•  ªtefan Grosu
•  Radu Marini
•  Rodica Mixich
•  Mircea Nãstasie


sus

ªtefan Grosu, bursier doctoral, Academia Românã

 

De la necredinþã la magia ºtiinþei

 

Modernismul a adus trecerea de la producþia manufacturierã la producþia de masã a maºinilor, iar postmodernismul a venit cu dezvoltarea computaþionalã. De la omul tradiþional legat de satul lui s-a ajuns la transumanism.

Omul modern ºi posmodern s-a rupt ºi de cadrul religios ºi, vrãjit de magia ºtiinþei, a ajuns sã se creadã atotputernic. Însã omul fãrã Dumnezeu ajunge cu uºurinþã la nihilism. În aceste condiþii, este normal ca filosofia sã se întrebe, în mod stãruitor, ,,prin ce caracteristici ºi linii de forþã va fi definitã societatea viitoare, astfel încât ea sã nu fie doar o copie a celei prezente ºi sã fie capabilã sã-ºi depãºeascã adversarul sãu cel mai capabil, nihilismul?” (Vittorio Possenti, Filosofia dupã nihilism, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lãpuº, 2006, p. 5). Gândirea postmodernã este ca leimotiv nihilismul, manifestat în diverse forme: moralã, religioasã, antrolologicã, iar astfel ,,se prolifereazã ideea cã nihilismul ar constitui un fenomen capabil sã îºi arunce oriunde umbra” (ibidem, p. 7).  Se ajunge, astfel, la trei idei dure care marcheazã nihilismul:

negarea lui Dumnezeu prin ateism;

• critica oricãrei forme de  credinþã religioasã;

• interpretarea religiei ca o formã de imposturã.

Totuºi eul uman care neagã prin nihilism experienþa transcendentã se îndreaptã spre neatinzare.  Nu mai existã decât o umbrã de om care îºi poartã deziluzia printr-o lume care se dezvoltã vertiginos dar care nu ºtie încotro se îndreaptã. Este vorba în mod clar de acþiune de dizolvare a omului modern.

"Omul este o invenþie cãreia arheologia efectuatã asupra gândirii bulversate îi dã cu uºurinþã în vileag data recentã. ªi, cine ºtie, poate chiar sfârºitul apropiat... Astãzi putem gândi numai individul în vidul omului dispãrut". (M. Foucault, Cuvintele ºi lucrurile, Editura Univers, Bucureºti, 19996, p. 541)

Modernismul a adus ruperea teologiei de filosofie, dar filosofia nu a reuºit sã îºi clãdeascã o carierã independentã, ci a devenit doar o reflexie despre cunoaºtere. În acest mod, în modernitate filosofia a devenit o raþiune proceduralã (Jurgen Habermas, Fatti e norme, Guerini, Milano, 1996, p. 3).  

Filosofia nu mai are pretenþii totalizatoare, ci încearcã doar sã stabileascã adevãrul de conformitate prin care "obiectul tradiþional al raþiunii nu mai e cuprins în noþiunea adaequatio rei et intellectus, ci este modificat în cea de consens/convenþie generalã" (C. Collmbo, Dalla Aeterni Paris (1979) alla Fides et ratio, în 'Teologia', nr. 3, 1999).

Comentarii cititori
sus

Radu Marini

 

La scara mea
(X)

 

La noi pe scarã toatã lumea respectã. Omu’, vecinu’, animalu’. De la ãl mic, pânã la ãl mai mare. Sunt vecini buni. ªi animale rele. Sau invers. Sau...nu ºtiu. Admirabili, cumsecade, sus-puºi. Cocoþaþi fiecare pe unde au putut. Pe apartamente, pe etaje, pe familii, pe capul meu. Se ajutã între ei. Cei care au, ajutã pe cei care bineînþeles n-au!!! Cu mãrinimie, cu o cafea, cu o pâine, cu o înjurãturã. Fiindcã au: milã, bunavoinþã ºi înjurãturi la ei. Mereu puºi pe fapte bune, memorabile ºi bârfitoare. Darnici oameni, vecini cumsecade, specimene cu suflet! Ajutã pe cei ce n-au: asiguratã pâinea ºi cafeaua cea de toate zilele. Sau o minimã înjurãturã, care sã le aducã aminte de mamele lor, ori chearã de originile lor. Emoþionante gesturi. ªi uluitoare, jenante ºi necizelate trivialitãþi. La grãmadã. Pe etaje. Dupã vorbã, dupã port, dupã etajul de culturã...


Un om cu scarã

 

La scara mea, nu-i nimeni. Toþi sunt la scãrile lor. Îi înþeleg, sunt ºi ei niºte oameni cu scarã, la singular, ºi scãri la plural. Eu, sunt la singular. Evident ºi scara mea e tot la singular. Scãrile de pe scara mea sunt multe. Chiar prea multe. ªi în sus ºi în jos. Ca scãrile. Cu pluralul lor cu tot.
În mod evident sunt taxate aºa: Taxa vã rog! De aceea sunt ele. Pe scarã. Iar acolo pe scarã, scãrile de pe scarã sunt doar la plural. Nu se poate face o confuzie între singularul scarã, mai corect singulara scarã, ºi multele scãri de la plural. E clar? E foarte clar, e chiar clar. 
Sunt un umil om. Cu scarã. În dotare ºi-n cartea funciarã. Dar nu chiar  atât de umil. Sã nu se înþeleagã cã pânã acum n-aº fi putut sã am în dotare o scarã. Vezi Doamne, cã peste noapte în urma tranziþiei aº fi urcat o scarã a corupþiei. Nici vorbã. Vã spun sincer, în urma tranziþiei despre care vã vorbeam ºi pe care toþi o urmãm, nu existã nimic. Oare sã-i fi ºters cineva urma? Sincer nu-mi e prea clar. Principalul lucru demn de semnalat e cã demult mi-am dorit sã fiu ºi eu cu scarã. Doar se ºtie, fiecare om e aºa precum se aranjeazã lucrurile în viaþã. Unii cu lipici, cu carte, cu stare, cu relaþii, cu prestanþã, cu vino-ncoa, cu chef, cu nãbãdãi, cu capu’ mare, cu prost-gust, cu decenþã, cu alþii. Eu nu sunt cu alþii, eu sunt cu soacra. 
Evident cã are ºi ea scarã. La doi metri, sub pãmânt. Iatã acum, am scarã. Scara mea. O întreagã scarã. Vai, ce bine îmi pare! Ce drag îmi e de ea ºi chiar cu ea. Fericirea mea, adicã a omului cu scarã, nu este pe de-a întregul, ea necesitând parcã ºi altceva. Un scaun. Aºa, parcã aº fi… un om cu scaun. Uneori la cap, alteori pe ºezut. Acum se cheamã cã am scarã. 
Aici la scara mea sunt… scãri, care urcã ºi tot urcã, urcã. Ca la orice scarã. ªi tot la scara mea, sunt scãri care ºi coboarã, coboarã, firesc, tot ca la oricare scarã. Momentan eu nu fac nici un efort nici sã urc dar nici mãcar nu mã gândesc sã cobor. 
Pur ºi simplu eu sunt la scarã. Adicã un om la scara ½.  Mie mi-ar plãcea sã fiu la altã scarã. La scara ta. Adicã. 1/1-a. Te-ai prins? Nu de scarã. Lasã scara în pace! Sã pot sã mã sui ºi eu pe ea. Pentru cã d’aia-i scarã, sã te sui. Pe ea. Vrei ºi tu sã te sui? Nu vrei pe scarã?! Vrei pe mine. Dar ce, eu sunt scarã? 
Aaa, sunt scara ta de valori!!! Bine, bine, te înþeleg. Vrei la scarã. Ce vrei la scarã? Pe mine? Vai ce onoare, cu scara mea. Atunci înseamnã cã trebuie sã vii tu, bineînþeles la scara mea. Altfel cum, sã te sui pe scara mea?
Poþi s-o foloseºti când vrei ºi cum vrei. Bineînþeles, la urcat ºi la coborât. Doar n-o sã rãmâi doar sus. Vei dori poate ºi sã cobori, la scara mea?! Cum vrei tu, ºi apoi urcãm? Sau coborâm. Dar ca sã fii la scara mea, n-ar trebui oare sã fim în primul rând la aceeaºi scarã. Sau sã ne adaptãm la o scarã, fãrã alta scarã?! Hâc, hâc! 

Bããã, hai tatã, cã ne apucã noaptea în vie, mai stau mult cocoþat, dã-mi altã scarã, cu scara asta nu ajung nicãieri! E prea micã. Ce faci bre, adormiºi, ºi eu stau ca prostu-n vie sã-mi dai altã scarã? Nu te mai þin balamalele, eºti bãtrân? Hâc, hâc!

Comentarii cititori
sus

Rodica Mixich

 

Ea ºi iubirea

 

Îmi adusesem cu mine sã citesc tot ce aveam în bibliotecã despre pelerinajul spre Santiago de Compostela ºi motivele spirituale care te îndeamnã sã porneºti la acest drum. Am citit mãrturisirile pelerinilor despre drumul spre sine sau Camino interior în care îþi redescoperi umanitatea atât de încercatã de ritmul alert al prezentului. Dupã 800 km ºi o lunã de mers pe jos îþi regãseºti propriul corp ºi înveþi sã îl respecþi, înveþi bucuria ºi încrederea în oameni, mirarea ºi jocul, valoarea întâlnirii în solitudinea drumului a unui semen care îþi ureazã sincer Buon Camino.

În aceastã stare de spirit, experienþa stranie pe care am trãit-o sãptãmâna trecutã, m-a constrâns brutal sã meditez, adicã sã cuget adânc ºi sã ies din cugetare mai confuzã decât am intrat ºi cu mult mai multe nedumeriri.

Prima oarã am vãzut-o la bazinul de înot, de altfel era imposibil sã nu o observi, atîta bucurie împrãºtia în jur. Era suveranul apei. Spre deosebire de ea, mãºtile din bazinul de înot neglijau faptul cã înotul poate fi ºi altceva decât un exerciþiu fizic, iar deplasarea banalã în alt mediu decât cel zilnic poate fi o micã sãrbãtoare. Cã înaintarea în apã poate fi activ cuceritoare, dar poate fi abandon ºi plutire, iar „plutirea” este forma de desprindere de realitate. Voluptatea înaintãrii în apã poate fi neglijatã sau savuratã, iar ea o savura din plin ca pe o bucurie simplã, autenticã. Profesorul de înot a avertizat-o cã este încãlcatã „restricþia”, iar ea s-a retras tristã într-un colþ al bazinului de înot. Mãºtile au reluat miºcãrile banale ºi ritmul susþinut al exerciþiilor fizice, cadenþa recuperãrii mobilitãþii unei articulaþii.

Am vãzut-o ulterior în restaurantul hotelului. Eram la masa de searã ºi orchestra interpreta o melodie. Nu s-a aºezat la masã, ci a nãvãlit pe ringul de dans cu aceiaºi bucurie, de astã datã cuprinzând muzica cu braþele. Dansul ei nu era o formã de distracþie, nici de stãpânire a vreunui ritm arhaic, ci o exteriorizare emoþionalã, era un dans al sufletului. ªi de astã datã seducþia nu consta în miºcãrile ei, care nu erau întotdeauna armonioase, ci în pura bucurie a miºcãrii în ritmul muzicii.

Evident obositã, a pãrãsit ringul de dans ºi cuprinsã de o emoþie copleºitoare, s-a îndreptat plinã de încredere spre prima persoanã ieºitã în cale, pe care a îmbrãþiºat-o cu neobiºnuitã afecþiune. S-a întors cu 180o spre masa mea ºi m-a cuprins în braþe:

-Tu eºti...
-Rodica...
-...eu sunt Giorgiana.

Simplu, atât de simplu cã am rãmas mutã. Eu sunt Giorgiana, tânãra cu sindrom Down. Un accident ce nu poate fi explicat de ºtiinþã, un cromozom în plus ºi atât, exact ca la zaruri. De la masa mea a zburat la alta, împrãºtiind nu stropi de apã ca în bazinul de înot, ci îmbrãþiºãri. Oamenii din restaurant, la început stingheri, începeau sã zâmbeascã cald ºi ne-am trezit zâmbind toþi la unison ºi privindu-ne cu drag.

Sub influenþa lecturii mi-am amintit de înþelepciunea dobânditã dupã 800 km de mers pe jos spre Santiago. Datoritã tinerei cu sindrom Down experimentam agapa creºtinã ºi sãrutarea pãcii. Aceºti oameni nu suferã de o boalã, ci sunt fiinþe speciale care fac lucrurile altfel decât noi, îºi exprimã liber emoþiile ºi îºi riscã încrederea, calitãþi pe care noi l-am pierdut. Afecþiunea Giorgianei se îndrepta spre toþi ºi pãrea universalã.

Oare cum explici unui astfel de tânãr cã oamenii se nasc buni, cu capacitatea de a dãrui ºi a se dãrui, dar cã, pe mãsurã ce câºtigã experienþã de viaþã, devin rãi.

Am cãutat-o din priviri pe cea care eram convinsã cã îi este alãturi ºi nu numai. Pacea de pe chipul mamei era cea pe care o cãutau pelerinii mergând 30 km pe zi în soarele arzãtor din meseta spaniolã. Câte priviri curioase, jignitoare, dispreþuitoare, nu a îndurat mama pânã a reuºit sã priveascã dincolo de...

mixichLecþiile pe care le înveþi pe Camino sunt rãbdarea, prietenia, simplitatea, gratitudinea ºi liniºtea, dar celelalte lecþii pe care le primim zilnic...?!

-Tu eºti...
-Rodica...
-...eu sunt Giorgiana..., tânãra cu sindrom Down.

Comentarii cititori
sus

Mircea Nãstasie

 

Servitor de partid ºi de stat
II
Dizidentul

 

Atât de spiritualul ªtefan Cazimir, într-o perioadã în care  mulþi oportuniºti impotenþi fãceau caz de dizidenþa lor în perioada ceauºistã, a facut paradoxala afirmaþie cã singurul dizident din acea vreme era, in conformitate cu DEX , însuºi Ceauºescu:

DISIDÉNT, -Ã, disidenți, -te, s. m. și f. Persoanã care are pãreri sau opinii deosebite fațã de colectivitatea, organizația etc. din care face parte ”

                                                            X X X

Începutul recoltãrii cerealelor se fãcea neapãrat în judeþul Olt, primul pe þarã la raportãri de tot soiul (un singur prim-secretar a încercat sã raporteze cinstit ºi a zburat cu fulgi ºi pene cu tot).

În vederea primirii multpreaiubitului, se recolta o suprafaþã de circa 100 pe 100 de metri, evident cã în mijlocul lanului, unde erau aduºi aplaudacii ºi unde se organiza expoziþia cu produse agricole.

Eu eram responsabil cu infrastructura. Tarlaua trebuia compresatã ºi curatã ca nu cumva vreun fir rebel de grâu contrarevoluþionar sã atace manºetele de la pantalonii de partid ºi de stat ai Tovarãºului.

Aºa se face cã, în acea  splendidã dimineaþã de varã, pe suprafaþa de protocol se aflau cinci persoane – ministrul agriculturii, prim-vicepresedintele de la Judeþ, un secretar cu propaganda de la Oraº, un mecanic cu cilindrul compactor ºi mandea, în calitate de specialist în astfel de operaþiuni de mare rãspundere. Pe un drum alãturat, zeci de maºini ºi utilaje de toate soiurile aºteptau, pentru orice eventualitate.

În timp ce ministrul ºi vicele discutau despre faptul cã un vânt reacþionar aplecase câteva fire de orz,  secretarul ºi cu mine dirijam  cilindrul ca sã compacteze cu simþ de rãspundere terenul pentru ca, atunci când va ateriza elicopterul ªefului, sã nu se ridice nici un fir de praf ori, mai grav, resturi vegetale. Era impresionant modul energic în care tov. Secretar dirija utilajul ca pe un avion la aterizare în timp ce acesta se deplasa cu ameþitoarea vitezã de circa 3 kilometri pe orã. Eu asistam mut de admiraþie ºi perplex la aceste manevre.

Dupã ce ºi-a terminat treaba, mecanicul a venit la mine (nici mãcar nu era subordonatul meu) sã-mi spunã cã el trebuie sã plece fiindcã întreprinderea lui turna asfalt pe niºte strãzi iar meºterul îi spusese sã se întoarcã pânã la ora 10 deoarece era absolutã nevoie de el ca sã compacteze asfaltul. I-am spus cã ºi eu sunt la fel de amãrât ca ºi el aºa cã sã vorbeascã cu ºefii cei mari. Ca urmare, mecanicul a întrerupt delicata discuþie dintre ministru si primul-vice.

Cel din urmã, furios, l-a beºtelit in toate felurile, i-a arãtat coloana de alte utilaje care stãteau inutil pe drumul alãturat, pentru orice eventualitate, ºi i-a cerut imperativ sã facã la fel. Dar te pui cu cel neinstruit corect ideologic? El o þinea una ºi bunã cã, dacã pânã la ora 10 nu e în oraº, meºterul îl dã afarã cu Ceauºescu lui cu tot.

S-au certat vreun sfert pe ceas dupã care, în timp de organul de partid ºi de stat urla din toþi rãrunchii cu cele mai înspãimântãtoare proferãri la adresa sa, mecanicul s-a urcat cu utilajul pe trailer ºi a plecat în Oraº. Pe el îl aºtepta meºterul. ªi îi era teamã de el. Doar de el.

A fost un caz punctual de dizidenþã?

De atunci nu am mai auzit de acel mecanic de utilaje terasiere. Mãcar ºtiu sigur cã nu a ajuns deputat. Poate ºomer...  

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey