•  Mihai Barbu
•  Augustin Cupºa
•  Dumitru Augustin Doman
•  Ioana Geacãr
•  Letiþia Ilea
•  Veronica D. Niculescu
•  Irina Petraº
•  Maria Pilchin
•  Liviu Ioan Stoiciu
•  Lorena Stuparu
•  Dumitru Þepeneag


sus

 

Visuri ºi þinte

 

Fiecare om viseazã ºi, din când în când, se viseazã ajuns într-o situaþie – de obicei onorantã. Un creator, poate cu atât mai mult, are ºi el aspiraþii, þinte, dar ºi momente de bilanþ ºi de evaluare.

La tejgheaua Pravaliei culturale, oaspeþii noºtri ne-au împãrtãºit, pentru acest numãr de februarie 2014, “Visuri ºi þinte”. Celor care nu sunt foarte tineri le-am propus ºi o privire “dialecticã”: “Visuri ºi þinte de altãdatã” – împlinite sau nu, exemple de ajustãri, de visuri la care au renunþat, în întregime sau parþial, de þinte atinse, ratate ori ratate deocamdatã. (C. M. U.)

Comentarii cititori
sus

Mihai Barbu

 

Visuri ºi þinte. În cartierul Vulturilor, ex Evidenþiaþilor

 

Pentru cã am avut norocul (sau, poate, neºansa) de a fi trãit în douã sisteme politice (ce nu au nimic comun unul cu altul), cred cã s-ar cãdea sã vã rãspund, în douã formulãri total diferite. Asta ar presupune un text lung ºi, în mod previzibil, plicticos. Ca o soluþie de compromis vã propun sã concentrez totul într-o singurã istorisire din Petrila natalã, cea de pe vremea adolescenþei mele. Ea ar putea sã sugereze, cât de cât, care ar fi putut fi visele ºi þintele noastre. De ieri ºi de azi.

Pe atunci locuiam, împreunã cu pãrinþii ºi ceilalþi trei fraþi mai mici, în cartierul Evidenþiaþilor. Îi zicea aºa pentru cã era un cartier mic cu doar 7 blocuri, parter plus un etaj, fiecare cu câte patru apartamente. Acolo stãteau, în marea lor majoritate, stahanoviºti, eroi ai muncii socialiste ºi mineri fruntaºi. Noi nimerisem acolo oarecum din întâmplare. Totul s-a datorat faptului cã vreo câteva case de colonie (printre care ºi cea în care locuiam noi) trebuiau, în mod imperios, sã fie demolate pentru a se largi strada Republicii. Aceasta era o arterã de circulaþie, solicitatã de dezvoltarea mineritului, care traversa Petrila de la Tunel (sau de la Cimitir, cã erau la câþiva paºi unul de altul) pânã în cãtunul Rãscoala. Casa noastrã era împãrþitã în douã ºi fiecare familie care locuia acolo se simþea îndreptãþitã sã primeascã o locuinþã mai bunã. Tata a avut prioritate pentru cã vecinii noºtri, familia Rusu, aveau doar doi bãieþi pe când noi eram patru copii (fãrã a o mai socoti ºi pe mama mare). Cum un miner destoinic din cartierul Evidenþiaþilor ºi-a construit o casã (proprietate personalã - lucru rar în acea vreme) acesta i-a zis tatei cã ne-ar lasa apartamentul cu condiþia obþinerii unei repartiþii de la Sfatul popular. Partidul a pus în balanþã cele douã cereri ºi ne-a dat, imediat, repartiþia.

Pãrinþii noºtri erau funcþionari la mina Petrila. Acolo, mama s-a angajat de tânãrã ºi tot de acolo a ieºit la pensie, socotind cu creionul chimic în mânã, zi de zi, de dimineaþã pânã seara, salariile minerilor. Tata era contabil ºi a lucrat, pânã la pensie, în doar douã locuri. În cel de-al doilea serviciu a fost transferat, cam împotriva voinþei lui, de la Petrila la Petroºani, la solicitarea sindicatelor miniere Astea au fost visele ºi þintele secundare ale pãrinþilor noºtri. Pentru cã cele nemãrturisite (dar subînþelese de noi, copiii), au fost sã ne dea la ºcoalã ºi sã ne facã sã înþelegem cã doar urmând o facultate vom avea o viaþã diferitã de cea a lor. Aºa cã toþi patru am absolvit Institutul de Mine din Petroºani ºi am lucrat, o perioadã, în subteran. Pentru cel care lucra în subteran, chiar dacã purta o cascã albã în cap, idealul era sã iasã, cât mai repede, la luminã. Planurile erau “mobilizatoare”, þara cerea cât mai mult cãrbune, iar munca în subteran îþi ocupa cea mai mare parte a zilei. “Din întuneric vã aduc luminã” era, pentru majoritatea celor care trudeau sub pãmânt, doar un vers proletcultist fãrã acoperire, bun de citat, la ocazii festive, în presa scrisã, la radio ºi la televiziune. Nimeni nu cobora în adâncuri cu gândul la acele versuri...

În afarã de noi, în cartier mai era o singurã familie a cãrui bãrbat nu era miner. Domnul Costicã Popescu era contabil, era finul pãrinþilor noºtri ºi trecea, în primul rând, drept un om extrem de descurcãreþ ºi de mobil. Într-o lume care era obiºnuitã sã-ºi pãstreze locul de muncã, de la tinereþe pân-la bãtrâneþe, dl. Popescu (de loc din Oltenia) îºi schimba serviciul de câte ori credea c-o sã-i fie mai bine. Desele sale treceri dintr-un serviciu într-altul nu erau vãzute cu ochi buni de oamenii aºezaþi ai locului. Finul nostru ne spunea, de câte ori venea sã bea o þuicã cu tata, cum cã a auzit el cã un american îºi schimbã serviciul, în medie, de cel puþin cinci ori în viaþã ºi cã ºi-a pus în gând sã-l depãºeascã. Toþi îl ascultam cu gurile cãscate ºi, cu toate cã ne pãrea cam utopicã, idea popescianã mi s-a întipãrit adânc în minte. Pe atunci, eram ferm convins cã voi trãi toatã viaþa într-un singur sistem pe care nu l-am ales, dar în care încercam sã ne simþim, cât de cât, liberi.

Am înþeles, de la bun început, cã nu voi gãsi, atunci, cuvântul ce exprimã adevãrul. Literatura de tip esopic, sã baþi ºeaua ca sã priceapã iapa, nu mi se pãrea o soluþie viabilã ºi demnã de urmat. Aºa cã am ales pentru a ne exprima (îl includ aici ºi pe fratele meu Ion, cu care împãrtãºeam aceleaºi nãzuinþe artistice) sã apelãm la un tip de umor trist & absurd, sublimat în desene fãrã cuvinte. Am reuºit sã intrãm într-un circuit internaþional care ne-a þinut câþiva ani în prizã, publicând în cataloage somptuoase alãturi de importanþi graficieni ºi desenatori din Est ºi diverºi “colegi” din Vest. A fost o dulce iluzie cã ne-am fi atins þinta artisticã. Dupã Revoluþie am observat cã marii caricaturiºti din Vest preferau sã publice în gazete importante ºi cã, pentru ei, aceste expoziþii ºi saloane internaþionale nu erau tentante din punct de vedere financiar.

Aºa am ajuns, într-un 1990 plin de iluzii ºi burduºit de speranþe. Atunci m-am gândit la cele spuse de finul Popescu privitor la el ºi la americanii sãi. Am renunþat definitiv la desenul umoristic ºi am lucrat, vreme ce câþiva ani buni, în presa cotidianã localã scriind, zilnic, articole de tot felul. Am înfiinþat, în Valea Jiului. reviste ºi publicaþii sãptãmânale, unele efemere, altele trainice. Am lucrat, la un incipient serviciu de relaþii cu presa în administraþia localã, am fost profesor de limba ºi literatura românã la licee din Petroºani ºi Petrila, am devenit doctor în filologie la Universitatea “Babeº-Bolyai” din Cluj Napoca. Am scris o tezã despre un Scriitor contemporan care s-a nãscut ºi a trãit, o vreme, într-o Colonie petrileanã, peste drum de cartierul Evidenþiaþilor. L-am cunoscut fugar ºi fãrã sã fi ºtiut cã el, Ion D. Sîrbu, a ales o cale regalã pentru a da seamã despre cele trãite de el într-o epocã potrivnicã. Omul a avut puterea sã scrie pentru sertare care urmau sã rãmânã închise sine die.

Am vãzut la televizor, dupã 1989, cã la proba de pistol vitezã trebuie sã ocheºti ºi sã tragi atât timp cât þi se aratã þinta. Dupã câteva secunde ea dispare ºi, cu toate cã ai ochit bine, tragi în gol ºi nu punctezi nimic. Nu cred cã e o probã potrivitã pentru ardeleni. În ceea ce mã priveºte, cred cã am tras multe focuri inutile în direcþia þintei. Multe s-au pierdut la orizont, altele vor fi lãsat o frumoasã dârã de foc ºi fum în urma lor, iar când am nimerit, cu adevãrat, þinta am constatat cã cercurile lovite au fost cele periferice. Ce mai conteazã? Minerul Zorba, dupã ce i s-a prãbuºit, spectaculos, funicularul care trebuia sã-i aducã bani, faimã ºi femei, i-a zis Scriitorului câteva vorbe memorabile. Le reproduc cu recunoºtinþã: “Hai sã dansãm, boss!”

Post scriptum cu alte visuri, alte þinte… Tata nu a mai apucat sã se bucure de toate binefacerile libertãþii. Nici dl. Popescu. El a avut parte, din partea fiicei sale care s-a mutat la Bucureºti, de o înmormântare în staþiunea Sinaia. Acolo, Ancuþa ºi-a ridicat o casã de vacanþã ºi a vrut ca tatãl sãu sã-i fie alãturi în week end-uri. Cei din cartier au socotit aceastã onoare drept o primã realizare postumã a fostului lor vecin. Mama a trãit pânã nu demult ºi s-a bucurat, din plin, cã a putut sã meargã, nestingheritã, la bisericã ºi chiar sã urmãreascã, transmisã în direct la televizor, slujba de la Patriarhie. Pentru cã, acum, în Valea Jiului se închid mai toate minele, Cartierul Evidenþiaþilor, am uitat sã vã spun, se numeºte, în ton cu vremurile noi, Cartierul Vulturilor.

Comentarii cititori
sus

Augustin Cupºa

  

Niciunul din visurile mele nu s-a împlinit. Am vrut sã mã fac fotbalist dar nici nu mã pregãteam, nici n-aveam talent iar de când cu fumatul, nici capacitatea mea de efort nu mai e grozavã (slavã Cerului, cã am ales ”cartea”), am vrut sã las școala și sã muncesc la Marsilia în port dar fãrã niciun plan și fãrã bani, n-am ajuns decât pânã la Dunãre, am vrut sã mã fac baterist dar dupã ce-am luat la Școala Popularã de Artã, mi-am dat seama cã sunt prea bãtrân sã mai recuperez handicapul și dupã câteva ședințe m-am lãsat. Ar mai fi plantația de rooibos în Africa de Sud dar deocamdatã nu fac nimic pentru asta și pentru cã e un vis iar un vis rãmâne un vis, altfel n-are farmec.

Cât despre scris, dacã despre asta e vorba, nu știu mare lucru și n-am lucruri de împãrtãșit sau lecții de dat. Dacã le-am prins și eu, oricine poate sã o facã.

Știu sigur cã mi-am dorit Perforatorii și dacã nu mi-ar fi ieșit așa, greșitã și exageratã și altfel, n-aș fi debutat sau aș mai fi așteptat. Nu știu dacã e neapãrat o țintã. Perforatorii am scris-o cel mai mult în cap, pe stradã, serile într-un bar de lângã garã ruminându-mi gândurile, ascultând sirenele trenurilor care veneau și plecau din Craiova și privind prin geamurile înalte fetele și bãieții care treceau de mânã pe bulevard, bãieții de cartier care jucau la ”pãcãnele”, bețivi scurși în pahar, televizorul din perete care turna aceleași imagini sclipitoare dintr-o lume cãreia nu-i aparțineam și nici n-aveam de gând sã o fac, și inevitabil - ceasul cu afișaj electronic pe care cifrele roșii cu muchii drepte se schimbau fãrã oprire. Și eram tânãr, aveam 23- 24 de ani, îmi amintesc. Apoi zile întregi refãceam textele tot în cap, apoi pe hârtie, mergeam cu capul în nori și odata Veronica m-a întrebat ce mai fac ”bãieții” (Robert, Ta & co) și atunci m-am simțit tare bucuros pentru cã nu mai era doar jocul meu. E un reper bun în amintirile mele vechi. Și alt reper a fost atunci când am știut cã s-a terminat și pot sã merg mai departe. Cã sunt liber și cã am fãcut ce trebuia sã fac. Oricât de greu mi-a fost dupã aceea în viațã, acolo e o bornã la care mã pot întoarce oricând și știu cã dacã am plecat cândva din barul de lângã garã unde cifrele pãtrate și roșii se schimbã probabil și acum și am ajuns la Marsilia (mai târziu și altfel decât mi-am dorit atunci, în liceu) pot sã o fac din nou oricât de jos aș fi și sã ajung oriunde.

Nu vãd scrisul ca pe literaturã și în niciun caz ca pe o carierã sau ceva care se desfãșoarã în etape și în sensul unei evoluții sau acumulãri și care sã se finalizeze cu o așa zisã maturizare. Mã plictisește și eu nu fac și n-aș face așa ceva. N-am ținte. Sau n-am ținte fixe. Țintele mele sunt imprecise și într-o permanentã mișcare, mutându-se prin spațiu concomitent cu mine iar lucrurile le calculez dupã niște rigori autiste de-ale mele pe care mi-e foarte greu sã le expun detaliat. Pe scurt, e o distanțã fațã de mine însumi care se mãsoarã în ani. Un fel de ”potențial-distanțã”. Cât îmi ia ca sã fiu egal cu mine însumi. Echilibrul acela, însã e instabil și rapid trecãtor. Dureazã foarte puțin apoi se stricã de la sine și inevitabil mi-o iau înainte sau îmi rãmân în urmã. Hoinãresc iarãși și potențialul meu se modificã iar exigențele mele se modificã și ele și cele douã sunt ca douã rotițe care se învârt în ritmuri diferite, independente una de cealaltã.

Mã poate influența orice – de la Seurat la Buggs Bunny și de la Heinrich Boll la Johann Cruyf. O stare, un moment, o energie fațã de care nu mã raportez analitic și nu-mi pierd vremea s-o înțeleg ci s-o asimilez. Iar asta pune mai departe cea de-a treia rotițã în mișcare, de fapt, roata cea mare și care se mișcã cel mai lent - motivația. Și tot nu e de ajuns. Mai trebuie sã vinã și sã prind și momentul când cele trei rotițe se îmbinã și atunci se pornește mecanismul iar eu trebuie sã fiu pe fazã și sã fac ”poza”. Apoi urmeazã munca, retușurile, îndoielile, nemulțumirea și tensiunea. Și de multe ori le las baltã. Dar nu-i bai pentru cã nu trebuie sã ajung nicãieri în afarã de mine însumi. Mi-a ieșit de câteva ori dar mai departe nu știu ce-o sã fie. În tot cazul, n-o sã fie sfârșitul lumii dacã nu-mi mai iese. Pânã la urmã, nici sfârșitul lumii nu e cine știe ce dacã nu picã în timpul vieții tale.

Comentarii cititori
sus

Dumitru Augustin Doman

 

Viaþã de pensionar într-un colþ de cafenea

 

Domnule Cornel Mihai Ungureanu, deºi sunt eu de-o anumitã vârstã, de nu prea tânãr, cum cu eleganþã vã exprimaþi, daþi-mi voie ºi mie sã am proiecte, vise, aspiraþii de acum, nu de ieri, de alaltãieri, de altãdatã! Ei! Visul meu? E acela sã ajung pensionar voios, sãnãtos ºi, pentru rimã, bogãtos! ªi mãcar la pensie, sã duc o existenþã de Hemingway, sã mã abonez pe viaþã la o masã dintr-un colþ de cafenea din Curtea de Argeº, unde sã beau un pahar de rom Havana Club cu suc de lãmâie ºi cu un cub de gheaþã, un pahar, douã, trei etc. Mai ales etc.! Sã stau în ungherul de cafenea, sã beau, sã pufãi din pipã, sã citesc de voie/de nevoie, sã scriu de voie/de nevoie, sã trãiesc de voie/de nevoie. Muza ospãtãriþã sã fie tânãrã, frumoasã ºi discretã, sã ºtie, sã simtã, sã intuiascã dintr-o ochire când nu mai am gheaþã sau bãuturã în pahar, sã le aducã pe nesimþite, plutind ca un zefir pânã la masa mea, ca o zânã bunã care-mi aduce darul exact cât închid pleoapele meditativ doar pentru o clipã. Apoi sã se teleporteze în lumea ei vulgarã, pentru a apãrea din nou exact la momentul oportunist.

Comentarii cititori
sus

Ioana Geacãr

 

În copilãrie desenam casa mea din viitor cu multe camere care aveau destinaþie precisã: camera de muzicã, de dans, de picturã, biblioteca, probabil în zilele geroase, când toatã familia trãia înghesuitã într-o singurã camerã, laþarã. Ar fi fost grozav sã mai pãstrez schiþa aceea care se-mbunãtãþea treptat cu vreun detaliu de interior, pentru cã eu nu vedeam casa mea decât din interior, sã vãd cât ar fi corespuns arhitecturii actuale a palatului copiilor unde am un curs de scriere creativã!

Am avut în camera aceea cu lut pe jos ºi rogojinã câteva cãrþi de la tata: Basme de Petre Ispirescu, Poveºti de Ion Creangã, Prichindel de Victor Eftimiu (toate cu niºte ilustraþii faine) ºi una de la mama, un volum de poezii de Eminescu, fãrã coperþi deja, ferfeniþit ºi din loc în loc, în goluri, cu schiþele mamei, niºte modele de rochii desenate cu talent. Cãrþile acelea erau încântãtoare, iar tata îmi aprindea imaginaþia cu descrierea unor alte cãrþi populare, cu balade, doine, poveºti pe care le avea un vecin zgârcit, l-am rugat sã i le cearã, dar zicea cã nu le împrumutã, sigur nici n-a încercat. Am început sã visez cã într-o zi aº putea sã primesc o ladã uriaºã cu cãrþi!

Jucãriile  într-o familie sãracã erau rare, Moº Gerilã îmi aducea numai prostioare, sigur gândea ca un bãrbat casnic, nu creativ: un aragaz roz de tablã, un set de cutioare de bucãtãrie, un set de croitorie, niciodatã nu mi-a adus o pãpuºã, aºa cã mulþi ani mici mintea mi-a fost ocupatã cu dorinþa de-a avea o pãpuºã. Într-o noapte am visat cã am primit una, a fost primul meu vis conºtient de sine, am strâns cu multã putere pãpuºa cu ambele mâini s-o trec dincoace, în realitate, eram sigurã cã pot, nu mi-a venit sã cred cã în mânile încleºtate nu era nimic când m-am trezit, unghiile îmi fãcuserã semne în carne. Câþiva ani mi-am dorit sã lucrez într-o fabricã de pãpuºi (bineînþeles!) pânã prin clasa a VIII-a, când cel care-mi rãspundea la scrisori ºi poezii la “Poºta redacþiei” a Revistei Cutezãtorii mi-a explicat ca unui om mare ce era cu dorinþa asta a mea, aºa cã am schimbat macazul. În clasa a VIII-a mi-am reluat o veche chemare, sã mã fac învãþãtoare ca vecina mea de vizavi, numai cã Liceul Pedagogic tocmai se desfiinþase în anul ãla în Târgoviºte, trebuia sã mã duc la Câmpulung, sau la Ploieºti, iar în casa noastrã nu intra decât un salariu. Am ales un liceu industrial, unde primeam bursã, în clasa a XII-a am renunþat la  pregãtirea pentru Politehnicã ºi am dat la Filologie, sfãtuitã de colegii dintr-un cenaclu târgoviºtean!

Cea mai mare fascinaþie însã a avut-o asupra mea poezia. Prin clasa a treia, am zãrit la o prietenã, în camera ei, o carte a Gabrielei Melinescu, Fiinþe abstracte (o primise la premiu cu un an în urmã). Am încercat sã citesc. Eram fascinatã: nu înþelegeam nimic, deºi era scrisã în limba românã! Am luat-o acasã (ºi la mine a ºi rãmas!) în speranþa cã o sã-nþeleg, dar, deºi-mi plãcea, nu-nþelegeam, doar pe parcurs, puþin câte puþin !

Se spune cã trebuie sã fii atent ce-þi doreºti, aºa este, mai ales pentru creator, care dã viaþã cuvintelor. Cred cã dorinþele rãmân în subconºtient, iar mai târziu ies în realitate, urzite îndelung cu speranþã, voinþã, pasiune.

Comentarii cititori
sus

Letiþia Ilea

 

Nu mai sunt foarte tânãrã. Mi-am dorit de-a lungul vieþii multe lucruri, unele s-au realizat, altele nu. Mi-am dorit sã fiu poetã, dar ãsta e un lucru care se câºtigã cu fiecare poem bun, nu cred cã e dat odatã pentru totdeauna. În afarã de visurile legate de scris, din care mai pãstrez o parte, îmi doresc la ora actualã un singur lucru: sã evoluez în ordine umanã, sã fiu un om mai bun, un Om cu majusculã. Acest þel îmi poate ajunge pentru toatã viaþa. Dincolo de asta, sper sã fiu cât mai mult împreunã cu mama ºi sã nu-mi pierd prietenii. E mult? E puþin?

Comentarii cititori
sus

Veronica D. Niculescu

 

Poate cã este cea mai teribilã întrebare din toate, fiindcã ne forþeazã la o sinceritate atroce, la sãpãturi dupã un rãspuns deloc la îndemânã, ºi ce ne facem dacã nicicum nu gãsim unul? Nu putem inventa. Nu existã visuri, nu existã þinte, nu în sensul acela de punct înainte pe o hartã imaginarã. Existã pas mic ºi pas mic, pe acelaºi drum cu grijã þinut. Drumul e greu ºi e firesc, în unele zile pricepi uluit cã ai ajuns într-un loc unde poate-ai fi vrut sã ajungi, dar nici n-ai îndrãznit sã doreºti, au fost pas de pitic lângã alt pas de pitic ºi atât. Îmi doresc liniºte, visez la liniºtea aceea din timpul scrierii primelor poveºti, primului volum, de acum zece, doisprezece ani, când nu exista junglã, nu exista vorbãrie, eram eu în camera mea, o bibliotecã, un monitor, un brad la fereastrã, la capãtul lumii. Ce s-a schimbat? În momentul în care ºtii cã existã jungla, vorbãria, auzi foºgãiala toatã ºi când stai cu palmele apãsate pe urechi. Izolarea se accentueazã. Îmi doresc liniºte, o întoarcere în acel punct zero senin ºi curat, ºi pentru asta mã lupt în fiecare zi, fiindcã acum liniºtea nu mai este posibilã decât prin bãtãlii.

Îmi doresc ºi seninãtatea din timpul primei cãrþi traduse, când tot aºa nu ºtiam jungla, nu ºtiam urletele, ºi era purã plãcere, ºi lipsã de grabã, ºi un dicþionar mare ºi rupt proptit pe un scãunel cu sertar. Inocenþa.

Visez sã pot termina pasul mic pentru care am ridicat talpa de pe pãmânt astãzi, acum. Atât ºi nimic mai departe. 

Comentarii cititori
sus

Irina Petraº

 

Înainte de toate, trebuie sã spun cã la visatul-cu-ochii-deschiºi - cãci asta înseamnã, pânã la urmã, sã-þi faci visuri - nu stau deloc bine. Foarte conºtientã, clipã de clipã, de faptul cã sunt muritoare, îmi gospodãresc prezentul ºi viitorul funcþie de aceastã limitare destinalã. Apoi, mare iubitoare de „fãcuturi”, extrem de activã ºi fãrã stare, prinsã mereu în sumedenie de îndeletniciri (cu o grabã ºi o nestãvilitã curiozitate ivite tot din „ºtiinþa morþii” pe care am deprins-o de timpuriu), mi-am propus mereu sã fac (sã fiu) ceea ce ºtiu cã pot - cu mari ºanse de reuºitã - face (fi). Lucidã ºi echilibratã, ocolind anume amãgirile, am o atent cultivatã disciplinã a lungului nasului. Prin urmare, nu cred cã „meritam mai mult” de la viaþã ºi nici nu cred în deplângeri de acest fel, oricât de bun e omul care a avut parte de prea multe întâmplãri rele. Þi se întâmplã mereu exact ceea ce trebuia/putea sã þi se întâmple dacã iei în calcul toate condiþionãrile interioare ºi exterioare, de context ºi de conjuncturã, de moºtenire geneticã ºi personalitate. Nu visez la ce-ar fi fost dacã eram fiicã de rege ori chiar reginã, star de cinema ori laureatã a Premiului Nobel. Nu pun mare preþ pe onoruri, funcþii, premii. Cum am spus-o adesea, toate astea sunt zorzoane trecãtoare, care nu pot modifica provizoria mea staturã omeneascã nici mãcar cu un milimetru. Nu-mi doresc averi fabuloase, ba m-ar chiar incomoda o sumã exorbitantã picatã din senin pe capul meu, eu trebuind sã am grija ei. Nu cred în iubiri ca-n filme ori în prietenii eterne ºi fãrã cusur, mi se par mult mai importante iubirile ºi prieteniile dintre oameni care pot conta, vibrant ºi nuanþat, cu inerente mici poticniri, unul pe celãlalt. Nu citesc romane de dragoste ºi nici nu mã uit la telenovele, cãci n-am nimic de oblojit cu ajutorul lor. Vorbele mari rãmân vorbe mari, ºi atât. Nu pun majuscule nici adevãrului, nici libertãþii, nici mãcar artei (deºi ea mi se pare cea mai mare izbândã a omului faþã în faþã cu destinul sãu de muritor); nu cred în absoluturi, ci în complexa ºi mereu relativa þesãturã de mãrunte adevãruri ºi libertãþi fremãtãtoare ºi provizorii care alcãtuiesc o viaþã de om.

Dar, dacã nu sunt o visãtoare cu ochii deschiºi, sunt, în schimb, o mare visãtoare nocturnã. Visez dintotdeauna enorm, colorat, epic. Sunt o visãtoare de calibru, aºa încât am în sertar o Carte a viselor, la care lucrez de mai mulþi ani. Cred cã ceea ce vezi, simþi, înþelegi, pe scurt, trãieºti în vis/prin intermediul viselor este o experienþã de consistenþã ºi însemnãtate egale cu ale experienþei diurne, în stare de veghe. ªi visele intrã în definirea de sine, ºi ele lasã urme, ºi ele te construiesc. Pe de altã parte, povestea-vieþii-în-stare-de-veghe ºi povestea-viselor-nopþii sunt ambele interpretãri subiective ºi larg condiþionate de contexte, sunt ficþiuni la distanþã egalã de Adevãrul absolut, niciodatã nouã la îndemânã. Le desparte, poate, o singurã diferenþã: faptele ºi ficþiunea vieþii tale diurne au sau pot avea martori, cele ale viselor tale, nu. De aici ºi circumspecþia - fireascã, de altfel - cu care sunt priviþi povestitorii de vise. Nimeni nu poate proba „adevãrul” ºi acurateþea relatãrilor tale de dincolo. Dar e de precizat imediat cã nici lectura vieþii diurne, nici a celei nocturne nu sunt ultime ºi definitive, în cazul amândurora încap oricând remanieri, re-lecturi, funcþie de date noi, de o ºtiinþã/înþelegere mai adâncã a detaliilor. ªi amândouã sunt acte ale creierului tãu. Cel puþin deocamdatã, însã, visul e o experienþã strict individualã, o aventurã singuratecã - nu te poate însoþi nimeni, nici un om în carne, oase ºi gând! - ºi, de cele mai multe ori, neclarã ºi stranie chiar ºi pentru visãtorul însuºi. Dar asta nu înseamnã nicidecum cã visul nu e parte din tine, din enciclopedia ta personalã, cu voia ori fãrã voia ta. Nu ºtiu cum apar visele, spunea Jung, dar, „dacã meditezi destul asupra lor, totdeauna iese ceva din ele…” Visul e, pentru mine, un spaþiu/timp de o stranie bogãþie. Cred în visele retrospective, nu prospective (chiar dacã am ºi câteva cazuri pe muchie de cuþit). Iar retrospecþia o împing mult înapoi, poate pânã în trecutul generaþiilor succesive care m-au precedat. Nu-mi pot explica altfel complexitatea lor ficþionalã.

Dacã tot e vorba despre visuri-fãrã-limitã-de-spaþiu, o voi lua de la început ºi voi da un fel de rãspuns complementar la cele spuse mai sus. În prima copilãrie, pe la vreo 4 ani, spuneam oricui mã întreba cã visul meu e sã mã fac, când voi fi mare, academician. Cred cã auzisem cuvântul la radio ºi îmi suna teribil de important. ªi sigur cã-l stâlceam în fel ºi chip. Mai visam ºi la bomboane acriºoare sticloase, în toate culorile - pe cele cu un mic sâmbure întunecat tata le cocoþa pe dulapul cu arcadã „sã facã pui”, eu fremãtam de nerãbdare aºteptând minunea. Apoi, mã visam doctoriþã ºi tratam toþi copiii din vecini cu ceaiuri din buruieni plivite din straturi, ba îi ºi „vaccinam” cu cuie uneori cam ruginite. Am visat pe la vreo 8-10 ani, când ne jucam „de-a casa” cu sora mea (nu „de-a tata ºi de-a mama”, cum aud cã se spune prin alte pãrþi!), cã voi avea o casã mare cu 15 camere - am locuit multã vreme înghesuiþi, în câte o unicã încãpere, pânã au construit ai mei casa noastrã, cu împrumut de la Bancã. Dar nici atunci nu aveam camera mea - câþiva ani au fost obligaþi sã-ºi ia chiriaºi ca sã plãteascã mai uºor ratele… Mai povesteam cum voi avea 15 copii pe care o sã-i trimit în 15 þãri ºi îi voi aduce acasã când vor împlini 15 ani - de unde obsesia cu 15, habar n-am, avea un sens aproape de „tîmea”, numele slavon al întunericului, care însemna ºi „foarte multe, nenumãrate” - aºadar, „întunearec” de încãperi ºi de copii. Eram sigurã cã se vor întoarce albi, negri, galbeni, roºii, cã voi reedita Babilonul cu ei ºi cã eu va trebui sã învãþ toate limbile ca sã ne putem înþelege. ªtiam de atunci cã nu invers se vor petrece lucrurile, cã nu se vor înghesui alþii sã înveþe româneºte. Aveam sã fiu contrazisã în anii 70-80, când, asistentã la Catedra de limba românã pentru strãini, mã luptam cu sutele ºi miile de strãini de toate culorile veniþi de la capãtul lumii sã înveþe româneºte. Sigur cã era o cale de a deprinde o meserie, dar nu conteazã pânã la urmã. Cum fusesem crescutã cã eºti atâþia oameni câte meserii ºtii, meºteream mereu câte ceva ºi, indiferent ce nãstruºnicie îmi trecea prin cap, o ºi puneam în fapt. De la idee/vis la faptã drumul era scurt (niciodatã nu s-au schimbat, de altfel, lucrurile: de câte ori mi-am dorit ceva am pus umãrul ca sã se împlineascã). De pildã, îmi plãceau filmele ºi mergeam des la teatru. În gârlej/gârlici la pivniþã, am deschis, într-o varã, un teatru de pãpuºi: ascunsã dupã o pãturã prinsã în cuie, jucam poveºtile fraþilor Grimm cu pãpuºile costumate de mine cu hãinuþe din zdrenþe. Copiii din vecini, dar ºi de pe alte strãzi urmãreau spectacolul aºezaþi pe scânduri sprijinite pe cãrãmizi. Improvizaþiile succesive (colibele mereu reconstruite în alte unghere ale grãdinii, dar ºi dez-vãluirile teatrale) erau proba, degustatã cu încântare, cã mã aflam pe un teren sigur - casa ºi curtea noastrã - ºi îmi puteam îngãdui ispitiri ale vulnerabilitãþii.

În copilãrie, în adolescenþã stãteam seara ore întregi în grãdinã, culcatã pe un braþ de fân cosit (aveam doar un petic de iarbã, dar tata þinea sã ne aducã mirosul fânului cosit ºi confortul cosmic al culcuºului arhaic la îndemânã), ºi priveam cerul. Îmi place în continuare sã privesc cerul ºi sunt mereu cu ochii pe el. Mi-ar fi plãcut sã pot cãlãtori în spaþii vaste ºi în timp, dar mai ºtiam ºi cã nu prea vãd cum aº rezolva practic o asemenea ofertã fãrã a-mi tulbura situarea de acasã, dintre ai mei. Am deprins pe-atunci un obicei - de câte ori eram mâhnitã de ceva, rãnitã de vreo nedreptate, priveam pânã la plutire adâncul cerului cu stele. Dupã o vreme, reuºeam sã mã chiar mut acolo, pe o stea, ºi sã privesc înapoi, spre Pãmânt. Ei bine, Pãmântul nu era mai mare decât o minge, þara, oraºul, grãdina mea erau minuscule, eu abia de mã zãream, iar supãrarea pur ºi simplu nu mai exista! Am folosit exerciþiul ãsta toatã viaþa ºi a funcþionat. Îl numesc ºi jocul de-a „lungul nasului”...

Spun adesea cã mi-ar fi plãcut meseria Doamnei T. Am exersat-o ori de câte ori am avut prilejul, decorând diversele mele locuri de trecere. Aºadar, n-o pun la vise neîmplinite. Sunt ceea ce am vrut ºi am putut sã fiu: profesoarã, cititoare, editoare, traducãtoare, critic literar ºi eseistã, pictoriþã de vacanþã ºi de plãcere, „bricoloare” multivalentã. Nu am nicio remuºcare ºi nici un regret. Povestea cu „ce-ar fi fost dacã…” nu mã atrage decât dacã sunt în dispoziþie pur imaginantã ºi am chef de divagaþii jucãuºe. Nenumãratele mãrunte neîmpliniri, necazuri, tristeþi, rãni, dezamãgiri sunt ingrediente fireºti ale vieþii de om, nu ratãri. Vorba lui Pascal Bruckner, nu ne-a promis nimeni fericirea absolutã, de ce-am fi mereu atât de frustraþi ºi nemulþumiþi? Înaintarea spre moarte ne e labirinticã ºi implacabilã. Undo nu funcþioneazã.

ªi ca sã închei în notã mai destinsã, uneori mã gândesc (cu exasperarea ardeleanului iubitor de ordine ºi disciplinã) cât de mult mi-ar plãcea sã pocnesc din degete ºi lumea toatã sã fie brusc în bunã rânduialã, s-o poatã lua de la început „pe curat”. Dar ar fi rânduiala mea ºi nu e sigur cã lumea ar fi mai bunã…

Comentarii cititori
sus

Maria Pilchin

 

(S)ex-consilierea literaturii

 

Ieri la un colocviu, un scriitor de generaþie mai veche zicea cã nu existã astãzi literaturã ºi respectiv nici criticã literarã, cã exegeþii nu mai citesc, cã scriitorilor tineri doar la sex le e gândul. Mã gândisem atunci la masa mea de lucru ºi la teancul de cãrþi ce îºi aºteaptã rândul lângã un altul ce îºi aºteaptã metatextul. Nu cã m-ar fi supãrat acea pãrere, de mult am înþeles cã în literaturã nu cu supãrãri se funcþioneazã, ci m-a fãcut sã înþeleg cã existã totuºi o diferenþã, ca sã nu zic o rupturã, între generaþiile literare. Fiecãrei generaþii îi place sã creadã cã dupã ea e potopul, e o zonã de confort în care se ascunde de trecerea timpului.

Care sunt visele tinerilor literari? Sã fie doar cele erotice, care polueazã literatura, dupã cum cred predecesorii? Dar m-am prins cã anume ei ºi observã acele pasaje mai picante din textele la zi, ei le citeazã criticând ºi uneori ai impresia cã juiseazã la ceea ce nu au putut da ei în texte (cenzurã, mentalitate etc). Nu cã m-ar interesa pornografismul literar, dar observ cã doar despre asta vorbesc cei mai în vârstã. Un fel de voaierism textual?!

Înþeleg de ce înjurã scriitorii de azi. De crizã, de cenzura de ieri, de frustrãri ºi fobii ale unui scriitor marginalizat de o societate a banului ºi a consumului, de cultura datã spre vânzare, de politicul flirtând cu artiºtii etc. A înþelege ceva nu înseamnã a avea deschideri estetice spre acest lucru, dar, cred eu, un exeget, nu doar cu estetica de mânã opereazã, cum nu opereazã cu ea ginecologul, andrologul etc.

Or, un critic literar nu e doar un „stilist” ºi „designer” literar, e ºi un patolog, un criminalist, cel care urmãreºte o historia morbi a literaturii. Literatura nu se mai poate face cu metafore, cu trandafiri pe câmpurile textului. Belle-lettres nu sunt o realitate, poate un ideal, un vis spre care tindem dintr-o viaþã a mizeriei.

La ce visez? Visez frumosul adevãrat. Nu visez catharsisul de papier-maché.

Ce þinte am? Vi le spun când le ating... 

Comentarii cititori
sus

Liviu Ioan Stoiciu

 

O mãrturisire. Anul 2014, la 64 de ani o iau de la capãt

 

Visul meu de zi cu zi (cãruia nu i-am atins pânã azi ținta), de la 25 de ani, din 1975, dupã ce m-am stabilizat (m-am cãsãtorit, s-a nãscut un copil; dupã o perioadã de boemã aberantã de șapte ani), a fost sã am parte de liniște și pace. De la 25 de ani pânã azi (în 19 februarie 2014 ar trebui sã împlinesc 64 de ani) n-am avut parte decât de zbucium interior și de inconfort exterior. Ca un fãcut, unde am locuit am avut factori de stres destabilizatori (las la o parte atmosfera epocii, de atotprezența ochiului vigilent al Securitãții, de care eu m-am lovit pânã în 22 decembrie 1989, fiind urmãrit operativ; dosarul la Securitate mi-a dat peste cap și locurile de muncã și activitatea literarã, fiind vãzut ca o oaie neagrã a regimului Ceaușescu). Pânã în 1990, din 1975, am locuit, prin cãsãtorie, la Focșani, de la finalul anului 1990 m-am mutat cu familia la București (fusesem ales, în februarie 1990, redactor-șef al noului sãptãmânal al USR Contrapunct), pãrãsind fãrã regret în 5 martie 1990 funcția de „președinte de județ” (și de membru al Parlamentului Provizoriu), în care fusesem instalat de revoluționarii vrânceni cu forța pe 22 decembrie 1989. Am avut neșansa sã stau cu chirie la stat, pânã la Revoluție, la Focșani, în douã locuri urmãrite de ghinion (inițial, dupã cãsãtorie, am locuit cu socrii și un frate bolnav al soției, într-un apartament nedecomandat de trei camere) – primul, la parter, în cartierul Sud, unde sub geamurile apartamentului nostru se juca mingea și noaptea, pe asfaltul aleii, cu bubuituri și urlete (în plus, aveam bãncile, de o parte și de alta a aleii, pe care jucau table sau se odihneau inclusiv bețivii veniți din piața din spatele blocului). Al doilea, „pe strada Bucegi, pe colț, la intersecție” (nu departe de centrul municipiului Focșani), apartament cu chirie la stat, la etajul 2. Rețineți, aici, la etajul 1 domicilia o familie de țigani – am numãrat cã locuiau 24 de țigani în apartament de trei camere, gãteau toți la o lampã cu petrol (care afuma întreaga scarã de bloc)! Unii dintre țigani erau circari la iarmaroc (înghițeau sãbii), alții erau muzicanți la nunți, și copiii își fãceau nevoie pe scara de bloc neluminatã (furau becurile). Pânã la Revoluție am locuit aici, se subînțelege prin ce balamuc am trecut… Atenție, am impresia cã numai eu sunt urmãrit de blestem, sã nu am parte de liniște – odatã ce, imediat dupã ce am plecat din cele douã locuri în care am stat cu chirie la stat, la Focșani, s-a fãcut liniște și pace, la primul s-au desființat bãncile de pe alee de sub ferestrele apartamentului și s-a interzis jocul cu mingea, la al doilea, la un an dupã Revoluție, țiganii au pãrãsit locul, au tranzacționat apartamentul, și scara de bloc are azi aspect civilizat, frumos mirositor, curat.

Cum spuneam, din noiembrie 1990 m-am mutat pe o scarã de bloc din București acordatã de stat Uniunii Scriitorilor, în semn de recunoștințã, prin președintele Mircea Dinescu (era o scarã de bloc datã „la roșu”, a durat un an pânã a fost predatã la cheie, fãrã a se mai face vreo recepție). Repartizarea pe aceastã scarã de bloc s-a fãcut la USR, erau implorați scriitorii sã vinã sã ocupe apartamentele, n-au prea venit, motiv sã fie repartizate și la douã femei de serviciu și la doi șoferi de la USR (alte douã apartamente, neocupate de scriitori, deși le-au fost repartizate, au fost predate statului, la douã personalitãți politice). S-a tras la sorți și mie mi-a cãzut apartamentul 3, la etajul 1 – sub mine, la parter și mezanin (cu scarã interioarã) fiind un magazin de marochinãrie. În primii ani de locuit în Strada Bibescu Vodã Nr. 1, Bloc P 4, Scara 1 am avut probleme cu atelierul magazinului de marochinãrie, de la mezanin, abia dupã ora de închidere a magazinului zgomotul înceta. Din 1997, în mod ticãlos, în secret, fãrã sã aibã autorizație (a obținut-o mai apoi, corupând primãria sectorului 4), sub mine s-a deschis, în locul magazinului, un șantier care a spart pereții interiori. Previzibil, a apãrut în loc un „irish pub” (proprietarii erau de origine israeliano-irlandezã), un local cu muzicã datã la maximum non-stop (tremurau pereții) și mirosuri infecte de la bucãtãrie (care ne țineau baricadați)!  Din 1997 pânã azi am trãit numai într-un coșmar – degeaba m-am plâns (șmecherii s-au acoperit „legal” cu o antifonare de formã și cu o tubulaturã de ventilație urcatã pe bloc), pânã la urmã secția de poliție m-a anunțat cã sunt… nebun. Poliția era / este la fel de coruptã ca funcționarii primãriei, nu e greu de dedus. Cred cã știți, soția e și ea scriitoare, membru al USR. L-am rugat atunci pe senatorul Laurențiu Ulici, președintele USR sã intervinã, a refuzat net (cei de la primãria sectorului 4, care au dat autorizație de funcționare acestei cârciumi de lux, erau oamenii lui politici), motiv sã mã supãr și pe el… Au trecut 17 ani de dezastru pentru mine (și pentru familia mea, în general; locuiește cu noi și fiul), am divorțat (fosta soție s-a mutat la Focșani, îngrijindu-și mama cãzutã la pat, ani la rând), am crezut cã vindem apartamentul, împãrțim banii la trei și ne gãsim liniștea în alt loc – dar au cãzut într-atât prețurile în anul 2002 (și mai apoi), încât am renunțat sã vindem apartamentul. La finalul fiecãrei zile m-am mirat cã n-am intrat în spitalul de nebuni cu cârciuma de sub mine, cu program non-stop, care dãdea și petreceri „private” (chemam poliția, erau amendați cu o sumã simbolicã și patronii își vedeau de petrecere pânã dimineața, firește). Eu și fiul „ne-am învãțat” sã nu mai dormim noaptea, ci dimineața. Ni s-a schimbat ritmul biologic. Între timp a murit mama fostei soții, și fosta soție s-a întors acasã, de la Focșani la București. S-a reunit familia, dar cârciuma de lux a rãmas neclintitã sub apartamentul nostru. La finalul anului 2012 patronii israeliano-irlandezi au închis localul – și de la 29 decembrie s-a deschis un nou șantier, reabilitându-se „irish pub” cu alt patron (cel ce și-a subînchiriat magazinul de marochinãrie inițial, s-a îmbogãțit, devenind între timp și mare gogoșar în București, „Georgi”)! Șantierul ne-a terorizat nouã luni, în octombrie 2013 s-a deschis restaurantul cu același nume („The Harp”), sã fie sigur cã-și pãstreazã autorizația de funcționare, degeaba s-a opus oficial administrația scãrii de bloc. Și a reînceput nebunia muzicii date la maximum non-stop, nesimțirea de aceastã datã depãșind orice imaginație… Degeaba am anunțat poliția și primãria, corupția cinicã face ravagii. Urmarea? Nu mai putem rezista. Am hotãrât sã vindem apartamentul, sã împãrțim banii la trei (fiul sper sã aibã un apartament al lui și sã reușeascã sã-și plãteascã întreținerea, neavând serviciu de șapte ani; la fel, fosta soție, va avea un apartament al ei) și sã ne mutãm unde vom vedea cu ochii. Bineînțeles, prețul de vânzare a cãzut dramatic, mai rãu ca în 2002 (prețul fiind stricat și de prezența cârciumii sub apartament). Nu știu ce va urma, dar e clar cã mi se va schimba radical viața din acest an, 2014. De când am dat semnalul plecãrii, trãiesc într-un stres insuportabil adeseori, am slãbit peste noapte cinci kile (eram și așa slab; poate e semn de boalã de despãrțire, care m-ar scãpa de toate grijile). N-am dat toate aceste amãnunte sã fiu compãtimit, nu e cazul. Pur și simplu am rãspuns la tema „Visul și ținta”. Am un vis, sã am parte de liniște și pace! Mã gândesc deja cã, blestemat cum sunt sã am parte numai de neliniște, acolo unde mã voi muta voi gãsi o nouã sursã de nebunie sonorã.

Anul 2014, la 64 de ani o iau de la capãt... Îmi voi atinge ținta, mutându-mi domiciliul, sã-mi trãiesc în liniște și pace ultimele zile (basta cã voi avea parte de odihnã veșnicã dupã moarte; mã tem cã și pe lumea cealaltã voi fi la fel de nemulțumit cum am fost pe lumea asta)? Am anunțat public deja cã încerc sã ies din literaturã, sã elimin o altã sursã de stres dus la limitã. Dumnezeu cu mila…

3 februarie 2014. București

Comentarii cititori
sus

Lorena Stuparu

 

Câte ceva despre visul de rezistenþã

 

Aº avea mai multe începuturi.

Spre deosebire de subiectul tejghelei din mai („Visaþi?”), tema de-acum nu þine de imaginaþia psihologicã sau ontologicã a materiei din care suntem în chip binecuvântat alcãtuiþi, ci de „imaginaþia sociologicã”, la nivelul cãreia nu ne putem face de cap, ca în cazul celei dintâi. Modelele, constrângerile, idealurile de împrumut sau oricum s-ar numi toate aceste presiuni fac din întrebare ceva rãscolitor, iar rãspunsul poate aluneca uºor în patetism, în frustare, sau în nepãsare, sau în „nereprezentativitate”.

Ca sã evit toate acestea, ideal ar fi sã rãspund prin câteva consideraþii impersonale, dar cum stilistic nu am timp pentru asta, am sã fac mai întâi o distincþie între visele de rezistenþã ºi visele-aspiraþie. Pe cele din urmã am sã le las la o parte, deoarece constat cu toatã detaºarea cã acestea au fost în viaþa mea niºte personaje autonome, un fel de „tu” sau „el” sau „ea” care-au dispãrut de îndatã ce eu pe mine mie însãmi m-am redat: „cã te-am zãrit, e a mea vinã”.

Sã vorbeºti despre visuri ºi þinte poate deveni la fel de nesfârºit ca diviziunea oricãrui numãr natural, dar ca sã dau un exemplu de absenþã a þintei, de lipsã a proiectului, de întâmpinare ºi de lãsare în voia visului care îþi iese în cale ºi nu de cãutare a lui, am sã schiþez o scenã la o intersecþie bucureºteanã aglomeratã. Plouã cu gãleata ºi eu stau ciuciulete la semafor cu o pungã de cãrþi în braþe, cu geanta pe umãr ºi cu altã sacoºã atârnatã de braþul stâng. ªi plouã ºi semaforul nu se mai înverzeºte ºi între timp trec în vitezã prin faþa mea maºini care mai de care mai confortabile ºi eu mã mir de mine însãmi ºi mã-ntreb de ce stau eu acum ciuciulete în ploaie ºi nu într-o maºinã dintre acelea ºi îmi dau seama cã lucrurile stau aºa ºi nu altfel fiindcã eu nu mi-am propus niciodatã sã am maºinã ºi dintr-o datã mã simt liberã ºi fericitã pentru cã înþeleg, iar absenþa visului-þintã nu mã mai terorizeazã: eu nu mi-am dorit altceva decât sã fiu lãsatã pe cât posibil în pace, cu lumea mea trecutã încã din primii ani ai conºtiinþei de sine, cu lumea mea imaginatã deºi contemporanã mie, cu iubirile mele; mai târziu, nu mi-am dorit altceva decât sã-mi fac datoria, iar pe-aceasta am toate motivele s-o privesc ca pe-o dulce, iubitã „povarã”.

Am deja senzaþia cã mã laud. Dar, fie: probabil trebuia sã mã nasc în alt timp, în alt loc ºi în altã „clasã socialã”.

Pe scurt, am visat numai ce am gãsit de visat: vise de pãmânt ºi de apã, vise de aer, poate mai puþine de foc: vise materne ºi vise de micã sirenã, himere ale vãzduhului.

Visurile mele de rezistenþã au fost o limitã, ºi nu o depãºire, au fost o groazã prea puþin combatantã în faþa asaltului meschinãriei, abjecþiei, prostiei, imposturii, lãcomiei - ºi nu un arc ºi o sãgeatã îndreptatã spre nori.

Pãcat de aceia care ºi-au dat viaþa pentru visuri ºi þinte „democratice”! Noi ne-am scãldat de-a valma în libertatea lor, unii ºi-au atins þinte pe care neam de neamul lor nu le-ar fi visat, iar acum ne scãldãm în apele aceluiºi râu - cu mult mai tulbure decât în 1989.

Ca sã pot ignora imaginile prezente care deºteaptã „o mare abundenþã de imagini aberante” (Bachelard) (ºi asta nu mai þine de imaginaþie de-acum), mã-ntorc în visul-rezistenþã, la reveria mângâietoare, „visul ferice”, florile de tei...

Comentarii cititori
sus

Dumitru Þepeneag

 

Am aproape 80 de ani. Mi-am atins toate þintele

 

Întrebarea dumneavoastrã ar trebui sã se adreseze tinerilor. Aº putea chiar spune numai tinerilor. Ce þinte aþi vrea sã mai am? ªi ce visuri?

Dacã mi-aþi fi pus întrebarea (de fapt o ºi puneþi - retrospectiv) în anii ‘60-‘70, aº fi rãspuns simplu: schimbarea regimului politic. Poate cã am fost prea nerãbdãtor ºi de aceea regimul m-a expulzat, mi-a retras cetãþenia. Unii cred cã am avut noroc...

Ajuns în Franþa, mi-am propus o þintã precisã: sã-mi public cãrþile care nu mai puteau sã aparã în România. Am reuºit. Am publicat, în traducere sau direct în francezã, peste 15 cãrþi.

Culmea e cã, dupã vreo 20 de ani, ºi regimul politic s-a schimbat. Mi-am vãzut visul cu ochii. Mazilescu, Turcea, Dimov ºi mulþi alþii n-au avut parte sã trãiascã aceastã rãsturnare în care puþini mai credeau. A fost o schimbare în bine? Oricum s-a ajuns la o variantã de „capitalism sãlbatec“ preferabilã naþional-socialismului de dinainte.

Dupã 1990, am avut o altã þintã: sã-mi recapãt cetãþenia românã ºi sã-mi public cãrþile în România. N-a fost foarte uºor. Unii dintre confraþi nu mã priveau cu ochi buni. Mã acuzau cã sunt grãbit, agresiv. Dar nu se putea sã nu reuºesc. Mai ales cã nu am pretins nici onoruri, nici despãgubiri.

În același timp, cãrþile mele au început sã aparã ºi în alte þãri: Germania, Ungaria, Cehia, Turcia, Italia, etc. În SUA, începând din 2007, am fost publicat în fiecare an. Editorul american a tipãrit chiar ºi un studiu al Laurei Pavel despre mine. Ceea ce nu s-a întâmplat încã în Franþa.

Am aproape 80 de ani. Mi-am atins toate þintele. Ce aº putea sã mai vreau?

Visuri de posteritate? Literatura mea sã-mi supravieþuiascã? În România, dar poate ºi în alte pãrþi... Ce nu depinde direct de mine mã intereseazã mai puþin. Literatura mea e o literaturã minorã (în sensul pe care Deleuze îl acordã acestui termen). În momentele (rare!) de optimism, îmi spun sã tocmai în asta ar exista o ºansã de supravieþuire. Mi-e lene sã dezvolt... Sau poate nu e lene, ci modestie.

Numai cã eu sunt pesimist de felul meu. Literatura românã încã n-a ajuns sã fie bãgatã în seamã. De aceea mã ºi lupt sã-mi public confraþii: sã-i traduc ori sã-i recomand editorilor strãini. Singur am mai puþine ºanse.

Din pãcate, pesimismul meu nu se datoreazã doar izolãrii literaturii din care fac parte. Cu fiecare an ce trece constat cã civilizaþia umanã e în schimbare. Aº putea chiar vorbi de semne de decãdere. Literatura, mentalitatea literarã nu se mai supun aceloraºi principii care se impuneau pânã nu de mult. Desigur, cititorul a rãmas în secolul al XIX-lea. ªi asta încã ar fi bine, dacã n-ar suferi, din pricina, printre altele, a televiziunii o adevãratã involuþie. Vrea sã citeascã aceleaºi ºi aceleaºi cãrþi care sã semene cu ce vede la televizor.

Cred cã nu mai e nevoie sã invoc ºi ameninþãrile ecologice. Civilizaþia umanã seamãnã tot mai mult cu faimosul vapor nu cu mult înainte de naufragiu. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey