•  Vlad Logigan


sus

Vlad Logigan

 

Sã faci oamenii sã râdã e mare lucru. Eu consider asta un privilegiu

 

logigan5Eu simt cã pe Vlad Logigan, doar privindu-l, îl înþelegi, te luminezi, simþi ce este bucurie de viaþã ºi bun simþ, meºteºug ºi inocenþã, tristeþe ºi timiditate, politeþe ºi copilãrie.
Vlad Logigan este, deja, binecunoscut publicului, din piese de teatru, din filme, din interviurile acordate cu generozitate. L-am descoperit în
Nuntã în Basarabia, filmul lui Napoleon Helmis, am în minte chipul sãu cu nas de clovn, sunt fascinat de o fotografie în care apare alãturi de Marius Manole ºi Richard Bovnozki.
Mã bucur ºi sã citesc ceea ce scrie Vlad Logigan. De exemplu pe facebook, în postãri ca niºte file de jurnal, file în care ne invitã sã-i fim alãturi, ca la o discuþie între prieteni.
Din postãrile acestui an s-au nãscut cele ce urmeazã.[Nota mea, Marius Dobrin]

 *

„În seara asta am avut spectacol ºi gripã (febrã, tuse, mici frisoane, tot tacâmul). Nimic special, toþi actorii au pãþit treaba asta, într-o formã sau alta. Iar raspunsul actorului este de cele mai multe ori: da, sigur cã joc. Sau: nu nu, cum sã anulãm? Pe de-o parte pentru cã aºa înveþi din ºcoalã, cã nu se joacã doar dacã eºti mort sau la spital... Pe de altã parte pentru cã se întâmplã o chestie: stai în culise, aºtepþi sã intri, pe-un scaun care-ºi dârdâie ºuruburile odatã cu tine, ameþit, descentrat, aºtepþi, apoi vine scena ta. Intri, joci, te joci, iar la o bucatã de piesã, nici tu nu ºtii când, hop - eºti întreg. Nici febrã, nici frisoane, þi-a trecut. În cazul meu tusea n-a trecut, cã fumez ca un turc între scene, dar ideea e cã se întâmplã treaba asta, cumva miraculoasã, cã se duce naibii gripa. Sigur cã dupã spectacol, rãceala dracului, vine-napoi, cã nu plecase de tot. A plecat numai aºaaa, cât ai avut tu de jucat. [...] Sigur cã un biolog ar zice cã de fapt adrenalina sau mai ºtiu eu ce subtanþã din creier te face sã nu mai simþi febra, dar eu o þin pe-a mea: dacã vrei ºi îþi place, se poate orice ?”

Actorul lasã boala deoparte ºi intrã în scenã, în viaþa personajului. În acest timp, boala ia o pauzã, apoi revine. Invers se poate întâmpla? Dacã personajul este un bolnav, actorul se simte rãu pe scenã? Trecerile acestea cum se simt?

Nu, invers nu se poate întâmpla. Jocul actorilor e ca o joacã a copiilor, doar cã mult mai complexã ºi cu mai multe reguli, dar în esenþã tot o joacã. Daca te joci de-a boala ºi te ia ºi real, în viaþã, atunci e caz de tratat la Spitalul 9... :))

*

Te rog povesteºte despre poza pe care þi-a fãcut-o Victor Rebengiuc.
Îþi place sã spui versuri? Dar sã citeºti, pentru tine? Dacã da, spre ce se îndreaptã preferinþa ta?

Era la un spectacol de poezie de Camil Petrescu, la Teatrul Naþional din Bucureºti. Nu e uºor, ca tânãr actor, sã vezi cã-i ai în salã, în public, pe unii dintre marii actori, cu care ai crescut la televizor... Legende vii ale teatrului sunt acolo, în rândul întâi, ºi tu urmeazã sã citeºti. Ce poþi sã citeºti? Sau cum poþi tu citi ca ei sã-ºi dea acceptul? E un pariu greu... Cel puþin asta era în capul ºi-n sufletul meu. Am citit poeziile pe care le aveam de citit, cum am putut ºi eu în ziua aceea, gâtuit de emoþie, uºor tremurând... Iar dupã ce s-a terminat evenimentul, domnul Rebengiuc a venit, cu o minã foarte simpaticã, sã-mi spunã: „þi-am fãcut o pozã, vrei sã þi-o trimit?” Asta însemna cã-mi fãcusem degeaba filme în capul meu semi-paranoic pentru cã ei, legendele, erau mult mai îngãduitori decât crezusem.
Da, îmi place sã citesc versuri. Am multe preferinþe, depinde de zi ºi de starea de spirit în care mã aflu.

*

„Mi-am uitat geanta la o terasã. Aºteptam niºte prieteni iar când au venit ne-am mutat la o masã mai mare ºi-am uitat sa-mi mut ºi geanta... Când am terminat noi m-am prins cã n-o am, nu mai era deloc... Încep sã-njur ºi sã blestem... sã scuip foc ºi furtunã... Apoi hop - sunã telefonul, "de la BRD vã sun, v-aþi pierdut cumva geanta?" Mã blochez..."da",  zic..."dar de unde ºtiþi... n-au trecut nici 5minute de când am observat". "A gãsit-o cineva, a vãzut cardul dumneavoastrã ºi ne-a sunat. Uitaþi numãrul persoanei care a gãsit-o". Pentru prima oarã, dupã mult timp, am fost mândru cã sunt român. UNFUCK ROMÂNIA!
P.S. Existã speranþã :)

Existã?

Da, existã. Prea ne credem o þarã de hoþi ºi de mincinoºi, când, de fapt, cred cã nu suntem deloc aºa. Dar avem tendiþa sã facem din orice rãu, o regulã generalã. A furat unul ceva? Hop, suntem toþi hoþi; a minþit unul, hp suntem toþi mincinoºi. Ei bine nu, nu suntem toþi, doar unii sunt. N-ar fi rãu sã ne privim cu mai multã îngãduinþã, sau mãcar cu mai mult optimism.

*

Stãm singuri împreunã. Stãm singuri unii lângã alþii. Însingurarea singurãtãþii.
Anestezie emoþionalã. Lifting sufletesc. Botox la inimã. Sã parã cã am inima mai mare.”

Cât de bine funcþioneazã asta?

Mã refeream ºi la mine. Eram într-o perioadã mai tristã ºi asta e forma în care îmi imaginam cã-mi pot ascunde tristeþea... Te faci cã e ok ºi mergi înainte..ªi uitã-te-n jur, ne însingurãm. Cinci oameni într-un loc ºi toþi pe telefoane, sau ne facem cã vorbim. Bifãm comunicarea. Vorbim dar nu ne ºi spunem lucruri. Sigur, nici asta nu e o regulã generalã, observam doar repetitivitatea unor situaþii.

*

Cum de-ai gãsit trifoi cu patru foi în buricul Bucureºtilor?

Nici eu nu ºtiu... Culmea e cã mai gãsisem ºi cu o sãptãmânã sau douã înainte, un alt trifoi, la Iaºi. Apoi, iarãºi eram cumva supãrat pentru cã fata care-mi plãcea atunci mã cam pãrãsea... ªi eram la Unirii, îmi luasem un sandwich ºi urma sã merg la o filmare. Mai aveam însã aproape douã ore sã ajung acolo, deci timp destul. ªi m-am aºezat pe iarbã la Unirii, sã manânc sandwichul în pãrculeþul acela din mijloc. ªi-n timp ce mã gândeam "ce pãcat.." vãd lângã mine un trifoi cu patru foi. Îl iau ºi zâmbesc. Lucrurile nu erau aºa negre cum mi se pãrea.

*

„Dragul meu prieten de pe facebook, ai fost sã vezi ‪#‎Selfie? [...] ªtii cã cel mai vândut film românesc, din '90 încoace, e, de departe, Garcea ºi oltenii? De ce? În primul rând pentru cã tu nu mergi la cinema, sã vezi filme româneºti. Fie pentru cã eºti comod, fie pentru cã nu-i dai o ºansã unui film ca Selfie, cu tineri, fãcut cu bucurie ºi multã voie bunã. Selfie nu e cel mai tare film pe care l-ai putea vedea dar e amuzant ºi simpatic, e altfel decât ai vãzut în România pânã acum. Un producãtor îmi zicea cã românul vrea telenovele. Mi-ar fi plãcut sã-l pot contrazice, dar nu pot...
Mergi ºi tu la Selfie ºi dacã nu þi-o plãcea, îþi fac curat în casã ºi-þi spãl vasele o sãptãmânã...”

Ai spãlat vasele vreunui spectator?

Ha ha ha, nu. Ori pentru cã spectatorul acela nu existã, ori pentru cã nimeni nu s-a plâns ºi n-a fost nevoie :))

*

„ Nenea Mache joacã un patriarh în Þarul Ivan ºi e un om minunat de bun. La fiecare spectacol (ºi-am jucat deja peste 50), nenea Mache vine cu ciocolãþele pentru toþi tinerii din distribuþie. Pentru toþi. ªi suntem mulþi. Lesne sã subliniez cã nu-l obligã nimeni sã cumpere aproape 20 de ciocolãþele pentru fiecare (da, fi-e-ca-re) spectacol.”

Ce mai face nenea Mache?

Face bine, din câte ºtiu. Sunt rari oamenii aceºtia care dãruiesc fãrã sã vrea absolut nimic înapoi.

*

„Eu sunt omul chiriilor. [...] Am schimbat ºi trei locuinþe în acelaºi an, am fost ºi aruncat pe strãzi la 11 noaptea, dar am ºi locuit în casã cu uºi de cristal. Acum stau aici, într-un bloc interbelic lângã un parc. Îmi place. Uneori am sentimentul cã am mai stat sau cã am mai fost prin camera asta. Îmi ºi place dar am ºi o fricã permanentã în sân. Cã voi fi dat afarã. Ca un câine care a fost alungat de multe ori, mã urmãreºte senzaþia asta, cã atunci când n-o sã mã aºtept, o sã fiu iar aruncat în stradã, "doar aºa". Când apare, senzaþia, noroc cã n-o cred. Râd de ea ºi-mi fac un ceai. Apoi mã bucur cã am unde sta.”

De cât timp locuieºti la adresa actualã? Te mai încearcã teama cã trebuie sã pleci? Unde ai sentimentul de „acasa”, ca un refugiu absolut?

De un an ºi jumãtate. Întotdeauna mã va încerca teama cã voi fi dat afarã în stradã... Pentru cã am fost dat afarã, fãrã avertisment prealabil, de cam multe ori. Poate o sã treacã acest sentiment când, poate, la un moment dat, o sã am casa mea... Dar mai dureazã pânã atunci. Refugiu absolut e la Iaºi, la ai mei, unde am crescut.

*

„Lecþie de viaþã la mine-n balcon. De la o viþã de vie. Cã te poþi bucura de viaþã orice-ar fi. Câteodatã mã plâng aiurea: ce obstacole-mi pune mie viaþa-n cale, vai ºi aoleu, iar firul ãsta de viþã de vie stã agãþat ºi pare bucuros ºi continuã optimist chiar dacã urmãtoarea chestie de care s-ar putea agãþa e la peste un metru distanþã. Jos pãlãria, firule! Mi-ai dat ºah mat. Mâine am sã-þi pun o sfoarã mai aproape, sã te poþi prinde de ceva. Mãcar pentru optimism o meriþi!”

Fãrã cuvinte

*

„De vorbã cu Darius, 4 ani (dupã ce-mi spusese mama lui cã a plâns):
- Pãi de ce-ai plâns, bãrbate? Se s-a întâmplat?
- Am 4 ani.
- ªtiu cã ai 4 ani dar, totuºi, de ce ai plâns, ce s-a întâmplat?
(Se uitã zâmbind ca ºi cum eu ratez intenþionat esenþialul).
- Am 4 ani. ªi copiii mai plâng.
Eu râd. El râde. Râdem pentru cã are dreptate ºi m-a încuiat.”

Mai plângi? Mai râzi cu Darius?

Darius e bãiatul unui prieten ºi coleg de clasã. Nu, nu l-am mai vãzut de astã varã pentru cã avem programe ºi vieþi diferite. Dar lecþia pe care, fãrã sã ºtie, mi-a dat-o, va rãmâne cu mine mult timp.

*

„Cea mai frumoasã urare de ziua mea vine întotdeauna de la mama:
"Sã vezi locuri nevãzute, sã ºtii lucruri neºtiute, sã gândeºti ce n-ai gândit ºi sã simþi ce n-ai simþit. Sãnãtatea sã te þinã fãrã nici o aspirinã.
Ai mâncat? Þi-am pus niºte bãnuþi pe card."”

Ce mai face mama ta?

Mama face bine, mulþumesc. Nu-mi place sã vorbesc public despre lucrurile personale. Ce pot sã spun despre mama e cã este un om minunat, de la care am învãþat sã fiu optimist ºi pozitiv - ca fel de a privi viaþa în general, ca filosofie de viaþã dacã vrei. Iar asta e mare lucru sã faci în societatea de azi, când toþi se grãbesc, când tristeþuri ºi depresii aºteaptã la fiecare colþ. ªi e ºi mai amuzantã viaþa privitã aºa. Eu cred cu tãrie cã optimismul e o alegere.

*

„Mi-am dat seama cã nu ºtiu sã primesc ºi sã rãspund la complimente.  Observasem asta la femei, cum cele mai multe nu ºtiu sã ia complimentele, cã ori se fac cã nu l-au auzit ºi schimbã repede subiectul, ori au senzaþia cã daca i-ai fãcut un compliment automat te ºi dai la ea. Acum, oricare ar fi reacþia, mi-e clar cã nu prea ºtim sã rãspundem normal sau mãcar decent, la complimente. O vãd în jur ºi-o tot observ. Hai, deci, sã ne complimentãm mai des. Mãcar pe cei dragi.”

Te-ai mai redresat cu complimentele? Cum simþi cã e în jurul tãu?

Nu. Încã n-am învãþat sã primesc complimente. Nu ºtiu de ce, dar când mi se face un compliment, mã blochez, devin brusc cel mai introvertit om din lume ºi rãspund prost cu mult-folositul "mulþumesc". Dar sunt în continuare de pãrere cã ar trebui sã ne complimentãm mai des, prietenii, pe cei apropiaþi. E frumos sã le spui, e frumos cã le spui.

*

logigan1„Dacã oamenii cu care stai nu te fac nici fericit, nici sã evoluezi în vreun fel, e nasol. mai bine stai singur. Sau schimbã oamenii cu care stai”.

Dar dacã iubeºti astfel de oameni?

Atunci schimbã-i cu puterea iubirii pe care le-o porþi.

*

„Asearã pe stradã, o bãtrânã cerºea. În genunchi, cu fruntea lipitã de trotuarul rece. Pentru cã ºtiu cum e sã n-ai ce mânca, nu pot sã nu-i dau doi lei. Trec mai departe ºi mã opresc. Imaginea acestei bãtrane, care cerºea fãrã sã cearã, stând cu fruntea la pãmânt ºi cu-n pahar lângã cap, mã izbeºte. Mã întorc ºi mã uit. Aprind o þigarã ºi mã uit aºa, cum trec oamenii ºi nici n-o vãd. Haine cãlduroase, smart-phoneuri ºi burþi îndestulate. Am stat vreo 3 minute, timp în care au trecut peste 30 de oameni pe lângã ea. Nu vã întreb câþi i-au dat un bãnuþ, dar câþi credeþi cã ºi-au îndreptat mãcar pentru o secundã privirea spre ea? Niciunul. Nici-u-nul! Nu, acesta nu este un manifest social pentru cei amãrâþi, dar... pizda mã-sii de viaþã, mergem la cãlduricã, tv ºi internet, ºi suntem super. Iar alþi oameni, pentru 1 (un) leu, stau cu capul pe asfalt. O sã zici cã Filantropica, o sã spui cã mafia din spatele cerºitului... iar eu te-ntreb cine eºti tu sã judeci? Þie þi-e cald. [...]”

Priveºti în jurul tãu ºi vezi oamenii, vezi nefericiri ºi vezi ºi frenezia shopping-ului. Cum crezi cã se pot ajusta dezechilibre de felul acesta?

Nu ºtiu ºi mi-e teamã cã nu se va schimba treaba asta. Ci din contra, societatea asta disperatã dupã consum inutil va creºte în anii care urmeazã. Se leagã cu “stãm singuri împreunã” într-un fel..e din ce în ce mai mult vorba despre mine, despre ce fac eu, despre mie..în timp ce, paradoxal, toþi tânjim dupã noi.

*

Jucam o piesã, Fluturii sunt liberi. Fãcutã la Casandra, ca licenþã de regie, apoi preluatã de Teatrul Foarte Mic. Ne plãcea, era piesa noastrã de suflet, cel puþin a mea sigur, ºi o jucam cu o plãcere specialã. Era o poveste frumoasã, cu un bãiat orb ºi o fatã superficialã, o mamã protectoare ºi un regizor ºui, despre maturizare, despre acceptare. Trecusem de o sutã de reprezentaþii când, dintr-un incident pe care nu meritã sã-l comentez, Teatrul Foarte Mic scoate spectacolul, îl dã la casare. Ne-a pãrut rãu cumva, însã am privit partea bunã, sã rãmânem cu o amintire frumoasã. La vreo doi ani dupã, mã invitã Arcadie la un spectacol de-al lui, (Promised land, pe care vi-l recomand), la acelaºi Teatru Foarte Mic. Sperand cã n-o sã cadã clãdirea pe mine, merg la spectacol. Intru ºi, încã din hol, mã nãpãdesc zeci de amintiri care mã fac sã zâmbesc, la mine, la noi, la povestea fluturilor ºi a bãiatului orb pe care îl jucasem acolo. Dupã spectacol, în hol, în timp ce ne îmbrãcam sã plecãm spre casele noastre, un domn îmi spune direct: fiþi amabil, mã puteþi ajuta cu haina, vã rog? Mã uit, era orb... care erau ºansele?... Sigur cã îl ajut, apoi mã roagã sã-l duc pânã în staþia de troleu de lângã teatru. Mã roagã sã nu mã supãr. Cum aº putea? Aº fi vrut sã-i spun povestea mea, cu fluturii, dar am tãcut. L-am dus la troleu, mi-a mulþumit, ºi-am plecat spre casã, nãpãdit de amintiri ºi gânduri. Apoi trec doi sau trei ani ºi vara asta ajung la Alba-Iulia cu Selfie. Mã gândesc nu ºtiu de ce la fluturi. În cetate. Poate cã vroiam sã fie cetatea mai coloratã, nu ºtiu. Pe searã, din toþi oamenii care erau pe-acolo, vine o fatã ºi spune ''eu te ºtiu de undeva''. Eu zic "nu ºtiu, e posibil". Ea zice ''de la Teatrul Foarte Mic''. Zâmbesc ºi mã gândesc la Fluturii sunt liberi, o fi vãzut spectacolul, îmi zic. Ea continuã ''venisem sã vãd un spectacol fãcut de Arcadie, ºi un domn orb, în hol, la ieºire, te-a rugat sã-l ajuþi cu haina ºi sã-l duci la troleu.. Am þinut minte asta''. ªah mat. Care erau ºansele? The Butterfly effect.”

Ce ai simþit atunci, prin comparaþie cu ceea ce simþi pe scenã?
Cum se împletesc viata ºi teatrul?

 Mi-e greu sã spun cuvinte ce-am simþit. Ceva frumos, te asigur. Dar greu de descris..

*

Ai spus cã îþi tratezi fricile fãcând taman ceea ce îþi este fricã sã faci. Te rog vorbeºte-ne despre proiectul de care te apropii mai întâi cu un spectacol lecturã.

Da, în general aleg sã-mi înving fricile, nu sã le las sã creascã. ªi le înving fãcând fix lucrul de care mi-e fricã. În cazul acesta, mi-e fricã de one-man show, de ideea de a fi singur pe scenã, doar eu cu publicul, fãrã parteneri cu care sã fac lucruri, fãrã un decor cu care sã pot juca într-un fel sau altul. Spectacolul la care lucrez acum este dupã Flori pentru Algernon, o poveste foarte, foarte frumoasã, pe care sper sã reuºesc s-o pun în paginã aºa cum am citit-o. Mi-au venit multe idei, urmeazã sã le încerc ºi sã scot spectacolul - întâi ca spectacol lecturã, apoi întreg. Sper sã iasã frumos ºi sã vã placã. Mie povestea îmi place enorm de mult.

logigan1*

„Sã poþi sã fii cel care îi face pe oameni sã râdã, mi s-a pãrut întotdeauna un privilegiu.”

Ce simþi prin prisma acestui privilegiu? Care este preþul acestui fel de a fi?

Cum care e privilegiul? Sã-i faci sã râdã. îi faci sã râdã.Nu e suficient? E chiar foarte mult. Sã faci oamenii sã râdã, în contextul în care avem la tot pasul motive de plâns, e mare lucru. Eu consider asta un privilegiu. : )

 

Fotografii de Claudiu Ciprian Popa (sus) ºi Cãtãlina Flãmânzeanu (dreapta)

Interviu de Marius Dobrin

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey