•  Mihai Ghiþulescu
•  Victor Martin


sus

Mihai Ghiþulescu

 

Of, ce dor, ce chin, ce jale!

 

Cã tot nu-mi place neam cum sunã Deºteaptã-te, române!, aº propune ca imn cântecul din titlu. Chiar cred cã se potriveºte. Spaþiul public românesc mi se pare adesea o bocealã generalã, un amestec de pomanã (de morþi, de vii, de om sau de porc) ºi drobism ca în Prostia omeneascã. „Românul” lãcrimeazã – trãgându-se de perciuni, dacã e nevoie – pentru ce a fost ºi tremurã tot – cobind, eventual – pentru ce va sã vinã.

Avem jale de toate soiurile ºi pentru toate gusturile. De la cea recurentã, de sezon (caniculã, inundaþii, indigestii, viscol, astenie etc. etc.), pânã la Jalea naþionalã, care ºi ea poate fi istoricã sau teleologicã. Printre ele, þâºneºte la tot pasul mica jale ocazionalã: mai crapã câte un lãutar, mai cade câte o parapantã, se mai scumpeºte gazul lampant ºi imaginaþia mea, bogatã altfel, nu poate prevedea toate motivele de jelit public. Ziceþi-mi cinic, dar mã prefer de enºpe ori sensibililor care þin evidenþa prãpãstiilor de tot felul ºi, de multe ori, nici mãcar nu mai încearcã sã-ºi disimuleze plãcerea. A nu se înþelege cã încurajez nepãsarea tâmpã faþã de toate câte se întâmplã în jur. Aº vrea doar ca fiecare program de ºtiri sã înceapã cu avertismentul: „consumul excesiv de dramã (dramoletã) dãuneazã grav vieþii dumneavoastrã”. Sigur, se poate spune acelaºi lucru ºi despre bãºcãlie, dar o las în seama altora.

Jalea româneascã e într-o relaþie complicatã cu timpul. Pe de o parte, de fiecare datã e (mai rãu) ca niciodatã. Nu ºtiu cum naiba se face cã temperaturile sunt întotdeauna sub sau peste media multianualã. „Aºa ceva n-am vãzut de când sunt” e textul pe care mulþi îl bagã la înaintare de fiecare datã când (nu) li se întâmplã ceva. Jalea se amestecã în acest caz cu dorul, cu nostalgia. Pe de altã parte, rãul prezent este raportat la un rãu – general recunoscut ca atare, chiar dacã nu neapãrat (bine)cunoscut – din trecut. Destul de frecvent, ceva „e ca pe vremea” dacã nu chiar „mai rãu ca pe vremea” fanarioþilor, a rãzboiului, a lui Stalin, a lui Ceauºescu etc. etc. În sfârºit, avem ºi varianta bricolajului istoric menit sã arate cât de tare seamãnã acum-ul cu cel puþin un atunci. Abuzul de Caragiale e cel mai bun exemplu. Vasãzicã: rãu a fost, rãu e ºi deci rãu o sã fie. „Cât de actual sunã!” e una dintre exclamaþiile care mã zgârie pe creier.

M-am tot gândit la posibilele cauze ale acestei „euforii a catastrofei” (Andrei Pleºu) la români. Sigur n-au ceva aiurea în sânge. Doar cã aºa s-au învãþat. Pentru moment, am o teorie: „euforia catastrofei” sau „voluptatea rãului” nu e decât o rudã, doar aparent foarte diferitã, a hazului de necaz. Sunt douã moduri de a suporta rãul. Ori minimalizându-l ºi luându-l în derâdere, ori scufundându-l în mai rãu ºi deci fãcându-l sã parã mai bine. Necazurile fiecãruia cu ratele la bancã, rãceala copilului, pisãlogeala soþului/soþiei ajung sã treacã drept mãrunþiºuri pe lângã atâtea ºi atâtea catastrofe care se întâmplã în lume. E cam ca în bancul cu rabinul care, atunci când un credincios i se plânge cã trãieºte foarte înghesuit, îl sfãtuieºte sã ia în casã toate orãtãniile, numai pentru plãcerea pe care o va simþi când le va scoate.

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

 

Cititul involuntar

 

I. Dacã nu poþi fi tu însuþi, nu poþi imita pe nimeni

Expresia „numai sã vreþi sã citiþi” a unui prezentator de televiziune, repetatã obsesiv la sfârºitul oricãrei „reviste a presei” e un mesaj subliminal care cenzureazã orice poftã de lecturã. Ce-ºi spune telespectatorul? „Dacã ãsta îmi citeºte mie presa la televizor, ce rost are s-o aprofundez, ca sã-mi scot singur ideile principale: ºtirile fierbinþi, can-can-urile, schimbãrile politice esenþiale, pericolele care mã pasc, micile schimbãri legislative, micile sau marile mârlãnii, crimele, micile furturi sau marile fraude financiare, dobânzile la bãnci ºi toate celelalte? Mi le scoate omul, cã de-aia e plãtit. De ce sã muncesc eu de douã ori? Mai dau banii ºi pe ziare. Nu ajunge cã plãtesc TVR-ul de douã ori, o datã cu factura la electricitate ºi o datã la cablu?”.  

Raþionamentul banal e apanajul omului simplu, nu aºa cum se sugereazã ideea cã lucrurile simple, banale, sunt gândite de oamenii inteligenþi. Se face o confuzie între lucrul simplu de geniu ºi banalitate. Lucrul simplu de geniu e rezultatul unei acumulãri masive de cunoºtinþe, combinatã cu o putere foarte mare de a le combina; dacã nu cu geniu, mãcar cu inteligenþã. Asemãnãtor, expresia „Trãim în România ºi asta ne ocupã tot timpul” se adreseazã, tot subliminal, celor care vor sã pãrãseascã þara, nu celor care pleacã în strãinãtate. Diferenþa constã în faptul cã unii vor sã pãrãseascã neapãrat þara, fãrã nici un plan coerent, fãrã mijloace, fãrã sã se gândeascã la consecinþe, tocmai din cauza unor astfel de mesaje, iar alþii pleacã, dar nu oricum, ci dupã ce au absolvit o facultate, au strâns niºte bani ºi ºi-au aranjat vreun job prin strãinãtate. Când afirmã cã nu primesc români, englezii se referã la cei ce nu aduc nici un aport la dezvoltarea societãþii, iar televiziunile româneºti transmit, din sete de rating, doar jumãtate de adevãr: jumãtatea tulbure.

Cam astea sunt preocupãrile „formatorilor de opinie” de la televiziuni, deocamdatã, cel mai coerent mijloc de educare a maselor. Internetul e vast, dar haotic. Mult prea vast ºi mult prea haotic. Prin weblog-uri, forum-uri ºi link-uri de tot felul, internauþii plutesc pe marea cea mare a unor cunoºtinþe disparate, adesea incomplete, dându-ºi iluzia cã citesc. Blog-ul, în formã scrisã, e de când lumea, de la desenele cu animale de pe pereþii peºterilor, un fel de strip-uri empirice, pânã la „jurnalele” mironosiþelor secolului XIX. Nu e nimeni obligat sã fie pedepsit de orgoliul sau plictiseala altuia.

Nici toþi oamenii talentaþi, inteligenþi ºi consacraþi, care au þinut un jurnal, n-au rãmas în conºtiinþa publicã. ªi la ei, ºi la blog-iºtii cât de cât celebri, afirmarea întru eternitate e miºcare brownianã curatã. E o întâmplare sã te citeascã vreunul. Câteodatã, jurnalele sunt la modã, pânã la exacerbarea conducerii unei þãri pe model „jurnal de bord”, câteodatã, nu. O scriere literarã, e o scriere literarã, dar jurnalul nu e decât o subiectivizare relativã a realitãþii personale. Pe cine mai intereseazã azi persoana altuia, realã sau subiectivizatã? Poate pe criticii care n-au ce scrie.

Unii se simt fericiþi în jungla informaticã vastã a unei insule pustii, alþii se simt singuri în înghesuialã. Blog-ul anuleazã personalitãþi, dacã acestea existã; fiecare se confundã cu oricine. În boom-ul informaþional, jurnalul unui necunoscut, chiar ºi de geniu, e mai puþin decât o picãturã într-un ocean. Blog-iºtii nu se expun publicului ca sã se descopere sau sã se redescopere, nefiind conºtienþi cã au sau nu un viitor. Ei nici nu-ºi pun problema viitorului, trãind într-un prezent pe care îl cred infinit. Nici mãcar nu vor sã fie descoperiþi, cei mai mulþi evoluând sub pseudonim. Se bagã în vorbã ºi sunt siguri cã au numai ei dreptate. De la instinct la raþiune, Internetul mai are de lucrat.

Termenul de „a naviga”, pe Internet, e foarte inspirat. Era posibil ca nici Cristofor Columb sã nu ajungã în America, ci sã se înfunde în Groelanda sau Antarctica. În acel moment, exploratorul nu mai ajungea unde îl mâna destinul, nu se mai crea civilizaþia de tip american ºi nu mai apãrea nici civilizaþia tehnologicã actualã. Una e ce se întâmplã acum ºi alta ce s-ar fi putut întâmpla; e mai grav „a nu fi” decât „a nu mai fi”. Când apare ceva mai interesant, ca o insulã a fericirii într-un ocean cald, te trezeºti cu tãbliþa „oprit!”; pânã la plata unei sume de bani. Sumele mici, plãtite pentru a accesa vreun rezumat a ceea ce ai vrea sã citeºti, par uºor de suportat, dar, în realitate, plãteºti mai mult. Cumpãrarea unei cãrþi pare o investiþie mare, dar, protejatã de carii, nu este atacatã de „viruºi” sau de suprasarcina electricã a fabricii de peste drum.

Navigând pe Internet, omul e neplãcut surprins la furat; nu prea are ce alege. De frica plagierilor, site-urile conþin texte submediocre. Textele considerate de autori ca geniale sunt ale unor submediocri.

 

II. De fricã sã nu comitem vreo discriminare, protejãm ºi prostia, ºi posesorii acesteia

O carte e un drum asfaltat de alþii. Dacã acest drum nu ar fi circulat, drumarii editurilor s-ar reorienta. Faptul cã ei nu se îndreaptã spre meserii mult mai bãnoase, te face sã crezi, pe bunã dreptate, cã le merge. Faptul cã se lamenteazã ei cum cã nu le-ar merge afacerea a devenit banal. Totul aminteºte de bancul cu indienii care aduc lemne, unde centrul meteo anunþã venirea frigului pentru cã indienii adunã lemne, iar indienii adunã lemne pentru cã aºa vãd la buletinul meteo.

Vãitatul la editori a întrecut totuºi orice limitã a bunului simþ, în condiþiile apariþiei de tot mai multe ºi variate colecþii. Ei au ajuns sã spunã cã muncesc degeaba, cã nu mai au cititori, cã nu se vinde cartea. Ca o consecinþã a acestui mesaj, oricât ar pãrea de paradoxal, nu se întâmplã nimic. Nu se mãreºte numãrul de cititori nici mãcar calitativ; cei care citesc, oamenii culþi ºi inteligenþi, nu se înmulþesc decât în cazul în care devin culþi ºi mai inteligenþi venind din rândul troglodiþilor, lucru imposibil.

Avem totuºi avantajul pe care alte þãri nu-l au: dacã nu suntem în stare sã facem lucruri posibile, forþãm imposibilul. Promovãm tineretul cu orice preþ, femeile, minoritãþile, fãrã sã fim atenþi la costurile ulterioare. Tinereþea sau experienþa de viaþã nu sunt nici ele criterii de luat în seamã, aºa, pe nemestecate. Te poþi plafona la maturitate sau te poþi deºtepta la bãtrâneþe, la fel de bine. Sau, nici una, nici alta.

Omul simplu nu citeºte. În cazul în care ajunge, în naivitatea lui, la concluzia cã trebuie sã intre într-o librãrie, sã cumpere cartea la care i-ai fãcut reclamã, la stand, când vede preþul, renunþã. Preþul, asemãnãtor unei sute de mililitri de coniac, e becul pavlovian care îl face pe cetãþean sã fugã îngrozit. „Un politist a intrat într-o bibliotecã”, nu e un simplu banc; e cruda realitate. Nu-l poþi face pe omul simplu sã se aboneze la un ziar, pentru a câºtiga un metru de cotoare de cãrþi, chiar dacã acestea sunt cãrþi de 3 lei, pe înþelesul lui, de autori strãini de mâna a doua, fãrã copyright. S-ar simþi trãdat de douã ori. Mai bine face abonament acolo unde se câºtigã un „coº cu bunãtãþi”, adicã ceea ce nu se prea vinde în supermarket.

Dacã, prin absurd, cel ce fuge din calea cãrþii, într-o zi când nu e meci, nimereºte în faþa unui computer, îi mai rãmâne varianta jocurilor de tot felul. Nu degeaba înfloreºte industria jocurilor pe calculator. Când acestea reprezintã gadget-uri din cãrþi, imagini colorate, acþiuni simple, mimetice, de lupte sau înfruntãri de idei, freudian, jocurile dau iluzia lecturii. La câþi bani costã un computer la noi în þarã, jocurile nu par deloc un lucru ieftin, preþul mijlocului de producþie umbrind, de prea multe ori, producþia însãºi.

Cititorul nu are de unde sã ºtie ºi nici nu-l prea intereseazã ce editurã e pe val, cu mii de titluri, bunã distribuþie, încasãri pe mãsurã ºi copyright-uri valoroase. Nu ºtie nici editura care publicã titluri ieftine sau în regie proprie, cu vânzare localã, condamnatã sã se chinuie sau sã se ducã la fund, conform principiilor concurenþei. Dacã se hotãrãºte sã citeascã, el vrea sã citeascã; culisele editoriale reprezintã alt subiect pentru el.

Dacã a început sã se lamenteze, cum se întâmplã tot mai des la noi, editorul bagã cititorul în ceaþã, acesta gândindu-se cã editura e în suferinþã ºi, astfel, e nevoitã sã publice cãrþi de doi lei. În consecinþã, nu cumpãrã. La extrema cealaltã, editurile cu un dever mare fac o reclamã atât de deºãnþatã, încât te duc la aceeaºi idee, cã, având multe titluri, nu mai au ce publica ºi scot ºtifturi, nu cãrþi.

Editurile scot, într-adevãr, foarte multã maculaturã, atât de multã încât ceea ce e valoros, nici nu se mai vede. Fiecare are impresia cã el e viitorul; viitorul altuia. Nimeni nu se mai preocupã de viitorul lui personal. Exocentrismul se întâlneºte cu egocentrismul, undeva, la infinit. Cei care cautã valoarea în ape tulburi, aºa numiþii fani, sunt prea puþini, deºi fac o gãlãgie infernalã. Colecþionarea a tot ce apare într-un anumit gen al literaturii e tot o forma de autoorbire. Fanul colecþioneazã; nu citeºte prea mult, ci doar, aºa, orientativ, prefeþe, postfeþe, scurte recenzii, sã poatã ºti ce sã mai cumpere. O viaþã de om e prea puþin pentru a putea colecþiona ceea ce mai mult simþi cã e de calitate. Criticii sunt mult prea ocupaþi cu sponsorizarea propriilor rubrici din vreo revistã sau cu diferite conferinþe prin þarã, unde se lasã cu vreun computer cadou, ca sã scoatã fanul din întuneric.  

Cititul despre cãrþi, spun unii, nu are cum sã fie daunãtor. Nu dã omul nimãnui în cap, nu aruncã petarde, nu scuipã pe jos, nu bea, nu se drogheazã.

                                   

III.  Numai omul inteligent are neºansa de a se prosti

ªi totuºi, s-a trecut prea repede de la „literatura de atmosferã” la „literatura ca atmosferã”. Se lasã prea uºor cartea jos pentru a o substitui cu filmul fãcut dupã ea. Asta denotã lipsã de imaginaþie, iar lipsa de imaginaþie e datã de lipsa de culturã, rezultat tocmai din precaritatea exerciþiului de a citi. Cercul ãsta vicios e valabil doar dacã plecãm de la premiza cã vorbim doar de oameni inteligenþi.

Fanii mai mult citesc despre cãrþi. ªtiu cã o carte este bunã sau rea, dar cine sunt cei îndrituiþi sã hotãrascã ce e bine ºi ce e rãu, în lipsa debusolatei critici literare? În spiritul tradiþional românesc al datului cu pãrerea, îºi dã cu pãrerea cel care are o pãrere. Toatã lumea vorbeºte ºi nu mai ascultã nimeni. Se formeazã o criticã amatoristicã de forum sau weblog, ca substitut al unei critici de valoare, iar aceasta genereazã, în timp, o literaturã de blog, agramatã ºi chinuitã. Aceasta acapareazã realitatea, prin intermediul forum-iºtilor, cu pãrinþii lor cu tot, editorii, care se mirã ca proºtii cã nu li se vând cãrþile, iar dacã se vând, nu se citesc.

Nici scriitorii de talent reconvertiþi la critica literarã nu sunt o soluþie. Avem nevoie de critici de talent, nu de scriitori de criticã literarã. Aºa cum prezintã câte un ziarist presa la televizor, dupã interesele imediate ale patronului, dupã suma de bani obþinutã sau chiar dupã propriile-i convingeri, nici criticii care citesc pentru noi nu pot fi obiectivi. Paradoxal, aici nici nu e vorba de obiectivitate, ci de subiectivitate. Aºa cum ziarul „on line” nu-þi stârneºte aceeaºi formã de înþelegere, nici cartea cititã de altul nu-þi dã acelaºi complex de emoþii. Chiar ºi citirea unei cãrþi în perioade diferite ale vieþii, când nivelul de culturã ºi chiar cel emoþional s-au mai schimbat, nu-þi lasã aceeaºi impresie.

La relecturare, e bine sã te bazezi pe criteriile proprii. Când nu ai criterii proprii, eºti influenþat de criteriile altuia. În ambele cazuri, dacã o carte îþi place din ce în ce mai mult, nu înseamnã neapãrat cã a rezistat trecerii timpului ºi e neapãrat bunã. O carte e bunã dacã cititorul are criterii de apreciere valabile sau criteriile luate de la altul sunt general valabile.

În funcþie de balansul valabilitãþii-nevalabilitãþii criteriilor de apreciere, cãrþile pot fi confirmate sau infirmate de trecerea timpului. Cum nimeni nu cunoaºte valoarea celor care dau verdicte, în ultimul timp, nu se ºtie care operã literarã va rezista. E ceva asemãnãtor cu cearta privind subiectul crucii, dacã aceasta e sau nu un obiect religios, când toatã lumea are dreptate.

E ca în povestea rabinului care dã dreptate la toatã lumea. Când cineva îi spune cã nu poate avea toatã lumea dreptate, îi spune acestuia cã ºi el are dreptate. Împãciuitorismul generalizat micºoreazã entropia ºi nu aduce nici un progres, nici mãcar în literaturã. De fricã sã nu deranjeze, fiecare minte, ajungându-se la o ipocrizie generalizatã. Pentru a avea toatã lumea dreptate, spun cã se poate ajunge ºi prin exagerarea adevãrului la ipocrizie, dar ãsta e alt subiect.

Aici, în zilele noastre, intervine declicul. Cine sunt cei care stabilesc criteriile de apreciere. Într-un concurs literar, membrii unui juriu. Da, dar premiile se dau, cum vedem, pe alte criterii decât cele ale valorii. Atunci, mai are cititorul, fanul înrãit, încredere în pãrerea stabilizatoriilor de criterii? Cum nimeni nu s-a nãscut învãþat, ºi criticii învaþã critica de la alþi critici. Cum dau mãsura lipsei de pricepere, înseamnã cã s-au prostit pe parcurs sau au învãþat lucruri de slabã facturã de la înaintaºi. Oricine îºi poate imagina cã avem o criticã de întâmpinare transformatã în criticã de prevenire.

Când criticul previne penetrarea valorii ºi promoveazã, pe interes ºi nepotism, nonvaloarea, se discrediteazã. Nu are nici un rost sã vorbim de criticii de-a dreptul imbecili, care confundã nonvaloarea cu valoarea. Numai nonvaloarea se înconjoarã de nonvaloare; pentru a pãrea ea mai strãlucitoare. Cã înlocuieºte voit valoarea cu nonvaloare sau cã nu e în stare sã distingã nonvaloarea de valoare, efectul e acelaºi: cititorul inconºtient rãmâne singur.

Editurile au fost învãþate sã nu vândã cãrþi, ci autori. Atunci când dai 1 miliard de lei pentru 5 cãrþi nescrise încã, aºa cum se întâmplã la noi, ori ai de-a face cu geniul Carpaþilor, ori eºti tâmpit, ori interesat. Cum geniul Carpaþilor nu se întrevede încã ºi se încearcã în disperare sã se fabrice...Pot nominaliza o editurã care a organizat un concurs de debut, a anunþat cã acesta s-a suspendat pânã la o ediþie viitoare ºi totuºi, în acel an, a câºtigat un pilos, care nici mãcar nu era debutant.

ªi, pentru ca lucrurile sã fie conforme cu propria lor realitate, o carte slabã trebuie neapãrat reeditatã. Odatã cu înmulþirea scriitorilor, aceºtia vor lupta pentru legiferarea unei taxe de protecþie a tagmei. Cum banii vin de la cititori, orice taxã e bazatã pe venituri suplimentare. Dacã se vor înmulþi cititorii, aceºtia vor lupta pentru legiferarea unei taxe de protecþie specificã, o taxã de protecþie de tagma scriitorilor.

Cum, citind o carte, cititorul se crede un pic din cel ce a scris-o, ne trezim cu tot mai mulþi cititori care vor sã intre în breasla creatorilor. Nu se va întâmpla asta, pentru simplul fapt cã s-a întâmplat deja.

 

IV. Orice sfârºit e un început prost

Mulþi au crezut cã Revoluþia îi va face ziariºti. Doi oportuniºti din literaturã au fugit imediat spre principalele douã cotidiane centrale de la începutul anilor ’90. Doar în ultimul timp, s-a dovedit cã vor face, unul explozie, altul implozie, de atâta jurnalism. Acum, când jurnalismul a fost discreditat chiar de jurnaliºti, aceºtia cautã o ieºire. Cum mainstream-ul s-a umplut de autobiografismul banalitãþii autorilor, o s-o ia toatã lumea spre divertisment, ca o consecinþã fireascã a dezvoltãrii tehnicii ºi tehnologiei avansate. Norocul poate fi faptul cã nu oricine poate avea inteligenþã tehnologicã. Nenorocul e cã iarãºi va fi inflaþie de ingineri fãrã talent literar.

Un scriitor cu un talent recunoscut de toatã lumea a afirmat cã avem opere, dar n-avem scriitori, plasându-se, fãrã sã vrea, în propriul sãu paradox. El era cunoscut ca un mare scriitor, dar opera nu i-o ºtia nimeni, adicã exact pe dos de cum a afirmat. Vrând sã împingã cititorul spre ceea ce a scris, s-a apucat sã producã editoriale ºi sã aparã la televiziuni; lucru acesta a fãcut ca el sã fie ºi mai cunoscut, iar scrierile ºi mai necunoscute. Cititorul, de lene, îl citeºte pe el ºi reþine câteva fraze mai inspirate, reiterând dictonul potrivit cãruia „cultura e ceea ce rãmâne dupã ce ai uitat tot”.

Zadarnic se scrie mult, în loc sã se scrie despre multe; se pierde timp preþios ºi rãmâne pãmântul nemuncit. Aici, mai aveau ºi comuniºtii ºi colonialiºtii, dreptate: cultura este sfârºitul oricãrei zile de muncã.

Scriitori nu sunt neapãrat cei care scriu. Nici cititorii nu sunt neapãrat cei care citesc.Aºa cum se gândeºte azi, cititul biletului de autobuz a devenit un act de culturã, iar „scriitorii de reþete medicale” sunt ºi ei scriitori, cum scriitori se considerau ºi conþopiºtii lui Caragiale. Scriitori nu sunt nici mãcar cei care publicã. Cum sunt fabricaþi miliardarii ºi politicienii de carton, sunt fabricaþi ºi scriitorii de carton, apoi sunt promovaþi, reeditaþi, premiaþi ºi supuºi atenþiei unor critici dintr-un mediu strâmt. Fenomenul e uºor de observat deoarece promoþia bunã ºi tirajele mari, ale cãrþilor proaste, au aceeaºi soartã ca tirajele mici ºi proasta rãspândire a cãrþilor bune. Prin asta, cititorul amendeazã mediocritatea ºi se mulþumeºte sã citeascã despre cãrþi, în mãsura în care existã critici specializaþi care sã le povesteascã despre ele. Unii povestesc, dar nu se fac înþeleºi, alþii se fac înþeleºi, dar adorm cititorul. 

Pe partea cealaltã, existã ideea preconceputã cã editurile serioase se ocupã de lucruri serioase, iar acestea, din cauza exerciþiului democratic mai avansat, sunt cele strãine. S-a spulberat ºi acest mit. S-a spulberat în strãinãtate, nu în România, unde se publicã tot felul de cãrþi ale unor autori strãini de mâna a treia ca fiind mari valori. Autorii strãini mai slãbuþi gãsesc teren propice de promovare la noi, cei care suntem, genetic, obedienþi faþã de tot ce e strãin. Nu e adevãrat cã, dupã intrarea în UE, datoritã unui control mai strict al copyright-ului, va exploda valoarea ºi vor fi publicaþi ºi autori români. Nu e adevãrat; într-o þarã de turtã dulce, ninge cu fãinã ºi curge lapte ºi miere; vor veni autorii de mâna a doua, nebãgaþi în seamã în þara lor, ºi vor vinde mai ieftin marfa. Vor fi luaþi în braþe, îºi vor face case de vacanþã pe aici ºi vor transforma laptele ºi mierea în whisky-uri. Avem exemple concludente. Occidentalii se tem cã, dupã o nouã aderare la Uniunea Europeanã, se vor trezi invadaþi de muncitori strãini; strãini de muncã. Tot aºa, România ar trebui sã se teamã ºi ea de o invazie de scriitori strãini, strãini de talent.

Editatul cãrþilor pe criterii foarte subiective distruge cultura românã, aºa cum angajatul rudelor distruge economia. Unii cred cã intrarea în UE va însemna victoria calitãþii asupra prostiei ºi arbitrariului, aºa, ca o speranþã, dar sperã degeaba. Pânã sã ne civilizeze pe noi Occidentul, ne sãlbãticim noi. 

Cititul, ca act în sine, subliminal, doar aºa, sã nu uiþi sã citeºti, nu te formeazã ca intelectual, cum nici dusul la bisericã nu te creºtineazã. Cum purtatul crucii nu te face mai credincios, nici purtatul unui premiu literar nu te face un scriitor mai bun. Unii simt o plãcere aproape sadicã sã-i laude pe alþii, sã-i sufoce cu laudele lor, precum Stalin, care, înainte de a-i executa, îi copleºea pe generali cu onoruri ºi medalii. Metoda de a desfiinþa prin supraînfiinþare provine de la turci, prin via domnitorilor fanarioþi, care te bãgau în budã încãrcat cu propriile tale bijuterii.

Acum, depinde de inteligenþa fiecãruia în a aprecia veridicitatea ºi greutatea unui premiu literar, plecând de la conºtientizarea echilibrului între propriile posibilitãþi ºi posibilitãþile afirmate de protectori. Cititul ºi scrisul n-au devenit niºte procese involuntare sau voluntar-patriotice. Au devenit acte involuntare, pur ºi simplu. Nici în Biblie n-am gãsit toatã credinþa, nici în cartea de bucate toate felurile de mâncare. Timpul le va rezolva pe toate, iar norocul nostru este cã nu vom ajunge sã ºtim cum le-a rezolvat, sã ne enervãm. Lumea nu e niciodatã aºa cum ai lãsat-o. Dacã o laºi, nu mai e deloc. Mai ales lumea literarã, care e mai mult sau mai puþin virtualã ºi în realitate.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey