•  Nicolae Marinescu


sus

Nicolae Marinescu

 

Urmele nevãzute care rãmân

 

Nota redacþiei:

 

Vã invitãm sã staþi comod ºi sã citiþi dialogul care urmeazã, poveºtile cu miez. Dacã timpul este presant, vã oferim câteva dintre subiectele abordate, cu câte un scurt fragment de rãspuns al invitatului nostru, putând alege printr-un click sã ajungeþi la acel segment. 

[Adrian Marino-I] [Aºa s-a reînnodat legãtura sa cu Craiova, care a rãmas neîntreruptã. Acum n-aº putea sã spun... partea de accident fericit a fost cã mi-a venit ideea sã-i propun reeditarea, partea bunã e cã Domnia-sa a acceptat acest lucru, cã s-a creat o relaþie personalã. Tot ce spun eu se regãseºte în prefeþele sau postfeþele semnate în cãrþilor scoase la Aius timp de un deceniu. ªi chiar în cartea sa testamentarã  Viaþa unui om singur. Ceea ce pentru mine nu este deloc puþin. Suntem, pânã la urmã, ceea ce facem ºi ceea ce lãsãm pentru alþii, ºtiut sau neºtiut, vãzut sau nevãzut.]

[Adrian Marino-II] [Domnul Marino era, când ne-am cunoscut, unul dintre liderii naþionali ai PNÞ-CD. Eu nu aveam aceeaºi anvergurã, deºi eram ºi eu oarecum important în PD. Partidele se aflau în conflict puternic. Dar competiþia politicã n-a contat în planul relaþiei culturale ºi umane. Nu datoritã mie, datoritã domnului Marino, care niciodatã n-a fãcut din asta un subiect de disputã.]

[CM Popa] [Capacitatea de a face echipã este un merit extrarodinar ºi asta trebuie sã învãþãm. ªi iatã cã s-a putut ca 25 de ani sã fiu cu domnul Popa, sã fim prieteni, sã nu avem niciun conflict, niciodatã, dar nu asta e important, ci cã a rodit]

[mama] [Pe doamna Popescu trebuia s-o respect pentru cã era o doamnã de o seamã cu mama, probabil avea patru clase, dar era doamna Popescu ºi atâta îmi trebuia, sã zic o singurã datã „aia nu ºtiu ce fãcu” cã primeam un dos de palmã imediat]

[boierii] [Mã duceam ºi eu ºi acolo am învãþat cã, pentru amândoi aceºti boieri, cu doctorate în strãinãtate, toþi aceia cu care intrau în contact  erau domni. Deºi era crizã ºi erau restricþii, când venea doamna Irinel Georgescu sã ne trateze pe toþi cu câte o dulceaþã sau bomboanã, aceeaºi bomboanã era pentru toatã lumea, fie domnul director de la Electroputere, fie domnul coºar, fie Mimi Busuioceanu, ºofer de taxi, care stãtea douã case mai la vale. Domnul Radu mã învãþa francezã, iar domnul Dan m-a învãþat cã nu se spune „Edgar Poe” [rosteºte fonetic ca în românã, n.m.] ºi nu a þinut seama cã era un copilaº în pantaloni scurþi. „Asta ai citit?... Uite, ia cartea asta!... Cum þi-a plãcut?...” vorbea cu mine ºi mã trata ca ºi cum eram ºi eu un domn precum ceilalþi, chit cã eram un copilaº. E adevãrat cã-mi spunea Nucule, dar mã simþeam respectat.]

[Lidia Bote/partener de viaþã] [„Domnule Marinescu, Adrian este mult mai important decât mine. Am învãþat la calculator ca sã-l ajut sã-ºi termine opera”]

[orgoliu] [Din nefericire foarte mulþi eºueazã pentru cã orgoliul se declanºeazã înainte de a obþine rezultatul]

[tata] [De la tata am, ca sã zic aºa, cât am, spiritul de a întreprinde. Bunicul meu, pentru cã, probabil, de la el moºtenesc prin tata, era mic negustor]

[prietenia cu Dan Mogoº] [Mama m-a luat imediat acasã, la educaþie muncitoreascã: „fumezi, de ce fumezi? unde sunt þigãrile?”, zdup-zdup. Eu mã imaginam Zoia Kosmodeminaskaia, prins de fasciºtii care mã tortureazã iar eu n-o sã le spun niciodatã unde e Stalin, pe când mama lui Dan l-a luat uºor, i-a þinut un discurs, l-a întrebat unde erau þigãrile ºi el i-a spus. A venit la mama: „Iatã, doamna Marinescu, le gãsii. Aveam de toate, cartonate, parfumate, aveam o bunã provizie, pe care ne-au confiscat-o. Dan, potrivit doctrinei, i-a spus tot, eu n-am zis nimic, degeaba. Noi ne facusem fraþi de cruce, cã nu spunem, etc. Dar eu am luat-o de pozitiv, asta este educaþie. Mare lucru sã aibã copilul tãu încredere, sã-þi spunã tot]

[profesor la þarã] [„alþii au plecat exploratori pe Amazon ca sa vadã indigeni pe care-i vãd eu aici”.[...] Eu am fost primul profesor de românã care a ajuns în satul lor. [...]Am rãmas în cap cu ochii acelor copii, rudari ºi þãrani, care, nu ºtiu de ce, am rãmas cu impresia cã se uitau la mine cu speranþa cã dacã învaþã, o sã fie bine.]

[director] [Deci, dacã voiai sã ai performanþã, trebuia sã fii convingãtor. Nu puteai decât sã le dai mustrãri. ªi ce?! Doar ca sã-i încaier? Scopul era sã reuºesc sã-i conving cã trebuie sã facem niºte lucruri. La Liceul Industrial nr 1 aveai altã temã. Acolo toþi erau buni. Un sfert fuseserã directori, trei sferturi puteau sã fie oricare. [...] La Câmpeni urcai pe dealul acela ºi pânã la ºcoalã era o alee ºi stãteau ºi ei înºiraþi. Eu, când treceam, puneam mâna pe ei ºi mi-am dat seama de efect. ªtiþi ce se întâmpla? Erau nemângâiaþi acei copii. Când ajungeam în dreptul porþii se repezeau cei mititei, se agãþau ciorchine de mine ºi mã strângeau de mânã.]

[1989-I][Chiar vreau sã scriu o carte cã totodeauna nu ne vor conveni niºte lucruri. ªi vom avea totdeauna nemulþumiri ºi vom vrea altceva decât avem. Uneori o sã reuºim ºi o sã ne fie mai bine, uneori nu ºi asta e. [...]Eu aveam presimþirea cã se va întâmpla ceva de 23 august 1989...[...] Ne-a spus cã pe Calea Victoriei au trecut maºini, au tras, ºi comenta cã nu e bine, cã s-a ajuns prea departe. ªi baba ascultã ea ce-ascultã, ce zice colonelul, ºi a zis: „auzi, maicã, aº merge ºi eu. ce tot vorbesti aicea? Aº merge ºi eu, aºa bãtrânã cum sunt.“ A fost ºi asta o lecþie. I-am zis de manifeste ºi a zis sã le lasãm acolo.[...] ªi tot atunci mi-am zis cã dacã eu acum sunt laº, toatã viaþa mea voi avea asta pe conºtiinþã.Cam aºa m-am gândit. ªi atunci m-am dus mai în faþã.]

[1989-II] [Pe mine, Radu Berceanu, cu care eram coleg la Liceul Industrial Nr.1, vãzându-mã descumpãnit, m-a bãgat într-un birou, zicându-mi: „Ocupã-te de învãþãmânt!” Am stat eu douã minute singur pe scaunul de secretar judeþean de partid ºi apoi am fugit dupã el sã-l întreb: Ce sã fac? Mi-a zis simplu: „Nu ºtiu!” M-am întors în birou, iar m-am aºezat pe scaunul de ºef ºi m-am gândit cã sunt, ca în cãrþile copilãriei ºi adolescenþei mele, un fel comisar al poporului. Înþelegeþi, problema e cã de-aia se face revoluþie, ca sã se schimbe lucrurile radical ºi cã atunci, dacã nu e diversionist infiltrat de vechiul sistem, n-are cine sã te înveþe ce sã faci]

[nepotul] [Deci asta l-aº învãþa sã priveascã cu calm. De exemplu despre Berlusconi, nu ºtii tu ce face el, ce-i fac alþii. Nu zic sã nu participi, dar sã fii circumspect, încearcã sã înþelegi. E bine sã participi. Mie nu-mi pare rãu cã m-am amestecat la revoluþie. În primul rând ºtiu ceva, atât cât a fost aici. [...]Mã uit la lighioane. Lupul, leul, nu mai vorbim de cele domestice, nu cunosc violul. Se bat, se plimbã, încearcã, dar fãrã viol. Deci noi avem nevoie de o lege. Dar de fapt legea este scrisã în noi.]

[ce rãmâne] [În esenþã eu am ajuns sã fie o convingere personalã cã pânã la urmã omul este bine sã facã doar ceea ce simte ºi crede cã poate face cu bucurie, cu satisfacþie. Sã trãieºti tu mulþumirea de a face un anumit lucru. Urma vazutã devine nevãzutã. Iar cele vazute sunt vãzute de unii într-un fel, de alþii în alt fel. Dar viaþa ta este una. Sã ai sentimentul de împlinire, convingerea cã ai fãcut cele mai bune lucruri pe care ai putut sã le faci]

 
[Interviul integral]
***
Venind spre aceastã întâlnire, mi-am amintit de conferinþa lui Adrian Marino, sosit în Craiova ca invitat de onoare al Colocviului revistei 'Mozaicul', de întâlnirea lui cu intelectuali de aici, ºi m-am gândit cã puþine nume mari din cultura noastrã au fost într-o asemenea ipostazã faþã de Craiova.

Eu cred în ceva care poate nu spune altora prea mult ºi anume în urmele nevãzute care rãmân. Mi se pare important cã un numãr considerabil de personalitãþi ale culturii române au trecut de-a lungul celor 15 ani de existenþã ai Mozaicului prin Craiova ca invitaþi ai revistei, cã aceºti oameni au avut contact nemijlocit cu câteva zeci de intelectuali craioveni ºi cã a existat posibilitatea, mai ales pentru  tineri, de a fi aproape de aceste personalitãþi ºi de a comunica direct cu ele. Acest lucru conteazã cu certitudine în biografia lor intimã, ºi când nu conºtientizeazã asta. Cã îºi mai aduc aminte  sau nu la care Colocviu s-a întâmplat, rãmâne secundar. Pentru tinerii mozaicari, unii chiar foarte tineri, dar ºi pentru alþi intelectuali craioveni interesaþi de manifestãrile noastre, sã fie în preajma unor personalitãþi ca Alexandru Cãlinescu, Livius Ciocârlie, Paul Cornea, Gheorghe Grigurcu, Marcel Guguianu, Sabina Ispas, Solomon Marcus, Mircea Martin, Marin Mincu, Mircea Muthu,  Basarab Nicolescu sau mai tinerii Adrian Cioroianu, Andrei Cornea, Ion Bogdan Lefter, Viorel Marineasa, Dan C. Mihãilescu, Carmen Muºat, Mircea Novac, Simona Popescu, Mihai Þopescu, Daniel Vighi sau Cãlin Vlasie  a fost un prilej de a stabili o relaþie personalã, pe care fiecare, ulterior, a valorificat-o mai mult sau mai puþin inspirat. Mã gândesc cã nu întâmplãtor, la Colocviul de anul trecut, foarte tânãra Maria Dinu, care nu are nici 30 de ani, a lansat o carte cu articolele publicate în Ramuri ºi în Mozaicul de marele cãrturar Adrian Marino, o contribuþie consistentã la conexarea spaþiului cultural craiovean la cel naþional ºi universal. Dacã la 10 ani de când Adrian Marino a plecat dintre noi, un tânãr mozaicar îºi dã doctoratul pe o temã legatã de opera acestuia, înseamnã cã a fost ceva important, iar întrebarea dumneavoastrã se dovedeºte legitimã. Dacã pentru Constantin M. Popa, pentru Marin Budicã sau pentru mine, adicã pentru cei din generaþia aflatã acum la final ºi care am început aceastã construcþie este firesc sã fim ataºaþi de ea, faptul cã alte generaþii (Maria Dinu, Petriºor Militaru, Daniela Micu, Luiza Mitu, Gabriel Nedelea sunt a treia generaþie, între noi fiind Gabriel Coºoveanu, Ion Buzera, Sorina Sorescu, urmaþi de Luminiþa Corneanu, Tiberiu Neacºu, Xenia Karo Negrea, Gabriela Gheorghiºor  etc) merg mai departe înseamnã cã a fost o întâmplare fertilã ºi deci fericitã. Dar expresivitatea ei devine deplinã numai când asociem ºi prezenþele de prestigiu care au onorat paginile Mozaicului. Însã aici intru în dificultate a le mai enumera. Sper sã o fac într-o carte viitoare. 

Cât a fost întâmplare ºi cât anume a fost plan, viziune?

Pentru mine o asemenea discuþie are o valoare în mãsura în care reuºim sã fim sinceri ºi sã surprindem ceva foarte intim. Nu mã voi feri sã fiu cât se poate de subiectiv, fiindcã, pânã la urmã, tocmai aceasta e ºi rostul întrebãrii ºi al rãspunsului. Întâi de toate trebuie sã existe un potenþial. ªi dupã aceea trebuie sã existe o întâmplare care sã-l valorifice. Cred cã întâmplarea ºi potenþialul sunt la fel de importante.
În povestea noastrã, a existat,  ca parte a potenþialului, faptul cã, la Craiova, Constantin M. Popa, care studiase la Cluj, venea cu imaginea intelectualã a lui Adrian Marino ºi era preocupat prin afinitãþi structurale de opera sa. În generaþia noastrã de craioveni, grupaþi la mai întâi la Demnitatea ºi apoi la Mozaicul, adicã ºi Marin Budicã ºi George Popescu ºi eu ne formasem într-un cult al lui Marino,  pentru cã Alexandru Piru îl adusese la revista Ramuri, ca invitat de onoare permanent. Apãruse Viaþa lui Macedonski, carte pe care Alexandru Piru o considera o lucrare de referinþã, fundamentalã pentru istoria noastrã literarã, spre deosebire de domnul Nicolae Manolescu care n-a considerat cã Adrian Marino ar merita un loc al sãu Istoria criticã a literaturii române, mãcar pentru monumentalele Viaþa ºi Opera lui Macedonski, ca  ºi pentru  realizarea singurei ediþii critice a operei acestuia, ca sã nu mai vorbim de cele ºapte volume ale Biografiei ideii de literaturã ºi Introducerea în teoria literaturii. Asta e, n-a considerat!... În domeniul artei nu e civilizat sã ne supãrãm… Dar noi am crescut aºa, în respectul omului ºi operei Marino. Deci exista fondul, sensibilitatea necesarã ca sã fim receptivi. Faptul cã domnul Popa a scris primul studiu românesc dedicat cãrturarului, Hermeneutica lui Adrian Marino, care a fost ºi printre primele cãrþi apãrute la Aius, au constituit tot o premisã. Aºa cã relaþia construitã aici, chiar dacã nu se mai vede, a fost consecinþa învãþãturii pe care ne-a transmis-o profesorul  Alexandru Piru, a colaborãrii lui Marino la Ramuri, dar ºi a legãturii fizice cu Craiova în timpul documentãrii pentru monografia Macedonski, când a primit sprijinul autoritãþii locale în persoana domnului Petre Gigea, atunci primar al Craiovei, al cãrturarilor C. S. Nicolaescu-Plopºor ºi V. G. Paleolog, care i-au furnizat informaþii importante. Iatã urme productive, chiar dacã invizibile cu ochiul liber. De aceea ca profesor, mã rog, „diriginte”, cum mã ironizeazã prietenii, nu voi înceta sã pledez pentru cinstirea înaintaºilor, mai mari sau mai mici, care ne-au lãsat o moºtenire fãrã de care am fi mai sãraci. Acest cadru a fost potenþialul iar sclipirea, scânteia, în sensul de accident fericit, a fost gândul sã valorificãm împrejurarea cã domnul Popa a scris prima carte dedicatã lui Adrian Marino. Fiindcã începeam o experienþã existenþialã, nu mai fusesem editori, eram fãrã vreo pregãtire sau vreo pricepere de anticipare...

Erau primii ani '90 când totul trebuia luat de la început.

Perioadã minunatã, de altfel. Când fiecare român a crezut într-un viitor mai bun. Timpul Speranþei, cum l-am numit în Sãptãmânalul DEMNITATEA. Libertatea pe cont propriu. Unii dintre noi am visat ºi ne-am apucat sã facem ce visam. ªi am reuºit, „dupã posibilitãþi”, mai mult sau mai puþin. Cei care au crezut cã se vor trezi din vis cu bãtãtura mãturatã ºi masa pusã sunt acum extrem de dezamãgiþi.

Domnul Marino, având un comportament occidental în comunicarea socialã, pe care noi nu reuºim deloc sã-l asimilãm, deºi au trecut 25 de ani ºi s-au schimbat generaþiile, primind Hermeneutica lui Constantin M. Popa - gest banal, firesc ºi frumos, frumos tocmai prin acest firesc - a rãspuns prompt cu mulþumiri. Ceea ce, am vãzut, în general nu se întâmplã la noi, pânã în ziua de azi. ªi asta ºi reproºez, ca un „diriginte” demodat ce sunt, celor din jur. Inclusiv în comunicarea pe internet. Trimiteþi un articol ºi cine-l primeºte îl pune deoparte, dar nu rãspunde: „am primit” sau „o sã aparã în numãrul...” sau „n-o sã aparã niciodatã”…

Ei, domnul Marino nu fãcea aºa. Dânsul a rãspuns, prin scrisori, cã nu apãruse internetul – vezi Scrisori din cetatea cu trei turnuri  (Craiova, Aius, 2006) - a mulþumit ºi ºi-a exprimat dorinþa de a cumpãra zece cãrþi. Amintesc lucrul ãsta pentru cã, din pãcate, în cultura noastrã s-a pierdut exerciþiul acesta. Toatã lumea vrea sã primeascã gratis: cãrþi, reviste, tot ce-o fi. Orice! Gratuit! A rãmas reflexul: „Partidul dã. Românul primeºte.” Domnul Marino s-a gândit cã editorul acela care a scos o carte a cheltuit niºte bani ºi, ca sã mai scoatã altã carte, trebuie sã primeascã banii pe cea pe care a scos-o. ªi a cerut sã cumpere zece cãrþi. Acestui comportament firesc, ºi ãsta occidental, cã orice muncã se plãteºte, noi am rãspuns în felul nostru balcanic ºi i-am trimis zece cãrþi, bineînþeles fãrã bani. Dar atunci mi-a venit ideea de a-i propune editarea unei cãrþi: o carte nouã, ar fi fost cam mult, dar o reeditare... Fiind eu o naturã democraticã, dupã cum ºtiþi, am propus ideea în cadrul editurii. Marin Budicã a zis, sã publicãm una dintre cãrþile de cãlãtorie, Ole España… Ileana Petrescu o citise ºi s-a arãtat încântatã... În consecinþã i-am fãcut propunerea. Dupã cum mãrturiseºte Domnia-sa în Prefaþã, a fost plãcut impresionat dându-ºi imediat acordul. Am mers cu Marin Budicã, redactorul cãrþii, ºi cu Ileana Petrescu, care a fãcut tehnoredactarea, de multe ori acasã la domnul Marino, la Cluj. ªi aºa s-a creat o relaþie personalã. Asta a fost în '94. L-am invitat apoi la Craiova, sã lansãm Ole España. A venit. Domnul profesor Marin Beºteliu, care era prorector, ºi Constantin M. Popa au prezentat cartea la Sala Albastrã a Universitãþii, care a fost arhiplinã. Un adevãrat eveniment. Adrian Marino a þinut o conferinþã despre valorile europene în faþa unui auditoriu de peste 400 de intelectuali: profesori, ingineri, economiºti, juriºti ºi mulþi, foarte mulþi studenþi. Aºa s-a reînnodat legãtura sa cu Craiova, care a rãmas neîntreruptã. Acum n-aº putea sã spun... partea de accident fericit a fost cã mi-a venit ideea sã-i propun reeditarea, partea bunã e cã Domnia-sa a acceptat acest lucru, cã s-a creat o relaþie personalã. Tot ce spun eu se regãseºte în prefeþele sau postfeþele semnate în cãrþilor scoase la Aius timp de un deceniu. ªi chiar în cartea sa testamentarã  Viaþa unui om singur. Ceea ce pentru mine nu este deloc puþin. Suntem, pânã la urmã, ceea ce facem ºi ceea ce lãsãm pentru alþii, ºtiut sau neºtiut, vãzut sau nevãzut. Era considerat un mare cãrturar, dar ºi o persoanã oarecum dificilã. Pentru cã dupã 7 ani de puºcãrie politicã ºi alþi 7 de Bãrãgan ºi DO (domiciliu obligatoriu) poþi sã spui clar ºi direct ce gândeºti celor care trãiesc din oportunism ºi compromisuri fãcute pentru mici avantaje imediate sau satisfacere unor sterile vanitãþi.

Vedeþi, pe mine nu mã surprinde cã opera domnului Adrian Marino iese astãzi din sfera comentariilor curente. Atâta timp cât a trãit, se vede ºi în Mozaicul dar ºi în revistele de culturã ale vremii, nu exista sã-i aparã vreo carte ºi sã nu fie comentatã, de cele mai multe ori elogios. Este însã o operã de un tip particular, bazatã pe un studiu temeinic, aprofundat, în mari biblioteci din þarã ºi strãinãtate, pe o culturã vastã. Ori, ca sã comentezi un asemenea autor, trebuie sã te apropii de anvergura lui. ªi cum, în general, nu sunt prea mulþi dispuºi sã petreacã atâta timp în bibliotecã ºi cu puterea de cuprindere necesarã… E liniºte. Nici nu-l ceartã nimeni, nici nu-l laudã. Dar opera e acolo ºi, mai devreme sau mai târziu, adevãrurile esenþiale pe care le cuprinde vor reintra în circulaþie, pentru cã rãspund nevoilor autentice, perene ale culturii române.

Am avut fericirea sã cunosc ºi altã persoanã „dificilã”, Marin Mincu. Desigur, de o facturã diferitã. La un moment dat, în ultima parte a vieþii a scos revista Paradigma aici, la Aius. Colabora cu George Popescu, pe care îl preþuia ca scriitor ºi italienist, dar care fãcea ºi toatã munca de secretar de redacþie. Fãceau sumarul, ca titluri ºi autori, apoi Marin Mincu venea ºi stãtea o zi-douã în Craiova ºi lucrau în acest birou. Stãtea pe scaunul ãla [aratã spre scaunul de la biroul sãu, noi aflându-ne faþã în faþã pe locul oaspeþilor - n.m.], cu Mihaela Chiriþã la calculator, ºi lucrau la tehnoredactarea revistei ore în ºir. Din punctul meu de vedere era un om admirabil, în ciuda faptului cã toatã lumea a spus, ca ºi despre Marino, cã e dificil. Era sensibil ºi generos, chiar dacã avea ºi o vocaþie de a face paradã ºi frondã. Juca agresivitatea. Am fost martor când a luat la rost pe cineva, la telefon, spunându-i cuvinte aspre în legãturã cu un angajament neonorat, dar în timp ce acele cuvinte sunau dur, chipul îi rãmânea jovial, trãdând intenþia ludic-pedagogicã. Am constatat, peste timp, cã interlocutorul, atins în orgoliu,  s-a supãrat ºi n-a uitat niciodatã ce i-a zis. N-a putut sã înþeleagã niciodatã structura omului Marin Mincu ºi cã, de fapt, nu avea nicio rãutate, ci doar îºi exprima dorinþa de prietenie, într-o formã particularã. N-a putut, n-a putut... Eu am putut. Tot ce-am vorbit cu dumnealui s-a fãcut întocmai, fãrã dificultate. M-a întrebat la un moment dat dacã vreau sã publice în revista Mozaicul. „Dom' profesor, suntem foarte onoraþi. Dacã vreþi accidental, bine, dacã vreþi sã aveþi o rubricã permanentã, aveþi o paginã.” „Cum, domne, o paginã? Dacã scriu mai mult?” „Dacã scrieþi mai mult, reducem la o paginã.” „Cum domne, mie, Marin Mincu îmi dai numai o paginã?” „Dom' profesor, aºa e regula aici, la revistã. Mai aveþi o paginã ºi în numãrul urmãtor”. „Mie, Mincu, îmi impui cât sã scriu?” „Toatã dragostea, toatã admiraþia, orice scrieþi e binevenit, dar avem o regulã”. Dar presupun cã nici n-a avut de gând. Altfel, a acceptat cã fiecare e cu propriile reguli. ªi dacã mã uit în Paradigma, nu scria mai mult de-o paginã. ªi, fiindcã a vãzut cã de câte ori venea îl aºteptam cu ceva de ronþãit ºi o cutie de bere, se revanºa de fiecare datã cu propriile-i atenþii. Marin Mincu avea nevoie de multã afecþiune. Cum, de altfel, ºi dãruia. Chiar dacã pe unii îi exceda. Mai ales pe cei care nu puteau nici sã ofere, nici sã primeascã.

Acelaºi lucru cu Adrian Marino. Devenea uneori exagerat de critic. De exemplu, mi-a zis: „Domnule, în revista asta nu publicaþi recenzii de cãrþi de ideologie liberalã.” I-am rãspuns: „Revista n-o scriu eu. ªi dacã cei care scriu nu citesc acele cãrþi, eu nu pot sã le impun. Nici nu-mi propun ºi nici nu cred cã pot.” „Nu se poate, domne. Pãi cum, uite, apare cronicã la cartea ãstuia care-i legionar.” Cumva îºi contrazicea propriile idei. A ºi scris cã nu poþi sã inventezi scriitori. Dacã se nasc, bine, atunci poþi sã fii grãdinar. ªi criticul ºi editorul se îngrijesc sã creascã frumos. Dar dacã nu e sãmânþa, nu e. Susþinea lucrul acesta ºi l-a formulat doctrinar. Nu dirijãm cultura, nu stabilim noi ce sã scrie fiecare, cum sã scrie, cã de-abia ce-am scãpat de chestia asta. Atunci eu nu puteam sã-l contrazic. În primul rând era o diferenþã, din toate punctele de vedere, atât de mare între noi: ºi de vârstã ºi de experienþã, ca sã nu mai vorbesc de orizontul de culturã. Tãceam, renunþam, deºi în chestia asta eram convins c-aveam dreptate. Atunci a intervenit doamna Lidia Bote, care participa foarte discret la întâlnirile noastre, ca un fel de gardã de corp, cum era ºi la telefon, unde rãspundea numai doamna ºi, selectiv, spunea: doarme, imediat, reveniþi, nu mai reveniþi, nu-i acasã... Era un filtru..

Am mai povestit asta pentru cã mi s-a pãrut deosebit cum acest bãrbat fioros, dificil, era îmblânzit imediat de doamna Lidia numai spunându-i „Adrian...” [N.M. rosteºte replicadoamnei Bote cu tonul blând al acesteia, n.m.] Nu mai comenta. Înþelegea cã, totuºi, fusese prea dur. Ceva de genul „Ce ai cu ãsta micu'? Îþi pui mintea cu copilul?” ªi „Adrian”, brusc, se oprea ºi devenea aceeaºi gazdã amabilã ºi primitoare de totdeauna. La aceste astfel de întâmplãri au fost martore ºi alte persoane. ªi cred cã niciuna dintre ele nu uitã atmosfera acelor discuþii. Sau modul de organizare. Când am scos Revenirea în Europa, eu i-am propus subiectul. Avea o subiectivitate destul de puternicã. O spun doar pentru înþelegerea lucrurilor. A fost o idee a mea. Prin activitatea mea de atunci, politicã, gazetãreascã, la Demnitatea, era normal. Dar ºi în legãturã cu acest subiect a fost ceva extraordinar. Domnul Marino era, când ne-am cunoscut, unul dintre liderii naþionali ai PNÞ-CD. Eu nu aveam aceeaºi anvergurã, deºi eram ºi eu oarecum important în PD. Partidele se aflau în conflict puternic. Dar competiþia politicã n-a contat în planul relaþiei culturale ºi umane. Nu datoritã mie, datoritã domnului Marino, care niciodatã n-a fãcut din asta un subiect de disputã. Nu ca acum, când cei mai mulþi se acuzã  agresiv unul pe altul pentru opþiunea politicã diferitã. „Curat pluralism politic!” Noi nu distingem acum adversarii de duºmani. De altfel noi aveam atunci o idee fundamentalã comunã: calea spre Occident. Nu întâmplãtor Revenirea în Europa antologa publicistica primilor cinci ani postdecembriºti, de la Doina Cornea la Petre Roman. Iar în memoriile sale domnul Marino scrie despre Mozaicul cã este o revistã de orientare liberalã. A contat ce-a fãcut dânsul, care era mult mai important decât mine în toate planurile, a dat tonul ºi a lãsat deschisã calea spre colaborare. ªi asta nu s-a întâmplat numai cu mine, ci ºi cu mulþi alþii. A fost o lecþie pentru toatã lumea. Unii îºi mai aduc aminte când ºi cu cine au trãit lecþia aceea, alþii nu. Dar a rãmas învãþãtura. Asta e important. Faptul cã ani de zile a scris, fãrã bani, la Mozaicul, cã a scos multe cãrþi aici, la Aius, în Craiova. Recitind ceea ce a scris în prefeþele sau în postfeþele acestor cãrþi, puteþi vedea cu câtã generozitate a fãcut lucrul acesta, fiind convins cã lucrãm pentru o cauzã comunã în cultura românã. Era un proiect pentru cultura românã. Existau niºte oameni care voiau sã facã asta ºi atunci lucrau împreunã. ªi nu era pe bani. A fost din multe puncte de vedere un model de patriotism, nu declarativ, ci prin fapte. Fiecare dintre cei care am fost acolo am rãmas cu ceva în fiinþa noastrã, fãrã sã facem spectacol public din asta.

Dacã vine Maria Dinu acum ºi îºi dã doctoratul cu opera lui Adrian Marino, ºi îngrijeºte o ediþie cu articolele publicate în Ramuri ºi în Mozaicul, dând relief relaþiei sale cu Craiova, asta înseamnã cã a fost ceva important. Iar spiritul academic umanist la Craiova poartã, vrem - nu vrem, ºtim - nu  ºtim, pecetea Marino ca ºi a lui Alexandru Piru, care a fãcut ºcoalã ºi a instituit un sistem de valori, un comportament, prin care Eugen Negrici sau Marin Beºteliu sunt discipolii autentici, dar ºi alþii, care erau atunci tineri asistenþi. Unii pedagogi valoroºi, dar care au scris mai puþin. Unii ºi-au luat doctoratele ºi au scris cãrþile trebuitoare pentru cã le cerea Alexandru Piru, imperativ, sã le scrie. Mã refer la Titus Bãlaºa, la Cornelia Cârstea, la Emil Dumitraºcu ºi alþii... Profesorul a ºtiut sã-i cultive, sã-i îndemne. Acum reeditãm monografia Tudor Arghezi – poet religios, a lui Marin Beºteliu, prin grija Sorinei Sorescu, studentã a sa, mai târziu asistentã, care a simþit o datorie moralã ºi de onoare sã-i îngrijeascã ediþia criticã, cum a fãcut ºi cu Introducerea în critica literarã a lui Adrian Marino. Sunt lucruri pe care, în general, le trecem repede cu vederea. În spatele chestiunii acesteia stã faptul cã acel om a lãsat ceva din fiinþa lui care, iatã, lucreazã prin urmaºi. Puþini conºtientizeazã. Dar important e cã o ºtafetã inefabilã lucreazã. Eugen Negrici este strãlucitul critic ºi istoric literar, remarcabilul scriitor de azi, ºi datoritã faptului cã s-a întâlnit ca asistent cu Profesorul Piru.

Ce încerc sã spun ºi eu, mai ales tinerilor, dar nu doar lor, este cã numai contactul cu personalitãþi autentice formeazã personalitãþi ºi a le recunoaºte, când avem ºansa sã le întâlnim, este o binecuvântare, un dar. Vârstnicul nu poate fii adversarul unui tânãr. Fiindcã el nu mai poate ceea ce poate acela ºi nici nu-ºi doreºte, dar ºi reciproca este valabilã . Vorbim de principiu. Despre ce am primit noi de la profesorii noºtri ºi ceea ce am oferit la rândul nostru. Faptul cã profesorul Marin Beºteliu a venit la toate ediþiile Colocviilor Mozaicul ºi chiar cu puþin timp înainte de a ne pãrãsi a sunat ºi mi-a spus: „nu mã simt bine, nu pot sã vin”, dar a trimis textul prezentãrii lui Ionel Buºe, premiat pentru prozã, cã a fost mereu alãturi de noi, a fost ºi în redacþie, ne-a încurajat pânã în ultimul moment, a fost foarte important pentru coerenþa grupãrii de la Mozaicul.[La început] 

Aþi amintit de domnul Constantin M. Popa... Domnia sa are o prezenþã discretã. Dar a construit ºi l-aþi avut alãturi. În ce mãsurã amprenta domniei sale se regãseºte în revistã? L-aþi însoþit ºi la debutul sãu poetic, în cadrul proiectului propus de Petriºor Militaru, 'De la Cetatea Banilor la Cetatea Poeziei'.

Rolul sãu este foarte consistent. Nu cred cã aceastã construcþie s-ar fi realizat la fel fãrã Domnia-sa, ºi asta nu e o întâmplare. A, o întâmplare e cã ne-am întâlnit. Dar ce s-a petrecut dupã aceea a decurs cu necesitate. Nu cred cã exagerez. Suntem personalitãþi complementare, diferite, dar ºi cu afinitãþi comune mai trainice decât se vede. Ne-am cunoscut prin anii '80. Eram amândoi profesori de românã. Deci ne întâlneam la activitãþile comune ºi, fãrã sã interacþionãm, aveam, ca în orice grup socio-profesional, o reprezentare a celuilalt în ierarhia grupului. Eu eram director de ºcoalã generalã, gimnaziu, apoi de liceu. Mi-aduc aminte cã a venit o datã ca inspector la ºcoala din Cârcea, unde eram director. Atunci ne-am cunoscut personal. A fost o relaþie, ca ºi aceea cu domnul Marino, care nu se baza pe autoritatea unei funcþii. Aveam obligaþii administrative fiecare, dar relaþia era mai mult decât civilizatã, era umanã. Ne-am fãcut fiecare treaba. Atunci ne-am cunoscut mai bine. Sigur, ne mai întâlneam la cercuri [Cercul pedagogic, n.m.], continuate uneori la o bere, între mai mulþi profesori, unde vorbeam literaturã. În '90 s-a întâmplat ceva crucial. În ianuarie, februarie, când toatã lumea schimba pe toatã lumea din toate funcþiile, peste tot, („cã pe drept, cã pe nedrept, e altã discuþie”), Constantin M.  Popa ºi Radu Diaconescu, inspectorii de „românã” ai Doljului, spre deosebire de alþii care se închideau in birouri ºi luptau sã-ºi pãstreze funcþiile,  ºi-au dat demisia. Au fost adunaþi toþi profesorii de românã din judeþ în sala de festivitãþi a actualului Colegiu Naþional Elena Cuza ca sã aleagã noi inspectori în locul celor demisionaþi. ªi s-a întâmplat un lucru neaºteptat: au fost realeºi amândoi, în unanimitate. Surprinzãtor, dar justificat pe deplin prin calitatea profesionalã ca ºi prin comportamentul lor colegial. ªi amândoi le-au mulþumit, dar au propus alegerea altora. Mai târziu Constantin M. Popa ºi-a explicat gestul ºi prin faptul cã, oricând, cineva nemulþumit putea sã-i reproºeze ca a fost inspector comunist etc. Ce rost avea? Era profesor, îºi vedea de treaba sa. Aºa cã, firesc, prima persoanã care mi-a venit în minte, când am scos Demnitatea, cã ar putea sã coordoneze o paginã de culturã, a fost Constantin M. Popa. I-am propus ºi a acceptat. Ne-am cunoscut ºi mai bine. Pe atunci nici marile cotidiane nu mai aveau pagini de învãþãmânt ºi culturã. Noi aveam. Compatibilitatea dintre noi ne-a adus în situaþia în care, bãnuiesc cã nu ºtiþi, cum nu ºtie multã lume, dar nu ºtie nu pentru cã ar fi vreun secret ci pentru cã lucrurile profunde sunt intime, discrete, i-am cununat fiica, Laura. Unica. Acum 15 ani. Avem, deci, o relaþie ºi dincolo de una de serviciu. Asta nu înseamnã cã stãm toatã ziua acasã unul la altul. Nu e o relaþie de conjuncturã, datoratã unui interes material. Ceva ne-a unit. Suntem naturi complementare. Dânsul este o fiinþã mai retractilã, mai sensibilã, mi-e greu sã definesc. A fost condiþionat ºi de chestiuni de sãnãtate, încã din tinereþe, sã încerce sã evite confruntãri, dispute etc. Eu sunt mai expansiv, mai dinamic. Dar am admirat întotdeauna: Constantin M. Popa nu a fost niciodatã conflictual. De asta când toþi  schimbau pe toþi, pe el n-au vrut sã-l schimbe! Este important sã fie cineva care sã adun oamenii, nu sã-i încaierã. Avea aceastã calitate, pe care o ºtiam precis din ani de activitate profesionalã comunã. ªi eram convins cã nu este numai o pãrere de-a mea, subiectivã, fiindcã era validatã public. În al doilea rând, eu, fiind mai atras de „nou”, de inovare, sunt ºi mai puþin riguros când este vorba de opþiuni valorice, ºi umane ºi literare, ºi mai dispus la compromisuri. Atunci era foarte important sã ºtiu cã altcineva, mult mai riguros, mai exact, îmi este alãturi. Suntem pe aceeaºi lungime de undã, avem aceleaºi valori în care credem, vrem sã facem aceleaºi lucruri, dar eu aº fi coborât nivelul revistei în multe situaþii, din motive subiective, aº fi fãcut mai multe compromisuri, ar fi fost cu multe oscilaþii valorice. Am respectat aceastã consecvenþã în aplicare riguroasã a principiilor în care  credem. Asta a fost decisiv pentru nivelul revistei. Pe de altã parte, activitatea dumnealui publicisticã constantã de cronicar literar la Ramuri, din anii '80 ºi în continuare, , i-a dat notorietate ºi autoritatea criticã necesarã pentru a impune standardele Mozaicului. Verificatã cât se poate de obiectiv prin cãrþile personalitãþilor care vin din toatã þara pe adresa Mozaicului, destinate Domnului ConstantinM. Popa. Multe dintre aceste personalitãþi sunt de recunoaºtere naþionalã. Acest fapt întãreºte credinþa mea cã aceastã asociere este foarte bunã. Aºa cã am putut discuta fãrã sã intrãm vreodatã în conflict. Sunt 25 de ani de când lucrãm împreunã la Demnitatea, la Mozaicul ºi la editurã. Prima carte Cui i-e fricã de comentariile literare?, care propunea o revoluþie didacticã în predarea limbii ºi  literaturii române în învãþãmântul preuniversitar, apãrutã la Aius în 1991, a fost a lui Constantin M. Popa. În locul „comentariilor” acelea pe care elevii le învãþau pe de rost, se propunea o metodã aplicativã de lucru individual, cu ,,fiºe”, care ce-i drept, n-a avut atunci nici un succes de piaþã, pentru cã toþi voiau sã-ºi cumpere „comentariile” gata fãcute. Dar a fost prima experienþã pe care am avut-o împreunã în plan editorial. Apoi am scos Hermeneutica lui Adrian Marino ºi, dupã aproape un deceniu trãiþi pe aceeaºi baricadã, a venit Mozaicul.

Având problemele sale cu inima, nu a putut merge aºa des la Cluj, dar relaþia cu domnul Marino a fost constantã în scris, dupã cum se ºtie din cartea pe care a îngrijit-o, Scrisori din cetatea cu trei turnuri (Adrian Marino, Craiova, Aius, 2006). ªi aici vedem utilitatea acestei asocieri. Dânsul a pãstrat scrisorile domnului Marino ºi a putut face o carte. Domnul Marino, cu aceastã deprindere înrãdãcinatã, comunica ºi cu mine cam la fel. Eu n-am pãstrat cu aceeaºi grijã scrisorile. Când eºti hiperactiv, neglijezi o grãmadã de lucruri. Constantin M. Popa le-a pãstrat, le-a adunat într-o carte folositoare, relevantã pentru construcþia noastrã, fiindcã acolo sunt mãrturii incontestabile despre relaþia lui Adrian Marino cu Craiova, cu Mozaicul, cu grupul de intelectuali din jurul revistei. Trebuie sã învãþãm sã lucrãm în echipã. Capacitatea de a face echipã este un merit extraordinar ºi asta trebuie sã învãþãm. Iatã cã a fost posibil sã lucrãm împreunã 25 de ani, fãrã nici un conflict ºi, mai important, sã facem aceastã apropiere sã rodeascã. [La început] 

Sunteþi un bun comunicator. Dar nu doar în sensul emiterii ci ºi al receptãrii. Vorbiþi cu oricine ºi aveþi ce comunica, dincolo de minima politeþe. Aveþi ce vorbi cu fiecare.

Vã mulþumesc pentru apreciere. Din punctul meu  de vedere e o calitate, ºi nu pentru cã se referã la mine. O moºtenesc pe mama, care era o persoanã în jurul cãreia erau totdeauna o mulþime de persoane cu care vorbea tot felul de lucruri. Îi împãrtãºeau griji sau bucuri, voiau sã se sfãtuiascã cu ea, sã-i afle pãrerea. Avea ºi o vocaþie, sã nu zic de-a filosofa, de a scoate învãþãturi din ceea ce se întâmplã, de a nu înregistra pur ºi simplu faptele ºi gata. Le trecea prin mintea ei ºi încerca sã transforme acea experienþã într-o învãþãturã. ªi apoi avea ºi plãcerea, cã în fond e o bucurie, de a comunica, atunci când ai ajuns la o pãrere despre care crezi cã meritã împãrtãºitã cu alþii.

În al doilea rând am trãit din copilãrie într-o familie ºi într-un mediu modest, cu oameni simpli. ªi am fost învãþat de mama sã-i respect. Cã se respectã vârsta, cã se respectã femeia, învãþãtura, munca... Pe doamna Popescu trebuia s-o respect pentru cã era o doamnã de o seamã cu mama. Probabil avea patru clase, dar era doamna Popescu ºi atâta îmi trebuia, sã zic o singurã datã „aia” cã ºi primeam un dos de palmã. Fãrã comentarii. Trebuia sã mã gândesc eu singur ºi sã-mi dau seama pentru ce. Dacã trebuia sã îmi explice cã „aia” era „doamna Popescu, care este de-o seamã cu mama ta”, mai primeam unul, ca sã-mi dezvolt nu numai memoria, dar ºi judecata. ªi am învãþat sã respect. ªi pe doamna Popescu ºi pe domnul care ne aducea lemnele pentru iarnã ºi pe toatã lumea.

Apoi am avut o ºansã extraordinarã. Am trãit în preajma a doi oameni care nu au avut copii. Unul fusese moºier, îl chema Radu Viiºoreanu. Dupã ce fusese expropriat îºi luase un camion cu doi cai ºi cãra de la un depozit. Seara, când se întorcea acasã, mã plimbam cu camionul din capãtul strãzii pânã în curte dumnealui. Dar s-a ajuns la concluzia cã exploateazã ºi cu camionul ãla ºi i l-au luat, cu cai cu tot. Atunci omul s-a închis în curte. Fusese avocat cu doctorat în drept la Paris ºi vorbea curent nu numai franceza, dar ºi engleze ºi germana. Simpatizase cu stânga ºi îmi povestea cum ascunsese de Siguranþã, acasã la el, un lider comunist, Roºianu. S-a închis în curte ºi a zis: „Ce sã mai fac? nu ºtiu, dacã nici cãruþaº nu pot sã fiu”. Înþelegea cã-i luaserã pãmântul ºi chiar casa, în care devenise chiriaº la subsol, dar nu înþelegea cum poate fi un cãruþaº exploatator. S-a închis în curte, ºi-a lãsat barbã ºi a început sã creascã porumbei. Trãia cu soþia din creºterea porumbeilor. Eu, copil, mã duceam pe la ei sã privesc porumbeii. Pe urmã îl ajutam sã-i îngrijeascã, fiindcã îmi plãceau mult, ºi-mi plac ºi acum, ºi a început sã-mi dea acasã pui sã-i cresc ºi sã-i duc la concursuri. Dar mi-a dat ºi cãrþi, a început sã mã înveþe francezã. Când a venit la putere Ceauºescu ºi a dat legea privind eliberarea deþinuþilor politici, spunând  cã nu conteazã decât contribuþia pe care o aduce fiecare la dezvoltarea societãþii, domnul Viiºoreanu s-a dus ºi a dat niºte examene, devenind profesor de englezã, cred cã ºi la Liceul Carol.Vreo câþiva ani, apoi a murit. Domnul Dan Georgescu, economist, nepotul lui V. G. Paleolog, de asemenea expropriat, trãia în curtea casei sale naþionalizate, în spãlãtoria pe care le-o lãsaserã. ªi aici, ca ºi la domnul Radu Viiºoreanu, veneau crescãtori de porumbei de toate felurile: ºoferi, cãruþaºi, coºari, directori la Electroputere, taximetriºti, profesori, doctori ºi aºa mai departe. Oameni care creºteau ºi porumbeii dupã carte. Mã duceam ºi eu ºi acolo am învãþat cã, pentru amândoi aceºti boieri, cu doctorate în strãinãtate, toþi aceia cu care intrau în contact  erau domni. Deºi era crizã ºi erau restricþii, când venea doamna Irinel Georgescu sã ne trateze pe toþi cu câte o dulceaþã sau bomboanã, aceeaºi bomboanã era pentru toatã lumea, fie domnul director de la Electroputere, fie domnul coºar, fie Mimi Busuioceanu, ºofer de taxi, care stãtea douã case mai la vale. Domnul Radu mã învãþa francezã, iar domnul Dan m-a învãþat cã nu se spune „Edgar Poe” [rosteºte fonetic ca în românã, n.m.] ºi nu a þinut seama cã era un copilaº în pantaloni scurþi. „Asta ai citit?... Uite, ia cartea asta!... Cum þi-a plãcut?...” vorbea cu mine ºi mã trata ca ºi cum eram ºi eu un domn precum ceilalþi, chit cã eram un copilaº. E adevãrat cã-mi spunea Nucule, dar mã simþeam respectat. La oamenii aceºtia am mai vãzut ceva. Când doamna Irinel întreba: „Sã vã tratez cu o dulceaþã sau cu o linguriþã de ºerbet?”, nu a existat vreodatã ca domnul Dan sã nu spunã: „Irinel, vrei sã te-ajut?”. „Irinel” nu voia s-o ajute, cã n-avea la ce. Dar domnul întreba: „Vrei sã te-ajut?”. ªi dacã am vãzut aºa ceva, de la mahalaua în care am crescut, în casele boierilor pe care Dumnezeu m-a învrednicit sã mi-i scoatã în cale, mie mi se pare normal sã respecþi omul de lângã tine. Când m-am mutat la bloc, aveam 14 ani, am stat pe scarã cu tovarãºul Tiberiu Nicola. ªi vreau sã spun cã Tiberiu Nicola, secretar al judeþenei de partid, apoi rector respectat, dupã câte ºtiu eu,  când cobora pe scarã ºi femeia de serviciu spãla scãrile, spunea totdeauna tare: „Sãrut mâna!”. Comunist, da’ boier! Acum vulgaritatea ºi grosolãnia, aproape generalizate, coborâte mult sub ce era în mahalaua mea, ºi mã oripileazã pur ºi simplu.

Am þinut minte ºi un proverb latin - învãþat, e drept, pe româneºte - de la doamna Tuþescu, profesoara mea de latinã la Liceul Fraþii Buzeºti, sora marelui profesor Ion Zamfirescu: „Politeþea nu costã nimic, dar cu ea poþi cumpãra o lume întreagã.” Mi s-a pãrut extraordinar de adevãrat. S-au stins, fireºte, oamenii aceºtia. Dar ei intrã în alcãtuirea viaþii mele. Sunt urme care nu se vãd, dar ne susþin existenþa. ªtiu cã apropierea  mea de Adrian Marino ar fi fost imposibilã fãrã ei, ca ºi ceea ce a rezultat din aceastã „întâmplare a fiinþei mele”, cum minunat a spus Nichita Stãnescu. [La început] 

Au fost lecþii de democraþie.

Incontestabil. Sã iubeºti pe aproapele tãu reprezintã o valoare fundamentalã a umanitãþii, care vine din timpurile biblice ºi de dincolo de ele. Munca, intelectualã ca ºi aceea fizicã, dã deopotrivã valoarea persoanei, comunitãþii, condiþiei umane. Solidaritatea ne dã încredere ºi puterea de a înfrunta dificultãþile vieþii. A-þi cunoaºte ºi respecta locul care þi se potriveºte înseamnã a-þi asigura starea  de fericire. Dictatura comunistã nu împiedica democraþia societãþii columbofile. Trebuia sã ai calitãþi de columbofil. Nu conta cã eºti director la Electroputere, ºofer, medic sau coºar. Pensionar sau adolescent. Porumbeii voiajori ai coºarului câºtigau concursuri în dauna porumbeilor directorului, dacã acesta ºtia sã-i selecþioneze, sã-i creascã, sã-i antreneze, învãþând din cãrþi, din reviste, de la  alþi crescãtori sau din propria experienþã, dacã se dedica, uneori cu sacrificii, activitãþii sale, dacã dovedea perseverenþã, rãbdare ºi chiar curaj. Vreau sã spun cã nu „democraþia”, cadru formal, face oamenii, ci invers, oamenii adevãraþi o realizeazã în practicã. Aleºi sau numiþi, directori de ºcoli sau de spitale, de societãþi economice sau instituþii publice trebuie sã aibã calitãþi pentru asta, o anumitã experienþã ºi dorinþa de a performa în activitatea lor. Regret sã constat cã vorbim despre democraþie ignorând condiþia umanã superioarã, individualã ºi colectivã, pe care o presupune. Mã gândesc cã societatea româneascã reface astãzi, la scarã, condiþia fotbalistului Mihai Neºu.

Aþi spus mai înainte despre rolul grãdinarului. Dar el poate, totuºi, lucra pentru a îmbunãtãþi sãmânþa.

Chiar asta e condiþia lui. Sã recunoascã sãmânþa ºi locul, momentul ºi climatul favorabil. Sã observe cum rodeºte ºi cum poate deveni mai bunã. Sã fii crescãtor de ceva, de porumbei, de capre, de orice, de legume, plante medicinale ori industriale sau de oameni presupune un set de activitãþi care începe cu învãþãtura. Nu poþi fi crescãtor dupã ureche. Se învaþã. Trebuie sã respecþi reguli, mecanisme. A fi grãdinar/crescãtor înseamnã cã în generaþii produci un rezultat superior previzionat. Eu ajutam, ºi o spun cu bucurie, era o mare onoare cã eram acceptat, copil fiind, alãturi de cei maturi, ºi am învãþat meserie de la ei. Cum se citeºte un pedigree, cum se hrãnesc porumbeii de curse când au pui, când vrei sã le controlezi schimbarea penajului sau starea fizicã în vederea participãrii la curse, cum trebuie pregãtitã voliera sau cutia pentru transportul concurenþilor la punctul de lansare ºi multe altele. Aºa am fost un foarte tânãr, de fapt un copil, columbofil campion cu diplome, la concursuri naþionale ºi internaþionale. Cum domnul Viiºoreanu nu ieºea din curte, eu, cu bicicleta, mã duceam ºi luam grâu, porumb, le aduceam, mã duceam cu porumbeii ºi îi antrenam. În schimbul acestor lucruri eu primeam pui, pentru cã eu nu aveam bani sã cumpãr porumbei de rasã. Gratuit! Îmi dãdea pui,  pentru cã, dacã vrei sã verifici reuºita unei combinaþii, sã vezi dacã obþii de la ea ceea ce crezi tu prin asocierea unor anumite calitãþi, trebuie sã verifici în timp. ªi atunci e ca la un ºtand de probe. Trebuie sã urmãreºti ce se întâmplã generaþie de generaþie. Cum nu-ºi putea permite sã þinã atâþia pui în crescãtorie, îi dãdea lui Nuculeþ. „Nuculeþ, m-ai ajutat, mulþumesc frumos, eºti un bãiat drãguþ, iatã o carte în francezã, ia ºi pe Edgar Poe ºi ia ºi puii ãºtia. Sunt ai tãi, dar cu o condiþie: în primul an îi zbori cum spun eu.”  Nu vreau sã vorbesc despre porumbei, ci despre faptul cã orice meserie se face din amãnunte, prin învãþare ºi experienþã. Înveþi reguli, înveþi metode, înveþi sã le respecþi. Nu merge altfel. Aºa e ºi la scriitori. Îi iei, îi încurajezi, îi publici, unii se lasã de scris fiindcã descoperã cã îºi doresc mai mult bani sau carierã, altele se mãritã, alþii descoperã, pur ºi simplu, cã nu asta îºi doresc în viaþã. Nu poþi sã-l faci scriitor. Are talent, dar vrea bani. Sau se cãsãtoreºte ºi vrea sã  fie mamã.. ªi se mutã de la literaturã la asigurãri sau sã vândã telefoane mobile. Poate zice cã va scrie altãdatã. Dar altãdatã nu mai existã. Antrenorul conteazã doar când existã ºi jucãtorul. ªi fiecare are dreptul sã trãiascã viaþa pe care ºi-o doreºte. Fireºte, fãrã sã-l afecteze pe altul, care are ºi el acelaºi drept.

Care este rolul partenerului de viaþã la un scriitor? Aþi amintit de doamna Lidia Bote iar eu mi-am amintit ºi de soþia lui Paul Goma, Ana, aºa cum apare in cãrþile lui, un fel de Ana lui Manole.

Doamnei Lidia Bote i-am propus, când trãia Adrian Marino, sã-i reeditez Simbolismul românesc. ªi dânsa a dat un rãspuns care mi s-a pãrut emblematic. „Domnule Marinescu, Adrian este mult mai important decât mine. Am învãþat la calculator ca sã-l ajut sã-ºi termine opera. Iar pentru reeditare, eu nu mai am energia ºi timpul ca sã aduc la zi bibliografia. Când am scris eu cartea, era o bibliografie centratã pe spaþiul francez, acum dominã cel anglo-saxon. Eu nu mai am energia necesarã ca sã revizuiesc toatã povestea asta. Pentru cã Adrian este mai important decât mine.” Sã nu uitãm: când aceºti oameni s-au cãsãtorit (am avut în gând un proiect legat de acest subiect, nu l-am realizat ºi-mi pare rãu) Marino venea din puºcãrie. În rãgazul dintre puºcãrie ºi Bãrãgan. ªi au urmat ºapte ani de Bãrãgan, în care au stat separaþi. El o aminteºte extraordinar de discret: L sau Lidia: „ea mi-a dat cãrþile”, „a venit”... Extraordinar de puþin. Am avut ideea de a scrie, o povestire inspiratã din realitate, pentru cã au reprezentat un cuplu care ar merita o legendã. Am vrut sã iau acele referinþe din jurnal ºi sã o consult pe doamna - am mai vizitat-o, mi-a dat fotografii pentru Mozaicul - ºi sã-i propun sã povesteascã versiunea dânsei. Din pãcate, am întârziat.

Dar sã rãspund direct la întrebarea dumneavoastrã. E foarte important partenerul. Care nu trebuie neapãrat sã fie de aceeaºi profesie. În cazul lui Adrian Marino aveau aceeaºi profesie, doamna Lidia Bote înþelegea ce face ºi-l susþinea în asta, pânã la jertfa de sine. A început cu jertfa de a fi fidelã unui bãrbat reþinut în Bãrãgan timp de ºapte ani, ºi pânã când moartea i-a despãrþit, ajutându-l sã-ºi împlineascã opera. ªtiu cazuri în care susþinerea era moralã, uneori materialã, pentru cã exista o înþelegere superioarã a actului de creaþie. Dupã cum starea conflictualã în cuplu poate genera sterilitate creatoare, eºec profesional. Sigur, poate conta ºi puterea de a ieºi din cuplul conflictual, pentru a-þi realiza proiectul creator, dacã acesta este un proiect de viaþã.[La început] 

Chiar când ºtii bine cã ai dreptate dar consideri cã pentru binele proiectului trebuie sã te reþii. Îmi pare cã ne încearcã orgoliul de a avea dreptate.

Am sã vã dau un exemplu. Scrie domnul Marino pe undeva cum ne-a propus sã publicãm Revenirea în Europa. Dar istoria acestei cãrþi este puþin diferitã. Eu am auzit prima datã enunþatã opþiunea integrãrii României în spaþiul euro-atlantic la Partidul Democrat, de la Petre Roman. E drept cã se vorbea foarte mult despre asta în acea perioadã, fiindcã era de fapt vorba despre un obiectiv decisiv de strategie naþionalã. Fiind la Cluj, acasã la Adrian Marino, mi-a venit ideea acestei cãrþi. O spun fãrã orgoliu. Pur ºi simplu. I-am propus: „Ce-aþi zice de asta?” ªi nu numai cã a cuplat imediat la idee, dar i s-a pãrut o întreprindere necesarã. A intrat în biblioteca dumnealui, a luat un dosar în care se gãseau zeci de articole dedicate subiectului, decupate din diverse publicaþii, ºi a început sã selecteze dintre articolele autorilor reprezentativi pentru diferitele curente de gândire. Pentru cã, lãsându-l deoparte pe Iliescu, care nu vorbea despre asta, antologia cuprinde autori dela Doina Cornea la Petre Roman. Sunt în carte afirmaþii din '90 pânã-n '95. Atunci spun cã importantã e cartea, pentru cã existã, nu cine a avut ideea. Oricum n-am fãcut eu nici antologia, nici studiul introductiv. ªi probabil nici nu o putea face altcineva. Pentru cã dânsul îºi organizase viaþa foarte riguros, cu un program foarte strict, cum am mai spus-o, de penitenciar, pe zile ºi pe ore. De exemplu, sâmbãta citea revistele literare. De ce? Pentru cã avea astfel o viziune panoramicã asupra miºcãrilor de idei. Decupa articolele importante ºi le grupa în dosare tematice. Când eu am lansat ideea, pânã am mai bãut o cafea ºi am mai vorbit cu doamna Lidia, a fost întocmit cuprinsul ºi am plecat de acolo cu materialul selecþionat pentru carte. Dupã ce noi ne-am apucat sã culegem textele pe calculator, pe vremea aia cred cã era un „286”, la urmãtoarea vizitã la Cluj n-a mai fost deplin mulþumit de ce a ieºit, fiindcã mai gãsise alte articole care i se pãreau mai potrivite. A început sã schimbe. La un moment dat îi scria domnului Popa: „cartea nu mai apare?” Dar ea nu apãrea pentru cã dânsul mereu schimba, pe mãsurã ce primea ºpalturile pentru corecturã. Între timp se îmbolnãvise ºi Ileana Petrescu. Apropo de supãrat. Eu trebuia sã mã supãr pentru cã a zis cã din cauza mea se întârzie? Pentru cã lucra ca sã optimizeze cartea. Cã n-a spus ce idee minunatã avusesem? Ei ºi ce? Era important cã lucra pentru carte. Cã subiectul îl absorbisem ºi modifica mereu sumarul pentru  a realiza, ceea ce este, o carte mãrturie, o carte document, a cãrei relevanþã va creºte în timp ºi cu greu  va putea fi concuratã de o alta similarã. Cine a avut ideea nu conteazã. Ideea s-a nãscut în casa lui Adrian Marino, a fost inspiratã de prezenþa sa ºi nu a putut fi realizatã decât în condiþiile constrângãtoare ale acestei unice personalitãþi. Sunt urme care se vãd ºi urme care nu se vãd, importantã este moºtenirea pentru urmaºii ai cãror arhei imperfecþi suntem. 

Cartea am lansat-o la Bucureºti, la Târgul Gaudeamus, unde alãturi de Adrian Marino au fost ºi au vorbit Ion Raþiu, George Pruteanu, Alina Mungiu, iar evenimentul a fost prezentat la ºtirile de la ora 20 ale TVR (din 1995). ªi vorba povestaºului „am fost ºi eu la un colþ de masã” ºi ce am trãit atunci e unic ºi nu-mi poate lua nimeni. Vãd aici o învãþãturã: din nefericire prea mulþi eºueazã pentru cã orgoliul se declanºeazã înainte de a obþine rezultatul. Care nici nu mai apare.[La început] 

Ce aveþi de la tatã?

De la tata am, ca sã zic aºa, cât am, spiritul de a întreprinde. Poate, prin tata, om activ, muncitor, moºtenesc pe bunicul meu, Nicolae ca ºi tata, care era mic negustor. A avut casa ºi atelierul cam pe unde e acum sediul CEZ-ul, între Lipscani ºi România Muncitoare (fostã Lahovary), casã în care m-am ºi nãscut. Sunt mândru cã fac parte din acea categorie de meºteºugari ºi negustori care au þinut Bãnia în glorie ºi încerc sã nu-i dezamãgesc în aºteptãrile lor. În stânga era tâmplarul Ghindeanu, în dreapta era Toma plãpumarul, apoi un ceasornicar. Peste drum, domnul Georgescu, care repara instrumente muzicale ºi a cãrui voce de bas îmi rãsunã încã în urechi. Bunicul era croitor de haine þãrãneºti. A murit pe la 42 de ani ºi a lãsat 6 copii. Tata, care era cel mai mare, nu terminase liceul. Bunica n-a mai putut sã þinã prãvãlia (jos, în faþã era prãvãlia ºi în spate atelierul, iar sus era locuinþa). Atunci tata a trebuit sã întrerupã ºcoala. Era înscris la liceul economic, se apropia de terminare. A trebuit sã meargã sã munceascã. Pe vremea aceea, cu liceul aproape terminat erai bun de funcþionar. A venit 1944, el s-a înscris în partidul lui Titel Petrescu ºi dupã fuziune a ajuns în PMR, cu comuniºtii. Bunica a închiriat prãvãlia ºi s-a restrâns cât a putut ca sã creascã pe toþi copiii. ªi s-a terminat cu partea burghezo-moºiereascã. Am trecut la o viaþã muncitoreascã. Tata ºi mama au plecat de la bunica. O fi fost bunica prea dominantã ºi mama prea independentã. Am plecat si am crescut prin alte pãrþi, în condiþii modeste, pentru cã doar tata avea serviciu de mic funcþionar, iar noi eram doi copii. Dar tata era foarte activ. Când s-a înfiinþat Institutul Minier Oltenia l-au luat acolo ºi l-au pus ºef al Serviciului Administrativ. L-au luat de la înfiinþare, cã trebuia cineva sã se ocupe de birouri, de mobile, de dotãri, de aranjãri. Probabil cã el a moºtenit de la bunicul, eu am moºtenit de la el, calitatea asta de întreprinzãtor. Faptul cã am reuºit sã duc o firmã 25 de ani e pentru mine un miracol. Pentru cã eram ºi mã consider profesor. Aºtept de un sfert de secol sã dau faliment. Oricum, privind înapoi pot spune: A fost minunat! Mai mult decât tot ce am visat. ªi cred cã mama ºi tata sunt mulþumiþi de mine. Sora mea e, deci sper cã am fãcut ce a trebuit.[La început] 

Aþi mai povestit despre prietenia din copilãrie cu doctorul Mogoº.

Cum am spus, m-am nãscut pe Lahovary. Peste drum, unde acum e ruina unui fost restaurant, locuia Valer Dellakeza [actorul Teatrului Naþional- n.m.], care e puþin mai mare decât mine. El nu mã ºtia pe mine, normal, dar eu îl ºtiam pe el. El era adolescent, eu eram copil. Îl priveam cu mare admiraþie, mai ales cã a apãrut pe scena naþionalului încã de atunci, iar eu mergeam la teatru cu pãrinþii mei. Acum am recuperat din aceastã istorie ºi am retrãit amintirile de pe strada noastrã. Dar ne-am mutat de pe Lahovary pe strada Armata poporului, astãzi Petre Carp, cu chirie, în casa unui colonel expropriat. De acolo ne-am mutat, tot chiriaºi, în casa expropriatã a doctorului Marin Mogoº, unde am locuit pânã la 14 ani. ªi asta a fost foarte important. E unul dintre acele lucruri care lasã urme care nu se vãd, dar sunt fecunde. În primul rând pentru cã am devenit vecin cu domnul Viiºoreanu, care mi-a indus aspiraþii inaccesibile mie atunci. Pe de altã parte familia doctorului Mogoº avea alt statut ºi alte standarde de viaþã. Tatãl doctorului Dan Mogoº, fost medic militar ºi excepþional specialist în analize, cu doctorat în medicinã la Paris, fiu de þãran cu oarecare stare la Malu Mare, înfiinþase laboratorul din Valea Vlãicii. Când a venit regimul comunist, a fost dat afarã din armatã, dar a fost angajat ca medic de laborator la stat. Era un foarte bun profesionist, solicitat de mulþi pacienþi cãrora le inspira o mare încredere. κi fãcuse un mic laborator în bucãtãria casei, dar performanþele îi confirmau faima. Corpul principal al casei avea patru camere dispuse în U, câte douã pe lateral, despãrþite prin glasvand, cu o sufragerie mare între ele ºi un hol în faþa acesteia, din care se intra atât în sufragerie, cât ºi în camerele din lateral. Noi ocupam douã dintre camerele laterale. Ne despãrþea mai nimic. E important pentru cã aceastã vecinãtate a devenit complementarã experienþei Viiºoreanu - Dan Georgescu.

Doctorul Marin Mogoº, fiind cel mai bun din oraº ºi având laborator, câºtiga mai bine, chiar dacã vremurile erau extrem de austere. O fräulein (Foiu – cum îi spuneam noi, copiii) se ocupa de educaþia lui Dan ºi a Marinei, sora lui mai mare,  ºi-i învãþa ºi germanã. Aveau pian ºi profesoarã de pian. Mergeau la francezã ºi la englezã. Doamna Lucia Mogoº, o femeie foarte frumoasã ºi elegantã, era casnicã ºi se ocupa îndeaproape de educaþia copiilor. Noi, doi bãieþi cam de-o seamã, jucam fotbal, fãceam toate prostiile împreunã,  dar acasã Dan primea ceva în ce priveºte educaþia. Ce am descoperit cu mulþumire în timp este cã nu l-am invidiat niciodatã pentru ce avea în plus, ci a reprezentat un reper pentru mine, ºi un model, deºi era cu un an mai mic. Iatã încã un prilej de a-i mulþumi lui Dumnezeu pentru ceva ce mi-a dat, ceva ce n-aº fi ºtiut sã cer: niciodatã n-am încercat invidia, faþã de el sau de alþii. Era mare diferenþã între ce aveau ei ºi ce aveam noi. De exemplu, luau masa în curte, în serviciu de masã din porþelan ºi tacâmuri de calitate, iar noi aveam farfurii de tablã. Dar niciodatã nu m-am gândit de ce mãnânc eu pâine neagrã, pe cartelã, iar el pâine albã. Nu invidiez nici acum pe nimeni, ba chiar mã bucur când prietenii mei au ceva în plus, pentru cã, într-o anumitã mãsurã, ceva din asta se rãsfrânge ºi asupra mea. În schimb îmi plãceau anumite lucruri. Am auzit-o pe doamna Mogoº spunându-i „Mamã, tu eºti copilul meu ºi eu te apãr, indiferent ce-ai face. Dar ca sã te apãr, trebuie sã ºtiu ce s-a întâmplat. Dacã nu-mi spui adevãrul, nu pot sã te apãr”. Mama niciodatã nu mi-ar fi spus cã mã apãrã indiferent ce-aº face, îmi dãdea una rapid ºi fãrã explicaþii, fiind adepta învãþãrii prin  descoperire. Iatã o experienþã pe care am trãit-o. Fumam, ca niºte bãrbaþi în devenire, ascunºi în coteþul porcului. Careva dintre vecini, locuiau mai multe familii în curtea aceea, a vãzut cã iese fum ºi a început sã arunce gãleþi cu apã ca sã stingã focul. Vã daþi seama ce surprizã au avut când s-au trezit cu noi ieºind de acolo. Mama m-a luat imediat acasã, la educaþie muncitoreascã: „fumezi, de ce fumezi? unde sunt þigãrile?”, zdup-zdup. Eu mã imaginam Zoia Kosmodemianskaia, prins de fasciºtii care mã tortureazã, iar eu rezistam eroic sã nu spun unde e Stalin, pe când mama lui Dan l-a luat uºor, l-a întrebat unde erau þigãrile ºi Dan, cu sinceritate, i-a spus. Aºa cã doamna Mogoº a venit la mama: „Lãsaþi-l, doamna Marinescu, cã le-am gãsit”. ªi ne-am dus la putina noastrã de varzã, sub care aveam proviziile, de toate: cartonate, parfumate, cu filtru ºi fãrã filtru, în sfârºit, o bunã provizie, pe care ne-au confiscat-o. Dan, potrivit doctrinei, a mãrturisit, eu n-am zis nimic. Degeaba ne fãcuserãm noi fraþi de cruce, jurasem cã pãstrãm secretele etc. Nu vreau sã spun cã aveam stofã de erou, fiindcã mai degrabã se vede aptitudinea mea de a trãi iluziile. Vreau sã remarc doar ce mare lucru este sã-þi educi copilul sã aibã încredere în tine, sã þi se confeseze, la bine ºi mai ales la rãu. Dar mai important mi se pare cã noi, copiii, nu ne-am  certat nici dupã aceastã întâmplare.

La un moment dat, prin anii '50, doamna Mogoº  fost arestatã împreunã cu un grup „duºmãnos”, existând ºi posibilitatea implicãrii doctorului Marin Mogoº. ªi asta a fost altã experienþã deosebitã. Doamna ºi-a asumat responsabilitatea ºi s-a dus în puºcãrie. Nu avea nici un venit, dar  era important ca tatãl copiilor sã rãmânã liber. Au divorþat, ca sã nu aibã copiii piedici la ºcoalã, iar când termenul de executare s-a încheiat, doctorul Mogoº s-a dus cu trãsura la garã ºi a adus-o acasã cu braþele pline cu flori. ªi-au crescut copiii spunându-le: „voi, dacã nu aveþi o meserie foarte bunã, de care sã aibã nevoie toþi, ºi dacã nu ajungeþi foarte buni în meseria asta, nu aveþi nicio ºansã, sunteþi copii de puºcãriaº politic.” Aºa a ºi fost, a contat pânã la revoluþie. Au fost amândoi premianþi în ºcoli, au ieºit amândoi chirurgi, ºi încã foarte buni. Marina Mogoº a fost chirurg, profesor universitarl a Bucureºti. Dan este un eminent chirurg, profesor universitar la Craiova. Sigur cã evoluþia asta s-a produs mai degrabã dupã 1990 pentru cã pânã atunci „dosarul” i-a împiedicat sã-ºi dea doctoratul.

Îmi mai amintesc o întâmplare care m-a fãcut sã rãmân toatã viaþa cu o rezervã: a nu primi. Eu cu Dan eram doi copii, prieteni care ne jucam, eram toatã ziua împreunã. Dan nu prea mânca. Atunci, ca sã-l stimuleze, doamna Mogoº m-a chemat ºi pe mine ºi ne-a dat douã boluri cu orez cu lapte. A mâncat noi orezul ºi am plecat sã jucãm fotbal. În timpul jocului, l-am lovit la picior, cum se întâmplã. El, nervos, mi-a spus, cu ingenuitatea vârstei noastre: „dã-mi orezul înapoi!” De atunci am rãmas cu frica asta, de a primi ceva, ca sã nu mi se cearã cine ºtie ce, mai târziu. Dar tot nu ne-am certat.

ªi ar mai fi ceva instructiv. Când a fost sã meargã la liceu, Dan ar fi vrut sã meargã la liceul nou înfiinþat, Nr. 5 (Tudor Arghezi), pentru cã acolo mergeau cei mai mulþi colegi de clasã. Dar era ºi dorinþa de a merge la unul din liceele de tradiþie, ºi deci de prestigiu. Dar pãrinþii l-au înþeles ºi l-au încurajat: „Nu trebuie sã mergi neapãrat la Carol sau la Buzeºti, sã te omori cu matematica, cu fizica atâta timp cât þie îþi trebuie la medicinã anatomie, chimie…”. Aºa cã s-a dus la noul liceu, cu colegii sãi, a fost premiant ºi chiar a fost olimpic la matematicã, fizicã ºi românã, câºtigând de fiecare datã faza pe regiune, dovedindu-se încã o datã cã ºcoala valoreazã cam cât cel care vrea sã înveþe. ªi a învãþat ºi ce a trebuit pentru medicinã, unde a intrat la 17 ani, de prima datã,  pe locul 4 , deºi erau 12 candidaþi pe loc, mulþi dând admiterea de 7-8 ori pânã sã reuºeascã. Asta a fost o învãþãturã pe care i-am dat-o sãptãmâna trecutã unui nepot de-al meu, în pragul opþiunii pentru liceu.

Sunt câteva amintiri care pot spune câte ceva despre cum se poate naºte o prietenie adevãratã, care sã dureze 60 de ani. Poate meritã reflectat ºi  la cât sunt de importante prieteniile inocente din copilãrie ºi adolescenþã, întemeiate pe curãþenie sufleteascã ºi afinitãþi structurale, pe încredere verificatã în timp, în momente fericite sau dureroase, când ºtii cã poþi sã împãrtãºeºti fãrã rezerve ceea ce te frãmântã cuiva pe care te poþi baza. ªi mai este un ingredient ce nu poate lipsi: respectul reciproc, egal manifestat prin felul de a vorbi ºi  de a te manifesta. Sunt eu însumi uimit cum doi copii, care au fãcut multe prostii împreunã, ca orice copil, nu ne-am jignit niciodatã ºi nu am fãcut gesturi pe care sã le regretãm.[La început] 

Sunteþi fraþi de cruce. 
Venind vorba de ºcoalã, dumneavoastrã aþi avut o experienþã vastã în învãþãmânt, în ºcoli diferite, în medii diferite.

În 1968, când am terminat facultatea, se fãcea repartiþia posturilor la catedrã, pe þarã. În judeþul Dolj era un singur loc de profesor de românã, la Veleºti. Pe care l-a luat o colegã care avea media generalã 10. Mai târziu a regretat alegerea, pentru cã Veleºti e izolat pe dealuri, se terminã ºoseaua în pãdure. Dar ea a prins în Dolj. Eu ºi colegul ºi prietenul meu Ion Deaconescu, care aveam mediile apropiate, foarte bune de altfel, am „prins” posturi în judeþul Olt. El a luat Mãrgãriteºti iar eu Dobriceni. Nu prea ºtiam noi bine ce era cu ele, dar erau în judeþul Olt, mai aproape de Craiova. Asta se vedea pe hartã. Pentru Mãrgãriteºti cobora la Balº ºi de acolo mergea vreo 6km prin pãdure, dupã cum spunea el, în timp ce eu mai mergeam vreo orã cu o „ratã” prãpãditã, pe un drum abia pietruit, pânã în satul în Dobriceni, comuna Iancu Jianu, undeva pe malul Olteþului. Dar mergeam cu maºina pânã în faþa ºcolii! Doar gardul despãrþea ºcoala din Dobriceni de casa pictorului Sabin Bãlaºa, fiul popii. Doamna Bãlaºa, preoteasa, fusese învãþãtoare, dar când am ajuns eu acolo tocmai se pensionase.

Era Grãdiºtea capul de linie, pentru un singur autobuz pe zi, care pleca dimineaþa la 5 jumãtate din Craiova ºi se întorcea seara pe la 20. Aveam 21 de ani, eram însurat ºi aºteptam un copil. Era o navetã foarte grea. Fãceam în fiecare zi, toamnã, iarnã, primãvarã, varã  cel puþin douã ore dus, douã întors. Calculasem cã, din ºase zile lucrãtoare, câte erau atunci, una o petreceam în autobuz. Cu întorsul era ºi mai greu, din cauzã cã atunci când ploua sau ningea nu se ºtia dacã autobuzul mai ajungea sau nu. Trebuia sã treacã pe la cinci ºi jumãtate seara, dar venea ºi la ºapte ºi jumãtate, ºi era încã bine. Când întârzia ºi mai mult, rãmâneam sã dorm pe unde apucam prin sat. Vã daþi seama ce simþeam când, dupã ce ajungeam la  gazdã, autobuzul trecea totuºi, mai târziu. Dar eu am fost orãºean ºi am avut totdeauna o nostalgie pentru sat. Toþi copiii plecau vara la bunici la þarã, numai eu „nu aveam þarã”. Rãmâneam singur pe stradã, cu Dan, dar pânã ºi el mai pleca pe la Malu Mare, la bunica lui. Aºa cã atunci când am ajuns la þarã, pentru mine a fost ca o expediþie, m-am bucurat sã cunosc aceastã lume pânã  atunci  ficþionalã pentru mine. ªi mi-am zis: „alþii au plecat exploratori pe Amazon, ca sa vadã pe care-i vãd eu aici”.La Dobriceni erau rudari, care locuiau în corturi, în lunca Olteþului. Oameni de treabã, cu copii, pentru mine, frumoºi, inteligenþi, ºi cu nume exotice: Lãmâia, Japonia. Am dus o viaþã frumoasã, de altfel. Era un sat locuit în majoritate de femei. Bãrbaþii erau plecaþi la Bucureºti, îndeosebi ca aprozariºti, iar cei care rãmãseserã lucrau la Petrol. Aveau o stare materialã bunã. Case frumoase, copii îmbrãcaþi frumos, binecrescuþi, educaþi. Eu am fost primul profesor de românã calificat care a ajuns în satul lor. O familie cu soþul petrolist m-a luat în gazdã. N-au vrut sã-mi ia chirie, cu gând cã-i mai ajut pe copii. Erau ºi ei foarte bucuroºi cã au un profesor adevãrat, care sã-i înveþe, sã meargã mai departe. Aºa cum eram noi educaþi: „ai ºcoalã, ai parte”. Pânã la urmã am luat o camerã ºi ei mi-au zis ca sã-mi cumpãr doar lemne. Le cumpãrau ei, dar le plãteam eu (300 de lei carul, cam aºa!). Eu veneam cu mâncarea în sufertaº, de la Craiova, ca sã nu zicã cineva cã am luat, cã mi-a dat, etc. Am vrut sã încãlzesc ce aveam în sufertaº, dar nu m-au lãsat, m-au poftit la masã. ªi am acceptat, fiindcã  au spus cã îi jignesc, dacã în casa lor mãnânc din sufertaº. Ce au mâncat ei am mâncat ºi eu. Când am cerut ºi eu un pahar cu apã, mi-au adus vin. O carafã. Am spus cã mi-e sete. Mi-au spus: „Vã dãm ºi apã, dar vinul îl luaþi în camera dumneavoastrã”. Oameni excepþionali. De Crãciun, am întrebat pe copii: „Taie cineva porc, pentru cã vreau sã cumpãr ºi eu”. „Dom' profesor, tãiem noi.” „Sã întrebi dacã poate sã-mi dea ºi mie ºi cât costã.” „A zis tata cã vã dã, costã 25 de lei kilogramul.” A venit cu carnea ºi am întrebat câte kilograme sunt, ca sã ºtiu câþi bani dau. „Bunicul o dã cu 25 de lei, dar a zis cã pentru dumneavoastrã, cu 17.”A venit o babã sã-mi aducã zece ouã. ªi eu n-am vrut sã le iau. M-a chemat directorul, om în pragul pensiei, învãþãtorul Nicolae Petrescu: „Domne, ce fãcuºi cu baba, o întorseºi cu ouãle înapoi! De ce?” „Pãi sã zicã pe urmã cã sã-i dau premiu nepotului sau mai ºtiu eu ce, pentru cã mi-a dat ouã?” „Mã copilule, oamenii ãºtia îþi dau cu toatã dragostea. Veni femeia aia plângând cã de ce-o refuzaºi?!” Apoi mi-a spus secretarul de partid, învãþãtorul Mircea Popescu, cã directorul ºcolii este în sat mai tare ca popa. Au alte relaþii oamenii. Nu vine nimeni sã cearã note mari pentru niºte ouã. Ei se bucurã sã aibã profesori adevãraþi, cu facultate. De multe ori, dimineaþa, când ajungeam din Craiova, coboram la intrarea în sat, în lunca Olteþului. Rudarii erau la foc, în faþa corturilor, fumau. Ne salutam ºi apoi le spuneam cã venisem sã iau copiii la ºcoalã. „Pãi ia-i!” îmi ziceau ei, fãrã sã se uite spre puradeii care fugeau râzând sã se ascundã în luncã. Þiganii rudari sunt oameni care muncesc. Eu m-am simþit extraordinar între oamenii aceia foarte simpli, inclusiv cu þiganii. Erau politicoºi, îºi trimiteau copiii la ºcoalã… Am în cap ochii acelor copii, rudari ºi þãrani, care, nu ºtiu de ce, am rãmas cu impresia cã mã priveau cu speranþa cã, dacã învaþã, o sã le fie mai bine.

Aºa cã atunci când am ajuns la ªcoala Nr. 13 din Craiova, care era cea mai mare ºcoalã de þigani din þarã, mi s-a pãrut o provocare. Nu le spun rromi, cã nu se inventase chestia asta. O ºansã de a dovedi cã pot sã fac ceva ºi aici. ªi chiar am avut experienþe foarte interesante. Am descoperit un lucru care mi se pare foarte important. Toatã lumea îi acuzã cã nu se integreazã, dar nimeni nu se intereseazã de viaþa lor, cum sunt ei cu adevãrat, ce vor ei. Pentru cã ei au regulile lor de viaþã, pe care le respectã foarte strict. Noi spunem cã nu respectã legea, de fapt ei nu respectã legea noastrã, o respectã pe a lor. Ca sã respecte legea noastrã, noi ar trebui sã învãþãm legea lor, sã înþelegem ce vor, ca sã putem avea o ofertã. Deºi am trãit cu þigani, n-am nici un resentiment faþã de ei. Dimpotrivã. Am o imensã milã. Pentru cã la ei este o societate foarte ierarhizatã, ca la castele indiene, cei care sunt în vârf sunt „Dumnezeu”' iar ceilalþi, sãracii, vai de mama lor. Bãrbatul se bate, din lipsã de educaþie, violenþa rãzbeºte din prima, scoate cuþitul, dã cu pumnul, cu sticla, cu ce nimereºte, intrã în puºcãrie ºi þiganca rãmâne cu 7-8 copii. N-are meserie, are copii, drept care se duce la lada de gunoi sau furã. Ce altceva ar putea sã facã? Puradeii ies dimineaþa din casã, în pieile goale, în spaþiul lor. Aleargã, mãnâncã ºi ei ce-or nimeri, pânã seara când îi rãzbeºte foamea ºi se adunã în bãtãturã. Am descoperit cã de asta nu poate face doamna învãþãtoare carte cu ei. Nu pot sã stea pe scaun. N-au exerciþiu. Noi suntem mai mulþi pe capul unui copil, cu sfaturi ºi indicaþii, pe când ceilalþi nu primesc nimic ºi te aºtepþi ca atunci când intrã în clasã ei sã stea cuminþi patru ore. E imposibil, n-au cum. N-au cum se concentra, nu ºtiu nici limba românã, cã acasã la ei vorbesc þigãneºte. Aºa cã eu am încercat sã-i cunosc, sã-i înþeleg. Problema e a societãþii, a autoritãþilor. ªi a celor comuniste, care fãceau insuficient, ºi a celor de acum. Am vãzut ºi cum un  bogãtan, care le da câte ceva ºi-i þinea sclavi, cerea unei þigãnci, care plângea, ca fiul ei sã declare la miliþie cã intrase în casã peste cineva, îl agresase ºi–i furase ceva. Argumentul era cã fiul þigãncii este debil mintal ºi astfel n-o sã pãþeascã nimic, o sã-i dea drumul. Mama, þiganca, plângea ºi nu voia sã facã asta pentru cã se gândea cã va rãmâne bãiatul cu cazier ºi o sã-i fie rãu când o creºte. Acela o ameninþa ºi eu mã gândeam cã nu se bagã nimeni sã facã ordine acolo. În toþi copiii aceºtia sãraci mã vedeam pe mine. Chiar ºi mai târziu, la Liceul Pedagogic, tot din aceºtia am întâlnit. Copii veniþi de la þarã, ce resurse au? M-am bucurat cã prin pensionare n-am mai vãzut noua generaþie de profesori funcþionari, creaþi în „democraþia” asta „originalã” a noastrã, care se bucurau când plecau elevii de la ore. Cum ar fi un popã care pleacã la bisericã sperând cã nu va veni nici un enoriaº. Ce popã o fi acela, nu ºtiu! Aºa ºi cu profesorii. Cã nu au salariu mare? Dar nici atunci salariile nu erau mari. Cã aveam salariu de 8-900 de lei ºi numai abonamentul pe autobuz, pânã la Dobriceni, era vreo 275 de lei. De aia ºi þin minte, cã era enorm. Dar erau de vinã sãracii ãia de copii din luncã? Când de fapt pãrinþii lor se bucurau sã-mi ofere ce puteau, ca sã le învãþ copiii? Toþi copiii meritã un profesor bun. Problema e cã s-a reuºit în 25 de  ani sã nu mai ºtie nimeni de ce se vine la ºcoalã. Nici copiii ºi nici pãrinþii. Dar, oricum, profesorii ar trebui sã ºtie. ªi dacã nu ºtiu, nu e mai e vorba de bani. Dar vreau sã cred cã este imposibil ca astfel de lume sã poatã dãinui, cã nu ne vom recãpãta interesul ºi respectul pentru învãþãturã ºi muncã. [La început] 

Îmi amintesc cã aþi povestit o datã despre o inspecþie de la partid, pe când eraþi profesor într-un sat, care v-a reproºat cã nu aveþi piscinã.

Da, eram la Câmpeni, comuna Pieleºti, unde am ajuns în septembrie 1970, pe la 24 de ani, ca director, deºi nu îndeplineam condiþiile legale: cel  puþin 3 ani vechime ºi  definitivatul, pentru cã ºcoala era atât de prãpãditã, încât n-a acceptat nimeni funcþia asta. Eu am acceptat fãrã sã ºtiu despre ce e vorba, pentru cã mergeam cu trenul de la Craiova pânã la garã la Robãneºti, nu mai aºteptam autobuzul în ploaie, iar trenul venea conform programãrii, nu ca acum. Iar eu, ajuns tatã, aveam ca ideal sã dorm noaptea acasã. ªcoala e construitã pe un deal ºi are o curtea nu mai mare de încãperea de alãturi [spaþiul rezervat redactorilor editurii Aius, n.m.]. În sat erau doar vreo patru fântâni ºi aduceam apã de bãut pentru elevi ºi profesori cu gãleata, de la o fântânã din afara incintei. La un moment dat, a apãrut o Hotãrâre a C.C. al P. C. R. privind educaþia fizicã ºi sportul, care prevedea cã fiecare ºcoalã trebuia sã aibã piscinã, patinoar, salã  ºi teren de sport etc. In Câmpeni era ºi o Casã de copii, fetiþe orfane, cu vârste de la 7 la 14 ani, care învãþau la ºcoala satului. Aºa cã  acolo venea în fiecare an o „brigadã complexã” de la Inspectoratul ªcolar Dolj, care stãtea cam o sãptãmânã, controlând activitatea ºi la Casa de copii ºi la ºcoalã. În parantezã fie spus, asta, vrând-nevrând, m-a învãþat „meserie” de director, fiindcã am fost de tânãr controlat, în fiecare an, de profesioniºti cu experienþã: inspectori ºcolari, directori de ºcoli mari, uneori chiar inspectori de la Ministerul Învãþãmântului. Ei bine, venind o asemenea brigadã, un inspector, nu-i mai spun numele, îmi cere sã-i arãt baza sportivã, etc. Era vechi în funcþie ºi cunoºtea ºcoala, dar cred cã vroia sã se acopere, bifând punctul din planul  de inspecþie. Îi spun: „Nu avem nici curte de joacã pentru copii, nici fântânã pentru apã de bãut. Dacã îmi arãtaþi unde sã le fac, pânã mâine, ca în poveºti, eu fac ºi baza sportivã ºi patinoarul ºi celelalte.” Vã imaginaþi figura inspectorului, când l-a auzit pe directoraº. M-a privit fioros ºi m-a întrebat ameninþãtor: “Comentezi Hotãrârea C.C. O cunoºti?” “E o hotãrâre foarte bunã, dar nu am cum s-o aplic. Dacã îmi spuneþi…” ªi atunci a intervenit în discuþie Constantin Buºoi, profesor de matematicã, director de ºcoalã ºi campion olimpic de lupte: „N-ajunge Hotãrârea, mai trebuie ºi bani ºi timp. Nu e cazul sã-l mai învinovãþim”. ªi a început o poveste cu dotãrile sportive din Germania, pe care le vãzuse el la un campionat… În sfârºit, s-a schimbat vorba. Am venit peste ani, director adjunct la ªcoala 13 din Craiova, dupã plecarea lui din funcþia de director, unde fãcuse, prin influenþa lui de mare sportiv, dar ºi prin calitãþile lui manageriale, cum se spune azi, duºuri sã-i spele pe þigãnuºi ºi chiar primul bazin de înot ºcolar din Craiova. Dupã Revoluþie, ºtiindu-i însuºirile ºi anvergura de conducãtor, l-am propus ca primar al Craiovei, funcþie publicã pe care a onorat-o exemplar, ca ºi mai târziu pe aceea de inspector ºcolar-general al judeþului Dolj. Ca sã nu uitãm de unde am plecat. Sunt ºi aceste întâmplãri neînsemnate, dar care au avut efecte importante, care ne învaþã sã respectãm puterea neºtiutã a faptelor noastre. 

Nici mãcar domnul director Nicolae Petrescu de la Dobriceni - târziu am descoperit cã fusesem coleg de clasã la liceu cu fiul sãu, Petricã, ºi el acum ieºit la pensie de la ªcoala Dobriceni - ei bine nici dumnealui nu s-a gândit vreodatã cã mi-a influenþat cariera didacticã, obiºnuindu-mã sã am musafiri în clasã. Venea mereu la orele mele cu registrul de asistenþe sub braþ. “Oare are impresia ca nu-mi fac treaba de tot vine ºi tot scrie acolo în caiet?” mã întrebam eu, Pânã într-o zi când, necãjit de ceva, am dat cu palma în catedrã ºi lui i-au sãrit ochelarii de pe nas. Mi-am dat seama cã îl cam furase somnul. L-am întrebat mai apoi ce are cu mine ºi dacã nu e mulþumit de ceva. Mi-a zis cã-i place cum povestesc. Pe ceilalþi dascãli, mai bãtrâni ºi din sat, îi ºtia, drept pentru care venea la orele mele. De la omul acesta am rãmas cu plãcerea de a avea musafiri la ore. Am mai avut o experienþã similarã la Coºoveni, unde venea domnul Tomiþã, de matematicã, directorul adjunct, cu caietul în care scria, scria... Cum eram tânãr ºi nesigur pe mine, i-am zis cã dacã e ceva ce nu e bine, sã-mi spunã, sã mã corectez, fiindcã ºi eu îmi doresc sã mã perfecþionez.. El îmi zicea: „Las' cã mai vorbim noi”. Tot aºa, o datã, de douã ori, de trei ori, e adevãrat cã pe vremea aia directorii erau obligaþi sã facã o normã de asistenþã la clasã. Pânã la urmã omul mi-a mãrturisit cã el, de fapt completa buletine la Pronosport. Scria la variante. La Câmpeni, pentru tânãrul care eram, a fost o mare încercare. Deodatã aveam responsabilitatea unei ºcoli: zece cadre didactice, 300 de elevi. Pe vremea aia primarul era ºef peste ºcoalã ºi venea cu cerinþele lui: sã facem Cântarea României, sã culegem porumbul ºi sã sap pe la grãdinile CAP-ului, sã facem tot felul de recensãminte. Inspectoratul voia sã am rezultate ºcolare, dar ºi relaþii bune cu Partidul ºi Primãria, profesorii voiau sã-i las în pace, pãrinþii voiau sã înveþe copiii carte. Am fost obligat sã caut soluþii pentru a le armoniza pe toate, ca sã pot dormi în fiecare searã în patul meu.

Aº face iar o parantezã. ªcoala e un mediu special. Am fost vreo douãzeci de ani director de ºcoalã. Dupã 8 ani la Câmpeni am trecut ºi pe la Cârcea patru ani, mutat pentru a liniºti niºte conflicte din colectiv, pe la ªcoala 13, unde excepþionalul profesor de matematicã Tudor Dragonu, pe care îl adusesem la Câmpeni când nu avea post, chemat sã fie director în locul lui Constantin Buºoi, a condiþionat funcþia de aducerea mea ca adjunct, ºi pe la Liceul Industrial 1, unde erau niºte standarde foarte înalte, acum aproape de neimaginat pentru cei mai tineri. Aici eram mulþumit cã nu mai sunt director ºi pot sã-mi vãd ºi eu de scris, dar dupã puþin timp mi s-a propus sã fiu director adjunct, fãrã sã-l pot refuza pe inspectorul general care mã adusese acolo “mutat disciplinar”, în urma unui conflict între Tudor Dragonu ºi secretarul de partid. Aºa m-a gãsit Revoluþia director. Dar important e altceva: de la Câmpeni, unde erau toþi mai în vârstã ca mine ºi cu mai multa experienþã, pânã la Liceul Industrial Nr 1, unde. erau profesori renumiþi, personalitãþi deosebite, unii fuseserã directori, ceilalþi puteau fi, poate mai buni decât mine, dacã voiai sã ai performanþã, trebuia sã fii convingãtor. Nu-i numeai, nu puteai sã-i dai afarã. Trebuia sã-i convingi ca sã realizezi ceva. ªcoala te învãþa democraþia, dacã voiai sa ai rezultate. Sã stai de vorba cu oamenii, sã înþelegi ce spun ºi ei, sã-i convingi dacã era sã-i convingi, altfel, sã renunþi. Fãceai ºi compromisuri pentru a merge mai departe. ªcoala era un mediu în care nu poþi fii dictator, ca în fabricã. Dintre miile de muncitori, câþi puteau sa ajungã vreodatã directori? În ºcoalã, dacã faci vreo douã zile pe dictatorul, din a treia vorbeºti singur, îþi întorc toþi spatele. Ideea este cã democraþia se învaþã, ºi nu din cãrþi, ci treptat, constrâns de realitãþile vieþii.

Sã revenim la Câmpeni

A fost foarte important în formarea mea. Faptul cã era o Casã de Copii, fete care nu aveau pãrinþi. Din 300 de copii care învãþau în ºcoalã, o sutã veneau de la Casa de copii. De la aceºti copii am înþeles cã afecþiunea e la fel de importantã ca hrana ºi ca aerul. ªi-mi dau seama de drama pe care poporul român o trãieºte acum cu aceste familii despãrþite prin plecarea la muncã în strãinãtate. Cred cã nu ne dãm seama de dimensiune efectelor distrugãtoare. Un copil are nevoie de afecþiune. Chit cã-l mai atinge tata sau mama, îl mai ceartã, e vorba de un pãrinte. Dacã n-are mamã, n-are tatã, este imposibil sã nu sufere. Noaptea, în somn, îi viseazã, ºi-i închipuie, doreºte, vrea sã-i aibã aproape. La Câmpeni urcai un deal pânã la ºcoalã, ºi  ei ne aºteptau înºiraþi de-a lungul aleei. Când treceam, puneam mâna pe ei ºi mi-am dat seama de ce efect producea acest gest banal. ªtiþi ce se întâmpla? Când ajungeam în dreptul porþii se repezeau cei mititei, se agãþau ciorchine de mine ºi mã strângeau de mânã cât puteau ei. Erau nemângâiaþi acei copii. Cea mai bunã asistentã medicalã cât poate sã mângâie un copil? Cã ea are 10, poate 20 de copii în grijã. Nu poate suplini mângâierile pãrinþilor, bunicilor, familiei. Câtã afecþiune sã aibã o persoanã ca sã o poatã împãrþi la douãzeci? Trebuie sã vorbeºti cu copilul! Absenþa familiei e un handicap enorm. Datoritã acelor copii am înþeles ce înseamnã nevoia de afecþiune. Gesturi absolut banale, dar miraculoase. Nu punea nimeni mâna pe ei. Sã-i mângâie, sã-i certe, sã simtã cã intereseazã pe cineva. Omul e ca pisica, are nevoie sã simtã cã-l atingi, cã eºti aproape de el. Acolo veneau brigãzi de câte 3-4 învãþãtori ºi 3-4 profesori, care fãceau asistenþã cu rândul la Casa de copii, apoi la ºcoalã. O sãptãmânã, douã, pe an, de dimineaþa ºi pânã seara la culcare aveai inspecþie, pe toate disciplinele. Fiind foarte tânãr, m-am format sub presiunea asta. Înveþi sã-þi planifici munca, sã evaluezi periodic, sã distribui responsabilitãþi ºi sã urmãreºti cum se realizeazã, sã te încadrezi în termene ºi pânã la urmã sã rãspunzi cu pâinea sau libertatea ta pentru tine ºi pentru alþii. Nu exagerez. Vã daþi seama ce am simþit într-o zi când, venind la ºcoalã, am vãzut un copilaº de clasele primare agãþat de cumpãna unei fântâni aflate în drum ºi dându-se ca în leagãn? Aºa îmi explic cum am putut ulterior sã administrez o firmã. Am stat opt ani de zile acolo. Am prins ºi cutremurul. Aºa am fãcut ºi ceea ce nu te învaþã nimeni sã faci. Cutremurul a fost seara. Când am ieºit din casã, stãteam în Craioviþa Nouã pe atunci, am luat copilul în braþe ºi ºtampila de la ºcoalã în buzunar. Când m-am dus la Câmpeni, se dãrâmaserã niºte sobe ºi cãzuserã câteva bucãþi din tavane. M-am miºcat foarte repede, am gãsit pe cineva care mi-a fãcut un proiect în care am prevãzut ºi lucruri de care ºcoala avea nevoie. Curentul electric îl bãgasem în douã clase cu un electrician din sat, fãrã autorizaþie. Lucrasem cu niºte copii pe la IAS ºi cu banii ãia am luat sârmã, întrerupãtoare, prize ºi ce a mai trebuit ºi am fãcut instalaþia cu un pãrinte. Acum n-aº mai face aºa ceva, mi-ar fi fricã. Putea lua foc ºi intram în puºcãrie. Atunci eram prea tânãr ºi nu m-am gândit la riscuri. Am fãcut repede o adresã cu distrugerile produse ºi ce mai era de fãcut, am fãcut proiect ºi în vâltoarea din primele zile mi-au dat bani sã repar ºcoala. Dupã o lunã de zile n-a mai fost aºa: documentaþie, verificãri. Cineva a gãsit un inginer constructor, domnul Basardela, ºef de ºantier la Regionala CFR Craiova, i-a povestit de zbaterile mele, cã am bani dar n-are cine sã facã lucrarea ºi a rãmas cã mã cautã  în câteva zile. Dupã 2-3 zile, având o lucrare în zonã, a venit la Câmpeni, sã vadã despre ce era vorba. S-a mirat sã mã vadã aºa tânãr: „Dumneata eºti director? ªi copiii au ajuns directori!” Colega mea, Lucia Stoica, directoarea adjunctã, tânãrã, foarte drãguþã, comunicativã ºi agerã, la curent cu vizita aºteptatã, a pus repede o cafea ºi un coniac pe masã, iar dumnealui s-a oprit de vorbã cu noi. La un moment dat m-a întrebat ce specialitate am. I-am spus: românã-francezã. ªi a început sã recite versuri în francezã, de la Corneille la Mallarmé, trecând de la un poet la altul, încât, de atunci n-am mai spus în viaþa mea cã pe diploma mea scrie ºi limba francezã. Mã zdrobise pur ºi simplu. Dar i-a plãcut de mine, cã eram copil. Mi-a zis cã are o echipã la Robãneºti. ªi s-a apucat sã vadã ºcoala. A cerut un ciocan ºi a început sã dea în tencuialã. Sãrea ciocanul… „Eu dãrâm tencuiala asta ºi-þi pun alta, dar ca asta eu nu-þi mai pun. Ce ciment au bãgat aici, mai stã o sutã de ani. A mea cade peste doi ani. N-are rost. Îþi fac altceva de banii ãºtia.“ Omul avea dreptate. ªi i-am zis de acoperiº. ªi a mai fãcut ºi o alee de beton cu niºte trepte. E ºi acum pe dealul acela aleea fãcutã din iniþiativa dumnealui. ªi aºa a ajuns vorba la inspectorat cã Marinescu e mare manager. Dacã nu era cutremurul, dacã nu fãceam, cu inconºtienþã, acel proiect ºi dacã domnul Basardela - am aflat pe urmã cã era din Pieleºti, unde tatãl lui avusese moarã - nu s-ar fi înduioºat de dorinþa unui tânãr candid de a face un lucru bun în comuna lui?... M-ar mai fi plimbat pe mine, ca pe sfintele moaºte, de la o ºcoalã la alta, doi inspectori generali: Aurel Bold ºi Gheorghe Cãlbureanu, cãrora nu le-am oferit niciodatã mãcar o cafea, dar mi-au determinat existenþa?

Aºa cã fiecare lucru are rolul lui în viaþã ºi te învaþã ceva. Dacã vrei sã înveþi[La început] 

Vreau sã atingem puþin ºi momentul 1989. Privind acum, retrospectiv.

Orice om care gândeºte la lumea în care trãieºte, înþelege cã ºansa de a fi parte a unui asemenea moment de cotiturã istoricã este unicã, nu numai  pentru el sau pentru o generaþie, iar asta nu are cum sã nu-i marcheze existenþa. Acum ºtiu cã Revoluþia a fost ºi revoltã popularã ºi loviturã de stat, în funcþie de acþiunea diverselor grupuri de interese ºi acþiune implicate, dar mai ºtiu ºi cã a fost unul dintre momentele, rare în viaþa popoarelor, de cotiturã pentru milioane de oameni ºi a destinului naþional, sublim prin uriaºa speranþã care a unit într-o clipã rarisimã sentimente ºi voinþe nu numai diferite, ci chiar antagonice.

S-au scris deja multe cãrþi, de mãrturii directe sau studii istorice, despre acele zile în care mii de oameni ºi-au exprimat, cu riscul ºi chiar cu preþul vieþii, voinþa de a fi liberi ºi au ieºit în stradã scandând: „Libertate, te iubim/ Ori învingem, ori murim!” S-a scris ºi despre diversiune ºi despre naivitate ºi despre manipulare ºi multe altele se vor mai scrie, dupã mintea, sufletul, informaþia ºi interesele celor care vor simþi nevoia sã se exprime. Dar realitatea schimbãrii drumului societãþii româneºti în Decembrie 1989 nu va putea fi anulatã, nici consecinþele ei pentru viitorul naþiunii ºi al þãrii noastre.

Pentru mulþi pot pãrea exaltat, dar eu aºa cred ºi sunt ºi acum fericit de a fi participat la aceastã faptã a poporului meu, de a fi trãit ºi speranþa ºi frica ºi îndrãzneala ºi suspiciunea ºi tot ceea ce am simþit alãturi de atâþia conaþionali, încununate de mândria de a fi români ºi de a ne asuma un destin. Acele întâmplãri pot fi uitate sau rãstãlmãcite, dar nu pot fi anulate, iar pentru o parte dintre noi vor rãmâne titlul de nobleþe al umanitãþii noastre.      

Ca foarte mulþi dintre români, încã din vara lui  1989 aveam intuiþia cã se întâmplã ceva grav. Erau multe lucruri care nu-mi conveneau, ca ºi celor mai mulþi dintre români. Indiferent de poziþia lor socialã, chiar dacã motivele  ºi intensitatea nemulþumirilor erau diferite.  Ca sã fiu foarte sincer, privind retrospectiv, cred însã cã atunci conºtientizam mai puþine lucruri care nu-mi conveneau decât am acum. Asta nu înseamnã cã regret 1989. Doar cã atunci, crescut ºi educat doar în acel sistem, pe de-o parte nu-mi convenea cã stãteam în frig acasã ºi la ºcoalã, cã fiica îmi învãþa la lumina lumânãrii puse în cana de ceai, cã pãrinþii mei stãteau ore în ºir la cozi pentru cele mai banale articole necesare existenþei, de la pâine, lapte etc. la hârtie igienicã ori ciorapi, cã pe tata, care nu se mai þinea pe picioare, mama îl lua la cozile interminabile ca sã primeascã douã persoane câte o jumãtate de kilogram de salam, zece ouã ori un  pachet de unt, pe care le împãrþeau cu noi. Iar, astãzi, dacã sunt ºi mai multe lucruri  de care sunt profund nemulþumit este probabil ºi pentru cã aºteptãrile au fost imense, iar împlinirea lor s-a fãcut, poate firesc, în pre micã mãsurã ºi prea lent. Chiar vreau sã scriu o carte despre faptul cã totdeauna vom fi nemulþumiþi de ceva, vom dori mai mult decât putem avea, fiindcã þine de natura noastrã umanã. Uneori o sã reuºim sã realizãm ce ne propunem, ºi ne va fi bine, alteori nu, ºi asta e. Necunoscând decât sistemul comunist, vedeam posibile doar optimizãri, nu-mi imaginam o schimbare  radicalã, cum am putea funcþiona altfel. Dar dupã cele petrecute în celelalte þãri comuniste, era clar cã ºi în România o sã se întâmple ceva. Am avut la un moment dat presimþirea cã ceva se va întâmpla de 23 august 1989, motiv pentru care, fiindcã s-a fãcut o selecþie de „cadre”: directori, inspectori, secretari de partid care sã meargã la manifestarea de la Bucureºti, m-am strãduit sã ajung acolo. La un moment dat am fost convocaþi pentru aceastã deplasare la o întâlnire cu tovarãºa secretarã cu propaganda, care, deºi avea  atunci o infirmitate, trebuia sã conducã delegaþia din Dolj. Fiindcã se cerea o  anumitã înãlþime, nu ºtiu de ce, m-am ridicat chiar pe vârfurile picioarelor ca sã fiu selecþionat. Ce mã zgândãrea ºi pe mine, nu ºtiu! Vorba e cã am fost acolo. Cred cã ºi „sistemul”, ca sã folosesc un termen de acum, se aºtepta la ceva ostil, fiindcã nu numai cã a fãcut acea selecþie fãrã precedent dar ºi pentru cã au fost pregãtite niºte ,,materiale” neobiºnuite. Bãrbaþii au primit niºte pancarte foarte de grele sau steagurile cu niºte cozi atât de lungi ºi de grele cã trebuia sã foloseºti ambele mâini ca sã le þii. Sunt convins cã n-a fost întâmplãtor. Iar femeile aveau, toate, câte douã materiale de propagandã, mai uºoare, dar astfel ca ambele mâini sã fie ocupate. Am crezut cã o sã fiu martorul la ceea ce speram, confuz, sã se întâmple. Dar nu s-a întâmplat nimic. Defilarea a decurs normal prin faþa balconului de la Biblioteca Naþionalã unde se aflau „tovarãºii”, e drept cu simulacrul de entuziasm abia simulat.

A urmat Zidul Berlinului ºi toatã lumea aºtepta inevitabilul. Convenisem, pe la începutul anului ºcolar, cu colegul meu de la Liceul Industrial Nr.1, Nicolae Pârvulescu, cã ar trebui sã facem ceva. Ne-am gândit sã construim o reþea de oameni dispuºi sã rãspundã la momentul potrivit. Nu ºtiam care ar putea fi momentul acela potrivit ºi nici în ce ar consta acel ,,ceva” atât de aºteptat. Ne-am gândit ca oamenii aceia  sã gãseascã, la rândul lor, alþii, pe care sã nu-i mai ºtim noi. Dacã am fi fost prinºi, sã nu putem divulga prea mulþi. Dar pânã la urmã am ajuns sã ne întâlnim acasã la domnul Pârvulescu mult mai mulþi. Ne exprimam nemulþumirile, comentam ce auzeam la Europa Liberã, nu aveam un mare plan. Cãutam doar oameni care sã vrea sã se implice, dacã ar fi nevoie. În copilãrie vãzusem multe filme de rãzboi, cu nemþii, cu ruºii, citisem cãrþi poliþiste, ce fãceau acolo eroii comuniºti încercam sã aplicãm noi. Prin noiembrie ne-am pus problema cã dacã s-ar fi întâmplat ceva, dacã oamenii ar fi ieºit în stradã ºi ieºeam ºi noi, ce facem? Nu ne gândeam la revoltã popularã, dar învãþasem la istorie diferenþa dintre rãscoalã ºi revoluþie, ori era clar cã nu rãscoalã vroiam noi. N-avem program de guvernare! Dar ce program sã facem noi? Ieºim în stradã, luãm puterea ºi ce facem? Acum totul se vede naiv, de-a  dreptul ironic. Dar acesta e adevãrul ºi din cãrþile de istorie rar se observã cã nu toþi revoluþionarii sunt geniali ºi eroici. Atunci Ileana Petrescu, care terminase ASE-ul la Bucureºti, cãsãtoritã cu Doru Petrescu, inginer de aeronave, amândoi colegii noºtri la liceu, zice cã-l ºtie pe un academician evreu, mare economist care ar fi în stare sã facã un program de guvernare. Cum aveam niºte prieteni plecaþi din Craiova ºi stabiliþi în Bucureºti, pe 18 decembrie am plecat ºi noi acolo, sã vorbim cu academicianul, dupã ce am fãcut delegaþii de la ºcoalã cã mergem la Centrala de Aeronauticã sub pretextul dotãrilor din anul viitor. În tren era o atmosferã sumbrã. Cei din compartiment erau tãcuþi, încruntaþi. Trenul venea de la Timiºoara. Din atmosfera generalã de încordare am înþeles cã se întâmplase ceva. La coborârea  din tren, am vãzut Gara de Nord împânzitã de patrule formate din miliþieni, militari în termen ºi gãrzi patriotice. Am mers la prietenii noºtri. Denisa ne-a deschis uºa, surprinsã cã ne vede, pentru cã nu o anunþasem, de teamã cã telefoanele ar putea fi ascultate. Vedeþi, nimic nu e nou pe lume! Ne-a zis, transfiguratã, cã a început la Timiºoara. La Europa Liberã transmitea febril cã demonstranþii înfruntã militarii înarmaþi, cã se trage, cã sunt morþi, etc. Se auzeau chiar focuri de armã, I-am spus pentru ce am venit. Denisa ºi-a sunt o prietenã din Timiºoara, care era cadru medical sau biolog, nu mai ºtiu, ca sã afle ce se întâmplã. I-a rãspuns eliptic, spunându-i ºi cã are mai multe probe în formol. Am înþeles cã ar fi vorba de morþi. Au dat telefon la academician, al cãrui nume nu mi-l mai amintesc, dar soþia lui a zis cã e bolnav ºi nu ne poate primi. Spre miezul nopþii a apãrut ºi Alex, desfigurat la faþã ºi extrem de agitat. Spunea cã fusese cu niºte prieteni ºi dãduserã foc casei lui Ceauºescu din Scorniceºti. Dupã cum se comporta, l-am ºi crezut. Mi-a reproºat cã nu fac nimic.  I-am zis cã merg cu el în faþã la Comitetul Central ºi, dacã mai sunt o sutã de inºi, rãmân ºi eu, dar dacã suntem numai noi doi, nu vreau sã ne bage într-un IMS ca sã dispãrem ca niºte proºti, fãrã sã ºtie cineva ce eroi suntem. Era marcat de ceea ce fãcuserã ºi tãbãrâse pe mine, încât puþin a lipsit sã ies pe uºã atunci. Ne-a arãtat niºte manifeste, ca sã vãd cã alþii acþioneazã. A trecut ºi noaptea aia ºi a doua zi a apãrut ideea de a merge la un fost director de mare întreprindere, care sã ne facã program de guvernare. Cum nu a rãspuns la telefon decât dupã-amiazã, evident, acasã, fiindcã nu se inventaserã telefoanele mobile, am ajuns la el dupã lãsarea întunericului. Când sã intrãm în bloc, în hol, o patrulã. Se bãgaserã ºi ei la adãpost ºi fumau, ferindu-se de vântul tãios de afarã. Mi-a fost teamã, dar nu ne-au bãgat în seamã. Am intrat în casa omului, care ne-a primit cu bunãvoinþã. Ileana Petrescu m-a prezentat ºi i-a spus care e motivul vizitei. Ne-a tratat cu o cafea, ne-a zis niºte vorbe, ne-a pasat. Am plecat dezorientaþi din nou la Denisa ºi Alex, care a apãrut din nou pe searã, anunþându-ne cã se formau grupuri de protestatari. A ciugulit ceva de mâncare ºi a dispãrut. Noi ne tot frãmântam unde sã mai mergem doua zi dupã programul de guvernare. Dimineaþa, când a deschis televizorul, am prins întreruperea mitingului din 21 decembrie. Am simþit cã se terminase. A apãrut ºi Alex, disperat cã e urmãrit. Ne-a zis sã plecãm ºi sã luãm sacoºele cu manifeste ºi sã le ducem la naºul sãu, peste drum. I-am propus sã merg cu el. „Dacã zici cã aveþi ceva organizat la Craiova, duceþi-vã acolo. E mai important sã se ridice ºi alte oraºe, decât sã vii tu aici, unde, oricum, nu contezi.” Am plecat imediat, cu el ºi cu Denisa odatã, ea vrând sã fie cu el. Cu cele douã sacoºe cu manifeste am plecat la naºa  lor, câteva blocuri mai departe. Ne-a primit ºi ne-a fãcut o cafea, bucuroasã cã o vede pe Ileana, care i-a spus despre sacoºele pe care Alex o ruga sã i le pãstreze. M-am gândit cã nu poþi sã-i  laºi omului aºa ceva în casã ºi el sã nu ºtie ce-i laºi, aºa cã m-am bãgat în vorbã ºi i-am spus ce conþin. „Aoleu, nu puteþi sã le lãsaþi aici, cã am femeie la copil, vine ºi le vede…“ Numai cã nu ne-a dat afarã pe uºã. Am plecat. Ileana în frunte, revoluþionarã, eu cu sacoºele în urmã. Dar unde sã mergem? Pe unde umblam nu era nicio revoluþie. Cu o searã înainte vãzusem strãzi baricadate cu maºini, acum nu mai erau. Dispãruserã ºi patrulele. Ileana a propus sã mergem la o mãtuºã a ei, care stãtea pe lângã Gara de Nord. Cum n-aveam nicio idee despre ce altceva am fi putut face decât sã plecãm acasã, la Craiova, m-am gândit cã e bine cã suntem lângã garã. Unchiul ei, care avea vreo 80 de ani ºi fusese colonel în armata regalã, era acum cu urechile la radio. Ne-a spus cã pe Calea Victoriei au trecut maºini blindate, care au tras în trecãtori. Comenta cã dezordinea nu e bunã, cã s-a ajuns prea departe. Mãtuºa, trecutã ºi ea de 70 de ani, ascultã ea ce-ascultã ºi zice: „Auzi, mamã, aº merge ºi eu, dacã aº fi mai tânãrã. Bine cã au pornit. Ce tot vorbeºti tu aicea? Aº merge ºi eu, aºa bãtrânã cum sunt!“ A fost ºi asta o lecþie.

Vedeþi, de asta am acceptat sã povestesc. Nu cã am fost vreun erou, cã n-am fost. Dar am înþeles cã revoluþiile nu sunt ca în cartea de istorie. Colonelul una spunea ºi alta asculta, chiar ºi, sau poate tocmai nepoatei, iar aceastã doamnã în vârstã era de acord cu acþiunea.  ªi, mai mult, când i-am zis de manifeste, cã doar nu puteam sã implic, fãrã sã ºtie despre ce e vorba, niºte oameni bãtrâni, a fost imediat de acord sã le lãsãm acolo. Le-am cerut voie sã sun la telefon pe Dan Mogoº. Prudent, colonelul m-a avertizat cã telefonul ar putea fi ascultat. Am sunat: cã sunt în Bucureºti, cã nu prea mã simt bine ºi cã-l rog sã vinã sã mã ia de la garã, cu maºina, la 21,30. Cred cã a înþeles ceva, pentru cã eu stãteam aproape de garã ºi n-aveam nevoie sã merg cu maºina. I-am cerut doamnei o sacoºã, pe care am umplut-o cu niºte manifeste ºi m-am dus în Gara de Nord sã vãd care era situaþia. Era 21, decembrie, dupã ora 16. N-a fost nicio faptã de vitejie. Vroiam sã verific dacã patrulele cautã în sacoºe, dacã trenurile circulã normal etc. Mi s-a pãrut cã e în regulã. Erau patrule în garã, dar se rãriserã ºi pãreau destul de indiferente. Trenurile circulau  conform orarului ºi nu te cãuta nimeni în bagaje, ba nici nu te legitimau. Aºa cã m-am întors, am luat-o pe Ileana ºi una din sacoºe ºi am  luat trenul spre Craiova. A venit trenul, am pus sacoºa în plasa de bagaje a unui compartiment, iar noi, dupã cum ºtiam eu din filmele cu partizani, ne-am dus în alt compartiment. La Craiova ne-a aºteptat Dan. Ideea fusese cã avea o Dacie cu numãr mic, de oficial, din trei cifre, pentru cã lucrând la Urgenþã, în spitalul judeþean, întâlnise ofiþeri de miliþie ºi îºi aranjase, conform obiceiurilor timpului, înmatricularea maºinii cu numãr mic. V-aduceþi aminte, era bun un numãr de acesta. De exemplu nu te cãutau de Paºti în portbagaj dacã ai miel. ªi mã gândisem cã astfel suntem mai protejaþi la ieºirea din garã. În tren lumea vorbea. O femeie povestea cum vãzuse trecând TAB-urile pe Calea Victoriei, dând peste oameni, ºi a vãzut cum cineva a luat o sticlã de lapte dintr-o stivã de navete aflate în faþa unui magazin de lactate ºi a aruncat-o asupra unui militar ieºit din turela TAB-ului ºi l-a lovit în ochi, umplându-l de sânge. În fine, numai povestiri din astea. Mãrturisesc cã am tãcut tot timpul, rãmânând atent, cu teama cã printre ei ar putea fi provocatori în misiune. În Craiova am coborât cu frica de a nu-mi controla sacoºa pânã sã-l gãsesc pe Dan. Dar ºi aici patrulele dispãruserã. Ne-a luat Dan ºi ne-a dus acasã la Ileana Petrescu. Am lãsat sacoºa, iar Doru Petrescu m-a dus cu maºina lui acasã la Nicolae Pârvulescu, sã punem în miºcare mecanismul. Acolo casa era plinã. Vorbeau despre cele întâmplate în dimineaþa acelui 21 decembrie 1989 ºi despre nevoia de a ieºi în stradã a doua zi. Eu am povestit ce am vãzut în Bucureºti ºi ce se spunea în tren, ei ce auziserã la radio ºi am convenit sã mergem acasã,  sã-i contactãm pe cei  cu care aveam legãturã ºi de dimineaþã ne adunãm ca sã ieºim în stradã. Am convenit sã mai facem o întâlnire la ora 9 la Nicolae Pârvulescu acasã, ca sã stabilim cum acþionãm.

A doua zi, când coboram din blocul lui Nicolae Pârvulescu, l-am întâlnit pe Eugen Negrici. L-am întrebat dacã vrea sã meargã cu noi. Cu umorul lui flegmatic, a fãcut o poantã ºi a plecat. Am ajuns acasã la actorul Anghel Popescu, pe Calea Bucureºti, lângã Institutul Pedagogic, unde se mai adunaserã câteva persoane ataºate grupului nostru, pe care îi  chemase el. Îl cunoºteam pentru cã avea doi copii, tânãrul regizor de azi Cristian Popescu ºi superba lui sorã, Bianca, prietenã cu fiica mea Andreea, cu care fãcusem câteva ore de pregãtire pentru admiterea în liceu. Am coborât de la etajul trei, unde locuia, la complexul alimentar din Nanterre, sã mã întâlnesc cu un nepot, student la politehnicã, care trebuia sã vinã ºi el cu niºte colegi de-ai  lui. Cum vorbeam cu acesta, s-a auzit deodatã vuietul mulþimii care venea dinspre platforma industrialã de est a Craiovei, îndreptându-se spre centrul oraºului. Atunci am înþeles cã acel ceva, pe care îl aºteptasem fãrã sã ni-l imaginãm, se întâmplase, cã nu ne mai rãmânea decât sã mergem ºi noi cu mulþimea. În fruntea coloanei i-am regãsit pe cei de la Fabrica de Avioane. Ne-am ataºat lor imediat, având mulþi cunoscuþi printre ei, fiindcã liceu nostru era patronat de aceastã întreprindere. Pe Calea Bucureºti, la Rotonda,  o doamnã ne-a strigat cã vine ºi ea cu noi. Lucra la librãria din zonã, avea o fiicã la mine în clasa a X-a ºi apelam la dânsa ca sã ne mai facã rost de câte o carte. Vã mai aduceþi aminte de vremea când ne cumpãram cãrþile cu atenþii ºi cunoºtinþe? A închis librãria ºi a venit alãturi de noi. Asta e! A plecat la serviciu, fãrã nici un gând de revoluþie, ºi s-a trezit revoluþionarã. Planul nostru, vai de mama lui!

Când am ajuns în faþã la Casa Albã, eram în primele rânduri. Am vãzut transportoarele blindate ºi soldaþii masaþi în dreptul primãriei. Mi s-a fãcut fricã. Mi-a trecut prin cap sã ies din coloanã ºi sã mã duc acasã la pãrinþii mei, la blocul Femina. Dar imediat am realizat cã, dacã atunci fug, toatã viaþa mea voi avea pe conºtiinþã aceastã laºitate. ªi atunci m-am dus mai în faþã. ªi mai fusese ceva. În coloanã, în primele rânduri, era soþia colegului nostru de la liceu, inginerul Silviu Bârcã, un foarte bun specialist. Aveau trei sau patru fete. Asta m-a fãcut sã gândesc cã dacã ea merge mai departe, fuga mea ar fi incalificabilã. Cu frica în mine, am rãmas în coloanã.

E o poveste lungã ºi destul de particularã. Dar tocmai asta vreau sã spun: cã viaþa fiecãruia dintre noi este unicã ºi tocmai de aceea e importantã, ºi cã poate fi înþeleasã numai dacã ajungem la înþelepciunea de a ne întoarce sã privim în urmã, sã cumpãnim binele ºi rãul, ce au însemnat faptele noastre, cu determinarea ºi întâmplarea pe care le presupun, ºi cã pânã la urmã iese ce se întâmplã, nu ce ne dorim sau ce vor alþii, pentru cã viaþa înseamnã tot felul de imponderabile, neaºteptate sau de neînþeles, dar în acelaºi timp ºi în egalã mãsurã ne implicã. ªi de aceea nimeni nu-ºi poate aroga o revoluþie, de exemplu, indiferent de poziþia lui socialã, de rolul pe care îl are la un moment dat. A urmat intrarea în prefecturã. Am rãmas în stradã, cu domnul Pârvulescu, sã apãrãm Revoluþia . Vreau sã spun din nou, eu, ca ºi mii ºi mii de români, am fost la Revoluþia Românã. În numele lor, care nu vorbesc, eu vreau sã depun mãrturie, chiar dacã cei care au fost la lovitura de stat, sau cei care din atâtea motive au lipsit vor sã ne spunã cã nu s-a întâmplat mare lucru, iar ce s-a fãcut a fost numai naivitate ºi prostie. Vreau sã mãrturisesc cã demnitatea existã, cã nu presupune neapãrat eroism ºi cã, adesea anonimã, rãmâne activã ºi eficientã în mersul înainte al omenirii, cãreia, oricât de mãrunþi, îi aparþinem.

A fost scena cu balconul. Cu Tudor Gheorghe, luat de pe stradã ca sã se adreseze mulþimii ºi declarat ad-hoc primar. Dar care a refuzat o demnitate publicã, fiindcã nu-l reprezenta ºi simþea ºi credea în destinul lui de artist. Cu figurile groteºti ale unor lumpeni care delirau în faþa mulþimii, convinºi cã a venit vremea lor. Cu generalul Roºu primit în triumf : “Armata e cu noi!”, care a subtilizat treptat controlul evenimentelor prin diversiune, de la “rachetele invizibile” doborâte de vajnicii artileriºti de la Fãcãi ºi “desantul de paraºutiºti arabi” care urmau sã  asedieze Craiova, la “apa otrãvitã” ºi teroriºti reali ºi criminali eliberaþi, fãrã evidenþã ºi justificare. Am fost de faþã când se trãgea din podul Casei Sindicatelor în unitatea de pompieri. Or nu puteai sã tragi aspra unitãþii militare din confuzie. Mai ales cã militarii ripostau cu foc, iar schimbul de focuri a durat peste o jumãtate de orã. Câþiva revoluþionari înarmaþi încercau fãrã rezultat sã-i prindã pe cei care trãgeau. Dar au venit niºte maºini blindate cu militari din trupele de securitate, care au înconjurat clãdirea, au intrat ºi au ieºit cu patru inºi de acolo. Cam bruneþi ºi îmbrãcaþi în negru. I-am însoþit ºi noi, gãrzi patriotice sau ce eram, ºi i-am predat generalului Roºu. Pe unii care trãseserã asupra unei unitãþi militare. Seara nu mai erau. Am întrebat unde sunt ºi am primit rãspuns cã au fost arestaþi din greºealã. Da, dar cine sunt? Unii, arestaþi din greºealã. Cum din greºealã când ei trãgeau într-o unitate militarã?! Pânã ºi eu, instruit din cãrþi ºi filme, dacã te arestam din greºealã, aº fi ºtiut cine erai, ca sã-þi dau drumul. Dar cei care au tras din diferite locuri, dintre care unii au fost prinºi, au dispãrut ºi nu ºtie nimeni cine au fost. Avem 27 de morþi în Craiova ºi nici un vinovat. Au rãmas orfani, vãduve, pãrinþi sã-ºi plângã copiii, invalizi. ªi nici un vinovat! Eu nu pot sã uit, nici nu vreau ºi nici nu cred cã adevãrul nu trebuie descoperit pânã la capãt. De aceea povestesc! Dacã vrea cineva sã asculte? Eu sunt dator sã spun ceea ce ºtiu. Dar vãd cã dumneavoastrã mã întrebaþi dupã 25 de ani, ºi eu, iatã, nu mã mai opresc din vorbit. Înseamnã cã e ceva nevãzut ºi neºtiut care ne leagã. ªi asta este important: nu suntem singuri. [La început] 

Cum a fost din 22 încolo?

Sunt multe întâmplãri pe care în vârtejul faptelor nu le-am realizat. Pentru cã totdeauna implicarea îþi îngusteazã perspectiva ºi eºti tentat sã reduci un fenomen complex la cele câteva detalii pe care le poþi percepe direct. Milioane de români vedeau la televizor cum se trãgea la Bucureºti din Palatul Regal asupra sediului C. C. al P. C. R., unde liderii F. S. N, în frunte cu Ion Iliescu, se adresau mulþimii “sub tirul teroriºtilor”. Eroi, ce mai… Vedeam cã nu cãdea nimeni, nici din balcon nici din piaþã, dar nu realizam diversiunea. A luat foc clãdirea B. C. U., dar nici un rãnit. Am constat toþi târziu cã sediul C. C., cât era de mare, nici nu fusese atins de gloanþe. Minune? Erau toþi proºti?! Sau profesioniºti ai diversiunii manipulau emoþia colectivã? De-aia spun cã Revoluþia la care participau zeci de mii de români din toatã þara a fost subtilizatã. Dupã tehnica iluzioniºtilor de circ, a triºorilor de la jocurile de cãrþi sau de alba-neagra.  Asta s-a întâmplat ºi la Craiova, ºi probabil, dupã acelaºi scenariu în multe alte locuri. În faþa sediului comitetului judeþean P. C. R. Dolj erau în dimineaþa zilei de 22 decembrie 1989 douã cordoane de militari în termen înarmaþi. Nu ºtiam atunci ºi nu ºtiu nici acum dacã  aveau muniþie de rãzboi ºi ordin sã tragã sau nu, dar bineînþeles cã nici nu ne gândeam la asta. Primul cordon de militari erau din trupele armatei, al doilea din trupele Securitãþii, controlându-i parcã pe cei din prima linie. Primul-secretar Ion Traian ªtefãnescu a ieºit în balcon, încercând sã vorbeascã mulþimii, care la început a rãmas liniºtitã. Dar când a spus cã îi roagã sã nu producã distrugeri precum huliganii din Timiºoarã, mulþimea a explodat. N-a mai continuat ºi a pãrãsit balconul. Un colonel de armatã, îmbrãcat în costum alb, de galã, a luat iniþiativa organizãrii unei delegaþii care sã intre sã  negocieze cu primul-secretar. Ce? Dumnezeu ºtie! Militarii care protejau clãdirea nu au opus nicio rezistenþã ºi dupã câteva minute delegaþia a ieºit în balcon, anunþând cã primul-secretar plecase. În entuziasmul general mulþi au pãtruns în clãdire, ºi mai mulþi au rãmas în piaþã, manifestându-ºi entuziasmul victoriei. Nici atunci, nici acum nimeni nu s-a întrebat cine erau cei care au intrat înãuntru. Universitarul Constantin Nisipeanu s-a propus singur preºedinte F. S. N.: „Eu trebuie sã fiu preºedinte, cã sunt profesor universitar!”. Era o opþiune spontanã, sau un gest pregãtit dinainte, într-altã  parte? Radu Berceanu a intervenit ºi el: „Eu mã pricep la industrie, cã sunt inginer, pot sã fiu prim-vicepreºedinte”. Care ce zicea, aia era. Cei mai mulþi,  odatã intraþi înãuntru, erau complet descumpãniþi, ca sã nu mai vorbim de cei care au început sã-ºi  facã de lucru aruncând pe uºi ºi pe ferestre cãrþi ºi dosare, aflate prin birouri, sau de cei pragmatici, care au profitat de haosul creat pentru a se împroprietãrii cu câte un aparat de radio sau televizor ºi chiar cu scaune tapiþate sau câte o canapea. Pe mine, Radu Berceanu, cu care eram coleg la Liceul Industrial Nr.1, vãzându-mã descumpãnit, m-a bãgat într-un birou, zicându-mi: „Ocupã-te de învãþãmânt!” Am stat eu douã minute singur pe scaunul de secretar judeþean de partid ºi apoi am fugit dupã el sã-l întreb: Ce sã fac? Mi-a zis simplu: „Nu ºtiu!” M-am întors în birou, iar m-am aºezat pe scaunul de ºef ºi m-am gândit cã sunt, ca în cãrþile copilãriei ºi adolescenþei mele, un fel comisar al poporului. Înþelegeþi, problema e cã de-aia se face revoluþie, ca sã se schimbe lucrurile radical ºi cã atunci, dacã nu e diversionist infiltrat de vechiul sistem, n-are cine sã te înveþe ce sã faci, dupã cum sã vii dupã douãzeci – treizeci de ani ºi sã spui ce trebuia fãcut, e cum s-a spus odatã, mai rãu decât o crimã, o eroare. Dupã înþelepþii de la televizor ºi analiºtii din biblioteci,  nu s-ar mai face nicio revoluþie niciodatã. Poþi sã–þi dai cu pãrerea, cã  e omenesc, ºi sã faci istorie postfactualã, dar în fond n-are nicio relevanþã. Eu, de exemplu, aveam în faþã întrebare concretã ºi imediatã: Ce sã fac?  ªi mi-am zis: dacã mã ocup de învãþãmânt, învãþãmântul unde e? ªi m-am dus la Inspectorat ªcolar, unde erau doamna Ioana Popescu, inspector general ºi Constantin Buºoi, adjunct. Am colaborat foarte bine, ne ºtiam, fusesem directori de ºcoli, aveam ºi noi aºteptãri ºi nemulþumiri ºi încercam sã rezolvãm, ce se putea, ca ºcolile sã funcþioneze. Sã vã spun cum am ales la Inspectorat, conform instrucþiunilor de la Bucureºti, înspector general pe inspectorul Aur ºi, pânã ne-am deplasat la sala de ºedinþe a Liceului Electroputere, s-a schimbat procedura iar cei patru sute de directori convocaþi sã le anunþãm noua conducere ne-au cerut sã aleagã ei inspectorul-general, conform noilor instrucþiuni. Putem sã spun cã faptul se consumase, cã nu putem sã ne conducem dupã ºtiri de la radio, dar am ales sã facem alegerile din nou ºi Octavian Podeanu, director-adjunct la un liceu craiovean, ales în unanimitate, a fost un foarte bun inspector ºcolar general mulþi ani de zile ºi un excelent viceprimar al Craiovei dupã aceea. Putea sã iasã ºi altfel. De ce meritã sã ne întoarcem la lucruri trecute ºi uitate? Fiindcã doar amãnuntele se schimbã, ºi, s-a mai spus, cine nu ºtie istorie sau o uitã, riscã sã  o retrãiascã. Diversiunile Puterii, oricare ar fi ea, au fost ºi nu vor lipsi niciodatã, doar cultura de cetãþean ne poate feri sã nu devenim victime iar ºi iar. Acesta ar putea fi tâlcul. Mi se pãrea ciudat cã  suna Ion Iliescu pe TO, habar n-aveam ce e acela, ºi-l cerea pe Constantin Nisipeanu [primul conducãtor FSN-n.m.], vorbea cinci minute, dar apoi vorbea cu generalul Roºu o jumãtate de orã. Dar dincolo de aceastã nedumerire nu treceam. Mi se pãrea în schimb normal cã fostul ºef de cabinet al lui Ion Traian ªtefãnescu, Constantin Rãducãnoiu [ulterior prefect-n.m], rãmãsese la butoane. El ºtia ºi ce era TO ºi cu cine sã vorbeºti la Termoficare sau la Gorj pentru cãrbune ca oraºul sã aibã cãldurã, apã, mâncare º.am.d. Cu certitudine mulþi  erau acolo din întâmplare sau din oportunism, dar mulþi erau cu misiune. Nu suspectez Securitatea de atâta lipsã de profesionalism, ca sã lase Revoluþia pe seama mea ºi a lui Nicolae Pârvulescu.

La un moment dat, dupã douã, trei zile, am vãzut pe culoare pe unul care fusese ºeful Serviciului 2, sau aºa ceva, în Comitetul Judeþean PCR, probabil ofiþer, care rãspundea de miliþie ºi securitate. Era cu banderolã tricolorã, de revoluþionar, pe braþ, îmbrãcat civil. Eu îl cunoscusem întâmplãtor, când m-am rãtãcit cu niºte copii cu care trebuia sã merg la cules de prune ºi ne-am oprit cu autobuzul la o primãrie. Acolo se afla tovarãºul, reprezentant al Comitetului Judeþean. I-am spus ce se întâmplase ºi mi-a zis sã nu mã mai învârt cu copiii ºi sã-i duc acasã. „Dacã ai probleme le spui cã ai vorbit cu mine.” Fusese cumsecade, dar când l-am vãzut acolo m-am gândit dacã e sã ne pãzeascã de teroriºti sau ca sã nu scãpãm vreunul. L-am ºi vãzut deschizând, ca-n filme, uºa cu piciorul, în plinã ºedinþã de Consiliu FSN, cu mitraliera în mânã ºi fãcându-ne arºice pe toþi. Aºa cã l-am întrebat pe Radu Berceanu dacã ºtie cine este. Nu ºtia. Atunci iar mã luase frica! I-am spus lui Berceanu cine era. A dispãrut a doua zi ºi n-a mai apãrut. Am auzit, mult timp dupã aceea, cã ar fi fost trimis sã apere alþi revoluþionari, într-un judeþ vecin. Ar fi multe altele de spus, dar nu încap într-un interviu. [La început] 

Ce i-aþi povestit nepotului despre asta?

Vãd cã-l pasioneazã politica, ºi asta nu e nici bine, nici rãu. Dar nu am îndemnat pe nimeni niciodatã sã intre în politicã. Trebuie sã ºtie cã politica nu e numai cu aplauze ºi privilegii, e, mai ales, dupã cum ºi vedem, dacã n-am ºi citit, cu denigrãri, cu înscenãri, când nu ºi cu cãtuºe, cu sânge chiar. Dar dacã simte cineva, sincer, chemarea de a face ceva ºi pentru comunitate, indirect pentru lumea în care trãieºte, poate sã se bage ºi în politicã. Dar sã nu facã asta pentru recompensã, fiindcã nicãieri recunoºtinþa nu e floare mai rarã ca în politicã. ªi i-am mai spus cã politica poate deveni o profesiune numai dupã ce ai o meserie în care ºi obþii rezultate notabile, pentru cã nu ai nici o justificare ºi nici o credibilitate sã pretinzi a te ocupa de viaþa altora când tu nu poþi face ceva pentru tine însuþi ºi familia ta. Mai trebuie sã ºtie dacã are nervi de oþel sau echilibru psihic încât cinismul care se manifestã de multe ori în aceastã activitate sã nu-l dezumanizeze ºi sã-l îndepãrteze de bucuriile de fiecare zi ale vieþii. I-am spus ºi cã eu mã simt mulþumit de ceea ce am fãcut în viaþã. Am fost ºi am rãmas profesor, iar reuºitele ºi salutul foºtilor mei elevi sunt cea mai mare satisfacþie pe care o trãiesc. Mi-a plãcut sã citesc ºi sã scriu, am întemeiat o editurã ºi o revistã ca sã am în jur oameni cu care împãrtãºesc aceleaºi preocupãri, iar politicã am fãcut pentru ca lumea în care trãiesc sã fie mai bunã ºi sã mã simt mai bine în ea, m-am strãduit sã folosesc puterea pe care am avut-o ca sã fac bine ºi n-am vrut sã fac rãu niciodatã, nimãnui, fãrã sã aºtept altã recompensã decât sã vãd cã celor din jur le este un pic mai bine ºi datoritã mie. Un pom pe care l-ai sãdit ºi l-ai îngrijit te face fericit când înfloreºte ºi rodeºte, fãrã sã-þi declare recunoºtinþã. N-am conceput politica de rãzboi, violentã ºi mincinoasã, deºi mi se pare normalã competiþia, în limitele principiilor sportivitãþii. ªi mã bucur ºi mã mândresc sã am relaþii cordiale, chiar prietenii cu oameni cu alte opþiuni politice. N-am vrut pluripartidism? Sau vrem se ne întoarcem la partidul unic?

Societatea în care trãiesc nu este aºa cum mi-am dorit-o, dar am contribuit ºi eu sã fie mai bunã. E departe de a fi un Paradis, dar poþi pleca numai cu Cartea de identitate pânã la Madrid sau Roma sau Copenhaga, ºi, dacã încã nu poþi ocupa locul de medic în România, îl poþi obþine la Berlin sau Londra. Revoluþia înseamnã cã tinerii cu aceste aspiraþii nu mai sunt împuºcaþi pentru cã voiau sã meargã în Iugoslavia sau în Ungaria. Cã pot merge la studii oriunde în lume cu diverse burse de merit, sau pot întemeia propria firmã, ceva pe care noi nu-l visam pânã în 1989. ªi multe altele. ªi i-am mai spus nepotului meu cã nu trebuie sã fie mulþumit cu ce am fãcut noi, dar cã are datoria sã se apuce de treabã,  sã facã mai bine decât am putut eu, ca sã ne putem bucura ºi noi, pãrinþii sau bunicii lui de realizãrile generaþiei lor. [La început] 

La final vã întreb ºi eu ca Emil Constantinescu pe Ion Iliescu: „credeþi în Dumnezeu?” Vã gândiþi la divinitate? Cum vi se pare?

Acum nu întâmplãtor stau cu bibliile astea [se duce la rafturi ºi aratã cãrþile-n.m.]

Sunteþi omul cãrþii.

Cred cã dacã existã o forþã care þine planetele într-o ordine, aceastã ordine e datoratã, n-am fãcut-o noi. ªi toatã aceastã minunatã diversitate de planete ºi animale care populeazã pãmântul pe care trãim face parte dintr-o armonie pe care nu numai cã nu o putem genera, dar nici mãcar nu o putem cuprinde cu mintea noastrã. Chiar dacã nu sunt fericit cu ce se întâmplã acum cu noi, cu România, eu nu sunt disperat. Existã o ordine dincolo de puterea noastrã de înþelegere. Un plan mare, general. Poate cã în 1989 se acceptase sã rãmânem în sfera de dominaþie a ruºilor, cã de aia erau ei pe aici înarmaþi ºi provocând diversiuni. Dar s-a întâmplat ceva neprevãzut, au strigat unii „Jos comunismul!”, aºa cum am strigat eu „Libertate, nu cârnaþi!” când generalul Roºu ne-a anunþat cã s-au bãgat cârnaþi la alimentarã, ca sã plecãm acasã. O ofertã tentantã atunci. Eu nu ºtiu de unde mi-a venit strigãtul acela ºi mi-a fost ruºine când m-am auzit, m-am gândit instantaneu cã e ceva stupid, dar în momentul urmãtor toatã lumea striga „Libertate, nu cârnaþi!” ªi nu a mai plecat nimeni din piaþã. O putem trece la fapte de vitejie? Nu, pentru cã am considerat-o stupidã. Dar m-a revoltat ideea. Am reacþionat spontan. Aºa cred cã a fost ºi cu „Jos comunismul!”  Iar Ion Iliescu fost obligat sã desfiinþeze partidul comunist, dupã ce cu trei zile înainte zisese: „Tovarãºi! Au întinat idealurile nobile ale socialismului”  S-a produs ceva ºi niºte oamenii au  schimbat cursul istoriei noaste. Petre Roman a formulat opþiunea euro-atlanticã a României, care a fost îmbrãþiºatã spontan de milioanele de români, deºi nu auziserã de asta pânã atunci. Iar guvernul pe care l-a condus în 1990 a dat peste 50 de legi într-un an de zile, care au schimbat radical România.

Cred deci cã existã o lege scrisã în noi, cã oricâte accidente s-ar produce, oamenii respectã aceastã lege, iar legea, mai devreme sau mai târziu, învinge fãrã de legea. O putem numi legea naturii sau a lui Dumnezeu, dar ea e cu mult mai puternicã decât oricare dintre noi. Dacã nu furi, cum sã fii prins la furat? Dacã furi zilnic, cum sã scapi neprins? Deci nu mã îngrijoreazã cei care n-au înþeles încã. Legea lucreazã. ªi dacã crezi în lucrurile astea, le traversezi altfel. Asta înseamnã pentru mine sã crezi în Dumnezeu! Dacã nu fãceam Demnitatea nu-i cunoºteam pe cei cu care am fãcut MozaiculNimic nu este întâmplãtor, ºi prin fiecare dintre noi se manifestã Dumnezeu.

Apropo de urme nevãzute. Când îl priviþi pe Taymour, vedeþi ceva din propria viaþã?

Eu nu l-am cunoscut pe bunicul meu, dar cred cã am moºtenit de la el câteva trãsãturi de întreprinzãtor, care nu numai cã m-au fãcut director la 23 de ani, dar au fãcut sã rãmân director patru decenii, aproape neîntrerupt, în douã sisteme sociale opuse. Este ºi motivul pentru care am ºi spus toate acestea, ca sã mi le asum. Cele mai multe lucruri pe care le-am fãcut nu le învãþasem nicãieri. Probabil cã le-am moºtenit de la bunicul meu, care a putut sã fie întreprinzãtor într-o lume cu întreprinzãtori. Tata n-a mai apucat lumea asta, a fost un modest administrator într-o întreprindere a statului, ieºind onorabil la pensie. Taymour mã moºteneºte pe filiera fetei mele, care citeºte constant, are opinii, gândeºte, leagã ce citeºte de ceea ce trãieºte ºi Taymour moºteneºte aceastã calitate intelectualã. La 14-15 ani citea pe Dostoievski, fãrã sã-l punã nimeni. Ce va ajunge? Nu ºtim niciunul dintre noi cum va curge viaþa. Când terminam clasa a ºaptea, tata a fãcut un consiliu de familie, cã aºa obiºnuia. Cu mama, cu mine, eventual invita pe cineva, o rudã apropiatã. Ce facem cu copilul ãsta? Tata lucrase ºi în CFR. A venit unchiul Traian, care lucra în CFR, bunicul matern a lucrat în CFR, se gândeau ºi pentru mine la ºcoala profesionalã CFR. Li se pãrea o idee bunã. Eu nu aveam nicio idee. Mergeam în garã cu Dan Mogoº sã vedem locomotive, dar sã fiu mecanic de locomotivã nu mã gândisem. Nici nu eram contra. Dar examenul la ºcoala profesionalã se dãdea dupã cel de la liceu. Am dat examen ºi la liceu, la Fraþii Buzeºti, sã vedem cum mã descurc. ªi am luat. ªi dacã am luat, asta a fost…

Despre potenþial ºi întâmplare.

Da. Nu ºtiu sã spun ce sã facã nepotu-meu. Poate ºtie el, dacã i-o fi drag de ceva. Ca sã faci performanþã, ca sã fii fericit trebuie sã-þi placã munca pe care o faci.  

El s-a înscris la Drept. Nu ºtiu dacã o sã practice Dreptul. Poate da, poate nu. Poate face filosofia Dreptului. Despre politicã, i-am spus: Dacã te atrage, zbatã-te, du-te la partid, lucreazã cu cei de acolo. Partidul nu e la televizor. Dar dacã te duci la partid, nepoate, atunci nu mai pune pe facebook toate prostiile! Cã le captureazã inamicii ºi nu ºtii când þi le trântesc în faþã ºi þi le tãlmãcesc ºi rãstãlmãcesc, de nu mai ºtii nici tu dacã e vorba de tine sau de altul.

Ce rãmâne din toate?

În esenþã eu am ajuns la convingerea cã pânã la urmã omul este bine sã facã doar ceea ce simte ºi crede cã poate face cu bucurie. Sã trãieºti tu mulþumirea de a face un anumit lucru. Urma vãzutã devine nevãzutã. Iar cele vãzute sunt vãzute de unii într-un fel, de alþii în alt fel. Dar viaþa ta este una. Sã ai sentimentul de împlinire, convingerea cã ai fãcut cele mai bune lucruri pe care ai putut sã le faci. La vârsta mea ne dãm seama cã de la început n-avem cum sã ºtim binele ºi rãul, deci sã trãim în aºa fel încât sã avem sentimentul cã n-am irosit viaþa asta care ni s-a dat Atunci este bine. Îmi vine în minte un exemplu: Van Gogh. Urmele vãzute au fost în timpul lui, dar nu le-a mai vãzut nimeni în afarã de el ºi de aceea nu a putut fi înþeles. Totuºi a avut un frate care credea în el, împotriva tuturor evidenþelor celorlalþi. Aceleaºi urme sunt vãzute dupã o sutã de ani ºi toatã lumea le apreciazã. Rãmâne ce faci cu credinþã ºi cu bucurie. [La început] 

A dialogat cu invitatul: Marius Dobrin 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey