•  „Ce te faci ºi cu Arta asta?!” - Still Life
•  Teatru: Hot l Baltimore
•  Artã vizualã - Dialog cu Vlad Eftenie
•  Teatru: Profu' de religie
•  Muzicã: Teho Teardo & Blixa Bargeld, Still Smiling
•  To(l)ba de Jazz - VII


sus

Valentin Boiangiu

 

Still life

 

VB:-Eu zic cã reevaluarea trecutului e o problemã foarte importantã în afacerile culturale contemporane. Puþin ca în still life. Pretindem cã trãim într-o lume materialã, dar noi nu mai înþelegem materialitatea obiectelor, din cauza inflaþiei de materiale.
Cum avem ceva, cum vrem altceva. ªi nu avem timp sã aprofundãm ce avem. Nici nu mai punem valoare pe lucruri decât în faza incipientã... de novelty. Când asta dispare, dispare totul... orice valoare.
De aia e bine sã ne uitãm la still life. Acum vreo douã luni mã apucasem sã desenez Dutch Still Lives din secolele XVI, XVII, XVIII.

MD:-Still life este echivalentul pentru 'naturã moartã'?

VB:-Aha. Dar îmi place mai mult still life.

MD:-Aºa-i. E accentul pe viaþã.

VB:-Unele poate se referã ºi la moarte, dar, dupã cum aratã, nu sunt moarte.
Uite tablourile astea: Willem Kalf, Stilleben mit Trinkhorn [1], Willem Claeszoon Heda, Breakfast table with blackberry pie [2], Harmen Steenwyck, An Allegory of the Vanities of Human Life [3]. Aceste imagini sunt pline de mãrturii ale vremii ºi de filosofia vieþii.
still life1Tot ce vezi este extrem de bine compus ºi de aranjat. Fiecare obiect are o semnificaþie foarte bine aleasã. Compoziþia are un desen desãvârºit. Texturile sunt perfecte. Iluzia este monumentalã. ªtii, dacã te apuci ºi desenezi o compoziþie de la artiºtii ãºtia pe care i-am mentionat, îþi dai seama cã orice lucru material are semnificaþii imense ºi de lungã duratã.

MD:-Mã uitam la homarul acela sau ce-o fi el... Parcã simþi pulsaþia lui. ªi am senzaþia cã, cu cât te uiþi mai de-aproape de tablou, descoperi o lume.

VB:-Lucrãrile astea se numesc vanitas paintings. Craniul, cartea , instrumentul muzical chiar, vorbesc despre moarte. Pe atunci muzica nu era înregistratã, ea exista doar când o cântai. Când puneai instrumentul deoparte, nu mai era muzicã... gata cu distracþia. Instrumentul e frumos dar, fãrã sã-l activezi, nu are nicio funcþie.... Decât, poate, sã devinã un element de still life.

MD:-Când nu mai vibreazã e still life. ªi poate cã e chiar cum îi zice termenului: în el încã mai vibreazã ceva, tot mai stins, imperceptibil urechilor noastre. Poate cã e ca în matematicã, tinde asimptotic spre tãcere. Se apropie fãrã sã o atingã. Sau nu prea curând.

still life2VB:-Da, poate nu prea curând sau niciodatã. Pânã ºi faþa de masã zice ceva. Dacã o tragi, dispare totul, nu mai rãmâne nimic.

MD:-Asta þine de potenþial, de posibil.

VB:-Vezi tu, aceºti artiºti erau „prezenþi” la vremea aia... ªtiau tot ce se întâmplã ºi voiau sã spunã oamenilor, chiar sã tragã un semnal de alarmã. Pe vremea aia, poate ca acum, Þãrile de Jos treceau printr-o fluctuaþie economicã fenomenalã. Averile se fãceau repede ºi se pierdeau repede, din afaceri, comerþ, etc. Artistul ºtia tot ce se întâmplã. Prin natura lui e conectat la societate.
Eu zic cã 2013 ºi anii din jurul lui ar trebui sã fie despre o re-evaluare a istoriei ºi a poziþiei noastre în societate, a rolului nostru ºi a necesitãþii înþelegerii, de învãþare din trecut. Am fost învãþaþi sã fim snobi, sã consumãm fãrã minte, sã fim ostentativi ºi rãi fãrã rost, sã ne etalãm, sã încercãm din rãsputeri sã anulãm valorile mai vechi ºi sã plonjãm în datorii, ºi financiare ºi morale.
Acum adunãm fãrã minte lucruri, le cumpãrãm ºi le depozitãm fãrã sã înþelegem mare lucru despre ce înseamnã fiecare lucru în parte. Ce implicaþii metafizice poate avea ºi ce poate adãuga la identitatea noastrã intimã ºi, de asemenea, în spectrul societãþii.

MD:-Pe de-o parte vorbim de o evoluþie ºi pe de alta de o involuþie. Poate cã, de fapt, este o repetabilitate ºi lumea e, cumva, mereu aceeaºi.

still life3VB:-Lumea nu cred cã e aceeaºi... Are similaritãþi cu lumea din trecut dar nu cred cã e aceeaºi, nici nu ºtiu dacã este evoluþie sau involuþie... În domeniul ºtiinþei am evoluat, poate ºi în domeniul culturii. Chiar faptul cã se pune problema redresãrii este o evoluþie.
Asta îmi aminteºte de eseul pe care a trebuit sã-l scriu, despre dobândirea unui skill nou. ªi eu am scris cã nu vreau unul nou, vreau mai mult timp sã mi le aprofundez pe alea vechi.
Dar nu pot spune, totuºi, cã 2013 are ceva extraordinar de particular faþã de alþi ani.

MD:-2013 nu are neapãrat ceva nou ci e de aprofundat ce e vechi.

VB:-Poate fiecare avem ceva interior de semnalat... poate cã fiecãruia i s-au întâmplat niºte lucruri lãuntrice.

MD:-Sã ne uitam mai mult la 2012, la 2011, la 2010

VB:-Aºa aº vrea eu, hahahahahaha. Poate ºi tu....

MD:-ªi eu! Au fost ani frumoºi

VB:-Bineînþeles cã s-au întâmplat lucruri ºi în 2013. Yamamoto zicea cã el trãieºte prezentul prin prisma trecutului. De viitor nu-i pasã, ãla se întâmplã de capul lui... hahahahaha

MD:-Ei, sunt multe ziceri din astea care sunã frumos, dar de fiecare datã e vorba de ceva particular ºi izolat, de la caz la caz. Cred cã, la limitã, afirmaþiile au nevoie de note de subsol.

VB:-Sigur, toate þevile pe la subsol trec.

A replicat ºi a consemnat, Marius Dobrin

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Peter Schneider, un regizor care lasã lumina pe actori

 

Premiera Hot l Baltimore, de Lanford Wilson, în regia americanului Peter Schneider, programatã sã încheie anul 2013 la Teatrul Naþional „Marin Sorescu” a fost amânatã pentru 14 februarie 2014, din cauza îmbolnãvirii unei actriþe. A avut loc, totuºi, pe 21 decembrie, un alt fel de premierã: o repetiþie cu public a aceluiaºi spectacol, în prezenþa regizorului. Peter Schneider a þinut, de altfel, un scurt speech înaintea începerii reprezentaþiei, în care a amintit cele opt sãptãmâni de lucru cu actorii, a subliniat cã publicul este cel mai important ingredient la teatru ºi a invitat spectatorii sã ofere suportul lor, dar ºi sã participe, sã reacþioneze, acest feedback fiind determinant, spunea, pentru forma finalã a spectacolului.

hot l baltimore1Având acest job, ca toþi ceilalþi prezenþi, m-am cufundat aºadar în atmosfera montãrii - intimã aº îndrãzni sã afirm, pentru cã spectatorii stau pe scenã, împãrþiþi în cele douã laterale ale holului Hotelului Baltimore, dupã ce au intrat prin uºa rotativã. Câteva fotolii, o mãsuþã, recepþia ºi o scarã largã ce duce la etaj constituie decorul, iar „acþiunea” începe pe un fundal sonor ce se vrea adecvat: Eagles – „Hotel California”. Am pus între ghilimele „acþiunea”, pentru cã textul nu strãluceºte prin mari puncte de inflexiune dramaticã, prin momente fantastice de suspans ºi tensiune. Povestea se þese în jurul declinului hotelului, cândva elegant, acum programat pentru demolare, ºi se bazeazã, practic, pe o minuþioasã ºi extraordinarã construcþie a personajelor, unele de-a dreptul bizare, ºi a relaþiilor dintre ele. Aparent fãrã mare efort ºi, spre deosebire de unii regizori-fluturi-atraºi-de-luminã, fãrã sã þinteascã o vizibilitate proprie, Peter Schneider face ca toate aceste partituri, foarte bine puse în valoare, sã curgã simplu ºi firesc într-un tot ce devine armonios ºi fermecãtor, într-o lume ce se devoaleazã treptat, pe mãsurã ce îi cunoaºtem, pe rând, pe angajaþii hotelului: recepþionerii Bill Lewis ºi doamna Oxenham, directorul Katz ºi pe locatari: cele trei prostituate - Fata, April Green ºi Suzy, pensionarii Millie ºi domnul Morse, pe bãieþoasa Jackie ºi pe fratele ei, Jamie, precum ºi pe doamna Belotti ºi pe Paul Granger al III-lea, aflaþi în trecere. Fie mai generoase, ca întindere, fie restrânse, rolurile sunt ofertante, prilejuind actorilor craioveni aleºi pentru distribuþie prestaþii convingãtoare, cãci „un spectacol cu un casting bun e pe jumãtate reuºit”, ca sã fac o parafrazã la „O barbã bine frecatã - cu spumã sau sãpun, se înþelege - e pe jumãtate rasã”.

Dragoº Mãceºanu (Bill Lewis) e, dincolo de rutina serviciului de la recepþie, prietenos ºi cald, incapabil însã sã-ºi recunoascã sau sã-ºi exprime sentimentele pentru Fata, care, altfel o fire curioasã ºi atentã, nu pare nici ea sã le observe. Este un rol mai puþin obiºnuit pentru Mãceºanu, cãruia i se dau, de obicei, partituri dinamice, care sã-i fructifice resursele fizice, aerul sportiv, dar actorul trece cu bine testul, e mai static, dar perfect credibil în încercãrile subtile, homeopate, de a ne sugera simpatia pe care i-o poartã tinerei prostituate. ªi Corina Druc (Doamna Oxenham) scoate maximul posibil dintr-un rol mic, pe care îl face, prin mimicã, priviri ºi tonalitate, amuzant. Ea reuºeºte, în puþinele replici pe care le are la dispoziþie, sã creioneze în tuºe clare o femeie care nu e dispusã sã facã favoruri. Efectul comic rezultat, pe care Corina Druc îl obþine prin întreaga ei prezenþã ºi atitudine, e meritoriu. Valentin Mihali (Domnul Katz) managerul hotelului este copleºit de probleme, dar le face faþã. Mihali combinã bine energia ºi oboseala, preocuparea pentru situaþiile care apar ºi se cer rezolvate, cu fermitatea - personajul sãu nu se lasã pãcãlit de încercãrile tinerei Jackie de a scoate bani de la el, nici nu cedeazã în faþa rugãminþilor doamnei Bellotti sã-i reprimeascã fiul în hotel.

Anca Dinu face dintr-un rol care nu e de mari dimensiuni, unul de compoziþie, în bizara ºi aparent ameþita doamnã Bellotti. Existã un studiu atent în spatele felului în care personajul îºi exhibã în mod repetat, de uitucã, necazurile: soþul cãruia i-au tãiat piciorul, dupã ce a mâncat prea multe fructe, pentru cã „i s-a fãcut poftã”, iar acum „e pe morfinã”; înþelegerea ºi dragostea maternã pentru Calu Bellotti, care a fost închis, dar „numai cinci luni”, ºi e timid, nu e nebun, doar cã „oamenii nu-l cunosc cu adevãrat, ca mine”. Anca Dinu îºi regãseºte într-o astfel de apariþie plãcerea de a juca, atât de evidentã ºi reconfortantã aici ca ºi în „Trei surori” sau „Livada de viºini”.

ªtefan Cepoi (Paul Granger al III-lea), pe cât de vehement ºi de beligerant la început, în cãutarea bunicului, fost client al hotelului, pe atât de apatic ºi hotãrât sã renunþe se dovedeºte în ziua urmãtoare, iar Valeriu Dogaru, în rolul pensionarului domn Morse este copilãros ºi capricios. Confruntarea cu Jamie în jurul tablei de dame, ascunderea în debara, ni-l aratã pe Valeriu Dogaru în bunã formã artisticã, iar replica personajului sãu: „Vreau sã fac o plângere cã oamenilor nu le pasã de alþi oameni” rãmâne în minte.

O prezenþã care intrigã este Millie, cãreia Mirela Cioabã îi imprimã un alt ritm, o lentoare în miºcare ca ºi în rostirea cuvintelor, o obosealã, dar ºi o eleganþã în spatele cãreia nu pare a fi decât un ocean de indiferenþã, de blazare, de resemnare. Millie nu mai e sentimentalã când e vorba de cauze pierdute, în schimb poate povesti cu detalii întâmplãri din copilãria ei plinã de fantome, aure, ºi spirite. De altfel, ºi acum ea pare a fi pe jumãtate dusã în acea lume, are momente când îºi pierde ºirul gândurilor, când se poticneºte, dar acest contact cu nevãzutul îi permite sã-i spunã lui Paul Granger al III-lea: „Bunicul tãu trãeºte. Nu ºtiu de unde ºtiu. Nu ºtiu niciodatã de unde ºtiu”. Mirela Cioabã realizeazã, cu lejeritatea atletului bine antrenat ºi la adãpostul experienþei, un rol complex, scoþând din creuzetul creativ un personaj doar pe jumãtate prezent, care mereu s-a considerat în afara societãþii ºi nu înþelege ce aºteptãri au alþii, dar ºi o femeie cu momente terestre, nostalgicã sau înþepãtoare („Sunt sigurã cã pui tu ºaua pe el”, îi spune lui Jackie care se plângea de fratele ei). ªi pentru cã l-am amintit, Jamie (Cãtãlin Vieru) este un mãnunchi de paradoxuri. Timid, aproape sperios, îºi ascultã mereu sora, dar o ºi ironizeazã, minte însã ca sã o apere. ªtie cã nu vor ajunge în Utah, aflã cã ºi dacã ar ajunge, pãmântul cumpãrat e doar deºert, „nici cactuºi nu cresc acolo”, dar nu renunþã la visul care e de fapt al ei: „Dacã am cumpãra apã...”. Legãtura lor, deloc simplã ºi în termeni obiºnuiþi, e stranie, dar puternicã. Cãtãlin Vieru confirmã bunele evoluþii care i-au adus ºi un premiu UNITER, se pliazã optim pe rolul acestui bãieþandru neexperimentat, cuminte, dar ºi gata sã se batã pentru un joc de dame.Se lasã dominat de sora mai mare, îi acceptã toanele, ciudãþeniile ºi suge fãrã sã crâcneascã batonul de angelicã, dar e gata mereu sã o protejeze, instinctual, cu ºiretenia unui animal sãlbatic.

Gina Cãlinoiu, care este ºi asistent regie la aceastã montare, face poate cel mai bun rol al sãu din ultimii ani: Jackie, o tânãrã mereu nemulþumitã, gurã-mare ºi cu antecedente violente, care se îmbracã ºi se poartã ca un bãiat care a luat energizante. Rebelã cu alþii, autoritarã cu fratele ei, gata sã-l ºmechereascã pe domnul Katz, nu se dã în lãturi sã fure bijuteriile domnului Morse, iar când e prinsã, se considerã ea cea jefuitã: „Eu am vise, fir-ar al dracului! El ce are?”. Gina Cãlinoiu lasã sã se vadã, în spatele agresivitãþii personajului, un om hãituit, care se agaþã de propriile speranþe ºi iluzii, care e gata sã riºte pentru a ºi le împlini. Nu acceptã cã terenul agricol pe care l-a cumpãrat în Utah cu 15 dolari pogonul este de fapt deºert de sare ºi sodã, deºi îºi dã seama, în sinea ei, cã a fost pãcãlitã. În acele clipe, când continuã facã planuri - nu le trebuie casã, vor dormi în saci sau în maºinã, „ºtim noi ce facem!” – personajul interpretat de Gina Cãlinoiu transmite cea mai multã emoþie. Atunci i se vãd resorturile, disperarea cã nu va reuºi sã-ºi onoreze grija sororalã ºi cã-ºi va duce la împlinire ameninþarea: „Tu vrei sã te pãrãsesc din nou? Asta vrei?”. Lucru care chiar se întâmplã, pentru cã sub masca ei de bãieþaº dur, e doar o femeie vulnerabilã, într-o luptã continuã cu o lume imensã ºi ostilã, o femeie care a încercat, dar nu gãseºte soluþii.

hot l baltimore 2În sfârºit, câteva cuvinte ºi despre cele prostituate care completeazã „fauna socialã” ce îºi face veacul în Hotel Baltimore, una nu tocmai de înalt nivel în ce priveºte succesul, rangul sau moralitatea. „Pentru mine, Hot l Baltimore este o piesã despre învinºi care refuzã sã piardã”, mãrturisea autorul, Lanford Wilson, iar Peter Schneider merge, aºa cum se ºi cuvine, pe aceeaºi idee: “a fi om înseamnã sã pierzi, indiferent unde locuieºti și indiferent de cât de plin de succes ai putea sau nu deveni. Este pur și simplu o parte a condiþiei umane”, dupã cum consemneazã în notele sale. Aºa cã, în aceastã piesã cu dialoguri uneori la limita absurdului ºi cu personaje care, din când în când vorbesc unele peste altele, fãrã sã se asculte, Suzi, în interpretarea Romaniþei Ionescu este romanticã, intempestivã, promiscuã ºi sexy („Seamãnã cu Jessica Lange în «Poºtaºul sunã întotdeauna de douã ori»” -  ºoaptã lângã mine). Tinde sã se considere „o persoanã prietenoasã”, nu o „trambulinã profesionalã”, cum o catalogheazã prietena ei, April. Romaniþa Ionescu ne propune un personaj nuanþat, hârºit în profesie, o femeie atrãgãtoare ºi provocatoare, cu momente de parþialã nuditate, exuberantã, dar ºi cu scurte tãceri profunde, meditative, în clipa despãrþirii, la o ºampanie cu soia în loc de alune, când ies la ivealã nevoia unui prieten, credulitatea, dar ºi ataºamentul ei pentru cei ce-o înconjuraserã: „Am fost ca o familie, nu-i aºa? Familia mea”.

Iulia Colan, în rolul Fetei - deocamdatã fãrã nume, dupã ce a renunþat la Martha sau Billie Jean - este o entuziastã, nostalgicã uneori, visãtoare adesea ºi, mai mereu, o idealistã incorigibilã, ca în Cehov, cãreia nu-i place sã vadã oameni la nevoie ºi vrea ca toþi sã aibã de toate. E curioasã, voluntarã, participativã, totul o pasioneazã: religiile vechi, chinezeºti „precum yoga”, geografia ºi, mai mult decât orice, cãile ferate. Este rolul cel mai întins ºi cel mai solicitant din aceastã piesã, iar Iulia Colan alterneazã miºcarea cu visarea, creând un personaj cãruia îi pasã ºi care nu înþelege „de ce distrug ãºtia totul?”, de ce „au lãsat sã se ducã dragului terasamentele”, de ce oamenii sãnãtoºi nu vorbesc niciodatã cu tine, de ce deschid gura numai nebunii? Nici pe Bill nu-l înþelege, nu-i observã sentimentele, sau se face cã nu le observã, pentru cã se întâmplã rar o astfel de cecitate la o femeie. Ascultã trenurile ºi o necãjeºte când întârzie, în schimb, dacã trec la timp, trimite telegrame de felicitare la Cãile Ferate. Viseazã ºi aºteaptã miracole majore, se gândeºte la toate, la lucrurile minunate care s-or fi întâmplat cândva pe locul unde s-a ridicat hotelul, îºi face griji pentru ce va urma dupã ce va fi demolat: „Fantomele unde or sã se ducã?”. Iulia Colan apasã optim pedala candorii, dar ºi pe cea a implicãrii. Fata se lasã pradã pornirilor detectivistice, dorind sã-l gãseascã pe bunicul lui Paul mai mult decât vrea chiar cel implicat, ºi asta pentru cã ea nu suportã sã fie neglijat ceva ce îþi e drag. Dacã Bill e de pãrere cã nu poþi sã-i ajuþi pe oamenii care nu vor, tânãra considerã cã „De aia nu se face nimic; de aia se duc toate de râpã. Nimeni nu e hotãrât sã-ºi urmeze visele” ºi cã nu conteazã în ce crezi, dar eºti un mare laº dacã nu crezi în nimic.

Ultima, dar nu cea din urmã, Raluca Pãun (April Green) electrizeazã sala de la prima apariþie, prin prezenþã ºi limbajul frust, chiar porcos, pe alocuri, specific personajului: o prostituatã care spune lucrurilor pe nume ºi îºi exprimã explicit ºi sincer convingerile. Umorul ei e cât se poate de spontan când îºi împãrtãºeºte nonºalant experienþele profesionale, mânuieºte cu abilitate armele seducþiei, atunci când se joacã, seductiv, cu Bill, dar ºi pe cele ale ironiei, una necruþãtoare, dar inteligentã ºi amicalã, lipsitã de maliþie. Raluca Pãun creeazã un personaj dezinvolt („Cãile ferate mi-s indiferente”), pragmatic (vrea sã fie plãtitã, nu plãcutã), lucid, cu picioarele pe pãmânt, care cucereºte, creazã aºteptãri – publicul râde doar la simpla ei re-apariþie – pe care, din fericire, le onoreazã. Într-un hotel în care nu se mai fac reparaþii, pentru cã oricum trebuie demolat, iar clienþii ºi-au primit ordinele de evacuare April Green nu e, în fond, decât o femeie înþeleaptã ºi cu o anume bunãtate, lucru care se vãdeºte ºi în scena finalã, când buldozerele bat la uºã, iar ea îl învaþã pe Jamie-cel-pãrãsit-de-sora-lui sã danseze. „Nu ºtiu cum”, se eschiveazã el. „Nimeni nu ºtie cum. Ce conteazã? Important e sã nu stai locului”. O lecþie de dans cât o lecþie de viaþã.

(O variantã restrânsã a acestui text a apãrut ºi în revista SpectActor)

Imagini de pe site TNC.

Comentarii cititori
sus

Dialog cu Vlad Eftenie

Vlad Eftenie – arhitect, lector Dr. arhitect la UAUIM, 
www.veftenie.daportfolio.com,
http://veftenie.blogspot.ro/

Fotografiile de pe copertã, cele care deschid rubricile acestui numãr de revistã precum ºi cartolinele sunt creaþia lui Vlad Eftenie.

 

De ce fotografie ºi nu desen?

La început a fost desenul. Pentru pregãtirea admiterii la arhitecturã ºi apoi în activitatea de  student arhitect. Desenul a fost deprins, învãþat, stãpânit. Niciodatã nu am simþit o afinitate, însã, pentru desenul artistic. Am desenat clãdiri in situ, am stat ºi reflectat. Interesant, nu a ieºit niciodatã ceva pe care sã simt sã-l arãt cuiva. Lipsea mereu ceva de acolo. Nu aveam mânã de „Tonitza”, cum se spunea, comparând cu stilul celor de la liceul de artã. Fotografia a fost ºi ea cu mine în timpul studenþiei dar nu mi-a ºoptit nimic. Probabil facultatea îmi ocupa întreg spaþiul mental ºi nu era loc pentru altceva. Fotografia a apãrut pentu mine dupã ce am terminat facultatea. Nu ca alternativã de redare a clãdirilor sau a ceea ce vãd, ci ca o cale de cãutare, de aflare a unor lucruri despre lume, pe care simþeam cã nu m-a învãþat nimeni ºi nimic pânã atunci, nici cãrþile ºi nici muzica, ºi de care eram avid, ca în faþa unui nou început. Desenul necesitã timp ºi conexiune cu un loc, presupune sã stai. Ori eu nu pot sta locului decât în cazul în care pasiunea pentru acel gest mã ajutã sã trec în alt spaþiu ºi timp, mentale. Cu aparatul de fotografiat am reuºit sã fiu mobil, dinamic, sincronizat cu miºcarea ºi transformarea spontanã a  lumii dimprejur.

Cum priveºti la statica unor clãdiri ºi la dinamica oamenilor de alãturi?

Static ºi dinamic sunt concepte complementare. Luate separat, rãmân simple concepte. Împreunã însã definesc poezia. Clãdirile sunt prin excelenþã statice ºi mã gândesc cã acest fapt mi-a insuflat nevoia de a „conjuga” dinamicul, într-o ecuaþie plinã de necunoscute, cele ale cadrului cotidian, ale imprevizibilului firesc. Am privit ºi am stat printre clãdiri, am proiectat clãdiri, locuim în clãdiri. De la un moment dat, arhitectura însã nu mai poate fi privitã strict raþional ºi ºtiinþific, ea fãcând parte din viaþa oamenilor, fiindu-le destinatã. Oamenii sunt aceia care transformã „spaþiul” în „loc”, care aduc emoþia trãirii ºi însuºirii, într-un anumit timp ºi context, a arhitecturii, transformând-o dintr-un concept în prezenþã din viaþa de zi cu zi. De aceea am început sã privesc cu atenþie oamenii. În ei am aflat reflectatã arhitectura. Arhitectura fãrã oameni nu existã. Aºadar, static ºi dinamic, necesar a coexista în armonie, a fi înþelese în aceastã ipostazã ºi nu separate.

Ai fotografiat mult în aceste zile cu ninsoare. Cum ai trãit acest eveniment (pentru cã, totuºi, o asemenea ninsoare, în România, este un eveniment)?

Ierni au mai fost. Le aºteptam cu înfrigurare. În general pentru cã nimic nu mai funcþioneazã. De când fotografiez, iarna în oraº a devenit un subiect de studiu pentru mine. Oraºul se transformã ºi ai parte, pentru o vreme, de un alt oraº, scos forþat din rutinã. Iarna în Bucureºti - ne aºteptãm sã ne surprindã, mereu. Un alt paradox tipic, adãugat peste atâtea altele. ªi iat-o, în toatã splendoarea ei. Ca pieton, nu ai mai ieºi din casã. Ca ºofer, nici atât. Iatã însã cã fotograful aflã, în venirea tumultoasã a iernii urbane, un pretext numai bun de a deveni explorator printre nãmeþi. Când toatã lumea stã în casã, cineva trebuie sã vadã ce se mai întâmplã pe afarã.

Am aflat zilele acestea un alt Bucureºti. Cel de sub zãpezi e bine mulþumit, cu caniculele ºi traficul lui zilnic. Cel de peste zãpezi e liniºtit, te lasã sã te asculþi, marea albã curãþã totul, ºi praf ºi sentimente. Navighezi prin ninsoare ºi descoperi o altã realitate cotidianã, care aduce cu ea o nouã stare. Cei câþiva oameni pe care-i întâlneºti îþi devin natural interlocutori. Deºi vremea e criticã spre portocaliu, conform codului anunþat la televizor, cei câþiva oameni întâlniþi pe stradã au ceva din familiaritatea ºi naturaleþea unui om de la munte, pentru care zãpada e un mediu natural de acþiune. Un spirit pozitiv de comuniune pluteºte peste albul viscolit, troienit. Maºinile sunt captive, oamenii din case, la fel.

Acum, cei de afarã, cei care se aventureazã sau cei care ies, pur ºi simplu sã dea zãpada, sunt parcã plãmãdiþi altfel, sunt oamenii de care îmi e dor sã-i întâlnesc în fiecare zi în oraº, cu fiecare pas atunci când merg pe stradã. Atunci când caut ºi caut neobosit privirea celor pe lângã care trec ºi care þintesc obligatoriu în jos, captivi în telefoane deºtepte sau ipoduri. Acei oameni care se simt atât de singuri printre oameni, într-un oraº plin cu strãini care merg fãrã direcþie. Acum în sfârºit e altfel. Ne întâlnim ºi vorbim, dau politicos bineþe ºi aflu o poveste. Schimbãm un gând bun ºi mergem mai departe, printre nãmeþi. Zãpada a adus o experienþã emoþionalã neaºteptatã. Frig? Alunecuº? Zãpadã în pantofi? Ud de 5 ore? ªi ce dacã? Senzaþiile fizice rãmân undeva ca un ecou stins în faþa minunii albe.

A întrebat ºi consemnat, Marius Dobrin.

Iatã ºi o galerie de imagini semnate de Vlad Eftenie, pe site-ul Mediafax.

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

În cãutarea freneticã, naþionalã, a adevãrului Marei

 

Premiera spectacolului Profu` de religie, de Mihaela Michailov, în regia lui Bobi Pricop, a avut loc la început de noiembrie 2013 la Teatrul Naþional “Marin Sorescu”. Câºtigãtor al celei de-a III-a ediþii a Concursului pentru tineri regizori ºi dramaturgi români organizat de instituþia craioveanã, proiectul s-a materializat în urma unui proces colaborativ la care au participat ºi actorii Marian Politic, Romanița Ionescu, Cãtãlin Vieru, Raluca Pãun și Dragoș Mãceșanu.

profu1Povestea începe într-o salã de clasã, la o lecþie modernã, interactivã, þinutã de profu’ de religie (Marian Politic), care îºi provoacã elevii la introspecþie, cu întrebãri despre adevãr. Rãspunsurile sunt împãrþite – unii cred cã „fiecare copil are adevãrul lui”, alþii cã „un adevãr trebuie sã fie al nostru, al tuturor”. Actorii stau în permanenþã cu faþa la public, nu se uitã unii la alþii, dar în ciuda lipsei de miºcare, spectacolul este viu, dinamic, pentru cã replicile sunt alerte, iar scenele alterneazã rapid, cu discuþii între elevi, între profesori, cu unele învãþãturi habotnice sau ridicole, citate întocmai din manuale de religie în vigoare, cu ºtiri amintind de tipicul celor prezentate cândva de grupurile Divertis sau Vouã. Dacã biserica ortodoxã este ironizatã, profu’ de religie apare ca un tânãr cu mintea deschisã, deloc închistat în dogme, dar situaþia se rostogoleºte vertiginos în clipa în care una dintre fete, Mara (Romaniþa Ionescu), afirmã, pentru a-ºi susþine adevãrul, o minciunã: cã dascãlul a mângâiat-o pe genunchi. Din acest joc personal („Toatã lumea minte. Dar toatã lumea ºtie cã minte. Dar dacã eu aº minþi?”) ia naºtere o isterie generalizatã, pentru cã vestea ajunge la televiziuni ºi devine ºtire naþionalã.

Se râde copios în salã în clipa în care fiecare actori devine, pe rând prezentator TV sau invitat în talk-show-uri, când încep sã turuie: „ªoc ºi groazã într-o ºcoalã...”. „Un nou scandal sexual zguduie...”. Bobi Pricop (care semneazã ºi scenografia ºi ilustraþia muzicalã) menþine în permanenþã un ritm frenetic al acþiunii, la început ºi prin ºtirile prezentate cu haz de Marian Politic, apoi construind un veritabil vârtej al circului mediatic, în jurul „cazului” de corupþie sexualã. Nici vorbã de timpi morþi, spectatorul este þinut cu sufletul la gurã, iar actorii sunt perfect conectaþi ºi impecabili în multiplele ipostaze pe care fiecare le are de interpretat. Marian Politic trece de la profesorul calm, inteligent, filosof, la un moderator vorace, Dragoº Mãceºanu de la un puºti puber, pasionat de jocuri electronice, la un purtãtor de cuvânt cu toate cliºeele în vocabular ºi la un prof de sport invidios, profu2insidios ºi insinuant, iar Cãtãlin Vieru schimbã ºi el registrele, din elevul cuminte, timid, cu aparat dentar, care, dacã se gândeºte mai bine, a visat ºi el multe mâini, în noaptea dinainte ca Mara sã fie mângâiatã de profesor, intrã în rolul mamei lui Andrei sau al dirigului care ancheteazã onest, obiectiv, vrând sã afle, ce altceva decât adevãrul? O prestaþie de înalt nivel are, în toate partiturile, Romaniþa Ionescu. Este o elevã care gândeºte, care înþelege cã „oamenii vor sã aibã mereu dreptate” ºi care, în joacã, provoacã o avalanºã pe care nu o mai poate opri. Romaniþa Ionescu dã personajului feþe schimbãtoare, dar veridice: este crudã cu prietena ei, nu se dã în lãturi sã o ºantajeze pentru a-ºi atinge scopul, la chestionãrile dirigului rãspunde ambiguu, îºi muºcã mereu buzele pãrând cã nici ea nu mai ºtie ce s-a întâmplat cu adevãrat ºi ce e rodul imaginaþiei, în jurnal este sincerã ºi candidã, dar ºi profundã, cãutând rãspunsuri, iar în relaþia cu mama încearcã sã facã faþã autoritãþii. În rolul mamei Marei, Romaniþa Ionescu devine ea deþinãtoarea adevãrului ºi poartã, cu profesionalism artistic, ochelarii de cal adecvaþi, iar ca psiholog invitat în platourile TV produce efectul umoristic scontat, debitând banalitãþi, cu aerul preþios al specialistului.

Raluca Pãun (Anca) e înclinatã sã creadã cã „tot ce scrie în manual e adevãrat”, dar, pentru cã areprofu3 un secret de ascuns, cedeazã presiunii Marei ºi devine martor mincinos. Actriþa baleiazã între nuanþe ºi, în rolul elevei, trece de la fermitatea unor convingeri, la nesiguranþã, atunci când e chestionatã, dar ºi la sentimentul vinovãþiei, ulterior, pentru cã susþine o calomnie care deja se propagã în toatã þara. ªi ea, ca ºi Mara, au mustrãri de conºtiinþã când profesorul este agresat pe stradã, în urma emisiunilor de televiziune. Raluca Pãun joacã ºi rolul unei profesoare de românã echilibrate, dar ºi pe cel vulcanic, al mamei Ancãi, o prezenþã de nestãvilit în talk-show-uri, vocea rãsunãtoare a opiniei publice, sau, mai bine zis, a mahalalei, care nu are nevoie de megafon ºi pare sã se descurce chiar fãrã microfon, când e vorba sã-ºi þipe la televizor acuzaþiile, dezvãluirile ºi revendicãrile: Guvernul sã închidã ºcoala, profesorul sã fie dat afarã din învãþãmânt. Raluca Pãun stârneºte, în aceastã ultimã ipostazã, hohote prelungite, ducând la paroxism parodia, ºi contribuie, alãturi de autor, regizor ºi colegii de distribuþie la atingerea þintei: spectatorul, mai ales cel tânãr, sã discearnã, sã mediteze, sã caute un rãspuns personal la o întrebare: „„Ce e adevãrul?”, veche cel puþin de pe vremea lui Pillat din Pont. Este adevãrul în manuale sau în malaxorul de pe micile ecrane, de unde se varsã gârlã, asurzitor, supoziþii, speculaþii, telefoane incendiare? „Ia sã vedem!”, sunt ultimele cuvinte ale piesei. ªi se sting luminile. 

(Text apãrut ºi în revista SpectActor)

Foto: Florin Chirea (site TNC

Comentarii cititori
sus

Silviu-Gabriel Lohon

 

La ce bun alianþele?

 

(Teho Teardo & Blixa Bargeld, Still Smiling, Specula Records, 2013)

ALIÁNÞÃ, alianþe, s. f. Înþelegere politicã de duratã între douã sau mai multe state, stipulatã în acorduri sau tratate, prin care hotãrãsc sã-ºi acorde asistenþã politicã ºi militarã reciprocã. ♦ Legãturã, înþelegere între douã sau mai multe persoane sau grupuri, în vederea realizãrii unui obiectiv comun. Din fr. alliance. Sursa: DEX '09 (2009).

„Giganticul monstru Einstürzende Neubauten“, spunea Blixa Bargeld în 2010, „a coborît pe fundul oceanului sã hiberneze puþin“, dar rãgetul sãu, spunem noi, este încã destul de acut. În ciuda vocii distincte ºi obsesive ºi deþinând în portofoliu calitatea de fost membru al „seminþelor malefice“ ale lui NickCave, domnul Bargeld este (ºi) un desãvârºit colaborator. De amintit sunt, în treacãt, albumul Mimikry din 2011 al lui Alva Noto sau colaborarea cu ce a mai rãmas din pionierii industrialului, Throbbing Gristle, în contextul reinterpretãrii clasicului disc Desertshore, semnat Nico.

De data aceasta, Blixa Bargeld o apucã înspre sudul Germaniei ºi, fiind la curent cu existenþa unui copil-minune al muzicii de avangardã ºi al muzicii de film, traverseazã Alpii ºi ajunge în Italia pentru a pune bazele unei „alianþe“, la cel mai înalt nivel, împreuna cu Teho Teardo. Cei doi se mai întâlniserã în 2011 cu Chiara Guidi, ocazie cu care au produs ºi executat Ingiuria, o piesã de teatru absurd, cu o ilustraþie muzicalã pe mãsurã. Urmeazã un efort comun tot al celor doi, anume coloana sonorã a filmului Una Vita Tranquilla regizat, în 2010, de Claudio Cupellini, a cãrei track list conþine o piesã omonimã ce se regãseºte ºi pe LP-ul nostru (A Quiet Life).

Graþie multitudinii ideilor melodice precum ºi a unui experimentalism bine dozat, Still Smiling este cu atât mai acaparant, cu cât este reluat, iar ºi iar, spre audiþie. Sufletul ºi explorarea sa prin lingvisticã par a fi pilonii pe care se sprijinã acest album. Blixa Bargeld cântã ºi recitã, pe tot parcursul albumului, în limba italianã, englezã ºi germanã, claritatea pronunþiei ºi poeticitatea dramaticã binecunoscutã a germanului conferindu-i acestui disc ºi un pronunþat iz sarcastic.

Structura solidã a Still Smiling este asiguratã, complementar, ºi de experienþa lui Teho Teardo (care a fost ºi este un fan greu al Einstürzende Neubauten ºi al industrialului în general) în muzica de film ºi de teatru, dar ºi de excelentele intervenþii ale lui Alexander Bãlãnescu ºi al sãu cvartet, în special la Come Up And See Me. Punctul de fierbere al albumului este desemnat, însã, de What If..., un dubito al unui kamikaze modern: „what if in paradise there are no huris waiting / what if it's all just a mistake in translation?“. 

Fanii lui Bargeld se vor familiariza rapid cu ritmurile Still Smiling unde vor gãsi, din nou, (ºi) o anticamerã a crepusculului, dacã nu chiar a întunericului, dupã care vor glisa, lin spre un comportament interpretativ mai rar întâlnit al artistului. Acela de crooner fin, anume în Alone with the Moon, o versiune a unei piese omonime a brechtienilor Tiger Lilies.

Aºadar, avem de a face cu un album inteligent, multifaþetat care dã seama asupra unei lumi contemporane duplicitarã, uneori prea vocalã, alteori prea tãcutã. Iatã o formã de schizoidie pe care Teho Teardo & Blixa Bargeld nu o ignorã, ci o decorticã aproape chirurgical cu ajutorul sunetului, în special, dar ºi al cuvântului.

http://tehoteardo.com/en/opera/album/teho-teardo-blixa-bargeld/                                                                          

Comentarii cititori
sus

Alexandru ªipa

 

 To(l)ba de jazz
VII

 

*Duminicã 2 februarie ora 19.00 la Colegiul 'Ion Vidu' din Timiºoara a avut loc lansarea primului CD al grupului JAZZYBIT alcãtuit din Teodor Pop-Hammond ºi Rhodes, Mihai Moldovan-chitarã bas ºi Szabo Csongor-Zsolt-baterie ºi percuþie. CD-ul, intitulat Touch the Sky, cuprinde 10 piese originale ºi a fost prezentat de scriitorul Andrei Cherãscu.

*Luiza Zan a avut recent mai multe concerte, atît cu Big Band-ul Radio, cît ºi cu pianistul Sarik Peter din Ungaria, la Bucureºti, Tg. Mureº ºi Braºov.

*Pianistul/compozitor/pedagog Florin Rãducanu ºi-a lansat, mai precis re-lansat, la începutul acestui an, douã dintre CD-urile sale de succes FLORIN RÃDUCANU JAZZ ORCHESTRA in 'George Enescu' Festival ºi DALILA CERNÃTESCU-Panflute & FLORIN RÃDUCANU-Art Factory Jazz Group presents REVEALING THE ROMANIAN TRADITIONAL MUSIC ON JAZZ (Live from 'Porgy & Bess' Jazz Club, Vienna), acesta din urmã desemnat „CD-ul anului 2011” la Gala premiilor de jazz-Premiile MUZZA.

*Adrian Enescu a semnat zilele trecute, un nou contract cu Casa de producþie A&A Records  ºi cu Fundaþia MUZZA pentru realizarea în cel mult 5 ani a numai puþin de 4 CD-uri dintre care se pare cã douã vor fi finalizate în acest an: primul în aceastã primãvarã cu titlul Invisible Movies ºi al doilea în toamna acestui an intitulat Funky Synthesiser.

*Joi 6 februarie ora 19.00 la Club A din Capitalã, în cadrul întilnirilor organizate de Ion Bogdan Lefter ºi intitulate 'Cafeneaua criticã', a avut loc o prezentare de „Jazz ºi poezie” al cãrui principal invitat a fost eseistul, poetul ºi comentatorul de jazz clujean Virgil Mihaiu. Printre cei care au participat, inclusiv la discuþii, i-am remarcat pe Adrian Enescu, Sorin Antohi, Daniel Perdigao, Claude Karnoouh, Mircea Florian ºi subsemnatul.

jazz*Recomandãri:
-vineri 14 februaie ora 20.00 la Creart-Teatrelli grupul vocal JAZZAPELLA
-la acelaºi club din Capitalã duminicã 9 martie ora 20.00 grupul de blues NIGHTLOSERS
-miercuri 26 februaie ora 19,30 la Teatrul Excelsior va avea loc concertul de lansare a CD-ului Ploaie în Macondo de cãtre formaþia BASORELIEF;
(vom reveni cu detalii)

*Lumea jazz-ului românesc are obiceiul, mai mult sau mai puþin justificat, de a se împãna cu tot felul de succese. Majoritatea le-am consemnat ºi eu cu diferite prilejuri, în presa scrisã ºi vorbitã (Radio ºi TV), în aceastã rubricã ºi mai ales la Gala anualã de jazz respectiv la Gala premiilor MUZZA. Vã propun de aceastã datã un serial de întrebãri, mai mult sau mai puþin retorice, dar care aº dori sã dea de gîndit atît muzicienilor ºi managerilor, cît ºi comentatorilor-promotori ºi chiar fanilor de jazz. De pildã:
-De ce festivalul MASTERS OF JAZZ din Capitalã s-a organizat doar douã ediþii ?
-De ce nu se mai organizeazã festivalurile de jazz de la Bucureºti, Costineºti, Satu Mare, Braºov ºi Iaºi (Festi-Jazz ºi 'R.Oshanitzky') ?
-De ce s-a desfiinþat secþia de jazz de la Universitatea TIBISCUS din Timiºoara ? Nici cea de la Academia de muzicã 'G.Dima' din Cluj-Napoca se pare cã nu se simte prea bine, ca sã nu spun cã nu prea existã...sau existã ca un...modul...
-De ce ºi-au întrerupt activitatea mai multe cluburi de jazz din Capitalã printre care CARIOCA, SWING HOUSE, ART JAZZ CLUB ºi Pod 16 din Timiºoara ?
-De ce nu mai existã emisiune de jazz la TVR ? (Decît sã existe cu asemenea realizatori-prezentatori precum cele din ultimii ani, preferabil NU. E, desigur, o pãrere personalã...)

*La întrebarea, de ce nu se mai organizeazã mari concerte de jazz în Capitalã, (ca ºi festivalurile respective) cu mari vedete internaþionale, o sã vã rãspund eu acum: pentru cã la ultimele concerte de acest gen, de acum cîþiva ani, cu Pat Metheny ºi respectiv Manhattan Tansfer la Sala Palatului, 4.000 de locuri, nu s-au vîndut nici mãcar 2.000 de bilete la fiecare dintre ele, iar anul trecut, concertul Jan Garbarek, anunþat tot pentru Sala Palatului, a fost anulat cu puþine zile înainte, deoarece nu se vînduserã suficiente bilete pentru a garanta succesul financiar ºi artistic...

*În aceste zile în care reflectam, pentru a nu ºtiu cîta oarã, la STAREA JAZZ-ULUI ROMÂNESC, despre muzicieni, atitudini, comportamente, manifestãri, citesc ºi realizez cã ºi alþii mediteazã la starea românilor în general... Spre exemplificare, iatã un fragment-ultimul paragraf din articolul Strigare peste þarã semnat de Vintilã Mihãilescu în revista Dilema Veche (30 ianuarie-5 februarie): „E ºi ceva chatarsis în chestia asta, trebuie sã o recunoaºtem, dar mai ales, un soi de rãzbunare a piticului. Descendentã din strigarea peste sat, strigarea peste þarã pare sã fie astfel mai mult o rãzbunare a piticului-iar þara pare sã fie tot mai plinã de pitici”...
Aºadar, ba mitici, ba pitici..., frustraþi ºi complexaþi din ce în ce mai agresivi...Cu alte cuvinte, cum spunea cîndva Andrei Pleºu: (citez cu aproximaþie) „...nu de prostul inocent sã ne ferim, ci de cel agresiv...Acesta din urmã e cel mai periculos...”
ªi în completare, recomand recenta carte a lui Radu Paraschivescu- Mioriþa carpatinã.

(va/vor urma...)

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose thetre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey