•  Attila F. Balázs
•  Andreea Bratu
•  Rita Chirian
•  Nicoleta Dabija
•  Suzana Fântânariu-Baia
•  Ioana Geacãr
•  Mihók Tamás
•  Constantin M. Popa
•  Roxana ªtiubei
•  Lorena Stuparu
•  Viorel Pîrligras
•  Florin Oncescu
•  Iulia Militaru
•  Felix Nicolau
•  Aprilia Zank


sus

 

Nostalgia

Comentarii cititori
sus

Attila F. Balázs

 

Nostalgii de toamnã

 

 

Recuzite

 

În odaia mea de 2x4

am îngrãmãdit furate de prin poduri catrafuse:

gioarse strãchini fãrã vârstã fuse

stacane oale vechi bãlþate ºi ciobite

câlþi ornice mojare cãlimãri

tãlãngi frigãri toiege alcãtuiau colecþia mea

ºi bineînþeles cãrþile mele preferate

le-mpachetam cu grijã

când îmi schimbam bârlogul

în dezordinea-mi organizatã logic

nu voi fi rãbdat nicio intruzie

fetei care cumsecade ºi cu sârg

a rânduit odaia i-am dat liber

apoi în capcana liniºtii ce amorþeºte

am stat mereu în aºteptarea a ceva

de nenumit

m-am legãnat numai pe valul intuiþiei

cu ºopote de scoicã

 

  

Naturã moartã

  

mirosuri

luminã strecuratã prin perdea

golul ce-l mânie pe dumnezeu

 

cheia cãzutã din încuietoare

tic tac-ul ornicului gâfâit

ceºti de cafea pahare mucuri de þigarã

 

amprenta capului pe pernã

cearºaful boþit

ca rânjetul cotoroanþei

 

iar cea care stã pe marginea

patului

nu eºti tu

 

 

Cavalerii goi

 

ce-a mai rãmas din noi

din cavalerii zilelor banale

date cu fard

ce plini de noi sãrbãtoream

tot felul de pierdute bãtãlii

pe când precum baloanele umflate

pocneau de pizmã-nvingãtorii noºtri?

 

ce-a mai rãmas din noi cutezãtorii

ce umbrele lãsatu-ni-le-am

de izbeliºte

noaptea-ntorcându-se însã hoþiº

încât pe-amprour la trezire

ne aciuiam în picoteala lor cãlduþã?

 

noi cei ce-am crezut

cã dacã suntem – este ºi cuvânt

iar prin acesta suntem ºi vom fi –

pãºim prin coridoare albe în afara

a tot ce este timp

cãci visurile ne-au fost ºterse

în vreme ce dormeam

ºi-n pragul noii zile

ne tot privim nãuc

unul pe celãlalt ºi laolaltã:

                ce-a mai rãmas din noi?

 

În tãlmãcirea lui ªerban Foarþã

Comentarii cititori
sus

Andreea Bratu

 

Zãpezile de altãdatã

 

Nu ºtiu cât de sãnãtos e sã te laºi pradã nostalgiilor, deºi, atâta vreme cât implicit aceastã îndeletnicire dovedeºte o bunã funcþionare a memoriei, poate chiar e un exerciþiu necesar mãcar o datã pe an - în ciuda durerii anunþate de la bun început. Cu siguranþã, majoritatea nostalgiilor sunt legate de copilãrie, mai ales dacã a fost o perioadã seninã a vieþii, aºa cum ar trebui sã se întâmple pentru toþi. Cu siguranþã, fiecare dintre noi are nenumãrate nostalgii, mãrturisite sau ascunse în spatele unui zâmbet încrezãtor cu care îi pãcãlim pe ceilalþi cã privim doar înainte, nicidecum în urmã. Cu siguranþã, cele mai multe rãmân nedivulgate, închise cu grijã în cutia cu amintiri la care umblãm foarte rar.

Nostalgiile mele cele-mai-nostalgice sunt douã: una, proustianã ca mecanism, se leagã de marþipanul bunicii. Fãcuse rost de reþetã într-o cofetãrie din Budapesta. Instantaneu, marþipanul a devenit prãjitura blazon a familiei. Îmi amintesc cum o ajutam pe bunica sã întindã stratul de pastã verzuie în care se contopiserã zahãrul, grisul, laptele ºi esenþa de migdale amare, peste care puneam apoi cu grijã un al doilea strat, cu cacao. Rulatul lor era punctul culminant, apoi urma aºteptarea înfriguratã (cãci totul trebuia sã se închege în frigider). Urma rãsfãþul ritualului: mâncam prima felie tãiatã din rulada de marþipan desfâcând rând pe rând spiralele ºi savurând-o pe fiecare în parte; urmãtoarea felie o muºcam cu poftã ca sã simt îmbinarea celor douã compoziþii, apoi treceam din nou la despãrþirea pe culori, cu scuza era cã fâºiile trebuiau mâncate repede, ca sã nu se înmoaie ºi sã devinã lipicioase. Ritualul a dispãrut odatã cu bunica. Reþeta încã mai existã ºi am încercat-o de mai multe ori, fie împreunã cu mama, fie singurã, dar ceva nu merge. Ca la mai toate reþetele, existã probabil un secret care nu s-a pãstrat. Încã mai sper ca bunica sã mi-l ºopteascã în vreun vis.

Cealaltã nostalgie are parfum de toamnã târzie ºi scenariu tarkovskian. Mi-e foarte dor de dimineþile cu ceaþã groasã de sfârºit de octombrie, din care rãzbãteau mai întâi de departe, ca o pãrere, apoi tot mai aproape, înfundate de câlþii lãptoºi ai ceþii, cadenþa potcoavelor unui cal ºi vocea invizibilã care repeta obsesiv „Varzã! Varzã!” Vocea care anunþa promisiunile Crãciunului ºi „neaua de mai an”.

Comentarii cititori
sus

Rita Chirian

 

Dureri ale întoarcerii

 

Mãrturisesc cã prima întoarcere pe care am fãcut-o când mi s-a propus subiectul a fost la dicționar. Algos vorbea despre durere. Dar care durere: a absenței sau a reîntâlnirii? Apoi mi-a devenit clar cã este vorba despre durerea (& neputința) drumului înapoi. Procesul. Traseul. Unde vrei sã te întorci și cât de greu e drumul într-acolo; ți-e clar cã nu existã un drum cu start și cu finiș - unul numai cu start: durerea care te izbește în cerbice, în cãlcâi, în șira spinãrii, paralizantã - & nu mai poți înainta - fiindcã înainte nu e nimic din ce-a fost, la fel cum în spate nu e nimic din ce-a fost: durere de stazã; durere de gravitație; durere de holbat & hipnozã.

Durerea-mea-de-întoarcere: de câțiva ani, sã fie trei sau patru - trebuie sã-mi acceptați confesiunea - singurele cãrți care mi-au prilejuit bucurie au fost cele de istorie, de psihologie, de sociologie, „teoretice” & „științific-vulgarizatoare”, ba chiar tratatele de astrologie, micile mele „logoenciclopedii”, singurele care mai fac sã zvâcneasc-un mușchi și-o sinapsã. Cãci literatura - afect și imaginație - e structuralizantã & previzibilã pânã la exasperare; și dac-aș putea - cu puteri supraomenești - sã institui o prohibiție, aș face-o în ceea ce privește lacrimile, literatura de lamento, literatura plânsului și melos-ului, și a dragostei și a singurãtãții și a fricii de moarte și a reziduurilor misticoide, literatura de mâțe sensibile, încordate ca arcurile, electrocutabile sub fieștecare atingere a coloanei vertebrale. Literatura, am crezut mulți ani, o sã-mi prilejuiascã accesul la ceva altminteri necunoscut, un fel de viațã infrateranã: dar viața secretã de dincolo era tocmai viața de aici, cu oameni & tare & înãlțãri. Visez sã scriu o carte din care oamenii sã lipseascã. La fel, sã lipseascã tot ce este omenesc. Poate cea mai apropiatã de ce-mi imaginez este literatura pentru copii. Dar și acolo se vor strecura - pe nesimțite - obișnuințe & dramicele, apeducte inundate de leșuri & lesturi. Chiar eu, în spatele cãrții, n-o sã rãmân decât un biet om, & asta o sã fie destul cât sã arunce totul în aer. Poate cã cel mai bine ar fi sã înceapã mașinile a înșira povești: povești despre mașini cu suflet de mașinã. Oximoron. Passons.

N-o sã mã mai întorc niciodatã în punctul în care credeam cã literatura - harfã spânzuratã & cântec de sirenã - e produsul unei caste de inițiați. Nu mai e cu putințã. Sunt din ce în ce mai puține cãrți pe care-mi doresc sã le fi scris, din dragoste & admirație, eu. Sunt din ce în ce mai puține cãrți în care sã întrevãd un rând/o imagine/o poveste nemaiîntâlnitã. E postmodernism & megalomanie în ce spun acum, firește. Și o mare durere. Dar și a auzi discursuri despre modestie, cuvinte encomiastice & exaltãri despre hârțoage penibile, laude iscate de fițuici grafomaniace, despre eflorescențã, emulație și extaze mi se pare o uriașã ipocrizie - una pe care o duci în spate ca pe o cocoașã nenorocitã. Nu mai știu sã înțeleg și sã accept ce-i intereseazã pe oameni, de vreme ce, scriind și citind, intru în contact cu Neliniștea-cea-mai-mare, cu marele-semn-de-întrebare-al-fiecãruia și, la capãt, nu mai rãmâne decât: asta-i totul? - masa asta informã e TOTUL? Ãștia sunt oamenii - cãci asta e literatura? -, mici, banali, infantilizați, cretinoizi, clișeizați, desemantizați, jurnaliști & documentariști, identici pânã la isterie & distopie SF?

Nu mai vreau sã citesc literaturã care sã nu-mi spunã nimic. (Da, citești ceea ce ești, cum am putut sã uit?! - ce barbarie justificativã și asta!) Vreau sã mã întorc în punctul în care credeam cã literatura-urmeazã-sã-mi-spunã-ceva. Și chiar sã-mi spunã. Și n-o sã se întâmple. Și cred, chiar dacã nu vreau și chiar dacã-mi interzic sã cred.       

Comentarii cititori
sus

Nicoleta Dabija

 

Trei nostalgii

 

Un cuvânt care sunã frumos într-o limbã te face sã te gândeºti, firesc, cã tot ceea ce el duce în spate, ca fiinþã, e la fel. Nostalgia mi s-a pãrut mereu unul dintre cele mai frumoase ºi mai melodioase cuvinte din limba românã. Chiar dacã îi simþi ºi zbaterea de pasãre prinsã în laþ... De altfel, cred cã nici un nume nu e ales la întâmplare, fiecare rezoneazã cu reprezentarea lui. Când aveþi puþinã vreme faceþi ºi voi un exerciþiu simplu: pronunþaþi un cuvânt, clar, limpede, încet, ca o chemare, apoi gândiþi-vã la fiinþa lui, la obiectul pe care-l reprezintã. O sã vã mire cât de potrivite sunt toate! Eu îl practic des, ca pe o meditaþie, aºa cum, în momente de derutã, rezolv câteva exerciþii de logicã ºi îmi pun rapid gândurile în ordine.

Aºadar, nostalgia. Nostalgia este ca o toamnã târzie, cu frunzele deja cãzute ºi ude. E vremea când stau castanele împrãºtiate pe alei ºi maroul lor roºiatic se înnegreºte ºi se zbârceºte de-atâta ploaie. Dar strãlucirea lor de aripã de cãrãbuº face ºi pe cei insensibili sã se aplece mãcar o datã ºi sã urce în autobuz cu câte una în buzunar.

ªi mai ales, Nostalgia e singura care se poate identifica Nastasiei Filippovna, adorata ºi nesuferita, frumoasa ºi capricioasa, imposibila ºi accesibila, cruda ºi nebuna femeie creatã de Dostoievski. Întotdeauna mi-am închipuit-o ca pe un ideal feminin, ca pe un „prea mult” uman, unul în care binele ºi rãul vieþuiesc împreunã, ca doi iubiþi ce ºi-au pus pe foc iubirea, dar care tot nu pot unul fãrã altul. Pentru a visa la ea numai ºi tot meritã parcã sã trãieºti, sã trãieºti Nostalgia.

Comentarii cititori
sus

Suzana Fântânariu-Baia

 

suzana fantanariu 

De ce-ar fi toamna ruginie?


De ce-ar fi toamna ruginie
și nu ar fi catifelatã, lucioasã 
clarã în nuanțele maronii ale 
pãmântului bogat, ocru, 
sienã arsã, transprentã, 
învãluitoare ca o perdea 
diafanã și rarã 
galbenã-i toamna 
ca o luminã-n vânt. 

Rugina asprã atacã fierul 
metalul dur neprețuit, rece 
și nu frunza gingașã 
ceratã densã roșie 
de iederã ca sângele 
vie, încolãcitã tulpina 
ca șarpele lui Laocoon 
clorofila țâșnind 
printre crengi. 

De ce-ar fi toamna ruginie
și nu ar fi de cearã coloratã 
alunecoasã, plinã de rod, 
miresmatã ca niciodatã 
suculentã, vinul cel bun, 
toamna revãrsatã
în matca adâncã.

De ce-ar fi toamna ruginie
și nu ar fi rumenitã ca pâinea 
în cuptor, fãina mãcinatã 
caldã pulbere, toamna 
frunzele legãnate în vânt 
nu mor prin cãdere, 
gãsesc contur și forme 
desen pe covorul 
cel moale. 

Foc și fum, curãțenie 
toamna pânã la cer 
flacãra pãmântului matern 
înãuntru odihnește, mocnind 
atât de adâncã-i valea 
sã cobor de pe munte 
strigând amețitor 
toamna-i de dor. 

Concertez, cânt  veselã-n vânt 
multicolor cu perna 
de frunze filigranate, în zbor 
în „durata impurã” 
sã mor. 

De ce-ar fi toamna ruginie
și nu ar fi tactilã, mângâiatã 
stropitã de culoare-picturã de  Pollock, 
gomflatã de roade rostogolind 
bogãția suculentã de timp sãnãtos, 
anotimp curajos 
cãtre iarnã pornind spre sfârșit 
aurie, decoloratã toamna 
seducãtoare, încoronatã 
regina a noua din an 
tronând. 

1 octombrie  2014, orele 2, Timișoara

Comentarii cititori
sus

Ioana Geacãr


Nostalgia simþurilor

 

Dupã Revoluþie, dughenele de tablã s-au rãspândit precum ciupercile, încolonate pe lângã trotuare, luând faþa magazinelor sau firmelor. Era una specialã totuºi, în faþa Pieþei 1 Mai din Târgoviºte, cu cafea ºi dulcegãrii la preþuri accesibile. Formele voluptoase ale boabelor de cafea cu diferite arome te ademeneau de afarã: de ciocolatã (preferata mea, dupã ce le-am încercat pe toate, pe rând, cu religiozitatea unui cafegiu!), vanilie, scorþiºoarã, fistic, coniac, rom, ºampanie. Alãturi, în boluri strãvezii, textura luxuriantã a acadelelor, a alunelor acoperite cu straturi de ciocolatã sau marþipan, a rahatului turcesc, sau a ceaiurilor exotice de iasomie,  a castanelor coapte de care auzisem doar în cãrþi.

Ei, dugheniþa mea n-a rezistat prea mult, în locul ei e un banal magazin de cosmetice. Am încercat sã gãsesc alt loc, au apãrut douã magazine asemãnãtoare pe Centrul Vechi însã cu niºte preþuri mari. Când mi-a vãzut mirarea, într-unul din ele, o tânãrã vânzãtoare mi-a dat exemplul ei, cum cumpãrã câte puþin, 50 de grame sã zicem, cum bea cafeaua în ceºti foarte mici, ca de þuicã fiartã (altã nostalgie!), cã mai bine puþin ºi bun.

Alte nostalgii în luna bucuriilor, mai de demult: bãutura copilãriei mele, cu gust de citrice ºi piºcãtor,  „ci-co” (de câte ori fãceam cumpãrãturile aveam ºi un leu în plus pentru suc), sau „quick”, înlocuite dupã anii ’90 cu „brifcor”, sau  „tec”!

Apoi þigãrile „Double Horses”, „Apollonia”, „BT” care se mai gãseau pe la chioºcuri prin anii ’80, înlocuite repede  cu „Ciºmigiu”,  sau mai scurtele „Snagov”, „Carpaþii” fãrã filtru, în fine.

Dar profiterolul înalt ºi ofertant al anilor ’80? Dintr-o cofetãrie din spatele Universitãþii  Bucureºti.

Dar cutia de corespondenþã din curtea pãrinteascã? De unde scoteam revistele literare la care eram abonatã (la toate eram abonatã!), cãrþi poºtale, vederi, scrisori! Nostalgia m-a fãcut sã ridic capacul ruginit cu câþiva ani în urmã ºi sã mã las înþepatã de o viespe care a ieºit din cutie.

Dar telegramele? Care ne chemau pentru o convorbire telefonicã la sediul poºtei mai apropiate, peste câteva zile, ºi când vorbeam (cu emoþie ºi cu lista din cap sã nu uitãm ce aveam de spus!) eram întrerupþi de vocea telefonistei „mai vorbiþi?” Dacã mi-ai fi spus atunci cã o sã port permanent telefonul la mine precum azi, hm, chiar ai fi gândit sf! 

Comentarii cititori
sus

Mihók Tamás

        

Reverii din umbra bunicului

 

Merg cu bunicu-meu pe un mal artificial de râu.
- Parcã tu muriseși, îi spun deloc arogant.
- Nu, Kevinaș, nu încã.
Îi simt în tonul vocii mulțumirea izvorâtã din preocuparea mea în legãturã cu vitalitatea sa.
- Numai bine, atunci ia-mi o înghețatã Panda! și îl apuc de mânã.
Degetele lipsã îi cresc la loc, fascinant, iar ridurile i se netezesc progresiv la fiecare pas. Începe sã punã stãpânire pe mine o crizã de emoții nemaiîntâlnitã când observ tot mai apropiatele însușiri ale mâinii lui de cele alor mele. Chiar și-n pofida bronzului sãu natural. Ajunge aproape în faza de tatã, când rãcoarea fabricii în care pãtrundem ne departajeazã vârsta. Înțeleg cã nu-mi va putea fi prieten la cataramã niciodatã. De ce aș fi insistat?

***

Da, ce vremuri, când în curtea atelierului lu’ bunicu’ stãteam cu frate-meu, provocându-i pe ucenici. Unul dintre ei era mut. Sau nu, avea doar dificultãți majore de vorbire, deși astea nu-l împiedicau sã-și punã în luminã calitãțile de orator, cu toate cã utiliza o singurã interjecție. La drept vorbind, nu am cunoscut mulți oameni atât de expresivi.
- Hașeh, așeh, eșe, heșeh... hașe! afirmase el într-o zi bunicului meu.
Acesta îi zâmbea înțelegãtor printre melodiile pocãiești fredonate pe nas. Își mai trecea ca dintr-un trend dosul palmei peste bãrbia asprã.
- Hașeh, ș-așeh! – continuã mai vehement mutul, vãzând cã nu îi este satisfãcutã cerința.
Bunicu-meu s-a oprit din fredonat. Fiind bãtrân nu a vãzut decât ce era la suprafațã. Zbaterile mutului au fost azvârlite în culise.
- Șașeh! Așeh!...
Prea târziu, bunicu-meu i-a dat verdictul final:
- Noa, știi ce? Ia d-aci! și i-a fluturat degetul inelar ridicat, ca locțiitor al celui mijlociu, tãiat într-un accident cu o mașinã de prelucrat lemnul.

***

Trec cu foarfeca prin albiile fluviilor, desființez lanțuri montane strãvechi cu un arțag ce pare a fi de neoprit, pânã ajung în dreptul graniței țintite. Mi se aratã în fațã bunicu’, cel de la care am moștenit harta. M-am obișnuit cu deprinderea sa de a se sãtura de neant. Oprindu-mã, încerc sã unesc dezbinãrile formelor de relief și îl asigur pe un ton rãgușit cã tot ce vede nu reprezintã decât încercarea mea de a ilustra cu un contur imaginar locul continentelor Laurasia și Gondwana.
- Știi, tectonica plãcilor, adaug pentru o mai mare verosimilitate.
- Drumul foarfecii tale înspre Franța (mã bate pe umãr de douã ori) l-ar sesiza și un orb pipãindu-ți harta destrãmatã. Dar te las, Kevin, cã vine Duhul și nu trebuie sã afle cã mai învii din când în când. Eu te-am iertat. Pa Kev’!
Întorc harta cu desenul în jos, tremurând și apãsând tot mai tare podeaua cu dosul degetelor de la picioare.
- Unde mi-s continentele?! Spune-mi, unde sunt?! – mi se adreseazã Duhul mânios.
- Pa pertea... pep... pe partea cealaltã.
- Aratã-mi-le!
Mã dovedesc neputincios în ascunderea pãcatului de odinioarã. Îmi iau mâinile pãzinde de pe hartã și le arunc pe spãtarul scaunului pentru a le mai potoli de tremurici. Duhul suflã, iar boarea reîntoarce hârtia.
- De ce te rãscoli împotriva voinței mele? se rãstește Duhul la mine. Nu oare numai cine le-a fãcut are autoritatea sã le schimbe sau chiar sã le nimiceascã?
Dau din capu-mi înecat în sudoare și dupã ce îmi reașez mâna dreaptã pe masã mi-o retrag brusc ca un delincvent care așteaptã sã i se punã cãtușele. În subita mea mișcare îmi rãnesc cu foarfeca pielița golfului dintre degetul mare și cel arãtãtor.
- A f... fo-fost o slãb-iciune de-a me-mea...
- Kevin. Ai douã minute sã repari tot ce ai stricat. Dacã nu izbutești, îți voi despica pielea în forma tãieturilor sãvârșite pe hartã.
Și Duhul a dispãrut, gãsindu-l pe bunicu-meu în poziție neclintitã în împãrãția sa.

***

Licãrea, pot spune, o razã infantilã pe asfalt, eu galopam înspre conferințã, fãrã sã o acuz. Natura sa nu aparține domeniului meu de cercetare, îmi zic. Și ce melancolie echivocã, toate iubirile se sfârșesc reciproce. Se sfârșesc? Pãi da, de ce mã mir, asta o știam pe când pluteam în increat. Fir-ar, de ar înțelege cineva reciprocitatea asta bãtutã în cui, adevãrat îi spun, i-ar cãdea liniștea în poale, cu condiția sã-și suflece brațele. Pãmântul și neaua, primul pe post de susținãtor, apoi vindicativ cu o instigare blajinã de absorbție. Mama și fiul, al doilea cu rol de sugar, apoi de agent al inovației. Nu existã iubire unilateralã, cu sens unic. Iar plãmânii Terrei eliberați de povara unei doctrine, pot respira indiferent. Dreptatea existã, compensarea este scrisã. Îmi orientez privirea în jos cãtre ciocatele-mi prãfuite. Iau un bulgãre de nea amestecat cu noroi. Îl frec concludent de cizme, dupã care acestea nu se încãpãțâneazã în a-și exorciza praful. Doi copilași, preșcolari aș zice eu, se opresc în fața mea, nedumeriți (aveam eu impresia) de poziția mea angularã. Mã trag din drum. Dar vãd dãdacele lor dându-le indicații și filmându-i în consolarea unor râsete satisfãcute. Vezi, Kevin, chiar și ãștia-s reciproci... Intru în salã.
- Se putea și mai târziu, mã stigmatizeazã ușor Arhanghelul.
- Pãi la voi ș-așa nu existã noțiunea de timp, îl taxez eu pe mãsurã. Fii amabil și toarnã-mi o tequila.
Îmi mijesc ochii prin mulțimea fumurie și-l vãd la geam pe bunicu-meu cel rãposat fãcându-mi un semn de convenție din trioul degetelor sale etern bronzate. Supremã reciprocitate! Arhanghelul îmi poruncise ceva de trei silabe conținând vocalele aiã, dar eu nu mã mai aflasem prin preajmã. Am alergat la bunicu’. M-am așezat pe laba piciorului sãu, un loc confortabil, de altfel. I-a sunat telefonul, dar eu, cu o iuțealã consternantã, i l-am închis.
- De ce?
- Sunt sigur cã nu bunica te-a cãutat.
- De ce?
- Ea ar fi venit personal.
- De ce?
- De ce – rãspund și eu în mod interogativ – ești filozof în trezie?
Își ia un elan inspirațional, semn care mã convinge cã de data asta va ieși de sub regimul stereotipic.
- În trezie? De ce?
- Ah, bunicule, mã scurtcircuitezi!
Îmi întinde o înghețatã Panda scoțând-o de dupã ceafa mea în impresia unei scamatorii dezinvolte.
- Ai grijã de tine... și... fii... (se îneacã-n lacrimi subit) știueuce!
Îmi deschid ochii și mã scutur de fânul nupțial. Pãi în acest loc zãcea perechea idealã, din care o jumãtate reprezentam eu. Eram doar în delegație? Fluturii nu pot fi serioși.
- Keeeeevinnnnn! Punnnnne pe foooooc!
Doamne sfinte! E zãpãcealã mare. Bine cã țiglele stau locului, mai pot rãsturna ceva.
- Hic!
- Ce ziiiiici???
- N-am z-hic nimic!
- Ãsta-i Rimãrețul meu, îmi spune o voce din cap, în schimb, o durere din aceeași zonã îmi dicteazã altceva.
Îmi desãvârșesc rutina și mã culc. Rãzleț.
Doi tipi îmi întind contractele lor onirice. Fiind bine antrenați mã îngrãdesc între trupurile lor.
- Ne-am înșelat gagica, eu pe a mea cu a lui și el pe a lui cu a mea. Ce te intereseazã pe tine amãnunte d-astea, dã-ne numai CNP-ul tãu. E chestie de obraz, ne cunoști darã din liceu, Kev’!
Îmi cunosc și numele... hai cã îmi dau consimțãmântul, deși n-aș zice cã mi-au fost colegi. Puteam mãcar sã îi verific dupã fațã, dar ce folos, când existã intuiții, temperamente, zodii... Mã eliberez astfel. Constat cã mai am de parcurs cinci minute de drum în doar douã minute de timp. Rãsuflu vioi, reciprocitatea mi le va interschimba.

Comentarii cititori
sus

Constantin M. Popa

 

                          Un sfat util împotriva nostalgiei

 

Nu înțeleg unde vreți sã urcați, domnule!

ați ajuns deja la ultimul etaj

pe acoperiș doar crescãtorul de corbi

are acces

 

Chiar dacã îmi scapã logica aripilor rãvãșite

ale poemelor de veghe

mã strãduiesc sã hrãnesc

tãcerea ferestrelor

departe de retorica vieții sau

a acestor pantaloni de ceremonie

vedeți, îmi vin perfect și totuși

fațã de alții pierd mereu

verticala îndurãrii pãsãrești

 

Corbii poeților au început iar

zborurile lor rãsucite

semne de carte

înfipte în fundul provinciei

nu suport pliscurile grosolane

plescãitul rimelor strâmbe

infernul abordabil al gloriei

aspirate de nãrile boante

ale Podișului Getic din decor

 

Vã vreau binele, domnule!

coborâți!

eu rãmân

sper cã ați înțeles

cine adulmecã taina întunericului

de fapt am idei ascetice

coborâți, domnule!

Comentarii cititori
sus

Roxana ªtiubei

 

Nostalgia. Nos-tal-gi-a. Sunã frumos, dar în majoritatea timpului nu-mi place. Poate pentru cã mã face sã mã simt, într-o oarecare mãsurã, neputincioasã. Asta se datoreazã unei secvenþe din copilãrie pe care mi-o amintesc perfect ºi la care mã întorc de fiecare datã când mã ridic dupã o perioadã proastã. Toamna (anotimpul meu preferat). Eram în ultimul an de grãdiniþã; mama a venit sã mã ia la sfârºitul programului prelungit. În drum spre casã mi-a arãtat blocul unde aveam sã ne mutãm peste numai câteva luni. Curiozitatea m-a fãcut sã întreb de ce. „Pentru cã ne vom cumpãra un apartament acolo”. La rãspunsul primit se cuvenea sã continui cu o altã întrebare: cum? Mama mi-a povestit cã urmeazã sã facã un împrumut la bancã, apoi va returna banii în decursul multor ani. Am aºteptat sã termine, apoi am strâns-o mai tare de mânã ºi am rugat-o sã-mi explice asta când voi mai creºte, ca sã pot înþelege. Nu ºtiu când voi înceta sã mã raportez la aceastã amintire, dar sunt sigurã cã ea mã poate defini aproape de absolut. Am fost un copil responsabil. Sunt un copil responsabil.

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

 

Nostalgie. Variațiuni

 

De când am primit invitația „Vã așteptãm contribuțiile - una sau oricâte nostalgii - pentru rubrica “la tejghea”, pânã pe 7 decembrie 2014, dacã vã tenteazã și gãsiți rãgaz” m-am pus pe treabã. Mi-e de ajuns cuvântul nostalgie ca sã-mi mobilizeze capacitatea melancolicã de a contabiliza locuri și timpuri imposibil de regãsit așa încât am mai multe începuturi incoerente în succesiunea lor pentru care orice încercare de a le suda ar deveni ironia de a nu le fi ales, poate, pe cele mai reprezentative - dar și timpul este prea scurt.

 

Nostalgie 1

 

„ (…) Mult îndãrãtnic menestrel,
Un cântec larg tot mai încearcã, 
Zi-mi de lapona Enigel
ªi Crypto, regele-ciupearcã! (…)

- Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum o varã; 
Azi zi-mi-l strâns, încetinel, 
La spartul nunþii, în cãmarã. (…)”

(Ion Barbu, Riga Crypto ºi Lapona Enigel)

 

Nostalgie 2

 

Nostalgie este o stare de duminicã: nostalgia paradisului pierdut.

În opera lui Mircea Eliade, Carl Olson vedea o „Teologie a Nostalgiei” (The Theology and Philosophy. A search of the Center, 1992).

Nostalgia unui timp natural preistoric și foarte îndepãrtat de ziua de azi. Nostalgia unui timp istoric irecuperabil al promisiunilor. Nostalgia unui timp individual al fericirii: „(…) melancolia este singura experiențã religioasã pe care mi-a îngãduit-o Dumnezeu. Și ea poate izvorî din orice; dar mai cu seamã din amintirea celor ce au fost” (Mircea Eliade, Jurnalul portughez și alte scrieri, 2006).

Stã în puterea omului sã redobândeascã o stare de graþie din alt timp și alt loc, consistenþa sufletului de atunci, cãldura lui înþelegãtoare și mângâietoare de acolo?

„Setea de sacru” a omului dintotdeauna camuflatã în cele mai diferite experienþe dovedeºte de fapt limitele omului pus în situația de a-și mãrturisi credința, incapacitatea funciarã de a renunþa la imaginea sa despre sine. O, da: inconºtientul este religios. Dar „sufletul nu-l poþi înºela, cum nu poþi înºela pe un om înfometat, dându-i o piatrã în loc de pâine” (Sfântul Teofan Zãvorâtul, Viaþa lãuntricã, traducere de Elena Dulgheru, 2000).

 

 Nostalgie 3

         

Speram ca mãcar la ieºirea din târg

Sã întâlnesc un suflet

Sã-i pot vorbi

Nici nu ºtiu de ce umbra mea se-ncãpãțâneazã

An de an sã meargã spate la spate cu umbrele voastre

Fiecare are de spus lumii lucrul cel mai important

Triumfal ºi trist

Dacã trec ºi cãrþile tale

În CV-ul meu

Mi se pare cã îþi dau viaþã din viaþa mea

Când voi depune CV –ul

Pentru concurs

Voi muta cãrþile tale în alt document

Dupã aceea

Le voi aºterne

La loc

Cu sentimentul unui gest subversiv

La adresa vieþii ºi morþii.

 

Nostalgie 4

 

„De aceea sufletul se chinuieºte. (…) Priviþi cu câtã strãdanie se zbate un tânãr, sau, uneori, chiar unul mai puþin tânãr sã obþinã cât mai repede banalul numãr al unei reviste lunare, cu câtã nestãpânire se aruncã sã devoreze, cum se zice, prada obþinutã! Nu-i mai arde nici de mâncare, uitã uneori ºi de somn. ªi care-i folosul? Douã-trei fraze reuºite. Câteva fantezii mincinoase, câteva presupuneri înºelãtoare, ºi atât… Restul nu-i bun de nimic. Iar sufletul rãmâne nemulþumit. Luãm o altã carte, apoi alta… mereu acelaºi lucru… Te doare sufletul! Începem conversaþiile… Mereu acelaºi lucru, pentru cã atât subiectele conversaþiilor, cât ºi modul lor de tratare sunt preluate din aceleaºi cãrþi… Adãugaþi la acestea mediocritatea ocupaþiilor ºi a relaþiilor de zi cu zi ºi veþi înþelege cã, dacã am descoperi acel auz care aude vocea sufletului, am desluºi un strigãt amar: «(…) Daþi-mi mãcar o clipã sã privesc lumina lui Dumnezeu!» (…) Dar cine-l ascultã?! Vedeþi, aici nu este de bon ton sã hrãneºti sufletul cu adevãrul lui Dumnezeu. (…) ªi sufletul se chinuieºte (…)” (Sfântul Teofan Zãvorâtul, Viaþa lãuntricã, traducere de Elena Dulgheru).

 

Nostalgie 5

 

Nostalgia este o boalã a inadaptãrii, o neîmpãcare cu lumea și, prin urmare, o gâlceavã permanentã: nostalgia nu te lasã sã trãiești, chiar dacã instinctele te obligã sã supraviețuiești. Este refuzul „modului de spãlare isteț” și de a fi „descurcãreț” este incapacitatea de-a înțelege formula avantajului reciproc și întrebarea: „nouã ce ne iese din afacerea asta?” este subiectul central al dialogului interior: aș vrea sã mã reîntorc mãcar pentru o zi în casa de pe strada 13 Septembrie din Craiova sau în apartamentul 9 de la blocul F 8 pentru cã acolo nu am știut ce înseamnã moartea.

 

Nostalgie 6

 

 „(…) Acestea nu sunt ceasuri ca toate celelalte ceasuri… (…) Dacã aº fi fost pictor, cred cã asta m-aº fi trudit sã înþeleg: s-ar putea pãstra, într-un tablou, un anumit timp întru totul prielnic revelaþiilor, un anumit moment calitativ deosebit de restul momentelor care alcãtuiesc Timpul cosmic? Cum aº fi putut pãstra, mãcar pentru propria mea folosinþã ºi beatitudine, ceasurile dupã-amiezei de astãzi, lumina, gustul, misterul lor?”. (Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, 1991, vol. I, vol. II).

 „Scriind articolul despre Dor - A saudade romena pentru Acção, recitesc încã o datã Mai am un singur dor. Credeam pânã acum cã e vorba aici de dorința de reintrare în Cosmos. Încep sã cred cã e altceva: dorința de a-și regãsi, prin moarte, adevãrata sa familie cosmicã (apele, munții, astrele, pãdurile). Nu reintegrare, ci reîntoarcere acasã, la ai sãi“. (Mircea Eliade, Jurnalul portughez și alte scrieri, 2006)

 

Nostalgie 7

Aºteptasem de prea mult timp sã mã vãd în vãzduh

și acum îmi era dor de mama.

Culorile coborau încet scara inimii:

meriºorul cu flori roºii de primãvarã

copacul cel galben creºte pe sub gutui

viºini, piersici ºi corcoduºi

soarele ºi umbra noastrã

covorul de frunze

din mijlocul curþii

 

Nostalgie 8

Din rãsputeri trebuie ºtiut: dintre obiectele acestei lumi, numai oamenii pot  întineri. Plantele sunt veșnice și eu întârzii în locul meschin din mintea mea ºi îmi pierd timpul prin haosul virtual când nunta noastrã abia începe în cer ca o tãcere de care nu m-am desprins. Și-apoi, noi avem în comun zile și nopți în care am vorbit la nesfârșit despre neutralitatea castanului vagabond și despre îmbãtrânirea ursului de pluș. (Acum el mã urmãreºte cum scriu, va reciti, deci trebuie sã fiu foarte atentã!). A stat atât de mult ascuns dupã perdea, odihnindu-ºi oasele bãtrâne pe un coº plin cu cãrþi. E atât de îngreunat. Uneori mi se pare cã a luat înfãþiºarea ta, pentru cã nu l-am vãzut de-atâta vreme. De asemenea, i s-a stricat ºi aparatul cu ajutorul cãruia respira, mormãia ºi digera. Dacã-l întorci ºi-l apeºi auzi doar un sunet înfundat, de carton. Braþele (lãbuþele) îi atârnã inerte, grele, nu mai are bucurie pe chip, i s-a alungit boticul, i s-a turtit capul, e pur ºi simplu sfâºiat. L-am adus aici pentru a-l putea descrie. Are paltonaºul rupt. Ce sã fac? Cum sã-l vindec? Dintre obiectele acestei lumi, numai omul poate  întineri.ªi cum aº putea sã nu pierd aceste minute  în care scriu, în loc sã trãiesc? Unii spun cã numai acesta e singurul semn cã existãm, cã noi trãim cu adevãrat numai în aceste pagini unde înregistrãm atât cât se poate verbaliza din ceea ce e nedefinit ºi nu aparþine acestei vieþi, din zvonurile unei lumi pe care nu o cunoaștem, din aceastã parte a noastrã, a unei fiinþei care numai din când în când ni se alãturã, pe care numai din când în când o conºtientizãm, pe care în final iarãși nu o cunoaștem ºi care nu ne justificã în nici-un fel, nu ne explicã ºi nici noi pe ea, care oricum ne va supravieþui, ca o torturã.

Dar e bine c-am venit aici ca sã pot vorbi: sã mã-ntristez cã lucrurile se prãfuiesc, cã nu rãmân aºa cum au fost ºi asta nu numai din vina lor, ºi sã înþeleg de ce Hegel identificã Spiritul Absolut cu Ideea Absolutã. Acestea din urmã nu circulã și prin urmare nici de vreun loc de popas pentru ele nu putem vorbi. Doar noi cãutãm uneori cãi de acces cãtre ele, spre suflet, spre umanitate, spre esenþa pe care n-o putem percepe. Sã le oferim locuinþã, pat, pensiune pentru o clipã, pentru o noapte, pentru o zi! Un loc de odihnã sau un loc de distracþie în care ideile se simt bine. Adicã spiritul de fapt.

ªi astfel ºtiu ce voi avea de fãcut când am sã ies la pensie: voi spãla ºi voi repara pãpuºile (deocamdatã, în perioada asta, sã le recuperez ºi sã le izolez de praf pe cele de pe balcon ºi de pe hol) cu sentimentul cã readuc la viaþã o lume uitatã. Voi fi restauratoare de pãpuºi ºi de vieþi. Am sã fiu de fapt chiar din acest moment, când încerc sã scot la luminã, sã sesizez, sã lipesc ce-a mai rãmas, sã pun cap la cap documente, sã le datez, sã vorbesc despre împrejurãrile lor, etc., sã-mi scriu istoria, metoda vine de la sine ºi e totuna cu obiectul, pentru cã existenþa fiecãrui om reface în mic, la scarã redusã, istoria umanitãþii: antichitatea mea, evul meu mijlociu, renaºterea, modernitatea începãtoare, înfloritoare ºi târzie, veºtedã.

ªi adevãrul e cã încãperea asta cea mai bunã impresie o produce seara. Atunci îi este pusã în valoare dimensiunea de lume din vis. Oamenii în general sunt dezamãgitori. Singurul lucru pe care l-am învãþat de la ei a fost sã mã întorc mereu spre cãrþi. Via nãpãditã de ierburi. Sunt adevãruri pe care nu le poþi spune decât la sfârºitul lumii. Dar chiar ºi atunci...

 

Nostalgie 9

Baci, Elefantu’, Woody, Meleacã, Rocco Lenon, Cãþeluºa

Rãsturnica, Ursula, Puºi, Bitum, Þavã, Bale, Gundar, Amedeo, Hopa-Hopa Uite Popa

Calu’, Cãmila, „Cai-Cãmile/Cai-Cãmile”, Struþu’, Vulpaºin, Eureka, Pleºa, Telemea

Doar câteva nostalgii din trecutul vieții

Când smulg acest sunet

http://www.youtube.com/watch?v=iaQZ_j8nios

ºi-n loc de ”Belfast” - „Uu-rechi”

intonaþi

pânã când nu vã-nstrãinați. 

Comentarii cititori
sus

Viorel Pîrligras

 

 Despre Revelaþii...

 

În general, îmi caut sau gãsesc cãrþile prin librãrii sau pe site-urile specializate. Sunt unele volume pentru care am strãbãtut toatã þara, sunt unele pentru care am fãcut ºi drumuri în strãinãtate. Existã însã volume care mã gãsesc ele pe mine. Nu trebuie sã le caut. Nu ºtiu de existenþa lor pânã ce nu dau cu ochii de ele. Cert este cã ele apar întotdeauna ca rãspuns la întrebãrile lãuntrice care mã urmãresc atunci când viaþa îmi pare ciudatã ºi, uneori, nefireascã. Întotdeauna ele ridicã un vãl de pe privirea mea înceþoºatã de umbra prejudecãþilor sau a orgoliului.

La data aceea a fost aºa: treceam întâmplãtor prin dreptul raionului cu materiale ortodoxe din cadrul unui mare supermagazin în care intru, de obicei, doar ca sã frecventez sectorul de carte. Mi-a sãrit în ochi în mod ciudat ºi nu-mi explic nici acum de ce, coperta anostã, de un crem pal, mi-a atras atenþia printre celelalte opuri, lucrate profesionist, despre vieþile sfinþilor sau prelaþilor, despre viaþa monahalã sau mai ºtiu eu ce. N-am vãzut din prima ce scria pe ea pânã când nu m-am apropiat. Era vorba de Tarkovski - filmul ca rugãciune, de o ilustrã necunoscutã pentru mine: Elena Dulgheru. Aflu, citind cartea, cã este critic de film ºi cã aceasta ar fi teza ei de licenþã la absolvirea facultãþii, cã e prima ºi, pânã la data când am descoperit-o, singura care a încercat o profundã ºi pertinentã interpretare a operei lui Andrei Tarkovski. Dar nu acest lucru era important pentru mine, ci faptul cã acest volum - singurul din raionul amintit - reînnoada relaþia mea cu filmele regizorului rus ºi mai bifa câteva rãspunsuri la întrebãrile rãmase în suspensie dupã multiplele vizionãri.

Atât despre carte. Acum, mã voi referi la o altã întâmplare a vieþii mele legatã de opera lui Tarkovski. Poate credeþi în revelaþii, poate credeþi în predestinare ºi poate aþi avut vreodatã senzaþia cã, pentru o clipã, aþi privit dupã perdeaua vieþii, reuºind sã zãriþi fugar mecanismul complex din spatele existenþei noastre, dupã care sensul existenþei nu va mai reprezenta niciodatã acelaºi lucru pentru voi.

Leg întâmplarea pe care o sã v-o relatez de alte situaþii bizare în care, de exemplu, am scãpat neatins de o puternicã explozie de gaze petrecutã la nici zece metri de mine în cantina unui liceu, explozie care a rãnit multe persoane aflate la distanþe mult mai mari, sau cea în care am pierdut trenul de dimineaþã care trebuia sã mã ducã la Bucureºti într-o delegaþie, l-am pierdut pentru simplul motiv cã eu, care nu am pierdut niciodatã trenuri, nu m-am trezit la timp. Mai bine cã nu m-am trezit, deoarece acceleratul cu pricina s-a ciocnit cu un personal plin cu navetiºti pe la Roºiori ºi au existat multe victime, despre care, desigur, regimul Ceauºescu nu a spus nimic la vremea respectivã.

La vremea când s-a petrecut întâmplarea, vizionasem deja ºi Rubliov, ºi Solaris. Celebrul film Stalker (Cãlãuza), îl cunoºteam atât de la televiziunea iugoslavã - singura unde puteam viziona filme strãine atunci -, cât ºi dintr-un cinematograf mãrginaº, de cartier, unde a rulat doar douã zile filmul cu pricina. În salã, atunci, eram doar vreo ºapte inºi care ne-am regãsit a doua zi, la altã vizionare. Am plecat, toþi, rãvãºiþi de impresia puternicã ºi simbolistica filmului pe care am discutat-o multã vreme, la ieºire, în plinã stradã.

A urmat apoi, într-o searã târzie ºi friguroasã de iarnã, un alt film pe care l-am vãzut la televiziunea iugoslavã - Nostalgia. Filmul respectiv, în seara vizionãrii, nu fãcea decât sã-mi confirme legãtura puternicã pe care regizorul o avea cu Divinitatea. Personajele - un scriitor rus ºi prietena sa - evoluau în Italia, pe urmele unui compatriot plecat în acea þarã, un compozitor care dispãruse în cãutarea Divinitãþii. Un al treilea personaj, preocupat de sensul existenþei, le vinde un secret despre drumul în descoperirea credinþei, apoi pleacã la Roma ºi îºi dã foc în semn de protest faþã de faptul cã lumea s-a alienat ºi a pierdut credinþa în Dumnezeu. Scriitorul hotãrãºte sã încerce experienþa, aºa cum i-o descrisese amicul sãu: trebuia sã traverseze un bazin gol - o termã veche, romanã - cu o lumânare în mânã, apoi va avea revelaþia. ªi, sub privirile prietenei sale, aprinde lumânarea ºi începe traversarea bazinului. I se stinge lumânarea în câteva rânduri, iar regizorul îl urmãreºte în cadre lungi, tãcute, cum o ia de la capãt. Tensiunea se transmite spectatorului la cote maxime. De data asta, reuºeºte. Mai are câþiva paºi. 5... 4... 3... 2... 1... În acel moment, imaginea televizorului se stinge, lãsându-mã într-o beznã grea. Îmi trebuie secunde bune ca sã-mi liniºtesc pulsul ºi sã-mi dau seama, într-un târziu, cã era ora la care se stingea lumina în tot oraºul...

N-am aflat niciodatã cum s-a terminat filmul. A venit Revoluþia, au trecut ani buni. Am revãzut, de mai multe ori, majoritatea filmelor lui Tarkovski. Mai puþin Nostalgia. Pentru mine, acela a fost finalul cel mai puternic. N-aº dori sã-l demontez.

La urma urmei, nostalgia se manifestã ºi aºa.

Comentarii cititori
sus

Florin Oncescu

 

N-am nostalgii

 

N-am nostalgii. Nu mai am. O dovadã în acest sens am obþinut-o recent. La ultima trecere prin locuinþa din Bucureºti, am constatat cã nu aveam unde sã-mi depozitez cãrþile ºi dosarele aduse cu mine. Am inspectat dulapurile ºi etajerele. Mi-am regãsit, pe un raft, puse unul peste altul, magnetofonul ºi pick-up-ul. Achiziþii, pe banii pãrinþilor, din anii de liceu, fãcut la Craiova, în ’75-’79.

Magnetofonul n-a mai fost folosit dupã aceea. În liceu, în treapta întâia, colegul Luci mi-a înregistrat douã benzi mari cu jazz, de la Louis Armstrong pânã la Pete Fountain, pe care le-am ascultat pânã au început sã scârþâie. Am avut muzicã diversã. Mã ataºasem de o bandã cu muzicã country, poate Johnny Cash, care mi-a dispãrut. Împrumutatã unor surori, am primit în schimb motivãri de nereturnare fanteziste ºi scuze pe care, deºi mâhnit adânc, m-am grãbit sã le accept. Cu o faþã de bandã integral înregistratã cu Joan Baez am fãcut fericiþi membrii echipei care ne-a zugrãvit cândva apartamentul. Echipã de întreprinzãtori studenþi, e drept. Cu magnetofonul meu, am fost providerul de muzicã la un banchet de sfârºit de an, la un liceu de fete. N-am continuat în linia asta de muncã, chiar dacã, atunci, o blondã pãrea cã mã gãsea interesant.

Pick-up-ul l-am folosit intens în anii de facultate, în Bucureºti, dar ºi dupã, pânã la plecarea în Canada, în ’95. La Aeronave, aveam vreo doi colegi posesori de colecþii ample de discuri („viniluri”) de muzicã clasicã. Unul dintre ei, mai ales, când asculta o nouã achiziþie nu spunea cã ascultã cutare concert, ci cã îl studiazã. Eu am strâns puþin peste o sutã de discuri, fãrã sã ajung sã mã compar cu vreunul dintre cei doi amici. Strângerea ºi ascultarea lor a fost în primul rând un proces de învãþare, asemãnãtor lecturii clasicilor. Plãcerea a fost ºi ea prezentã, uneori cu intensitate, dar n-am devenit un meloman care pretrece ore întregi în fotoliu, eventual pe întuneric, vrãjit de muzica picurând (ori detonând) dinspre boxele pick-up-ului.

ªi ce credeþi cã s-a întâmplat dupã descoperirea acestor doi dragi martori ai tinereþii mele pe un raft beznicos de dulap? În urmãtoarele douã ore au ajuns amândoi pe okazii.ro, popularul site de vânzãri online. Cu pozã, descriere sumarã ºi un preþ echivalând cu o ofertã de donaþie.

1. pick-up TESLA NZC 160 Stereo + 2 boxe, 20 RON.

2. magnetofon TESLA B100 Stereo, 20 RON.

Asta se petrecea sâmbãtã, pe la ora ºase seara. Duminicã, la ora unu a dupã amiezei, amândouã aparatele erau date. Pick-up-ul a fost sãltat de un domn care avea maºina în service pe o perioadã nedeterminatã ºi care, totuºi, a venit cu o furgonetã condusã de nepotul lui. Magnetofonul a fost cules de fiul domnului care ºi-l dorea. Mi-a rãmas mulþumirea cã, departe de mine, magnetofonul ºi pick-up-ul vor cunoaºte o nouã viaþã. Parcã-i mai bunã decât nostalgia. 

Comentarii cititori
sus

Iulia Militaru

 

Nostalgie. Pentru întoarcerea unui cuvânt la inocenþã
(sau Micã relatare mascatã a unor fapte recente)

 

Aºadar, sã scriem despre sau sã începem de la nostalgie!

„A scrie despre” înseamnã, în cele din urmã, a povesti un cuvânt, a-l de-scrie, a-l folosi în numele propriu, a þi-l însuºi, chiar a pune stãpânire pe el.

Cum poate un cuvânt sã fie luat în posesie, un cuvânt care aparþine tuturor, folosit de toþi, prezent pe buzele celorlalþi, sã ajunã sã vorbeascã despre „mine”, despre ceea ce este doar „al meu”? Iar dacã asta este posibil, totuºi, atunci de ce „sã scriem”, de ce „noi”? Eu sã scriu despre ceva care îmi este propriu ca ºi cum ar fi comun, împreunã cu voi de-scris: com-unul, com-/co-/con- sau „împreunã cu” unu, „spre” unu, „alãturi de” unu.

Ceea ce ne va ajuta sã demonstrãm, adicã sã rãspundem la întrebãrile de mai sus de-montând, va fi un neajuns, o mare trãsãturã negativã a limbajului, confuzia semanticã, derapajul de semnificaþie, slaba (aproape inexistenta) legãturã dintre stupidul cuplu semnificat-semnificant, care ajunge sã îºi posede referenþii în funcþie de necesitate, de context ºi de avantaje. Pentru cã existã, aºa cum o sã vedem, o tendinþã a limbajului de a-ºi arunca în afarã, a-ºi con-damna propriile cuvinte. Aceste cuvinte pot oricând deveni ameninþãtoare pentru el, îl pot oricând decapita/castra, dacã li se lasã inocenþa originarã, semnificaþia concretã.

Aºadar, sã începem de la nostalgie, cu nostalgie. Tristeþea provocatã de o dorinþã, care ne strãbate, în cãutarea unui loc, unui gol pe care sã-l umple cu o imagine, cu un chip: a revedea un loc drag, o persoanã apropiatã, a retrãi un episod din trecut. Dar ºi dor de depãrtãri, de necunoscut. Dor de patrie ºi lâncezealã cauzatã de acest dor. Prin urmare, tot ce urmeazã nu este altceva (ºi nici nu trebuie înþeles altfel, în mãsura în care poate fi ceva înþeles) decât un poem, având ca punct de plecare o stare de semitrezie, plinã de o tristeþe nedefinitã, ne(de)finitã, brutã ºi nelimitatã, în acelaºi timp. Ea va trebui sã facã trecerea de la starea semi-, la starea plinã, totalã, trezia definitivã.

Melancolie ºi un oarecare vis al morþii ce-o însoþeºte, dorinþa fãrã obiect. Numai starea de poem o poate surprinde, poate „pune mâna pe” ea, într-un mod neaºteptat. Fiindcã poemul este cel care aºazã un chip în golul dorinþei, îl aºazã altceva (un celãlalt?) în depãratare, în trecut, ca sursã a tristeþii ºi dorinþei: „acest acum-prezent al poemului, acum-prezentul meu, acum-prezentul Eului punctual, aici-acum-ul meu trebuie sã lase sã vorbeascã acum-prezentul celuilalt, timpul celuilalt. El trebuie sã lase timpul, trebuie sã-i dea celuilalt timpul.” ªi mai departe: „poemul este prin urmare o vorbire în doi, o vorbire în mai mulþi, o vorbire care îi reuneºte, care îi strânge laolaltã în ea pe mai mulþi.” Timpul tãu în timpul poemului meu. Cum sã-l lãsãm pe celãlalt sã vorbeascã? În tãcere!

Sã ne întoarcem la com-un, la a fi împreunã cu unu, com-unitate cu unu sau a trãi laolaltã cu unu: com(un)ism-ul ca stare permanentã de a trãi laolatã, de a fi împreunã, alãturi de unu. Cum s-a ajuns la rupturã, la moartea lui unu ºi cine este acest unu?

Existã o frumoasã poveste la care ar trebui sã ne întoarcem mereu, cu nostalgie: Tinereþe fãrã bãtrâneþe ºi viaþã fãrã de moarte. Acolo, un tânãr prinþ îºi pãrãseºte regele-tatã, pentru cã acesta din urmã nu-i poate da ceea ce-ºi doreºte ºi i-a fost promis la naºtere. Lasã uitatã o întreagã lume ce se va stinge uºor, tãcutã, în absenþa lui. Fiindcã tânãrul prinþ pleacã sã gãsescã un tãrâm în numele cãruia îºi poate pierde capul: de la împãratul, de la împãrãteasa, de la toþi boierii cei mari ºi cei mici, de la ostaºi ºi de la toþi slujitorii curþii, carii, cu lacrãmile în ochi, îl rugau sã se lase de a face cãlãtoria aceasta, ca nu care cumva sã meargã la pieirea capului sãu. Pierderea capului se va produce aici, nu printr-o tãiere propriu-zisã, ci prin uitare, prin depãºirea celor trei obstacole ºi descoperirea lumii fãrã de moarte. De menþionat cã unul dintre cele trei obstacole era ºi încercarea de a strãbate o pãdure plinã de fiare cumplite, dar care se dovedesc a fi total inofensive atunci când protagonistul este primit în regatul tinereþii veºnice. Unde va trãi liniºtit doar printre sãlbãticiuni ºi printre femei. Nimic, nicio altã autoritate deasupra capului sãu… ºi totuºi, poate tocmai pentru cã era deja pierdut acest cap al sãu, pierdut sau, mai bine zis, lãsat undeva, pradã morþii. În þinutul uitãrii nu e loc de violenþã, un singur act de acest tip, o singurã crimã, îndreptatã chiar ºi asupra celui mai mic ºi mai inofensiv animal, iepurele, va fi suficientã pentru ca echilibrul sã se rupã, pentru ca amintirea sau nostalgia sã revinã în sufletul prinþului. Nevoia de a-ºi regãsi capul – regele, pãrinþii, regatul – îl inundã odatã ce a pãºit în Valea Plângerii, odatã ce ucide iepurele. Nevoia de putere, nostalgia autoritãþii? ªi se va întoarce.

Printre ruine niciun cap. Doar moartea.

A uita, a-þi pierde capul sau a (te) de-capita. Apoi, regretul, întoarcerea, încercarea de-a recupera capul pierdut, a strânge capete înlocuitoare, a capitaliza. În mod abuziv, disperat, sã pui ceva în loc, în gol, pentru a mãslui o crimã, pentru a ascunde o greºealã.

Ceea ce lipseºte poveºtii este prezenþa rãgazului care ar fi trebuit sã se strecoare între douã momente. Capitalizarea nu dã acest rãgaz între revenire ºi deschiderea tronului în care se aflã moartea. Nu mai permite nostalgiei sã se instaleze, nostalgia dupã locul Tinereþii fãrã bãtrâneþe ºi al vieþii fãrã de moarte. Lipseºte aºadar timpul tãrâmului celuilalt, care sã se insereze în timpul „acum”. O singurã amintire va fi posibilã, cea a regelui/regatului decapitat/ucis sau uitat.

În acest timp al meu, care se vrea invadat de celãlalt, neputincios în faþa morþii celuilalt ºi faþã de care se vede ca supra-vieþuitor, ca vinovat ºi ucigaº, existã o tristeþe cauzatã de neputinþa întâlnirii, neputinþa regãsirii limbii ceilulalt ºi substituirea ei cu ceea ce îmi este mie mai propriu, adicã o a doua ucidere a lui Eu. Moartea mea în numele tãu. Numele tãu care sã mi se substituie Mie, Eului supravieþuitor.

Dar, sã revenim încã o datã la poveste. Lângã prinþ stã mereu animalul, bestia domesticitã, cel fãrã de care gãsirea celuilalt tãrâm nu ar fi fost posibilã ºi care îl însoþeºte ºi la întoarcere – calul. Plecarea de la rege sau de-capitarea este momentul în care acest cal se transformã dintr-o mârþoagã în cel mai puternic armãsar al hergheliei, singurul care se þine „drept”, nu „cade” atunci când voinicul pune mâna pe el. Animalul vorbitor, cel cãruia îi auzim glasul ori de câte ori prinþul se aflã într-o primejdie, ºi-ntotdeauna ceea ce spune este un sfat, cum sã supravieþuiascã, cum sã-ºi pãstreze capul pe umeri, tocmai pentru a-l pierde. Scopul supravieþuirii fiind decapitarea. Ascultând mereu vocea bestiei reuºita este garantatã. O singurã data nu îl ia în seamã, o singurã data îl lasã sã plece fãrã îl urmeze, ºi atunci îºi gãseºte sfârºitul. Cine moare de fapt în aceastã poveste?

Calul, cel care stã drept pe picioarele sale, care nu se prãbuºeºte, „maiestatea falicã”, „ieºirea din sfera umanului” ºi cel care supravieþuieºte tuturor morþilor ºi tuturor decapitãrilor. Am putea sã-l privim ca pe acel altceva din grajdurile regale, acel altceva din prinþ/prinþi/rege/regi. Pentru cã-ntotdeauna, dacã e sã-i dãm ascultare lui Derrida, întotdeauna sunt mai mulþi, niciodatã unu. ªi totuºi, doar unu conduce, doar unu e la putere, doar unu e de-capitat.

Com-uniunea prinþului cu calul, com-uniunea prinþului cu bestiile de dincolo (fluxul, curgerea, cãlãtoria) este posibilã doar în timpul revoltei (atunci când îºi cere dreptul ºi nu i se dã), al renunþãrii la putere/regat, ºi-n timpul uitãrii, a stãrii de decapitare permanentã, fãrã nostalgia capului, departe/în alt loc, unde strãinul-prinþ va fi acceptat (acceptat prin iubire, pentru cã se îndrãgosteºte de tânãra fatã care-l întâmpinã) ºi se va înstrãina. Dar capitalizarea ºi dorinþa de moarte vor rupe aceastã legãturã, pentru cã ea nu se face decât în „rãgaz”, în „tihnã”, adicã în „timp”, în înstrãinare, prin iubire.

A nu mai avea timp, iatã pãcatul capitalizãrii! Com-unul/laolaltã cu unu va pieri.

Acolo unde existã timp, bestia ne vorbeºte, ne vorbeºte prin tãcere, sfatul sau cuvântul primit de la celãlalt. Ce poate fi mai tãcut ºi mai impersonal de atât? A face/a înfãptui cuvintele altuia.

În acest punct intervine, se insereazã limbajul, fiindcã limbajul stârneºte nostalgia, limbajul care ucide tãcerea, ucigând bestia (chiar ºi o simplã rãnire a ei va fi suficientã, vezi iepurele din poveste). Dor, nostalgie dupã celãlalt în limbaj, care ne uneºte, ne aduce în com-uniune, creeazã com-unisme inconºtiente, tocmai atunci când este mai impersonal, mai abstract, când vorbeºte ca ºi cum ar tãcea, când nu spune de fapt nimic, iar nostalgia ne întoarce la celãlalt (ca putere), rupându-ne de celãlalt (ca altceva). Limbajul se teme cel mai mult de tãcerea lui, pentru cã riscã, în acest fel, sã fie castrat, sã i se ia forþa cuvântului, forþa de a reprezenta, de a închide/limita exteriorul; de fapt, de a trasa limita dintre afarã/lume ºi înãuntru/Eu, limita dintre prinþ ºi bestie/cal. El are nevoie de cuvinte tari, noi, personale care sã rupã vechile legãturi semnificat-semnificant-referent, sã îºi demosntreze tãria, misterul ºi forþa de regenerare. Cine este acest cal? Cum îndrãzneºte sã se mãsoare cu el? ªi atunci com-uniunea/com-unul îºi schimbã sensul, va fi capitalizat, i se va demonstra impostura în limbaj ºi în numele limbajului, pentru cã nu este ceea ce spune cã este, adicã nu-i o com-uniune cu bestia, ci o capitalizare a unui rege decapitat, a unui mort; adicã, nu tãcere, doar cuvinte regenerate. Aici, în acest punct, se sfârºeºte cãlãtoria prinþului.

٭

ªi-n cele din urmã întrebarea: de ce spaima de com-unism sau communism, de ce spaima de acefal? De ce nostalgia capului? Sau e doar vina cã am (supra)vieþuit (ori supravieþuit) decapitãrii?

Comentarii cititori
sus

Felix Nicolau

 

Nosta sau melan?

 

Nostalgiile, cu întoarcerea lor la origini nefructificate, pot genera artistice nevroze, ceea ce face bine la poeticitate. Din pãcate pentru viitorul meu poetic, nu prea am nostalgii, dar am melancolii: visarea legatã de lucrurile trãite, moliciunea trecutelor înfãptuiri, adicã erori. Cãci tot ce comitem e eroare, privit în linie absolutã.

Nostalgii, oriºicât, aº fi vrut sã am. Acel „n-a fost sã fie” discutat de C. Noica în Sentimentul românesc al fiinþei, pe vremea când nu era nasol sã ai asemenea sentimente. Exemple: nostalgia unei altitudini mai mari, nostalgia de a fi fost un star rock în USA, eventual chiar Axl Rose, nostalgia de a fi primit premiul Nobel pentru literaturã, iar eu sã fi fost deja atât de bogat încât sã donez banii din premiu unui contracandidat, român, fireºte, nostalgia de a fi avut o vilã pe malul Mediteranei ºi sã ies de acolo doar pentru a interpreta câte un rol în vreun film al lui Lars von Trier.

Cum sunt un individ fundamental mediocru, mã simt perfect cu înãlþimea mea de castor, viaþa de tren-avion-hotel a unui star rock m-ar obosi ºi m-ar scoate din ritmurile complexe, premiul Nobel nu numai cã nu mã intereseazã, dar cred cã este ºi toxic pentru culturã prin falsele ierarhii pe care le creeazã, când subsolurile lui sunt exclusiv geo-politice, iar filmele lui Lars von Trier mi se par seducãtor de provocatoare, însã dacã aº juca în vreunul, n-aº mai putea sã îi gust, apoi, nebunia.

Rãmân, totuºi, cu nenumãrate melancolii, iar asta mã umanizeazã, oriºicât. 

Comentarii cititori
sus

Aprilia Zank

 

 

the malachite carver

 

for my birthday

I would get books

patent leather shoes

sometimes a doll

never a teddy bear

 

my first book

was book number 1

my second, book number 2

the third, book number 3

and so on

till I lost trace of numbers

 

book number 9 was about

this malachite carver

a young boy

from a Russian village

no family

no one really knew

where he came from

 

but he could carve

wondrous shapes

in this rare stone

from the heart of the mountain

 

he would set beholders in awe

people who came a long way

some on mules

some barefoot

to behold his mastery

 

only he

he got gloomier and gloomier

his thin hands went thinner

his pale face went paler

 

every day he would crawl deeper

into the core of the mountain

to find the singular

the most precious malachite

for his scrimshaw

filigree like dragonfly wings

brilliant like dew on daisies

 

till one day the villagers noticed

that he hadn't come back

they waited and wondered at it

waited and wondered

 

thought of searching for him

but no one knew

his hidden paths

no one could find

his traces

 

autumn followed summer

winter followed autumn

his name was slowly forgotten

only now and then

somebody would call it

 

but I

I wept and mourned

wept and grieved

then buried book number 9

in my small cemetery

with my broken doll

my sparrow

and my kitten 

Comentarii cititori
sus
Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey