•  Toma Grigorie
•  Xenia Karo
•  Niculina Oprea
•  Cornel Mihai Ungureanu
•  Semnal - reviste culturale


sus

Toma Grigorie

 

Persona poetului Nicolae Coande

 

nicolae coande personaNicolae Coande, recunoscut ca unul dintre cei mai originali poeþi contemporani, închizãtor de serie optzecistã, „cristalizeazã teme ºi motive lirice de regãsit în toatã poezia acestora, de la Mircea Cãrtãrescu, Marta Petreu ºi Ion Mureºan pânã la Ioan Es. Pop”, aºa cum gloseazã Ioan Holban în Literatura românã de azi. Poezia. Proza (Ed. Tipo Moldova, 2012), dar, dincolo de aceste liante comune, putem spune cã îl despart de aceºtia, într-o anume mãsurã, vigurozitatea ºi rugozitatea exprimãrii, tensiunea ºi dramatismul insurgenþei poetice, de invidiat.

Aproximat alegoric ca fulb - în definiþia proprie: „Un fulb este un poet mort prin oasele lui cîntã vîntul (cînþi tu) / dar poeþi si prostituate poþi avea pe bani oricînd.../ Chiar dacã eu ºtiu - de s-ar cufunda dorinþele ºi lumea toatã / un poem ar pluti auriu... (Sînge de fulb) -, mai mereu dezabuzat, însã nelipsit de o anume încredere în perenitatea poeziei, a artei literaturii, ajunge acum, la vârsta maturitãþii depline, la instituirea personei sale inimitabile.

Dupã ce ºi-a însumat o parte din creaþia poeticã în prima antologie, VorbaIago (2012), (cuprinzând volumele: În margine (1995), fundãtura homer (2002), Vînt, tutun ºi alcool (2008), Femeia despre care scriu (2010), Nicolae Coande încredinþeazã tiparului în anul imediat urmãtor o a doua antologie, Persona, (Editura Mãiastra, Târgu Jiu, 2013), în care include cele douã volume, Fincler (1997) ºi Folfa (2003), lãsate pe dinafarã pentru grija mãrturisitã faþã de cititor, care, posibil, nu ar fi suportat uºor elongaþia poemelor. Nu-i dãm dreptate, fiindcã aceste opuri nu sunt cele mai nesemnificative (Al. Cistelecan), fiind chiar volume importante, „dacã nu în schimbãrile de traiect, mãcar în definirea acestui poet care îºi asumã fãrã vreo ezitare un anumit tip de radicalitate. Sigiliul sãu se aflã aici la temperatura cea mai înaltã.” (Mircea A. Diaconu - postfaþatorul antologiei).

Nicolae Coande pune versurile din antologia Persona sub egida unei axiome proprii, preluate din textul liminar Certificat (VorbaIago), pe care o transcrie drept motto: „Poetul este mereu persona altcuiva ºi nu are pretenþia cã scrie în numele sãu. Numele iatã totul. Nimic, de fapt”. În accepþiunea sa genericã, poetul este deci conºtient de alteritatea cãreia i se subsumeazã, deºi eul propriu nu poate fi scos din ecuaþie. Oximoronul, numele e totul, dar nimic, de fapt, ( reverberat în receptacolul cititorului), îl situeazã pe Nicolae Coande între conºtiinþele superioare ale eticii modestiei, conºtiente de valoarea proprie dar ºi de relativitatea ei. Beneficiazã de o bogatã lecturã asimilatã lucid ºi în profunzime, fãrã sã facã mare caz de aceastã aptitudine în creaþia sa de poet doct.

În versurile lui iconoclaste, de regulã, este direct (undeva repugnã mãrturisit metafora), tãios, frust, necruþãtor cu urâtul vieþii din toate cotloanele ei, pe care îl vitupereazã, pentru cã iubeºte adevãrul, în siajul celor ce se spun despre urât cum cã ar fi haina adevãrului. În acest demers, nu se teme de cuvintele ºi expresiile dure, de imprecaþii, de limbajul colocvial ºi chiar licenþios uneori. Scârba, stupoarea, furia explodeazã în diatribele din versurile sale extrem de sensibile, expresive ºi parodice ºi face þãndãri „capetele mecanice”, acele techné goale de conþinut, „piºlirele care oficiazã zice-se Arta, pe harnicii care mulg arta cu mãiestrie ºi hei-rup”, în aceastã þarã unde mintea e un blestem, unde sunt ºcoli, profesori pedanþi, de gradul zero al sterilitãþii ºi scapeþi balcanici etc etc.

Mi-e scîrbã, m-am sãturat, mi-e silã sunt expresiile constituite în laitmotive prin care poetul îºi revarsã lehamitea ºi dezamãgirea faþã de o societate cavernoasã din interior în exterior, putridã pânã în mãduva oaselor. Eul liric care poartã numele lui Nicolae Coande, asimilat unui „simplu cerºetor” în lumea lor în care refuzã plata pentru intrare, „nu plãtesc stau afarã la porþi cu o sticlã de vin”. Copleºit de o mare tristeþe, refuzã, de asemenea, râsetul, „nu pot sã rîd în secolul ãstora nici mort”. Dezavueazã cu toatã forþa verbului sãu intransigent nimicnicia vremurilor trecute ºi a celor prezente cu false promisiuni de democraþie ºi de emulaþie civilizatoare, persistente ºi în era acestor „nebuni simpatici simulanþi de profesie tema lor / e neantul”, în timp ce a poetului dezarmat este „moartea în viaþã este pierderea darului / este neputinþa de a surîde la vederea cãlãului / cu garoafã la piept” (O meserie de dobitoc). Când poezia, arta ºi cultura sunt izgonite din societate, meseria de scriitor, de artist poate dobândi acest epitet profanator.

Arghezian ºi bogzian, pentru expresivitatea ºi incisivitatea pamfletului condamnator, precum ºi idesîrbian ºi sorescian pentru exprimarea ironicã ºi frustã, de stirpe olteneascã, Nicolae Coande se relevã ca un justiþiar postmodern care-ºi exhibã oroarea faþã de lepra ce se-ntinde ca o plagã pe trupul naþiei, ºi în era „post-Scîrbei cele mari”, de care nu se poate elibera vreodatã: „eu nu m-am dezlipit de scîrbã / cu scîrba voi trãi ºi de acum înainte / sã creadã alþii cã þara-i mãnoasã alþii sã urle / ce bine-i la ºes cu naiul / cu cavalul la deal / tulnicul sara pe munte / sã batã alþii palma sã facã gheºeftul / sã spunã alþii patrie verde / cu morþii la ferestre înflorind an de an” (Minþile defuncte. Continentele scîrbei). Poetul îºi iubeºte þara ºi tocmai de aceea o admonesteazã cu luciditate, condamnându-i pe patrihoþii care o jecmãnesc fãrã scrupule, fariseic, (chiar ºi prin bãi de mulþime în locurile sfinte). „Ura lui Coande e expresia exasperatã a iubirii lui”, conchide pe drept cuvânt Al. Cistelecan. Rechizitoriul critic este reactualizat permanent: „L-am fãcut pe Dumnezeu impresarul agentul nostru electoral / bem cot la cot cu îngerii lui / scuipãm ce iubim cel mai mult” (Generaþiei fraþilor mei chiliaºti). Se autoflageleazã de altfel perpetuu pentru vina omenirii de a se fi nãscut, pentru pãcatul originar.

În focul impenitenþei sale, al rãzboirii sale furibunde cu strâmbãtatea lumii, gãseºte totuºi un dram de speranþã, cât ºi puterea sã invoce redempþiunea divinã: „cîndva va fi ziua revelaþiei noastre, o, Doamne / lasã-ne sã implorãm Dies irae / lasã-ne sã ºoptim Kirie, eleison / lasã-ne sã ne sãturãm de pelin / lasã-ne pentru ultima oarã / tu care ne-ai lãsat cînd am vrut.” (Idem). Disperarea generalizatã din poemele sale atinge perpetuu note acute în aria sarcasmului, nici chiar un amor mic cu literatura nu constituie un paliativ al insanitãþii lupului cu gura plinã de lunã iarna, una dintre mãºtile personei poetului care este pregãtit ironic ºi parodic chiar sã scrie un roman al ratãrii cu condiþia sã nu-l pufneascã râsul ca pe un erou de roman ieftin, „dacã limba n-ar fi o rîmã ieºitã în ploaie sã urle / dacã n-ar fi o þaþã la pîndã o codoaºã cu bici / în patul unde am fãcut amor mic cu literatura / dacã limba n-ar scoate limbuþa / la curea în cãutarea adevãrului - acel moment bleg / perfect împietrit din gura femeii.” (Amor mic cu literatura). Resimte literatura ca pe o povarã care îl apasã, pentru cã nu-i oferã nicio cale de a anihila perfidia vieþii. Se rãzboieºte continuu cu sine reproºându-ºi când gândul distrugerii fãrã voie a lumii, cu gândul la renunþare, pe care o considerã forþa sa: „Farmecul abia presimþit al gândului cã voi distruge / ºi voi fi distrus îmi dã în miezul anului fiori ironici de prozã / ºi continuitate / vedenii de ºaman uitat la intersecþia vãzului cu limba / în concordatul de neconceput al unui zîmbet liric / cu spaima gurii împrãºtiatã azi pe jos” (Prãpastia cu ochi albaºtri).

Asistãm electrizaþi de o artã poeticã impresionantã, la o persistentã autoportretizare parodicã a artistului veºnic neliniºtit ºi neînþeles, visând la o lume idealã imposibil de aflat ºi de cucerit, chiar ºi în limitele ei implacabile. Chiar dacã intertextualitatea pare a copleºi unele poeme, Nicolae Coande nu poate fi considerat un textualist sui generis. Se miºcã lejer ºi cu mãsurã prin cultura asumatã, simþul veridic al poeziei ºi al ironiei îl sprijinã sã depãºeascã livrescul ºi culturalul, de care ar putea fi acuzat: „stau în ironie ca ºarpele în oul facerii / ºi ironia invitã la vorbã: / cu timpul voi da replici morþilor.”(Folfa). Profereazã pastelat un ludic amar din sfera hazului de necaz, cu „fervoare neconcesivã împinsã înspre imprecaþie” (Mircea A. Diaconu), în limitele unei afurisenii îndreptãtoare. Verbiajul clocotitor, mustind de sensuri profunde, uneori neologic, integreazã lejer ºi expresii din limbajul necenzurat al strãzii, alãturi de noþiuni ºi sintagme din sfera intelectualã înaltã cu extindere spaþialã ºi temporalã, din varii domenii ale gândirii ºi simþirii universale.

În Folfa, parcã mai mult decât în Fincler se apleacã asupra sinelui de „artist incredibil, singur în viaþã” autopersiflându-se amar: „Copil cu capul încã în naºtere - mã cred artist preocupat cumva / de culori care imitã sângele închegat / sub limba mea umflatã lumea ºi-a oprit motoarele ºi acum tace / sunt incredibil singur în viaþã.” (Prim planul m-a distrus. Portret tîrziu al bãrbatului-paj). Cautã perpetuu esenþialul din sine ºi din afarã, conform axiomei lui Hegel: „Die Wahrheit des Seins ist das Wesen” (Adevãrul fiinþei este esenþa).

Din cele câteva poeme inedite din ciclul final, Persona, deducem o oarecare acalmie, alãturi de postfaþatorul numit mai sus care conchide personal cã „temperatura nu mai este aproape deloc încinsã, strigãtul în pustiu ºi-a pierdut din intensitate”, la care putem gãsi motivaþie, aceea a sastisirii poetului convins de futilitatea luptei, a saturaþiei de propria scârbã într-o societate alienatã, a saturaþiei de rãzvrãtirile proferate în van, de scrisul pe nisip, în sensul acceptãrii destinului, a unei metanoia poate chiar ºi în sens religios.

 

(Cronica a apãrut ºi în revista Familia) 

Comentarii cititori
sus

Xenia Karo

 

Poeticeºte despre binefacerile provinciei

(Adela Greceanu, ªi cuvintele sunt o provincie,
Editura Cartea Româneascã, Bucureºti, 2014)

 

adela greceanu si cuvintele sunt o provincieUn volum de versuri tinere cum nu am mai citit de ceva ani. Cred cã prin aceastã carte, Adela Greceanu a ieºit din plutonul poeþilor întâmplãrii, lucru care se observã chiar din titlu - nicio poantã, niciun calambur, nicio glumiþã. Un titlu mai puþin accidental, ºi mai mult o idee de reþinut, pentru cã ªi cuvintele sunt o provincie este o carte a cunoaºterii, un elogiu adus percepþiei.

Se pare cã aventura în lumea de prozã i-a prins bine. Credem cã grija pentru macrostructurã este un dar dobândit în încleºtarea cu imperativul previzibilitãþii poveºtii. În principiu, poezia nu se sinchiseºte de macrostructurã, de coerenþa supratextualã. Aici, însã, repetiþia spiralatã care trece prin aproape fiecare poem descoperã posibile rãspunsuri la aceeaºi întrebare: ce se întâmplã dincolo de suprafaþa perceptibilã a cuvintelor? Eul cautã sã afle ce este dincolo de logica vizibilului pe care Odilon Redon o punea în slujba instinctului, dincolo de barthesiana mascã a lizibilului. Cuvintele nu sunt captive în ele însele, ci sunt expansive, sunt din ce în ce mai cuprinzãtoare, relevã poeta:

când ei spun „copac”,

au impresia cã asta înseamnã întotdeauna

acelaºi lucru.

ªi, la viteza vieþii de zi cu zi,

chiar înseamnã.

Dar când lucrurile încep sã prindã

o vitezã ºi mai mare,

„copac” înseamnã mereu altceva. (Copac)

 

Descoperim versificatã în aceastã carte o adevãratã voluptate a privirii, a privirii de sus, de la etajul 8 (spre exemplu) spre asfaltul vieþii disciplinate, înrobite (?), previzibile, „li-niº-ti-te” (adicã laºã) a „oamenilor buni”, oamenilor prietenoºi care vor cu orice chip sã-i facã pe ceilalþi dupã chipul ºi asemãnarea lor:

Oamenii vor sã fie prietenoºi.

Îi intereseazã de ce

n-ai trecut zile-ºir

sã-þi iei apã de la magazinul de lângã bloc,

te invitã la o cafea,

te îmbie cu clãtite

ºi te apostrofeazã prompt dacã

þi-e dor de tine însuþi (Copacul).

 

Ochiul acesta platonic aparþine, iatã, unei feminitãþi suverane iscoditoare. Vieþuind vizavi de cimitir nu poþi sã nu presimþi plenitudinea centrului. Pentru poetã, centrul este esenþa, adicã poezia, iar provincia este acþiunea, efortul vorbirii.

Din blocul sãu, un adevãrat axis mundi crescut din vulgaritatea ºi din violenþa latentã a asfaltului, eul deschide ochiul viziunii ºi se aruncã în depersonalizanta ascultare, iar hipersensiblitatea taie drum eului cãtre zeiþa omniscientã, cãtre poezie:

...dintre toate, numai tu ai ºtiut

care

e

binele

ºi l-ai vrut pentru mine

acum.

De urgenþã.

Tu eºti cea mai puternicã

cea mai asprã ºi cea mai dreaptã.

Aºa cã iatã-mã la uºa ta:

poate vrei sã mã naºti (Tu)

 

Provinciile sunt eurile care tind unul spre celãlalt, dar sunt ºi suprafeþele liniºtite care ocrotesc prefacerile materiei, adicã ale sensului, precum ºi sfârºiturile - de sãptãmânã, de clasamente, de strãzi ºi de clãdiri, pãrul, cimitirul, iar provincialii sunt cei care cautã sã vadã dincolo, deasupra ºi dedesubt, eul ºi celãlalt. Provincia este seva totului:

Adevãrul este cã fiecare cuvînt

e numai vîrful unui aisberg.

Dedesubt colcãie sensuri fãrã nume

dintre care, cîte unul

e atras uneori la suprafaþã

de forþa cuvântului de deasupra

ºi înghesuit acolo printre sensurile de bazã.

ªi cuvintele sînt o provincie

vizavi de sensurile pline de viaþã de sub ele,

sensuri necunoscute ºi nerevendicate acolo, deasupra. (Adila)

 

Eului i se opun discursiv alþii, locuitorii suprafeþelor: adolescenþi îmbrãcaþi în culori, vânzãtoare, pãrinþi blazaþi ºi sarcastici, toþi dominaþi de figura Marianei, aceastã Marie în maiou Calvin Klein, stãpânã pe-un trotuar din þara de asfalt.

ªi cuvintele sunt o provincie poate fi poezia întoarcerii acasã, a erotismului spiritual. 

Comentarii cititori
sus

Niculina Oprea

 

Scriitori turci contemporani

 

Dincolo de puterea economicã ºi politicã a Turciei, tot mai mult se evidenþiazã puterea culturalã a acestei þãri fabuloase. Literatura turcã contemporanã este tot mai prezentã în Europa, cu precãdere în Franþa ºi Anglia. Ca urmare a invitaþiilor primite de a participa la importante festivaluri literare din Turcia, am avut ºansa de a cunoaºte mulþi scriitori turci, de-ai asculta citindu-ºi poeziile, de-a încerca sã-i înþeleg ºi de a traduce din creaþiile lor în limba românã. În ultimii ani am publicat în revistele literare din România în jur de 15 scriitori turci. De curând, un confrate scriitor spunea cã în afarã de Orhan Pamuk, nu prea ºtie sã mai fie publicaþi în limba românã alþi scriitori turci deºi în urmã cu doi ani participase chiar el la lansarea cãrþii de poezie a poetei Ayten Mutlu, Ochii Istanbulului.

Dintre scriitorii pe care i-am tradus ºi publicat, trei dintre ei au fost publicaþi în volum:  Ayten Mutlu, Mustafa Balel ºi Hilal Karahan.

 

oprea3Ayten Mutlu, Ochii Istanbulului (Ed. Ramuri, Craiova, 2012, cu o prefaþã de Mircea Bârsilã ºi o imagine pe coperta 1 aparþinând pictorului Sorin Adam). În poezia scrisã de Ayten Mutlu, inteligenþa emoþionalã se aflã la cote maxime iar nivelul de performanþã artisticã este pe mãsurã. Deºi în poemele volumului Ochii Istanbulului este pusã în discuþie calitatea vieþii de zi cu zi, calitate ce depinde direct de emoþii, poeta conduce actul poetic prin labirintul emoþional ca ºi când evenimentele de orice naturã sunt doar elemente ale unei magii continue. Imaginile pe care poeta le creeazã sunt capabile de a fascina cititorul dar ºi de a-l provoca la o reflectare amãnunþitã a ceea ce se petrece cu el sau în jurul lui. Sunt de apreciat resursele imaginative ale poetei, iar vehemenþa cu care sentimentele revin aproape ciclic în mai multe dintre poeme demonstreazã capacitatea autoarei de a þine sub control atât realitatea cât ºi demersul actului poetic. Încã de la prima lecturã a poemelor am avut sentimentul straniu cã mã aflu pe un teritoriu comun cu cel al poetei Silvia Plath ºi cã sintagma Il vivere è un correre alla morte este numitorul comun al poemelor acestei cãrþi de poezie puternic amprentatã de irizãrile Istanbulului în noapte ºi de murmurul valurilor Mãrii Marmara sub ferestrele Palatului Dolmabahce .

 

oprea1Mustafa Balel, Iniþiatoarea (Editura Tracus Arte, Bucureºti, 2014, cu o copertã realizatã de artistul plastic Mircia Dumitrescu. Cotraducãtor - Florin Logreºteanu).  Mustafa Balel este autorul unei opere impresionante, cunoscut mai ales ca prozator ºi traducãtor. Despre nuvelele din volumul de faþã putem spune cã  reprezintã cliºee cinematografice ale unui timp uneori îndepãrtat, alte ori mai puþin îndepãrtat, dar ºi un memento, în special al copilãriei ºi al adolescenþei, asupra cãrora scriitorul se apleacã cu mãiestrie. Autorul face din propria existenþã obiectul scrierilor sale ºi, fãrã sã greºim, putem spune cã în cazul lui Mustafa Balel demersul autobiografic este mai mult decât punctul de pornire al unei povestiri, ba chiar îl putem identifica cu rigoarea salvatoare a scrisului.

 

oprea1Hilal Karahan, Strada care cautã marea (Editura Tracus Arte, Bucureºti, 2014, cu o prefaþã aparþinând subsemnatei ºi cu o imagine pe coperta 1 aparþinând pictorului Igor Rems) este o selecþie alcãtuitã de autoare ce reuneºte o parte dintre poeziile scrise în perioada 1995-2012. Numitorul comun al poeziilor din aceastã carte este erotismul. Erotism pe care poeta îl lasã la vedere atunci când vorbeºte despre "freamãtul cãrnii sub faldurile nopþii" dar ºi erotism pe care îl lasã a fi abia perceput doar ca o formã posibilã atunci când frãmântãrile interioare sunt supuse regulilor stricte ale logicii. Stilul rafinat al actului poetic, rãmânând totuºi un act creator feminist rezultat din modul de gândire specific feminin, duce la pluralizarea discursului poetic. Hilal  Karahan scrie o poezie cerebralã, fãrã a elimina senzualul ea mizezã pe feminitate, îºi construieºte poemele cu mare atenþie îmbinând sensibilitatea femininã cu rigorile scrierii tãioase, aproape dure, mânuieºte existenþialul ºi imaginarul raportându-se la ideile universale cu o exactitate de chirurg fãrã a despãrþi spiritul de corporalitate ºi nici corporalitatea de intelect.

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

 

Momente de rezonanþã

 

  (Nu-l cunosc pe acest om! – Despre marea minciunã ºi alte eseuri morale,
Ion Militaru, Editura Academiei Române, Bucureºti, 2014)

 

 

ion militaru - nu-l cunosc pe acest omÎn volumul Nu-l cunosc pe acest om! – Despre marea minciunã ºi alte eseuri morale, apãrut recent la Editura Academiei Române, Ion Militaru abordeazã teme precum: trãdarea, adevãrul, minciuna, prostia ºi lenea. În fiecare dintre cele patru eseuri ce alcãtuiesc cartea, autorul porneºte de la o poveste. Cea biblicã, a lepãdãrii lui Petru de Iisus, este punctul de plecare al demersului – hermeneutic ºi filosofic –  ce vizeazã minciuna, „Minciuna sacrã, minciuna care separã omul de Adevãr”, „minciuna la singular”, minciuna ce „priveºte temeiul lumii”: „Nu-l cunosc pe acest om!”. O minciunã de frica masei largi, cãci „prin lepãdarea de Iisus, Petru îºi dãdea acordul în faþa corectitudinii mulþimii, a unei mulþimi care nu ºtie cu cine are de-a face, care condamnã în necunoºtinþã de cauzã ºi pe care Iisus o iartã din cauza neºtiinþei sale”. O minciunã „omeneascã”, o cedare în faþa contextului, o ascundere a adevãrului ºtiut, ce nu poate fi însã livrat instant gloatei, cãci nu-l poate percepe ºi, deci, nu îl poate primi: „Adevãrul nu mai ajunge astfel la mulþime pentru cã mulþimea cere ºi vrea, iar Adevãrul nu intrã pe poarta, declaratã cu violenþã, a cererii ºi voinþei. Adevãrul se aratã aºa cum se arãtase ºi lui Petru ºi restului ucenicilor: prin surprizã (pe neaºteptate – este ceea ce va arãta, cu insistenþã, din partea rãsãriteanã a creºtinismului, L. ªestov)”.

Ion Militaru analizeazã cu atenþie ºi delicateþe resorturile laºitãþii lui Petru, aºezându-le într-un vitraliu ce pare veºnic: teama în faþa comunitãþii perceputã ca atotputernicã ºi ostilã, prevalenþa instinctului de conservare, „frica de oameni, terestrã, de cei care decid în interiorul temporalitãþii”. Minciuna rostitã rãmâne „ceva tangenþial, contingent, care are darul de a-i arãta lui Petru distanþa infinitã dintre el ºi Creator”, fãrã a crea însã „un hiatus între ei astfel încât calitatea de piatrã a bisericii sã-i fie retrasã”. „Odatã refuzându-ºi epistemologic divinitatea, lumea se corupe în esenþa ei. Ea nu devine, prin aceastã corupþie, atee, pentru cã forma propoziþiei prin care se exprimã minciuna este de cunoaºtere, nu de existenþã”, conchide Ion Militaru, concluzie care necesitã, în opinia mea, alte limpeziri. Dar dincolo de drumul principal, persistã ideea nu doar plauzibilã a autorului cã mecanismul care declanºeazã lepãdarea de Adevãr în faþa „opiniei publice” ori a puternicilor zilei îºi pãstreazã actualitatea. Sigur, existã întotdeauna justificãri, tot aºa cum unii se agaþã de firul de speranþã cã „mântuirea nu este condiþionatã prin comportamente strict morale”, dar apare ºi tentaþia abaterii cãtre asumarea confruntãrii sinucigaºe (fie ºi doar în sens social) cu mulþimea, asumarea rostirii unui adevãr pentru care nu e pregãtitã, a unui adevãr (de) neacceptat.

„Despre Adevãr” vorbeºte însã ºi mai aplicat Ion Militaru în eseul provocat de un alt text literar: Hainele cele noi ale împãratului. „Hegel ºi Schopenhauer au rãmas mult în urma acestei poveºti de patru pagini” a lui Andersen, considerã autorul, înainte de a diseca moravurile sociale, „cele care cultivã ºi întreþin o lume în care coeziunea ºi ierarhia sunt pe bazã de fals”. Un fals care apare din start, din clipa în care cei doi ºarlatani susþin cã îi fac împãratului haine pe care cei care nu erau potriviþi pentru slujbele lor ºi cei care erau proºti nu puteau sã le vadã. ªi atunci, dupã cum remarcã Ion Militaru, toþi se fac cã vãd, prefãcãtoria devine generalã, obedienþa calculatã ºi meschinã îi determinã pe cei integraþi în sistem, dominaþi de interese ºi motivaþii economice, sã mistifice realitatea, sã vadã stofe ºi culori acolo unde nu era decât nuditate - „un maxim al ororii publice”. Ion Militaru a cercetat ºi a meditat asupra unei poveºti cu parametri ºi învãþãminte mereu valabile, cãci va exista mereu o comunitate laºã, ipocritã ºi slabã, „adunatã pe criterii de ordine ºi supunere”, care „vede propriile convenþii, ceea ce se cade sã fie vãzut, ce trebuie vãzut” ºi nu ceea ce este, pentru cã între ea ºi ceea ce este se strecoarã experienþa, pierderea inocenþei. „Ei nu afirmã ceea ce vãd, ei vãd ceea ce afirmã: ordinea lumii lor. Copilul, în schimb, spune ceea ce vede, el „ºtie ce înseamnã a fi în ordine, a fi îmbrãcat sau dezbrãcat” ºi observã cã „împãratul nu e în ordine”. Copilul „ºtie de valorile lumii, dar nu ºtie de ordinea lumii”, educaþia lui „nu este încheiatã, nu i se inculcase ce trebuie sã vadã”. Remarcând slãbiciunea, temerea ºi laºitatea publicului, precum ºi „inocenþa nepervertitã, aptã de adevãr a copilului”, Ion Militaru constatã cã „moralitatea care se câºtigã prin vocea copilului nu vine dinspre moralã” ºi cã acesta „nu este moral spunând adevãrul, el nu ºtie cã spune adevãrul, adevãrul este cel care se rosteºte prin el”.

Captivant este ºi textul intitulat De va cãdea drobul de sare (Despre prostie), în preambulul cãruia suntem atenþionaþi cã „De departe literatura este superioarã tuturor artelor când vine vorba sã exprime prostia”. Ion Militaru adunã în jurul poveºtii lui Ion Creangã crâmpeie de gânduri: Heidegger, Mircea Florian, Omar Khayam („De te-nhaiþi cu proºti, fapta e de blam/ Ia din mâna celui înþelept otravã / ªi nu lua din mâna prostului balsam”), Swift, Glucksman, Giorgio Agamben, refuzul grijii („Priviþi la pãsãrile cerului”), dar se întoarce mereu la firul snoavei, la comparaþia dintre „prostia de acasã”, caracterizatã de fermitate ºi verdict, ºi „prostia din lume”, în principalele ei tipologii. Chiar dacã poate fi toleratã - „Eva este vinovatã pentru cã este opþiunea ei sã mãnânce sau nu din fructul oprit. Prostul nu decide dacã sã fie sau nu prost”, prostia „nu este întotdeauna o inocenþã scuzabilã”, ea are „ o consistenþã, o densitate ºi o suportabilitate”. Aºa cum are ºi argumentele ei ºi nu poate fi extirpatã, ci doar, eventual, corijatã.

În ultimul eseu al volumului, Muieþi-s posmagii? (Despre lene), gânditorul craiovean porneºte tot de la o poveste a lui Creangã ºi abordeazã binomul lene/ hãrnicie din multiple perspective. De exemplu, cea a societãþilor tradiþionale, care se tem de lene, ºi cea a zilelor moderne, în care lenea este toleratã: dacã pe leneºul lui Creangã, rãspunsul „stupefiant, dar în completã coerenþã cu sine: Dar muieþi-s posmagii?” îl costã viaþa, leneºul de astãzi este tratat cu indiferenþã, cãci „În societãþile concurenþiale temerea nu e faþã de cel care nu intrã în competiþie”. Ion Militaru îºi foloseºte din nou lecturile, pentru notaþii despre „Virtutea subversivã a lenei în societãþile totalitare” (Camus) sau lenea mentalã ºi tipul precis de eºec „datorat inadecvãrii mijloacelor la scopuri”, abordate de Jose Antonio Marina în „Inteligenþa eºuatã. Teoria ºi practica prostiei” (Polirom, 2006), se întoarce la naturã pentru a observa cã ºi acolo hãrnicia caracterizeazã mai degrabã „comunitãþile” bine reprezentate numeric - albinele, furnicile -, nu animalele singuratice – lei, urºi, vorbeºte despre valorificarea socialã a hãrniciei, despre munca zadarnicã ºi pilda talantului, ajunge chiar în literaturã ºi aminteºte „poezia leneºã”, dar ºi interesul scãzut pentru un Oblomov de zi curentã: „Leneºul nu poate oferi mare lucru, ca personaj”, „Romanul nu are ce sã facã din leneº”. În schimb, remarcã autorul, lenea mentalã este cât se poate de actualã ºi de vizibilã în spaþiul public, exemplele la îndemânã fiind oamenii politici ºi tabloidizarea mass-media. Trecerea competenþei concrete „în subsidiarul fiziologiei politice”, „inadecvarea dintre posturi precise ºi personaje imprecise, poziþii cheie în administraþie ocupate de personaje fãrã pregãtire adecvatã”, pe de o parte, „scãderea standardelor în deontologia mediaticã (...), interesele orientate spre subiecte comode, cu iluzia cã sunt interesante”, pe alta, sunt evidente în fiecare zi.

Ochiul scotocitor, de „cap-limpede” - din care nu lipseºte însã o nuanþã bonomã -, întors spre prezentul cetãþii, popasul temeinic asupra unor teme eterne, dar adesea ignorate, apelul subtil la sâmburele etic din noi, într-o manierã care declanºeazã momente de rezonanþã, îmi par meritele majore ale acestui volum pe cât de accesibil, pe atât de consistent, în care Ion Militaru îmbinã, cu eleganþã, virtuþi morale ºi literare deopotrivã. 

Comentarii cititori
sus

Semnal - reviste culturale

 

A apãrut numãrul 2 pe 2014 al SpectActor, revista Teatrului Naþional „Marin Sorescu” din Craiova. Un numãr dedicat în exclusivitate spectacolului Rinocerii, montat de Robert Wilson pe scena Naþionalului craiovean, ºi care cuprinde ºi un interviu cu Wilson, realizat de Lia Boangiu ºi Luiza Mitu, precum ºi notele regizorului despre spectacolul pus în scenã la Craiova. Reþin atenþia ºi impresiile lui John Elsom, dar ºi cele ale actorilor care au avut prilejul sã-l întâlneascã, în cadrul acestui proiect, pe cunoscutul regizor american: Ilie Gheorghe, Tamara Popescu, Monica Ardeleanu, Raluca Pãun, Valer Dellakeza, Nicolae Poghirc, Angel Rababoc. Nicolae Coande semneazã editorialul Un american la Craiova, iar despre spectacolul propriu-zis au scris, între alþii, Adrian Mihalache, Diana Evantia Barca, Haricleea Nicolau, Mãdãlina Nica, Marius Dobrin ºi Cornel Mihai Ungureanu.

Revista este disponibilã ºi în format electronic pe site-ul Teatrului Naþional „Marin Sorescu”: http://tncms.ro/reviste/27/pdf/30102014135248.pdf.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey