectivã, „ciocniri” în revendicarea unor concepte sau de discipline hibride, natura limbajului impune lingvisticii excursuri înspre biologie ºi fizicã, deºi ea s-a fundamentat pe sociologie ºi psihologie. Unii ar spune cã aceea nu e adevãrata lingvisticã ºi cã modelul naturalist a fost o rãtãcire, la fel cum o lingvisticã matematicã nu poate cuprinde în formulele ei „spiritul limbii”. Oricum, diferenþa realã mi se pare mie cã este subiectivitatea. Sã mã explic: este vorba de subiectivitatea celui care vrea sã descrie (sau sã prescrie) un fapt, un uzaj sau o limbã, ca ºi a celui care „de la zero” îºi propune sã explice, printr-un model integral, limbajul ºi, de aici, limbile particulare. Oricât de limpede ar fi mintea cuiva ºi indiferent de nivelul de formalizare pe care un model îl poate atinge, lingvistul vigilent, lucid ºi vizionar nu se poate „obiectiva”, prin plasarea în afara obiectului sãu de studiu. Iremediabil, el nu poate ieºi din limbaj, rãmânând tot timpul unul dintre subiecþii vorbitori. Fatalmente, faptul cã doar o limbã naturalã poate vorbi despre sine nu permite lingvisticii sã fie mai mult decât o matematicã coruptã, însã, din fericire, nu toþi o vor sublimatã în cea mai exactã dintre ºtiinþe.

Când auzi vorbindu-se în jurul tãu, cum percepi cuvintele folosite, modul de exprimare? Când citeºti, atenþia îþi este captatã de formã, structurã ori de mesaj?

Când se vorbeºte în jurul tãu (ºi nu eºti unul din interlocutori) ai libertatea de a trata respectivele acte de vorbire aºa cum vrei: nu eºti „obligat” sã asculþi, nu trebuie sã reþii nimic, nu aºteaptã nimeni sã faci ceva la final. Ai astfel posibilitatea de a fi analitic. Dincolo de ambianþa lingvisticã de la serviciu sau din familie, eu ascult uneori mesajele vehiculate în jurul meu, care, lãsând la o parte relevanþa pentru domeniile de interes sau „concepþia despre lume ºi viaþã” a interlocutorilor, actualizeazã date utile sau interesante. Modul de exprimare îmi atrage arareori atenþia pentru cã am auzit deja destule! Sunt însã situaþii când, fãrã sã vreau sã fiu observator, reîntâlnesc anumite forme, construcþii etc. ªi mi-e ciudã cã se propagã. De pildã, nici într-un caz! Îmi vine sã intervin în discuþie ºi sã zic: Nici în celãlalt! Sau ca ºi analgezic. La fel, tot ce ai nevoie. Sunt multe asemenea în mintea mea, dar la unele deja nu mai tresar. Sã zic ºi de partea bunã a ascultatului, când îmi rãmân în minte cuvinte ºi îmbinãri bine alese (se înþelege, nu pe stradã) sau când urechea mi-e încântatã de elemente de grai, prin gãri, pe la mare, în general, unde apar oameni din zone diverse. Cât priveºte textele scrise, aici mã atrage mai des (de multe ori când nu ar trebui) orice în afarã de mesaj, în mãsura în care putem sã îl dãm deoparte: de la grafie pânã la semanticã. Uneori lucrurile stau invers: trebuie sã mã ocup de text ºi uneori „mã furã mesajul”, ºi cred cã ºi tu pãþeºti la fel.  

Cum se formeazã vorbirea la un copil? Cum poþi sã modelezi mai bine?

Existã o bazã înnãscutã pentru achiziþia ºi dezvoltarea unui limbaj. El poate lua forma unui mârâit de lup sau a unor urlete de maimuþã, dar într-o ambianþã normalã copilul este constrâns sã adopte limbajul pãrinþilor. Spun cã este constrâns pentru cã el este dependent de cei din jurul sãu. El nu ºtie (oare, dacã ar ºti?) cã oricum mama îi va purta de grijã ºi astfel afectele vocale repetate devin semne naturale ale diverselor nevoi. Chiar dacã rudimentar, ãsta este limbajul lui, pe care pãrinþii îl învaþã din situaþie sau (pentru cã nu e vorba de vreo convenþie, ci de semne naturale, la fel la toþi copiii) din experienþa altora. Lumea celui mic se complicã din ce în ce mai mult ºi, când nu mai poate „pretinde” cã nu poate (spre 2 ani) nu mai are încotro ºi abandoneazã „limba” lui în favoarea rostirii complicate a celor mari, care nu înþeleg cã á-tu înseamnã ºi „acolo”, ºi „aceea”, ºi câte altele... Apoi, lãsând deoparte instrucþia ºcolarã, va vorbi limba mãtuºii, a bunicilor, a vecinilor, a prietenilor, a celor pe care îi citeºte ºi toatã viaþa se va lua dupã alþii, fãrã sã‑ºi dea seama. Nu dupã toþi, ci doar dupã cei învestiþi cu încredere, iarãºi fãrã sã-ºi dea seama. Modelul existã: limba românã corectã, vehiculatã ºi cultivatã în primul rând în ºcoalã, ºi sunt destui naivi încãpãþânaþi sã suprapunã fiecare idiolect cu limba literarã. Dacã prin ce ascultã sau citeºte un vorbitor este aproape de limba literarã, e bine. Dacã nu, bãtãlia ºcolarã, cu dicþionarul ºi exerciþii de format propoziþii cu cuvântul cutare, e pierdutã.

Lingviºtii simt nevoia sã intervinã în cazul unor evoluþii neplãcute ale limbii vorbite de marea majoritate? Care este raportul între uz ºi respectarea normei?

Categoric, da! Nu cred cã existã vreun lingvist care sã nu se fi manifestat mãcar o datã ca normativist. Unii socotesc cã e o preocupare mãruntã, alþii cã nu e firesc sã intervii în evoluþia limbii, dar toþi ajung cândva sã aibã mãcar o reacþie la o formã aberantã. Recent am constatat cã un mare lingvist teoretician, care a abordat pânã acum teme fundamentale într-o perspectivã descriptiv-explicativã, a rãbufnit într-o carte cu termeni duri, din titlu, cuprins ºi pânã la final, la adresa unor fapte ºi uzaje. Fãrã a fi fost singura lor ocupaþie, unii au fãcut carierã în lingvistica normativã, câºtigându-ºi un loc binemeritat în bibliografii ºi în memoria celor vizaþi de româna corectã. Din rândurile lor se detaºeazã câþiva, un pic încrâncenaþi în lupta lor cu uzul sau chiar cu Academia, când normele prescrise nu le sunt pe plac. E firesc sã existe diversitate de opinii avizate, dezbateri, soluþii divergente. E firesc, de asemenea, sã existe un colectiv de lingviºti învestiþi cu puterea ºi rãspunderea de a gestiona un model academic al exprimãrii. Numai un naiv (ca mine, în vremea tezei de licenþã) ar putea nega legitimitatea unui model oficial, socotind cã din utilizãrile cotidiene ale românei, în discuþii înalt intelectuale, ºi din textele superbe ale unor vorbitori impuºi informal ca modele, s-ar putea decanta o normã socialã (nu zic bine decanta, pentru cã trimite mai degrabã la drojdie; sã zicem, degaja), ce nu ar avea nevoie de prescripþii explicite! Bun, rãu, modelul oficial trebuie susþinut ºi, mai ales, trebuie sã fie unitar. De aceea, deºi îi înþeleg raþiunea, eu nu cred în „principiul variantelor literare libere”.

De ce un Dicþionar Invers?

Pentru a putea gãsi cu uºurinþã, indiferent de perspectivã ºi de tipul investigaþiei, morfemele din partea finalã a cuvântului. În plus, pe lângã necesara aducere la zi a listei dicþionarului cu acest nume, apãrut în 1957, sub coordonarea academicianului Alexandru Graur, era necesarã o variantã electronicã al cãrei soft sã permitã cãutarea unor secvenþe de grafeme, indiferent de poziþia în cuvânt. Dicþionarul invers al limbii române (2007, coord. prof. univ. dr. Cecilia Cãpãþînã) m-a ajutat, de pildã, sã gãsesc repede cuvintele terminate în -ºag, când cãutam o explicaþie pentru ciudatul ºi sâcâitorul fainoºag.

Te rog vorbeºte-ne despre 'cacosemie'.

Conceptul de 'cacosemie' s-a nãscut ca o reacþie la întâlnirile frecvente pe care le tot aveam cu accepþia „semanticã” a termenului 'cacofonie'. De la lucrãri de foneticã pânã la programe ºcolare; de la concursuri de admitere ºi pânã la emisiuni TV; din scara blocului ºi pânã la vreo conferinþã. În primul rând, susþin, în pofida unei solide „standardizãri”, cã este un concept fundamental subiectiv. Ce „supãrã” urechea mea, poate sã-i fie indiferent alteia, sau chiar sã o încânte. Numai cã, ºtii bine, nu asta a fost direcþia în care s-a dezvoltat conceptul de cacofonie. A ajuns sã nu mai aibã nimic a face cu impresia auditivã ºi a cuprins aproape tot ce poate cineva considera drept semnificaþie dezagreabilã. De pildã, cineva semnala cu stupoare cã în actuala Gramaticã a Academiei e scris: „ca centru”! Pentru cã nu-mi plac deloc aceste teoretizãri, eu am oferit un termen motivat, cu o structurã transparentã, acestui „fenomen”, pentru a expedia acest balast din sfera analizei curate a rostirii.

Ai colaborat la dexonline. Cum vezi funcþionarea mediului virtual, în privinþa limbii române. Aspectul de informare (dicþionare, enciclopedii) ºi aspectul limbajului din comunicare.

Dexonline este un proiect liber, deschis oricãrui extrage ad litteram ºi trimite definiþii din dicþionare sau, cu încadrare diferitã, sensuri surprinse în uz. Partea mai interesantã mi s-a pãrut mie a fi trimiterea unor cuvinte ºi definiþii absente din dicþionare, dar socotite utile. Echipa de voluntari care gestioneazã acest dicþionar (care, în ciuda denumirii, a depãºit demult ediþiile DEX‑ului ºi se extinde ºi spre cultivarea limbii corecte) are grijã sã respecte drepturile de autor ºi verificã orice definiþie trimisã. Nu acceptã cuvinte neatestate ºi nici orice efemeride lexicale truvabile prin Internet. În mediul virtual pot fi gãsite din ce în ce mai multe resurse metalingvistice, uºor de accesat ºi de îmbogãþit, utile celor care vor sã vorbeascã sau sã scrie într-o românã mai eficientã, mai rafinatã, celor care cautã repere ale exprimãrii corecte sau celor care cautã instrumente de analizã a propriei limbi. În ceea ce priveºte funcþionarea românei în spaþiul electronic, vorbitorii au posibilitatea comunicãrii aproape ”nemijlocite”, putând apela la toate codurile ce completeazã actul rostirii. Nu mai vorbim de cvasiabsenþa barierelor în stocarea ºi difuzarea mesajelor. Scrierea este într‑o situaþie ºi mai interesantã: ea însãºi o variantã diamezicã (de la mediu) a limbii, opusã realizãrii în mediul sonor, se scindeazã tot mai vãdit în varianta ”de hârtie”, în regres, ºi cea electronicã, despre care se spune cã va ”înghiþi” scrisul de mânã ºi chiar tipãriturile. Cele douã aspecte ascund fiecare câte un ”pericol”. Contactul facil permis de mediul virtual ne face foarte apropiaþi; ne cunoaºtem foarte bine, prin dese imagini de înaltã rezoluþie, prin voce ºi text în timp real. Cui îi mai trebuie apropiere fizicã pentru a comunica? Poate celor curioºi în privinþa parfumului sau a parfumului altor vremuri. Cui îi mai trebuie o rostire clarã sau un scris pe mãsurã? Idiolectul se va restrânge la câteva structuri fundamentale, iar resursele electronice vor deveni o extensie a ”competenþei” lingvistice. Apoi, informaþia la un click distanþã va elibera mintea de stocuri, iar dacã e prea aerisitã nu prea vãd cum s-ar putea antrena. Vom fi mai puþin fãuritori ºi, din nou, pescari, vânãtori ºi culegãtori. De date, de bucãþi de text, de soluþii deja gãsite. Nici nu ºtiu dacã vreun copil de acum mai face vreun efort sã înveþe ”câte un cuvânt pe zi”, sã þinã minte ”capitalele lumii” sau dacã mai redescoperã portanþa când face un zmeu, fãrã indicaþii tehnice. ªi nu m-am gândit dacã e bine sau rãu.

Cum comentezi (non)folosirea diacriticelor în internet ºi în spaþiul public?

Vorbitorii produc, într-adevãr, multe texte fãrã caractere româneºti, pe hârtie sau pe suport magnetic, de la un puºti teribil (teribil de relaxat) ºi pânã la publicaþii respectabile. Nu mai putem da vina pe soft ºi nici nu prea îmi vine mie sã accept, de pildã, o idee aparent tentantã, aceea cã scrisul ”fãrã diacritice” e mai european. Sigur, contextul ºi co‑textul ne ajutã, ºi, când vedem samanta, nu ne gândim la vreo specie de vrãjitoare modernã, ci la ceva legat de agriculturã ori de scandal. Creierul nostru a mai citit ºi a mai scris ºi de aceea, chiar fãrã caractere româneºti, trunchiate, cioplite ori anagramate, el recunoaºte cuvintele, dar o fi bine sã ne tot chinuim?

Cum comentezi perpetuarea unor edituri ºi publicaþii (cu vizibilitate mare) de a menþine scrierea dinainte de 1989 în privinþa lui 'â'?

Deºi noi avem în minte anul instituirii, zici bine ”dinainte de 1989”, pentru cã este într‑adevãr o idee ”postrevoluþionarã”, dezbãtutã intens pânã în februarie 1993. ªi se mai comenteazã ºi acum. Editorii la care te referi fac ceea ce a fost numit ”disidenþã ortograficã”. Mutatis mutandis, seamãnã cu antibucureºtiul din fotbal. Eu nu sunt de acord cu asta, indiferent de pãrerea mea despre justificarea respectivelor norme! Dezbaterea s-a încheiat. S-a luat o decizie. Ce-ar fi sã nu ne supunem legilor fãcute de un regim pe care nu l-am votat? Chiar dacã pare o exagerare, ar trebui ca respectivul Consiliu Naþional (nu mai ºtiu cum se cheamã) sã reglementeze explicit ºi coercitiv acest aspect, susþinând astfel normele academice, care (se vede clar aici) au ”forþa” unor recomandãri.

Cum îþi apar tinerii strãini care vor sã înveþe româneºte? Cum este perceputã limba românã venind spre ea din exterior? ªtiu exemple în care în America, cei care auzeau vorbindu-se româneºte, se duceau mai întâi cu gândul la ruseºte (dincolo de posibila asociere cu fostul spaþiu comunist).

Mie mi-e drag, fireºte, când, indiferent de motive, strãinii sunt interesaþi de limba ºi cultura noastrã. Multora li se pare plãcutã auzului româna, deºi tot ei spun cã nu e nici la fel de curgãtoare ori muzicalã ca altele, dar nici ”lãtratã” ori sacadatã, cum par alte rostiri. Le frapeazã atenþia ºi le creeazã, la început, dificultãþi africatele, vocalele centrale închise, semivocalele ºi i-ul final ori anumite combinaþii de consoane, destul de rare în alte limbi. La fel, vorbitorii de limbi mai analitice se plâng de sistemul flexionar cam complicat, stufos ºi variabil al românei. Interesant, printre altele, este cã un vorbitor nenativ (într-o mãsurã mai mare decât un vorbitor în formare) surprinde fãrã sã vrea aceste puncte slabe ale sistemului, care au forma unei variabilitãþi rezolvate de tradiþie ºi care pentru noi au devenit automatisme. Nouã ni se pare un dat sã zicem autobuze, dar el întreabã de ce nu autobuzuri. ªi mie mi-a zis un neamþ cã româna seamãnã cu italiana vorbitã de un rus. ªi un grec zicea cã seamãnã foarte mult cu rusa. Nu mi-a cãzut prea bine ºi m-am amintit de reacþia unei armence la întrebarea cuiva dacã limba ei seamãnã cu turca! Filonul slav este un superstrat al românei deja formate plus diverse influenþe ale limbilor slave cu care am avut contact geografic sau cultural, cu urme în primul rând în lexic ºi onomasticã. Sistemul fonologic este, fireºte, latin, dar de la slavii pe care i-am asimilat ne‑au rãmas (pe lângã alte lucruri bune sau nebune) ºi niºte obiºnuinþe articulatorii, de la caracteristici ale unor sunete pânã la ritm, ºi sunt cel puþin interesante asemenea observaþii ale unor vorbitori strãini. Cât de mult seamãnã la nivel fonetic româna cu rusa e un subiect riscant, pentru cã s-a exagerat în privinþa elementului slav, ºi într-o direcþie, ºi-n alta, ºi în cãutarea unor fapte, ºi în împrumutarea unor modele teoretice.

Viaþa ta este amprentatã de trei judeþe ale Olteniei. Cum ai ajuns a face o cercetare etnologicã taman în Sãlaj?

Mã consider, într-adevãr, un mehedinþean nãscut în Gorj ºi trãitor în Dolj. Am crescut în Mehedinþi pânã dupã liceu, iar legãtura mea cu Gorjul este, mai degrabã, una din strãbunicile paterne, de la care (ºtiu de la tata) ne-au rãmas destule cuvinte ºi obiceiuri. O colegã a mea care predã etnologie a rãspuns unei invitaþii. ªtiam cã e mai bine sã fie o zonã cât mai diferitã ºi cât mai conservatoare. Am selectat un grup de studenþi, am elaborat un plan de activitate, chestionare etc., ne-am împãrþit responsabilitãþile, am ajuns acolo, am luat la pas trei sate, iar toatã perioada petrecutã a fost foarte frumoasã ºi formativã. Am avut, printre altele, posibilitatea experimentãrii a ceea ce am învãþat despre mecanismul complicat al raporturilor dintre mentalitate, graiul de acasã, un grai de aiurea ºi limba literarã. Dincolo de aspectele tehnice, eu am rãmas cu imaginea plãcutã a rânduielii, în condiþiile în care satul îmi pare din ce în ce mai mult un frate bezmetic ºi retardat al oraºului. Am fost susþinuþi de Facultate, de Centrul de culturã ºi artã al judeþului Sãlaj ºi am colaborat excelent cu cercetãtori ºi manageri de acolo. Am publicat o parte din rezultate, dar beneficiile pentru studenþi ºi pentru noi sunt mult mai însemnate. Colaborarea pare cã va continua, sub forma unei ºcoli de varã. Tot acolo a apãrut ideea unui Cerc studenþesc de etnolingvisticã. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey